Fantasticul In Opera Lui Caragiale2

Fantasticul in opera lui Caragiale

Fantasticul este o categorie estetica universal valabila care se poate realiza in literatura, pictura, muzica, arhitectura, film fondata pe un contrast de fictiune care nareaza intruziunea supranaturalului intr-un cadru realist, altfel spus, aparitia unor fapte inexplicabile intr-un context familiar cititorului.Astfel, fantasticul se situeaza intre teritoriul miraculosului, unde supranaturalul este acceptat si justificat si cel al straniului, in care faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca fiind absolut normale.Spre deosebire de aceste doua situatii, in fantastic, eroul, dar si cititorul are reactia de a refuza faptele supranaturale.Aceasta reactie de refuz poate fi insotita de dubitatie, respingere sau chiar teama. Un cercetator de marca al fenomenului, Tzvetan Todorov, pune un mare accent pe ezitarea cititorului si a personajelor in privinta naturii fenomenului perturbator. Daca cititorul (sau personajul care traieste ezitarea) opteaza pentru o solutie rationala, atunci naratiunea intra in sfera straniului, dimpotriva, daca el accepta o explicatie supranaturala, se patrunde in domeniul miraculosului. Fantasticul este deci identificat cu efemerul ragaz al ezitarii cititorului sau al pesonajului, el nu dureaza decat doar atat cat tine ezitarea. Definit in raport cu realul si imaginarul, fantasticul ii apare lui Tzvetan Todorov drept “ezitarea cuiva care nu cunoaste decat legile naturale pus fata in fata cu un eveniment in aparenta supranatural”. Literatura fantastica este din punctul de vedere al criticii moderne un gen literar Fantasticul isi creeaza totodata o retea de teme specifice. Cele mai frecvente ar fi, dupa Roger Caillois : pactul cu diavolul ; sufletul supus la chinuri, care pretinde pentru odihna sa ca o anumita actiune sa fie indeplinita ; spectrul condamnat la o cursa dezordonata si vesnica ; moartea ivita ca o persoana printre cei vii ; lucrul de nedefinit si invizibil, dar care are greutate, e prezent, omoara sau face rau ; vampirii, adica mortii care isi asigura o tinerete vesnica sugand sangele celor vii ; statuia, manechinul, armura care, pe neasteptate, se insufletesc si dobandesc o infricosatoare independenta ; blestemul unui vrajitor, care aduce dupa sine o boala inspaimantatoare si supranaturala; femeiafantoma, venita de dincolo, seducatoare si funesta ; intervertirea domeniilor visului si realitatii ; camera, apartamentul, etajul, casa si strada disparute in spatiu ; oprirea sau repetarea timpului. Fantasticul se poate incadra in 5 categorii : metafizic(opera lui Eminescu-« Sarmanul Dionis » ) , folcloric, mitofolcloric, savant si ontologic. Fantasticul folcloric si savant(cu accepte naturaliste ce justifica analiza psihologica) este foarte bine cultivat in opera lui I.L. Caragiale. Aparuta in 1899, povestire fantastica, “La hanul lui Manjoala” este un text inchinat atractiei pe care o exercita in viata dragostea desprinsa de conventii si eliberata de prejudecati. Volumul momente incepe cu un fantastic nu intamplator, deoarece bucurestenii lui Caragiale par , la acel sfarsit de secol , debusolati, caci timpul – ei fiind cronofobi, obisnuiti cu un program riguros, in care minutele, orele, zilele sunt socotite cu migala- pare sa-si iasa definitiv din masca si produce deformari subiective ale timpului si

spatiului fizic. Tema nuvelei dezvolta mitul popular al vrajitoarei diabolice care seduce tinerii si ii intoarce din drum. Astfel, regasim in postura de personaj principal un tanar naiv care are parte de o aventura erotica ce il conduce spre maturizare, o odisee interpusa intre lumea premaritala si postmaritala, ce tin de normal. Marea arta a lui Caragiale consta aici in capacitatea de a situa doua planuri, realul si fantastical , intr-un echilibru desavarsit, care nu se tulbura nici dupa ultima replica Avem , pe de-o parte un personajnarrator a carui perspective nu permite nici o fisura in ordinea realului.Relatarea lui este nevinovata , sincera, aplicata la datele concretului, ale realitatii traite, fara a trada vreo indoiala in privinta adevarului si concretetii evenimentelor traite.Numai ca o astfel de atitudine pare sa-i scape autorului, care, intentionat, nu o controleaza in intregime, deschizand un loc unei alte perspective, fantastice, fara a lasa indicii clar in acest sens. Naratiunea incepe printr-un monolog interior, in desavarsit acord cu aerul preocupat al eroului, care trebuie sa rezolve dilema de a ajunge la polcovnicul Iordache, dar si de a se opri la han. Eroul isi deruleaza prin minte fara voie, cele ce se zvoneau in legatura cu misterele de la han si cu faima de vrajitoare a hangitei(un personaj mitic de acest gen regasim si in “Calul dracului”).Tocmai minunata devenire a hanului Manjoloaiei, spre deosebire de hanul aproape in ruina si incarcat de datorii de pe vremea raposatului ei sot, il incita pe erou in a descoperi, poate, modul in care Manjoloaia a reusit sa reconstruiasca hanul. Sa fi gasit vreo comoara? Umbla cu farmece? Sunt intrebari care-l tulbura pe eroul nostru.Astfel, legenda din jurul hangitei, banuita ca <>, lipsa icoanelor din odaia ei, prezenta cotoiului, intalnirea cu acea <>, facand <<sarituri de necrezut(…) si fel de fel de nebunii>>, reactiile calului la apropierea acesteia si mai ales ochii hangitei <>, provocandu-i ulterior tanaruluisenzatii neplacute pe drum, sunt semne peste care personajul trece cu indiferenta, dar care nu pot fi ignorate de cititor. Poposind in curtea hanului, este intampinat chiar de cucoana Margioala, hangita “frumoasa, voinica si ochioasa”. Se pune mare accent pe ochii crucis ai Manjoloaiei, considerati foarte atractivi de catre Fanica, deoarece, in credintele populare, o vrajitoare se recunoaste dupa privire. De asemenea, este dezvoltat mitul babei carne, slujnica de la Hanul lui Manjoala(care in Kir Ianulea ia forma femeii ce le povesteste tuturor falsa istorie a lui Aghiuta), femeie bagacioasa si barfitoare, o pseudo-vrajitoare . In fata farmecelor femeii, tanarul nu ezita, ca doar “are curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel”, si cu toate ca fusese destinat unui trai de familie, el accepta chemarea irezistibila a naturii. Odaia in care este poftit, curata, calda, cu miros de mere si gutui, inspira si ea aceeasi calda si imbietoare chemare, ca de altfel si mancarea care ii este servita de hangita. Intamplarile culmineaza cu plecarea precipitata a tanarului, plecare pe care o face cu inima indoita, intuind parca regretele mascate ale hangitei. Porneste spre bezna, spre “osanda” care il asteapta la polcovnicul Iordache. Vremea e rea: “Viforul crestea scuturandu-ma de pe sea... Frigul ud ma patrundea, simteam ca-mi ingheata pulpele si bratele. Merg cu capul plecat ca sa nu ma-nece vantul, incepui sa simt durere la cerbice, la frunte si la tample, fierbinteala si bubuituri in urechi. Aceasta descriere a naturii

sugereaza faptul ca Manjoloaia a fost cea care a pornit viforul prin descantece, pentru a intarzia plecarea tanarului. De asemenea, durerile de cap datorate “farmecelor din caciula”, ratacirile tanarului care, in ciuda cunostintelor sale de meteorologie astronomica ajunge in acelasi loc de unde a plecat, disparitia iedului cat si strigatele cotoiului la semnul crucii, vantul care stinge lumanarea sunt indicii ale prezentei supranaturalului in nuvela. Desi personajul opteaza in cele din urma pentru o explicatie rationala(fapt ce impinge toata aventura in sfera straniului), indiciile sunt destule pentru a-i crea citiorului o stare de ambiguitate, de neverosimil. Acestea devin evidente in epilogul nuvelei, unde protagonistul, de-acum asezat la casa lui, discuta cu socrul sau despre aceasta intamplare, dupa ce aflase de la un ispravicel ca hanul arsese cu tot cu hangita. Aflam ca aceea intamplare nu se sfarsise in noaptea cu pricina, ci mult mai tarziu, cand socrul sau il luase cu forta de vreo trei ori de la hangita si nu ii gasise leacul decat intr-un schit in munte dupa “patruzeci de zile de post, matanii si molitve”. In finalul nuvelei putem recunoaste situatia tipica a unui joc de initiere, in care “maestrul” da de inteles “discipolului” sau ca a trecut el insusi prin aceleasi experiente: “Era dracul, asculta-ma pe mine. O fi fost – am raspuns eu – dar daca e asa, polcovnice, atunci dracul te duce, se vede, si la bune... Intai te da pe la bune, ca sa te spurce, si pe urma stie el unde te duce... Da dumneata de unde stii? Asta nu-i treaba ta, a raspuns batranul; asta-i alta caciula!”. Tanarul isi aminteste cu placere de acest episod al vietii sale in care timpul s-a dilatat ,iar intreg universul a intrat intr-un hiatus extratemporal. Intamplarile continuea sa exercite o puternica fascinatie asupra lui, chiar si dupa mult timp, deoarece misterul lor reprezinta opusul efemerului vietii cotidiene. Daca in celelalte doua nuvele fantasticul nu este atat de bine reprezentat, in “Hanul lui Manjoala” spatiul, esential in literatura fantastica, se remarca prin haos, in opozitie cu lumea exterioara; intrat in han, naratorul devine captiv si nu-si poate impune vointa de a pleca acasa; timpul este bivalent:exista un timp obiectiv- durata concreta – si un timp subiectiv ce se manifesta in perceptia interioara a personajului, in functie de intensitatea trairilor lui. Timpul subiectiv se dilate in mod uimitor , dandu-I ocazia eroului sa traiasca intr-o noua dimensiune a existentei, cea fantastica (timpul petrecut la han este mai lung decat crede personajul). O altă nuvelă fantastică scrisă de Caragiale este „Calul dracului”. Aceasta debutează în spiritul basmului, prin formula „era odată”, care insinuează un fantastic miraculos basmic, prin timpul mitic, acel „illo tempore” de care vorbea Eliade. Caragiale introduce motivul fântânii şi pe cel al babei, motive des întâlnite în basm. Si in “Calul Dracului” granita dintre real si fantastic este estompata. . Cerşetoarea e miluită de drumeţii ce veneau de la târg, dar apare un băiat de vreo 17 ani, care-i povesteşte că e copil lepădat, iar baba îl ospătează din puţinul ei.Nuvela cumuleaza elemente din sfera banalului pentru ca surpriza sa aiba rezonanta maxima. Sub ochii vigilenti ai batranei ce molfaie in gingii o bucatica de covrig, somnul baiatuluiPrichindel- releva inzestrarea lui cu atribute diavolesti : “trage incetinel cerga, pune mana si da de o coada..[…]lasa cerga binisor, si s-apuca sa-l mangaie bland prin par; o

ia intai de la ceafa si, cand ajunge cu mana spre frunte, da de doua cucuie tari…niste cornite in toata legea”. Ca si in “La hanul lui Manjoala” si in nuvela “Calul dracului” se dezvolta mitul “babei carne” sau un vechi proverb romanesc, “baba-calul dracului”, baba vrajitoare ce ademeneste tinerii intorcandu-i din cale. Cersetoarea nu este altceva decat “o fata de-mparat mare, care , de mititica se dedese la stiinta farmecelor si, pentru pacatele ei fusese blestemata sa se preschimbe in hodoroaga cersetoare si sa nu-si mai ia infatisarea decat atunci cand o putea pacali pe dracul…si numa pe vremea noptii”.Fantasticulmiraculous este prezent la transformarea batranei cersetoare intr-o “femeie tânără şi voinică, înaltă şi frumoasă ca o zână”, pe timp de noapte. Motivele fantastice sunt numeroase: diavolul, metamorfoză, blestemul, zborul lunar, iar fantasticul ia forma miraculosului din basmul popular. Cu toate ca beneficiaza, din punct de vedere structural, de stereotipia basmului, adica formula initiala, formula mediana si formula finala, naratiunea “Kir Ianulea” a fost adesea considerata nuvela. Pornind de la patania diavolului Belfagor, Cragiale localizeaza in Valahia epocii fanariote, in Bucurestiul cu aspect si moravuri orientale de la inceputul sec. XIX povestea autohtonului Aghiuta. Tema abordata de nuvela este cea a “diavolului insurat”. Elementele fantasticului sunt inca de la inceput abundente, la fel ca in “Hanul lui Manjoala”. Stapanul beznelor, Dardarot, convoaca o adunare a suflarii diavolesti, in care abordeaza teme femeilor intr-o maniera putin misogina, dorind sa afle totul, dupa cum era deviza “imparatiei”: “politica imparatiei noastre cere sa stim tot, fara greseala, nici indoiala...”. Ii cere lui Aghiuta sa se duca pe pamant (inzestrandu-l cu o suta de mii de galbeni) si povatuindu-l: “Sa te casatoresti si sa traiesti cu nevasta zece ani. Pe urma sa te faci ca mori; sa-ti lasi acolo trupul si sa te-ntorci sa-mi dai socoteala una cate una de toate pan cate ai trecut ca om insurat”, dar si avertizandu-l: “... toate vremea de zece ani pe pamant ai sa fii supus la toate necazurile, slabiciunile si ticalosiile pamantenilor... la nestiinta, la saracie, robie, prostie si la manie chiar, ramanand sa te aperi de toate relele cum ai putea si cum te-o taia capul...”. Aghiuta metamorfozat intr-un barbat chipes, intre doua varste, instarit, ne introduce intr-o atmosfera balcanica, caci in aceasta nuvela autorul pare sa uite datele fantasticului de la care pleaca, lasa loc unui “balcanism artistic de limbaj si atmosfera”, pentru ca de abia in final sa-si reaminteasca de punctual de plecare. Alege Bucurestiul ca fiind spatiul care i s-ar potrivi cel mai bine . Capatand identitatea unui negustor bogat, Kir Ianulea, isi construieste o biografie pe masura si in concordanta cu cerintele vremii. Kir Ianulea devine posesorul unui statut social pe masura caselor “mari din mahalaua Negustorilor” si incepe sa mearga la petreceri pentru a face cunostinta cu “fel de fel de negustori, ba si de boieri”, care mai de care dintre acestia incercand sa si-l faca ginere. Femeia pe care vrea sa o ia in casatorie este Acrivita, "fata a mai mare a lui Hagi Canuta, toptangiu pe vremuri". Kir lanulea, dublul real al lui Aghiuta, este un om care adora petrecerile, astfel ca oamenii spuneau: "Trebuie sa fie putred de bogat arvanitul!" Acrivita are un comportament contradictoriu: la inceput este blanda ca un miel, apoi aduna toate slugile, bagandu-le in sperieti si declarandu-se stapana a casei, stand tot

timpul "posaca si-ncruntata”. Kir Ianulea ne este prezentat in ipostaza barbatului dominat de nevasta, condus si pacalit fara sa-si dea seama, neputincios si naiv. Acrivita. “vestita si frumoasa”, doar “ca se uita uneori, nu totdeauna, crucis” pare sa fie prototipul diabolic al femeii, o creatura malefica, egoista, rea, greu de multumit, lingusitoare si prefacuta, barfitoare. Personajele par mai degraba o nazbatie caragialiana caci, lectorul ajunge sa fie impresionat si sa-l compatimeasca pe bietul Aghiuta. Planul femeii era de a pune mana pe "diamanticalele, sculele si argintaria" lui Kir Ianulea, dandu-i-le tatalui sau, sa inzestreze pe surorile ei, "iepele lui Canuta", sa nu ajunga fete mari fara zestre, ca sa rada lumea de ele. Lucrurile se inrautatesc de tot: "a tot bagat manile Kir Ianulea in lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai pus nimic, pan-a dat intr-o zi cu unghiile de fundul lazii." Mai mult, cumnatii trimisi cu marfa la Smirna si spre Brasov, inspre Lipsea, nu se mai intorc. Negustorul, fiind in prag de faliment, in zorii unei zile, fuge de acasa cu creditorii pe urmele sale, pentru a scapa de ocara si de inchisoare. Este salvat de Negoita, un taran de la Cutitul de Argint, cu care facuse in prealabil un targ. Drept rasplata, Agiuta ii indica formula cu care putea sa vindece orice om stapanit de Necuratul, astfel putand sa-si faca o agoniseala. Pentru a se razbuna pentru ceea ce patimise din partea neamului femeiesc, reprezentantul iadului intra in sufletul unei fete de boier din Colentina, intr-al sotiei Caimacamului de Craiova, al fetei lui Voda, al unei nepoate a mitropolitului. Exasperat de fosta sa nevasta, Aghiuta sfarseste prin a se refugia in iad, unde povesteste cu lux de amanunte experienta pe care o traise pe pamant, spre mare incantare a lui Dardarot. Epuizat,frant de oboseala , isi exprima dorinta ca Acrivita si Negoita san u apara in iad, ca astfel sa reuseasca si el sa se odihneasca 200 de ani. Nuvela Kir Ianulea este o creatie remarcabila in care Caragiale da dovada de o adevarata arta de povestitor, de o mare capacitate de a surprinde complexitatea comportamentului feminin. In cele trei nuvele, Satana, ca factor al raului, scoate omul din fagasul obisnuit al vietii , dar care, odata iesit din cercul magic al inrauririi diavolesti, isi reia ritmul normal. El nu numai ca fost tinta tuturor umilintelor , dar in final este si pedepsit asa cum se intampla in “La hanul lui Manjoala”, focul reprezentand nevoia de purificare.Comun celor trei nuvele este spiritual anecdotic, tipic caragialian.