Eminescu

Recitindu-l pe Eminescu Evocarea iubirii, mereu eşuate, de către Eminescu devine adesea o temă-pretext a neîmplinirii într-o lume decăzută moral, ostilă valorilor, în care doar „mişeii” pot reuşi. Dezamăgit, obosit şi scârbit de „izbânda” politicienilor şi a imposturii, având mereu în faţă aspectul sumbru şi nemilos al incapacităţii contemporanilor şi posterităţii de a-i înţelege şi preţui opera la adevărata ei valoare, Eminescu declară sentenţios în Scrisoarea I: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”, şi în perspectiva timpului: „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el”. Epuizat de munca înrobitoare la ziarul Timpul, pe care îl scrie şi redactează aproape în întregime, într-o bătălie cu forţe inegale, în care politica şi interesele personale strivesc valorile în picioare, dezgustat de ingratitudinea celor din jur, Eminescu e nevoit să înveţe „a muri”, şi încă într-un ospiciu, unde însă, cu puţin timp înainte de-a se stinge, mai are puterea de a-i compătimi pe cei care se pretind sănătoşi, cred că au mintea teafără şi reprezintă ceva în societate. Dar, până la vârsta de 33 de ani când Eminescu e lovit de boala ce-l va răpune în urma unei suferinţe cumplite de şase ani, luceafărul poeziei româneşti a strălucit puternic pe cerul adeseori întunecat al literaturii noastre. Într-un interval de nici două decenii, Eminescu a creat o operă unică, valoroasă şi nepieritoare în care descoperim modele etice şi estetice etern valabile, în lumina cărora au înflorit şi au rodit generaţiile României moderne, predestinate parcă să-i urmeze soarta, chiar dacă în alt mod. Desigur, în timpul vieţii, Eminescu a avut prieteni adevăraţi, precum Creangă şi Slavici, ori devotaţii Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi, care l-au preţuit şi l-au încurajat să scrie în momentele sale de acut pesimism. Negruzzi îi smulge lui Eminescu aproape cu de-a sila poezii pentru a i le tipări, iar Maiorescu îl proteguieşte, are grijă să-i asigure existenţa materială, îl declară de timpuriu „poet în toată puterea cuvântului”; ca ministru, îi acordă o bursă substanţială de studii pentru care i se vor face multe şicane. Tot Maiorescu, în pragul îmbolnăvirii poetului, alcătuieşte şi publică prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, prin care marele nostru poet intră definitiv în conştiinţa publicului. Căci „poetul nepereche”, deşi era de-o luciditate ieşită din comun, nutrea o indiferenţă aproape totală faţă de soarta propriei sale opere. În acelaşi timp e ciudat şi dureros să constatăm că Eminescu a împărtăşit destinul tragic al altor mari bărbaţi ai neamului, datorită intransigenţei şi firii lor, precum Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Constantin Brancoveanu sau, mai degrabă, îl putem asemui lui Avram Iancu, căruia, văzându-şi ruinate idealurile, nu i-a mai rămas decât să înnebunească şi să devină cerşetor. Pentru că, după ce a fost lovit de boală, Parlamentul ţării amână peste poate acordarea unui ajutor social celui mai mare poet român fără mijloace existenţiale. Era plata şi răsplata nu doar a indiferenţei, ci urmarea războiului din presă cu un inamic politic odios care îi va secătui puterile prin pasiunea şi virulenţa pamfletară ieşite din comun cu care îşi scrie articolele, pentru care n-a fost iertat niciodată. Astfel, Eminescu îşi mistuie fiinţa pe propriul său rug, sacrificându-se pentru a învinge generaţiile următoare. La sfârşitul puterilor, Eminescu constată în Odă (în metru antic): „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, şi, în aceeaşi poezie publicată la un an după ce se îmbolnăveşte: „Jalnic ard chinuit ca Nesus / Ori ca Hercul înveninat în haina-i / Focul meu nu-l pot stinge cu toate / Apele mării”. Arzând „în flăcări” pe rugul creaţiei, al unor înalte idealuri naţionale, simţindu-şi aproape sfârşitul, Eminescu se întreabă retoric: „Pot să mai re-înviu din el ca / Pasărea Phoenix?” „Nepăsarea tristă” invocată de poet în finalul Odei sale, care să-l redea sieşi, pentru a putea muri liniştit, adânceşte tragismul unei conştiinţe artistice superioare şi evocă, în acelaşi timp, destinul dramatic al naţiunii române şi al omului superior, regăsite mereu în actualitate, sursă de meditaţie şi apel la înţelepciune, invitaţie mereu actuală de a-l citi şi reciti pe Eminescu. 16 iunie 1994