Falimentele Bancare.docx

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI, FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI DREPT

REFERAT FALIMENTELE BANCARE DIN ROMÂNIA ŞI LEGEA FALIMENTULUI BANCAR

STUDENT: ANGHELINA IRINA CARMEN SPECIALIZARE: MANAGEMENT FINANCIAR – BANCAR ŞI ÎN ASIGURĂRI AN: II

FALIMENTELE BANCARE DIN ROMÂNIA ŞI LEGEA FALIMENTULUI BANCAR

Falimentul - consecinţa unui management bancar defectuos Procedura falimentului se aplică acelei bănci devenite insolvabilă, atunci când aceasta nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, pe o perioadă de cel puţin 30 de zile, sau când valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său. Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei cereri introduse de către banca debitoare, de către creditori ai acesteia sau de către Banca Naţională a României (BNR). Procedura se declanşează, de regulă, după ce BNR constată că măsurile de supraveghere specială nu au putut conduce la evitarea insolvabilităţii. Potrivit prezentei legi, tribunalul desemnează judecătorul sindic (SÍNDIC, sindici, s.m. Persoană care era însărcinată cu administrarea patrimoniului unei instituţii, corporaţii, societăţi etc.), experţii autorizaţi să-l ajute şi, cu acordul BNR, lichidatorul. După parcurgerea tuturor etapelor legale, hotărârile tribunalului sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate cu recurs. Hotărârea tribunalului de începere a falimentului este comunicată Fondului de garantare a depozitelor din sistemul bancar, în vederea aplicării reglementărilor privind plata depozitelor garantate. BNR va primi, de asemenea, o comunicare a hotărârii de începere a procedurii de faliment a băncii debitoare. Imediat sunt închise conturile băncii respective, deschise la BNR şi se deschide un nou cont cu menţiunea “bancă în faliment”. Organele de conducere şi cenzorii băncii falimentare pot răspunde civil sau penal, după caz, daca au contribuit la falimentul acesteia. Operaţiunile de lichidare sunt prevăzute de Legea nr. 278/2004, modificată şi completată cu OG nr. 37 din 14 aprilie 2010. Banca Naţională a României va putea respinge intrarea în faliment a unei bănci, potrivit unui proiect de ordonanţă de urgenţă cerut de FMI. Măsura este menită să apere băncile de creditorii care ar putea cere falimentul unor instituţii solide pentru sume derizorii.

O bancă nu va putea cere falimentul şi pleca din România când vrea. Va fi nevoie de acordul BNR, care poate spune nu şi institui administrarea specială, la instituţia bancară respectivă, dacă situaţia o impune. Însă decizia băncii centrale trebuie motivată şi comunicată în maximum 10 zile. Nici creditorii unei bănci nu pot obţine falimentul acesteia fără aprobarea băncii centrale. "Sunt foarte multe situaţii în România în care vine un creditor căruia, nu ştiu din ce motiv, nu i sa plătit suma de 3.000 de euro şi declară falimentul unei instituţii cu active de milioane şi milioane de euro. Şi atunci, legea impune aprobarea BNR", a declarat Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR. Acesta a mai precizat că în angajamentul cu FMI se prevede expres să fie amendată legea bancară care reglementează legea falimentului instituţiilor de credit. Concret, după noul proiect de lege, o bancă poate intra în faliment la cererea sa sau a creditorilor, dar numai cu aprobarea băncii centrale. Şi BNR poate solicita falimentul unei instituţii de credit. Măsura este bine primită şi de bancheri, care spun că soli¬citarea de FMI este firească. "Modificările sunt nişte ajustări normale de aliniere la reglementările europene", a declarat Radu Gheţea Graţian, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor (ARB). El a mai adăugat că rolul băncilor centrale este în creştere în ţările europene după criza financiară care a lovit lumea. Termenul de faliment are semnificaţii diferite în diversele legislaţii naţionale. Astfel, în S.U.A. prin faliment se înţelege o procedură care vizează fie reorganizarea, fie lichidarea averii debitorului, în vreme ce în România ea defineşte numai procedura de lichidare, nu şi pe cea de reorganizare judiciară. În Ungaria, în schimb, noţiunea de faliment desemnează numai procedura de reorganizare a afacerii şi nu şi pe cea de lichidare, iar în Australia termenul se referă la lichidarea averilor persoanelor fizice insolvente, dar nu şi la cele ale persoanelor juridice. Managerii bancari, investitorii, factorii de decizie şi de reglementare împărtăşesc un interes puternic în a înţelege ce determină băncile să intre în faliment şi să prezică ce bănci vor avea dificultăţi. De regulă, eşecul unei firme bazate pe maximizarea profitului este definit de punctul de insolvenţă, când pasivele companiei depăşesc activele, iar profitul net devine negativ. În aria de cuprindere a semnificaţiei falimentului se includ nu numai falimentele urmate de lichidarea băncii, ci şi cazurile în care se realizează, sub supravegherea statului, fuziunea băncii în suferinţă cu o altă bancă sănătoasă care îi preia activele şi-şi asumă obligaţiile asigurând continuitatea. De asemenea, se includ aici şi băncile resuscitate cu suportul financiar al statului.

Pentru falimentul bancar s-a adoptat o definiţie mai generală; o bancă este considerată în faliment dacă este lichidată, unită cu o altă bancă „sănătoasă” (sau cumpărată şi achiziţionată) sub controlul sau presiunea băncii centrale, sau salvată cu finanţare din partea statului. În cazul pronunţării unei hotărâri de deschidere a procedurii falimentului, în comunicare se va menţiona şi faptul că autorizaţia de funcţionare a sucursalei respective a fost retrasă.

Cauzele falimentului bancar Cauzele care pot duce la falimentul bancar sunt multiple, sistemele bancare fiind puse adeseori în situaţia de a face faţă unor politici macroeconomice sau sectoriale nefundamentate şi ineficiente promovate de autorităţi care nu au avut în vedere evoluţiile economice şi financiare externe, segmentul de piaţă extern, precum şi nivelul pieţei interne şi capacitatea ei de absorbţie. Principalele deficienţe în funcţionarea sistemelor bancare naţionale privesc rigiditatea în orientarea activităţii şi capacitatea limitată de adaptare rapidă la cerinţele clienţilor, desfăşurarea unor activităţi cu o prudenţă redusă, ponderea sporită a creditelor neperformante acordate unor clienţi din raţiuni politice, unor acţionari neloiali, unor afacerişti corupţi sau datorate unui management defectuos (Berea & Berea, 1999). Toate acestea pot determina grave probleme de lichiditate şi solvabilitate instituţiilor bancare, cu efecte dezastruoase asupra întregului sistem bancar. Falimentul bancar, consecinţă extremă a riscului de insolvabilitate, este strâns legat de activitatea de creditare deoarece creditele au cea mai mare pondere în totalul activelor bancare, iar nerespectarea contractului de credit de către clientul debitor poate aduce băncii o pierdere definitivă de capital, afectând solvabilitatea acesteia. Din cele mai vechi timpuri, falimentul bancar a fost legat de riscul de credit, aşa cum arată cazul bancherilor Bardi din Florenţa din secolul al XIV-lea, direct afectaţi de insolvabilitatea regelui Eduard al III-lea al Angliei. Mai târziu, cauzele s-au diversificat, riscul de credit rămânând însă preponderent. Pe măsura creşterii rolului băncilor în cadrul economiei, falimentele bancare au devenit tot mai numeroase. Un moment important în evoluţia instituţiilor bancare l-a reprezentat criza economică din anii 1929-1933 care s-a manifestat în toate ţările dezvoltate, dar a avut efecte devastatoare în SUA unde 36% din instituţiile bancare au fost declarate în stare de faliment, pierderile produse depăşind 2,5 miliarde dolari cu efecte negative asupra întregii economii. Ca urmare, au fost introduse

reglementări mai severe privind autorizarea băncilor care să acţioneze în direcţia protejării deponenţilor. Se apreciază că principalele cauze care au determinat falimentele bancare din perioada respectivă au fost slaba calitate a portofoliului de credite şi plasamentele neinspirate pe piaţa hârtiilor de valoare. Riscul de credit s-a dovedit şi mai târziu ca fiind cel mai periculos, un studiu al falimentelor bancare efectuat în Anglia demonstrând că din cele 62 de bănci existente înainte de anul 1984 şi care au intrat în stare de faliment în perioada 1989-1992, în 58 de cazuri creditele neperformante au fost factorul dominant. Efecte negative similare s-au înregistrat în toată lumea din SUA în Japonia, Australia, Noua Zeelandă, ţările scandinave, Franţa şi Germania unde bancă privată Schroder, Munchmeyer, Hengst a ajuns în impas în anul 1983 ca urmare a acordării unui credit de circa 8 ori capitalul propriu pentru grupul de construcţii de maşini IBH. Criza bancară din Statele Unite, începută în vara anului 2007 şi care s-a amplificat în anii următori, a avut la bază numărul mare al creditelor ipotecare nerambursate de către debitori, ceea ce a determinat în lanţ falimentul unui număr însemnat de instituţii bancare, generalizându-se într-o creiză financiară globală. De exemplu, Falimentul Washington Mutual din 25 septembrie 2008 este cel mai răsunător eşec al unei bănci comerciale americane, activele acesteia fiind estimate la 307 miliarde dolari, ceea ce înseamnă de aproape două ori mai mult decât valoarea cumulată a următoarelor cinci instituţii din topul celor mai mari falimente bancare din SUA începând cu anul 1934 (Chari & Christiano & Kehoe, 2008). În ceea ce priveşte sistemul bancar românesc, analiştii considerată acordarea fără discernământ a creditelor bancare drept cauza principală a crizei bancare traversată de România. Datorită unor credite neperformante, ce au depăşit de ordinul zecilor de ori capitalurile proprii (în anul 1998 creditele neperformante reprezentau 58,5% din totalul creditelor acordate, volumul lor depăşind de două ori şi jumătate capitalul băncilor, iar în anul 1999 au ajuns la 253% faţă de capitalul bancar), băncile cu probleme au ajuns în situaţii critice, fără posibilităţi reale de redresare (Ionescu, 2002). Problema creditelor neperformante a prezentat o importanţă maximă, deoarece valorile lor şi a dobânzilor aferente au depăşit de câteva ori bugetul de stat al României. Instituţiile bancare cu credite neperformante, atrăgeau bani de la cele sănătoase, cu dobânzi de 300-400%, în condiţiile în care dobânda pieţei era de 50-60%. Cauzele creditelor neperformante rezidă, mai întâi, într-un climatul economic ostil. În general, când economia intră în recesiune, când inflaţia este ridicată, aceste probleme se răsfrâng asupra sistemului bancar (Olteanu & Olteanu & Badea, 2003). Băncile

nu trăiesc în alt climat, nu dau credite altcuiva decât economiei româneşti şi dacă economia are probleme, ele se reflectă şi în portofoliul bancar. Pe de altă parte, multe firme, în special cele de stat, şi-au pierdut capacitatea de a produce lichidităţi, altele nu numai că nu produc lichidităţi, ci au vânzări neîncasate şi atunci cu greu pot să restituie creditele angajate. Amintim aici şi căderea continuă a producţiei, cele mai ameninţate ramuri fiind cele de bază în care băncile au fost implicate în procesul de creditare. Alte probleme legate de creditele neperformante sunt corelate cu problemele derivate din impactul întârziat pe care-l are rata ridicată a inflaţiei, ceea ce, în literatura de specialitate, se numeşte profit iluzoriu. Astfel, profiturile bancare mari înregistrate nu au fost altceva decât profituri din inflaţie, iar impozitarea lor a determinat o masivă decapitalizare a sistemului bancar (Buletinul lunar al B.N.R. nr.7/2001). Apoi, băncile româneşti nu au fost pregătite pentru a dezvolta politici adecvate pentru păstrarea resurselor şi plasamentelor specifice perioadelor de tranziţie şi de criză. Multe au şi plecat cu o capitalizare insuficientă, acţionarii acestora au avut o forţă financiară redusă şi când li s-a solicitat majorarea capitalului, nu au putut să facă faţă. Astfel, problemele din sistemul bancar românesc au fost legate în special de activitatea de creditare, instituţiile bancare acordând credite insuficiente pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceste credite erau neperformante. Evoluţia rapidă a sistemului bancar românesc a adus cu sine, în contextul desfăşurării evenimentelor economice, sociale şi politice, diferite elemente negative, care au afectat imaginea băncilor atât pe plan intern, cât şi în relaţiile cu sistemele bancare din lume (Drigă, 2007). Trebuie subliniat însă faptul că sistemul bancar este o componentă a economiei naţionale, iar caracteristicile acesteia sunt determinante pentru calitatea şi nivelul de dezvoltare al sectorului bancar. Banca Naţională a României a considerat că principalele cauze care au dus la acumularea problemelor din sistemul bancar românesc au fost: - distorsiunile din economia reală; - întârzierile legate de restructurare şi schimbarea regimului întreprinderilor; - fluctuaţiile ratelor dobânzii din cauza repetatelor macrostabilizări; - fluctuaţiile cursului de schimb valutar; - fluctuaţiile preţurilor de consum şi întârzierea liberalizării preţurilor Toate acestea s-au reflectat în performanţele financiare ale băncilor şi în deteriorarea indicatorilor de prudenţă bancară, în sensul creşterii, pe de o parte, a ponderii veniturilor nerealizate, dobânzi neîncasate, iar pe de altă parte, a influenţelor negative din deprecierea şi fluctuaţiile cursului valutar. Astfel, în intervalul relativ scurt de timp dintre anii 1995-1999, au

avut loc o serie de falimente bancare care au umbrit serios sistemul bancar românesc. Seria falimentelor a început, de fapt, în anul 1994, semnalul fiind dat de instituţiile bancare Dacia Felix şi Credit Bank, urmate apoi de Columna Bank, Banca Albina, Bankcoop, Bancorex, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Populară, Banca Romană de Scont, Banca Turco-Română şi Banca de Investiţii şi Dezvoltare. Sfârşitul anilor ’90 a zguduit economia României din cauza falimentelor bancare, venite unul după altul. Nu mai puţin de 12 bănci şi-au închis porţile în perioada 1998-2003. Managementul defectuos şi fraudele vor rămâne în istorie drept cauze ale acestor falimente. Consecinţele asupra României au fost însă mult mai grave decât pierderile de miliarde de dolari, împărţite între stat şi deponenţi: o criză de încredere în sistemul bancar, manifestată în ambele direcţii: populaţia n-a mai avut încredere în sistemul bancar, dar nici băncile n-au mai avut curaj să crediteze economia. La vremea respectivă, chiar BCR a fost ameninţată de o criză de lichiditate după ce mii de persoane au dat năvală la ghişee să-şi retragă economiile, în urma unor zvonuri privind colapsul iminent al băncii. Reticenţa faţă de bănci se manifestă şi în prezent, mulţi români preferând să-şi păstreze economiile în valută, în casă, în locul depozitelor la bănci. În lipsa resurselor (care în sistemele bancare din Occident proveneau în prinicipal de la populaţie), băncile n-au putut acorda la fel de multe credite. Iar companii – în special IMM-urile – nu au avut acces la finanţare, în ciuda nevoilor foarte mari (pentru investiţii, pentru dezvoltare). Potrivit datelor Fondului de Garantare a Depozitelor din Sistemul Bancar, falimentele din 1999-2002 au avut aproape 800.000 de păgubiţi. Aceştia erau fericiţii ale căror economii erau, măcar în parte, garantate de sistemul bancar. Sumele returnate de fond, în locul băncilor, depăşesc 500 de milioane de lei. La pierderile populaţiei se adaugă cele suportate de companii şi alţi deponenţi negarantaţi şi de stat. Cel din urmă, fie preluat „găuri” de la bănci (Bancorex şi Banca Agricolă), fie a garantat credite care ulterior s-au dovedit neperformante. Valoarea găurilor bancare acoperite de stat se ridică la 4,1 miliarde de dolari.

Topul falimentelor din sitemul bancar

Bancorex - 1999 Teoretic, nu a intrat în faliment. A existat o fuziune prin absorţie cu BCR, care a preluat activele, după ce portofoliul de credite a fost curăţat, creditele neperformante fiind preluate de AVAB. În total, statul a acoperit găuri de la Bancorex de 2,1 miliarde de dolari. Banca Agricolă Statul a preluat credite neperformante în valoare totală de un miliard de dolari. Banca a fost privatizată în 2001, fiind preluată de Raiffeisen. Dacia Felix – 2001 Se estimează că pierderile totale provocate de fraude se ridică la 500 de milioane de dolari, al căror principal beneficiar ar fi fost Sever Mureşan, acţionar al băncii de la vremea respectivă. Pentru 3 luni, în 2001, au fost deschise procedurile de faliment asupra băncii. Instituţia a fost preluată în 2001 de un grup de investitori, printre care şi grupul israelian Kolal, care s-au angajat să ramburseze o cotă-parte din creanţe către BNR şi CEC. A funcţionat până în 2007 sub numele Eurom Bank, iar în prezent funcţionează sub numele Leumi – cel al noului acţionar majoritar (un grup financiar israelian). Bankcoop – 2000 Avea aproape 500.000 de deponenţi, iar statul le-a restituit peste 275 de milioane de lei noi. Falimentul a fost provocat de credite neperformante primite chiar către acţionarul principal – Alexandru Dinulescu şi de faptul că la majorările de capital s-au depus sume împrumutate. Banca Internaţională a Religiilor – 2000 Una dintre iniţiativele economice ciudate ale tranziţiei – o bancă a popilor. Încrederea pe care populaţia o avea în biserică a ajutat banca să atragă economiile a 287.000 de persoane. Conducerea ecleziastică n-a fost însă la fel de pricepută şi în activitatea bancară, „cazuri grave de creditare a unor societăţi falimentare sau societăţi-fantomă, abuzuri în activitatea de creditare”, au determinat

creşterea pierderilor şi retragerea licenţei de către BNR. Găurile acoperite către deponenţi de Fondul de Garantare se ridică la 187 milioane de lei noi. Banca Turco-Română – 2000 După ce falimentele păreau să se fi liniştit, un nou scandal a zguduit lumea bancară: falimentul BTR. Banca era privită ca una dintre cele mai inovatoare de pe piaţa autohtonă. Însă acţionarul majoritar din Turcia, grupul Bayindir, a avut probleme şi a plecat, la propriu, cu banii acasă. Fondul de Garantare a depozitelor a plătit despăgubiri către peste 10.000 de deponenţi, în valoare de 18 milioane de lei noi. Banca Română de Scont (BRS) şi Banca de Investiţii şi Dezvoltare (BID) sunt alte două falimente bancare. Elementul comun: în ambele este implicat Sorin Ovidiu Vîntu. În cazul BID, chiar a fost condamant pentru fals în declaraţii, deoarece ar fi făcut fals în declaraţii că banii pe care i-a depus la capitalul social erau ai săi, când, de fapt, erau împrumutaţi. În ambele cazuri, băncile au fost falimentate din cauză că au acordat credite care s-au dovedit neperformante. În cazul BRS, Fondul de Garantare a plătit despăgubiri de nici un million de lei către o mie de deponenţi. Marii păgubiţi au fost, însă, societăţile de stat – Poşta Română sau Asigurări Astra – care şi-au depus banii la BRS cu puţin timp înainte ca aceasta să dea faliment. Valoarea prejudiciului a fost estimată la aproape 20 de milioane de dolari. Lista falimentelor bancare este completată de Credit Bank, Columna, Banca Populară Română, Banca Albina, Fortuna şi – ultima – Nova Bank.

BIBLIOGRAFIE

1. https://www.capital.ro/marile-falimente-bancare-127657.html 2. https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/finante/falimentul-bancar-214858.html 3. http://www.management.ase.ro/reveconomia/2009-2/20.pdf