Eminescu

din:

George Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu, 1932, ed. 1964, revazuta de autor Apoi zidirea macinata de ape si tinuta in loc de cateva ori cu slabe proptele se curmã deodata de la mijloc si se narui in pulberi pentru totdeauna. Mintea lui Eminescu se risipi din nou - si vechile porniri revenira. Canta din senin romante nemtesti, vorbea cu suspin despre o cantareata vieneza, "cu parul galben ca de aur si cu clasul ca clopotul" (167) si frecventa Coloseul Oppler in vederea unei cantarete "suedeze", pe care o salutã intr'o zi, urcandu-se pe masa, cu un servet oriental in jurul capului si strigand formidabil: "Suedeza!" (220). In curand fu nevoie sa fie aparat de privirile vulgului si, in acest scop, *prietenii*, scotandu-l de la Mãrcutza, unde fusese intai in Februarie si unde nu voiau sa-l tina, il internara din nou in Ospiciul "Caritas", al d-rului Al. $utzu, din strada Plantelor, nr. 9, in care poetul petrecu cateva luni de visare dementa euforistica si viziuni paradisiace, unice clipe de adevarata fericire in viata sa zbuciumata. In seara de 31 Martie 1889, Mihai Chintescu, intr'o conferinta la Ateneu, populariza, _cu o lipsa regretabila de discretie_, prabusirea poetului (44): <> La 13 Aprilie 1889 se decise instituirea unei *curatele*, in urma cererii unui consiliu compus din *Titu Maiorescu*, Dem. Laurian, St. Mihailescu, *I. L. Caragiale*, I. Gr. Valentineanu si Mihail Brãneanu, aceasta spre a se putea primi, prin *tutor*, pensiunea de la stat. Viata de raspunere morala a poetului incetase. (182) Eminescu pasi pragul ospiciului ingandurat si sobru la vorbire. Locurile acestea le mai vazuse, dupa cum cunostea chiar pe unii bolnavi (232) si, fireste, pe d-rul $utzu, <>. El simtea ca aci are o misiune mare de

indeplinit si, de aceea, cerea de mancare si bautura, ca unul ce "nu mancase demult", si mesteca cu multa pofta alimentele, asemeni zidarului care e pe cale de a se urca pe schele. Cercetarile sale stiintifice asupra mecanicii lumii trebuiau duse aici, in liniste, mai departe. Aplicand abstractiile matematice la problemele spirituale, voia sa gaseasca principiul vietii, fiindca descoperise ca misterul miscarii si al vietii sta in "mutarea consecutiva a punctelor de gravitatie", adica in "distantarea consecutiva intre cele doua puncte". Odata pus pe drumul cel bun, incepu sa nascoceasca diferite demonstratiuni si aparate, cu scopul de a capta forta universului, ca de pilda, o sfera de gumilastic, o cumpana si, mai cu seama, o teava metafizica (ms. 2255, f. 386, 418): <> Pe coli mari de hartie, el asternea sarguincios ecuatii si formule, ca un om de stiinta care stie ca timpul este scump (47). Este evident ca asemenea cercetari nu se pot face decat prin consultatiuni vaste, din care pricina Eminescu isi insemna numele autorilor carora le datora ceva, ca Schopenhauer, Kant, Laplace, Pythagora, Überweg, Goethe, Tyndall, Robert Mayer, Harmann etc. (ms. 2255, f. 351-433); M. E., I, 2). Toate aceste nume ii sedeau catava vreme linistite in minte, apoi, ca spitele rotilor de locomotiva, care de prea multa rotatie se transforma intr'un disc incert, se amestecau febril. "Ah!" -- zicea atunci poetul vreunui cunoscut ce-l vizita -- "Ia uitete cum seamana Pasteur cu Maiorescu! Si tu semeni cu Kant! Bietul Kant! Mare om! Am invatat la el, la Heidelberg... Te rog sami aduci toate volumele lui... Eu seman cu Schiller si cu Faust al lui Goethe. Am sa ma sinucid... Asa a facut si Hamlet!... Mare om e Shakespeare! Ce tragedian!... Dar Kant!... Unde mai gasesti un Kant!... A murit la 1885!... Am sa vorbesc cu el!... Da, am sa ma sinucid ei su ca Hamlet!... Am sa-mi prefac viata in nimic si sangele in vin de Draga$ani!... Sa mor!... Si apoi -- cu vinul sa ma vindec!... Ce mare om e Kant!" (65) Si continua astfel, cu aceasta subtila si voluptoasa asociere intre sugestia betiei si a nimicului, a tragediei si a lucrului in sine, in care se strecurau antipatii si repulsii si erori mai vechi: C. A. Rosetti si Carada. Ineptia lui Macedonski era dovedita matematic: "Daca progresul ar fi infinit si nu numai o repartitie inegala dupa timpi, Homer ar fi trebuit sa fie un magar si Macedonski un geniu, si tocmai contrariul e adevarat, regres-grad, progres+grad". (Ms. 2255, f. 386; M. E., I, 2)

Interesul de odinioara pentru limbile orientale (sanscrita, araba) si slave era mai mare ca oricand, fara ca, de altfel, sa fie neglijate literaturile clasice si indeletnicirile artistice. Declama si acuma din Homer, Horatiu si Virgil si compunea versuri originale, intr'o maniera pura, lipsite de orice zgura, dialectice si sonore de un aer aurifer, ca, bunaoara: Atata foc, atata aur $'atatea lucruri sfinte Peste'ntunericul vietzei Ai revarsat, parinte... sau alte improvizatiuni luminoase pe tema _Gloriosul voivod_ (235). Mergand tot asa, neintrerupt, intr'un palton lung, cu galosi mari in picioare si mânile la spate, in preocuparea colosalei lucrari ce s cadea sa faca, era, desigur, cuprins de oboseala si de dureri de cap. Dar avea clipe de odihna si umor, cand in lungul salon al ospiciului observa cu ironie de analist pe "colegi" si parea vizitatorilor sai Eminescu cel de totdeauna. La inceput, cauta sa nu piarda contactul nici cu prezentul si, in acest scop, cerea gazete si carti, ca, de pilda, _Corespondentza_ lui Jules de Goncourt (_Lettres_) (170, 235). Lipsit toata viata de avutie, el visa acum o bogatie imensa, feerica. Descoperi in pietricelele, bucatelele de hartie si de lemn de pe jos bogatii mari, pe care incepu sa le stranga in scopul de a scoate din ele diamante. Nu-i scãpã din vedere nici valoarea incalculabila a frunzei din copaci, pe care le evalua la milioane si miliarde, isemnand pretul pe ele. Tinea o contabilitate stransa de comorile sale pe ulucile si zidurile ospiciului, planuind sa-si cumpere mosii, bineinteles si Ipotestii, si chiar lumea intreaga, impreuna cu institutul, al carui *proprietar se socotea de fapt*. *Greutatii apasatoare din cap* el ii gasi o explicatiune luminoasa si -- intr'anume fel figurat -- adevarata: avea in cap diamante care ii atarnau greu (232). Deoarece insa, lasand bogatiile, el infatisa si traditia autohtona, fiind *Matei Basarab reincarnat*, regele puse la cale un atentat printr'un pacient, Petre Poenaru, care, jucandu-se ca din intamplare cu prastia, il izbi in frunte cu o pietricica. Eminescu consemnã aceste fapte judecatorului Bursan, care venise sa incheie raportul medico-legal, in vederea *curatelei*, in ziua de 12 Iunie (182): <<-- Cum te cheama? -- Sunt Matei Basarab; am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mare.

-- Pentru ce? -- Pentrucã, eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se teme sa nu-i iau mostenirea. -- Ce-ai de gand sa faci cand te vei face bine? -- Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.>> Intrebat cine era atentatorul, declarã: <> Contrariu zvonurilor melodramatice (47), Eminescu n'a suferit pra mult de pe urma asa zisului atentat, care ii pricinuise o simpla zgarietura, si nu pare sa fi avut stari de agitatiune asa cum scrie, cu o vulgara declamatiune, Scipione Bãdescu (105): "Indata ce-l desleaga, rupe tot, cu o putere de fiara, si striga de produce un ecou ingrozitor". In realitate, slabit de marile preocupari intelectuale si de *erizipelul*, de altfel vindecat, ce i se iscase pe fatza din cauza manjirii cu necuratenii a locului zgarieturii, se simtea ostenit si doritor de o lunga liniste. Totdeodata inima ii era *tumefiata* mai demult de o *endocardita*, provocata de marile ei batai. In privinta clipei pe care a ales-o providentza spre a reintoarce pe Eminescu in eternitate, stirile sunt destul de contradictorii, unele dand ziua de joi 15 (232), altele de vineri 16 Iunie (65). Aproape sigura este aceea de joi 15 Iunie, in zorii zilei, cum arata actul de deces si cum, de altfel, s'a sapat pe piatra mormantului. Miercuri seara, Eminescu, cu o ultima licarire de constiinta, chemã pe batranul doctor si i se planse de *mari dureri in trup*. Ramas singur, se intinse pe pat si, cand limba sortzii sale ajunse pe pragul al doilea al vietii, inima se opri si poetul trecu in univers. Dimineata, gasindu-l mort, l-au dus la Spitalul Brancovenesc pentru autopsie, unde, cantarindu-i-se creierul, in *stare de ramolitzie*, se gasi ca are 1.400 de gr., cam atat cat al lui Schiller (157, 159). Doi servitori ai spitalului fura trimisi sa declare decesul la Oficiul de stare civila, si -- crunta ironie -- pe actul de moarte al d-lui Mihai Eminescu, poet, cei doi nestiutori de carte puneau pecetea degetelor lor batatorite: ________________________________________________________________________ REGISTRU STARII CIVILE PENTRU MORTI. Bellu Ortodox-Român

Mihail Eminescu de 43 ani poet necasatorit No. 2935 _Din anul una mie opt sute opt deci si_ noua _luna_ Iunie _dioa_ septe spre dece _ora_ douaspredece _meridiane_. _Act de morte_ a D-lui Mihail Eminescu de patru deci si trei de ani, poet, necasatorit, nascut in comuna Botoseani fiul Decedatului Mihail Eminovici alte amanunte nu sa putut luoa _decetat_... la cinci spre dece corent _ora_ trei ante _meridiane_, _in casa din strada_ Municipala No. 14 _Suburbia_ Doamna Balasea. _Martori au fost_: Dl. Iordache Munteanu _de ani_ trei deci _de profesie_ servitor, din acel spital _si_ D. Ion Stirbu _de ani_ doua deci si cinci _de profesie_ servitor _din strada_ aceiasi No. 14 dela acel spital _cari au subscris impreuna cu noi acest act dupe ce li s'au cetit. _Cazul mortii s'a constatat de noi prin doctoru verificator_ d-l Sutzu care a si liberat certificatul cu No. 161. _Facut de noi_ Nicolae Hagi Stoica fiu consiliar _al comunei Bucuresci si ofiicar de stare civila._ Martori n'au stiut subscri. _Martori (ss)_ + I. Munteanu (ss) + I. Stirbu _Officiar (ss)_ H. Stoica fiu ________________________________________________________________________

(Din _Registru pentru morti pe anul 1889_ [_7_] Primaria Comunei Bucuresti. Oficiul stãrei civile.) Gazetele _Adevarul, Constitutionalul, Românul, Democratia_ pomenira toate de aceasta pierdere, si revistele avura cuvinte de jale. "Natiunea mea, imbraca doiu!" -- se tanguie Vulcan in _Familia_ "Literatura noastra jeleste! Poesia româna plange! Vi s'a daramat o columna, vi s'a stins un luceafar, vi s'a rapit o podoaba... Genialul poet Mihail Eminescu a incetat din viata." (65) B. P. Hasdeu, in _Revista noua_, mustra pe contimporani in modul bombastic (88): <<El va trai, desi a murit nebun. Si cum oare sa nu innebuneasca? In toate epocele au fost poeti, pe cari flamanda saracie, uneori numai desertaciunea, pentru o ticaloasa pomana insotita de o mai ticaloasa lauda, ii incovoia tamaitori dinaintea celor puternici. In toate epocele s'au vazut insa si de acele firi semetze, inalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, cari niciodata n'au intins o mana cersitoare catre vreo marire pamanteasca, catre acei ce uita ca nu saracii spalau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spalat picioarele saracilor. Asa poet a fost Eminescu.>>

Publicul vazu sambata in biserica Sf. Gheorghe-Nou chipul descompus, surpat si imparosat al poetului, cu ochii scufundati de adanca oboseala. Un bandaj negru in jurul caputlui, ce acoperea linia sectionarii craniului (201), fu probabil pentru unii dovada grozava ca Eminescu murise ucis, asa cum Harieta insasi, tintuita departe, crezu. In dupa amiaza zilei de sambata, 17 Iunie, la orele 6, cortegiul insotit de un numar mare de studenti, gazetari si prieteni, in fruntea carora se aflau primul-ministru Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, M. Kogalniceanu, Th. Rosetti, Aug. Laurian si altii, porni spre cimitirul Bellu, trecand pe Calea Victoriei, Calea Rahovei si campia Filaretului. O ploaie marunta pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Pe drum, in dreptul Universitatii, si la mormant, se tinura cuvantari indurerate si banale, dupa care, pe inserat, cosciugul fu coborit in groapa, intre un tei si un brad (157). Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si starnga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale.

::::<<<>>>:::: 167) N. Petra$cu, _Mihail Eminescu, studiu critic_, Buc, "Socec", 1892 si in _Conv. lit._ 1890-1891 220) D. Teleor, _Eminescu intim_, Buc., colectia "Lumen", nr. 8 44) Mihail Chintescu, _Incercari asupra poetului Eminescu_ (conferinta), in _Revista olteana_, II, 1889, pp. 85-100 182) Radu D. Rosetti, _Tragedia lui Eminescu. Documente inedite_, in: _Adevarul literar si artistic_, III, nr. 95, din 17 Sept. 1922 232) Dr. V. Vine$, _Cateva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu. Extras din _Romania medicala_, Bucuresti, 1931 47) _Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular_, in: _Universul_, nr. 146, din 28 Iunie 1926 65) _Eminescu a murit!_, in: _Familia_, nr. 26, din 25 Iunie--7 Iulie 1889, [Oradea] 235) A. Vlahutzã, _Curentul Eminescu si o poesie noua_, Bucuresti, 1892 170) Ion Popescu, _Peste groapa,_ in: _Fantana Blanduziei_, nr. 10 (s. II), din 3 -10 Dec. 1889 105) Barbu Lãzãreanu, _Din vieata lui Eminescu_, in _Mantuirea_, III, nr. 692,

din 20 Aprilie 1921 157) _Notitzã in jurul mortii lui Eminescu_, in: _Adevarul_, I, 1889, nr. 252, din 18 Iunie (Ultime informatii) si nr. 253, din 20 Iunie (Inmormantarea lui Eminescu) si in _Constitutionalul_, I, 1889, nr. 3, din 17 Iunie si nr. 5 din 20 Iunie 159) _Omagiu lui Mihail Eminescu._ Comitetul Comemorarii. Galati, Buc., 1909 88) B. P. Hasdeu, _Eminescu_ (necrolog), in: _Revista noua_, Bucuresti, II, nr. 6, din 15 Iunie 1889 201) S. Secula, _Amintiri despre Eminescu_, in: _Familia_, XXXV, nr. 26, din 27 Iunie 1899, p. 311