I Regi 30.docx

1: Şi a fost că a treia zi după ce David şi oamenii săi au plecat spre Ţiclag, Amaleciţii au năvălit asupra ţinutului de miazăzi şi asupra Ţiclagului; şi au lovit Ţiclagul şi l-au ars cu foc. „E de înţeles că Amaleciţii răzbunau şi prăzile pe care David le luase de prin ţinuturile lor (28,8-9)”[1]. 2: Cât despre femei şi despre tot ce era înăuntru, de la mic pân-la mare, n-au omorât pe nimeni – nici bărbat, nici femeie -, ci i-au luat robi şi i-au dus în drumul lor. 3: Când David şi oamenii săi au ajuns în cetate, iată că ea era arsă cu foc; iar femeile lor şi fiii lor şi fiicele lor erau duşi în robie. 4: Atunci David şi oamenii săi şi-au ridicat glasul şi au plâns până când n-au mai avut putere să mai plângă. 5: Şi amândouă femeile lui David erau duse în robie, Ahinoam Izreeliteanca şi Abigail, fosta soţie a lui Nabal Carmelitul. 6: Şi tare mult s-a necăjit David, fiindcă poporul se vorbea să-l ucidă cu pietre; că întristat era sufletul întregului popor, fiecare pentru fiii şi fiicele sale. David însă s-a întărit în Domnul, Dumnezeul său. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă şi la acest loc asupra necazurilor abătute asupra lui David. Dar toate acestea, răbdate fiind după cuviinţă, îl întăresc pe David, reprezentând etapele necesare ale unui traseu iniţiatic, jalonate după un plan divin. 7: Şi a zis David către preotul Abiatar, fiul lui Ahimelec: „Adu efodul!” Iar Abiatar a adus efodul la David. 8: Atunci David L-a întrebat pe Domnul, zicând: „Porni-voi oare să urmăresc această şleahtă? Şi dacă da, îi voi ajunge?” Iar Domnul i-a zis: „Aleargă, căci negreşit îi vei ajunge şi-i vei scăpa pe cei robiţi”. 9: Şi a plecat David – şi cei şase sute de oameni împreună cu el – şi au ajuns la pârâul Besor, unde cei ce erau de prisos s-au oprit. „Între Afec şi Ţiclag, David şi ai săi străbătuseră o distanţă de 120 de kilometri; o parte din ei erau obosiţi”[2]. Besor (= răcoros): pârâu la sud de Ţiclag. Va fi fost vorba şi despre oboseala unora, dar, „cei de prisos sunt israeliţii care i s-au alăturat lui David la (Ţiclag)”[3]. 10: Şi a alergat cu patru sute de bărbaţi, în timp ce două sute de bărbaţi s-au oprit dincolo de pârâul Besor. 11: În câmp au dat peste un Egiptean şi l-au prins şi l-au adus la David. Şi i-au dat pâine, iar el a mâncat; şi i-au dat şi apă să bea; 12: i-au dat şi o legătură de smochine şi două de stafide, iar acela a mâncat şi a prins din nou putere, că de trei zile şi trei nopţi nu mâncase pâine şi nu băuse apă. 13: Apoi David i-a zis: „De unde eşti şi al cui?” Iar tânărul, Egipteanul, i-a zis: „Eu sunt rob al unui bărbat amalecit; stăpânul meu s-a lipsit de mine, fiindcă acum trei zile m-am îmbolnăvit. 14: Noi am făcut o năvală în latura de miazăzi a Cheretienilor şi-n părţile Iudeii şi-n latura de miazăzi a lui Caleb, iar Ţiclagul l-am ars cu foc” 15: David i-a zis: „Vrei tu să mă duci acolo jos, la şleahta aceea?” Acela i-a zis: „Jură-mi acum pe Dumnezeu că nu mă vei ucide şi că nu mă vei da în mâinile stăpânului meu; şi eu te voi duce acolo jos, la şleahta aceea”. 16: Şi l-a dus acolo jos. Şi, iată, aceia se împrăştiaseră prin tot ţinutul, mâncând şi bând şi ospătându-se din toate prăzile cele mari pe care le luaseră din ţara Filistenilor şi din ţara lui Iuda. 17: Atunci David a căzut asupră-le şi i-a lovit de dimineaţa până seara şi-n ziua următoare; şi nimeni dintre ei n-a scăpat, decât patru sute de tineri slujitori care erau călări pe cămile şi care astfel au fugit. 18: Şi David a luat înapoi tot ceea ce luaseră Amaleciţii, iar pe amândouă femeile sale le-a eliberat. 19: Şi nimic nu le-a lipsit, nici mare, nici mic, nici fii, nici fiice, nici prăzi, nimic din toate pe care aceia le luaseră de la ei; David a luat totul înapoi. 20: Şi a luat toate turmele şi cirezile şi le mânau înaintea prăzilor; iar despre prăzi se spunea: „Acestea sunt prăzile lui David”. Dacă-l vedem pe David ca tip al Mântuitorului, întreagă această istorie poate anticipa cele ce se vor plini în Noul Testament: Amalec, sau diavolul, răpeşte pe cele două soţii ale lui David-Hristos, târându-le în robie, împreună cu toate ale lor. Dar Hristos se va lupta pentru ele până şi la iad, eliberându-le. În cele două soţii ale lui David putem vedea închipuite Sinagoga (Ahinoam) şi Biserica (Abigail). 21: Şi s-a întors David la cei două sute de oameni care, neputând merge cu el, rămăseseră în urmă, fiind lăsaţi de el la pârâul Besor. Iar ei au ieşit înaintea lui David şi a celor ce erau cu el. David s-a apropiat de popor, iar ei l-au întrebat de sănătate. 22: Atunci au răspuns cei netrebnici şi răi dintre oamenii care merseseră cu David şi au zis: „De vreme ce ei nau mers cu noi, nu le vom da din prăzile pe care le-am adus, ci doar fiecare să-şi ia femeia şi copiii şi să se întoarcă.” 23: David însă a zis: „Nu veţi face una ca asta, de vreme ce Domnul ne-a dat şi ne-a păzit şi de vreme ce Domnul ne-a dat în mână şleahta care venea asupră-ne. 24: Şi cine oare va asculta de aceste vorbe ale voastre? Căci ei nu sunt mai prejos decât noi, ci: precum este partea celui ce s-a dus la război, aşa va fi şi partea celui care a rămas cu tărhaturile; întocmai vor împărţi!” „David a preţuit râvna celor ce au ieşit împreună cu el din (Ţiclag) împotriva celor de alt neam, deşi slăbind au rămas la râul (Besor). Căci întorcându-se la ei după biruinţa asupra barbarilor şi auzind pe cei ce ziceau că nu trebuie să se dea parte din prăzi celor ce au şezut, din pricina slăbirii, la pârâu, iar aceştia ruşinându-se şi negrăind nimic, i-a apărat prea bunul David, zicând că au stat ca să păzească uneltele. De aceea le-a dat o parte egală cu cea dată luptătorilor viteji şi curajoşi. Ia seama deci dacă la fratele care a arătat la început căldură, iar mai pe urmă a slăbit puţin, se află uneltele mântuirii: credinţa, căinţa, smerenia şi plânsul, răbdarea, nădejdea, îndelunga răbdare şi celelalte. Dacă vreunul slăbuţ în ale vieţuirii (slăbuţ după mod), şade şi stăruie lângă ele în aşteptarea lui Hristos, primeşte după cuviinţă un oarecare dar veşnic”[4]. 25: Şi a fost că de atunci înainte s-a statornicit aceasta drept poruncă şi îndreptar în Israel, până-n ziua de azi.

Până-n ziua de azi, adică până-n vremea scrierii cărţii. 26: Şi dacă a venit David în Ţiclag, a trimis din daruri bătrânilor din Iuda şi apropiaţilor săi, zicând: „Iată câte ceva din prăzile luate de la vrăjmaşii Domnului!”: 27: celor din Betel, celor din Rama de miazăzi şi celor din Iatir, 28: celor din Aroer, celor din Amada, celor din Eştemoa şi celor din Gat; 29: celor din Chimat, celor din Safec, celor din Timat, celor din Carmel şi celor din cetăţile Ierahmeeliţilor şi din cetăţile cheneene; 30: celor din Horma şi celor din Bersaba şi celor din Noa 31: şi celor din Hebron şi celor de prin toate locurile prin care trecuse David cu oamenii săi. Se pare că, prin aceste daruri, David îşi pregăteşte revenirea în Iuda, intuind, probabil, deznodământul bătăliei de la Ghelboa. În cazul acestor cetăţi, pentru claritate, le vom reda după textul ebraic (în acord, aici, cu Vulgata), Septuaginta având multe variante, greu de armonizat chiar şi cu traducerea lui Anania[5]. Astfel, după Biblia Hebraica, cetăţile cărora David le-a trimis daruri sunt: Betel (= locuinţa lui Dumnezeu), cetate din ţinutul seminţiei lui Simeon, numită Betul la Iosua 19,4; Ramot-Negheb (= înălţimile de miazăzi), cetate în sudul Palestinei; Iatir (= lung; întins), cetate din ţinutul muntos al lui Iuda, acordată preoţilor; Aroer (= tufiş de ienupăr; goliciune), sat al seminţiei lui Iuda, deosebit de cetăţile cu acelaşi nume (una pe malul drept al Arnonului, iar o alta, în Galaad); Sifmot (= roditor), cetate din ţinutul lui Iuda; Eştemoa (= ascultare), cetate din muntele lui Iuda, atribuită preoţilor (Iosua 15,20); Racal (= trafic; comerţ), cetate din ţinutul lui Iuda; Ierahmeel (= Dumnezeu să aibă milă), cetăţile ierahmeeliţilor vor fi fost în ţinutul lui Iuda; Cetăţile Cheniţilor (= fierari), populaţie înrudită cu cheniziţii şi amaleciţii; o altă ramură a lor s-a amestecat cu madianiţii; cheniţii din sudul teritoriului lui Iuda se aflau în bune relaţii cu israeliţii, fiind căutaţi şi pentru îndeletnicirea lor, aceea de fierari; Horma (= nimicire; exterminare; pierzanie), cetate atribuită iniţial tribului lui Iuda, ulterior lui Simeon; Hermonul a fost ridicat pe locul vechiului Ţefat (Judecători 1,17), nimicit de către israeliţi. Cor-Aşan (= cuptor fumegând), cetate din câmpie, atribuită iniţial lui iuda, apoi lui Simeon şi, în final, acordată leviţilor; Atac (= loc bun de locuit), sat din teritoriul seminţiei lui Iuda; Hebron (= uniune), cetate din regiunea muntoasă a lui Iuda, numită iniţial Chiriat-Arba.