Econo Me Trie

M-am născut în București, la o maternitate de prin Crîngași (așa mi s-a povestit, cel puțin), copilăria am petrecut-o în Drumul Taberei, acolo am făcut și generala. Maică-mea murit cînd eu aveam zece ani. Dup-aia m-a crescut taică-miu, și cu cît cresc mai mult, cu atît îl admir mai mult c-a scos-o la liman. Ieri am văzut Biutiful (filmul lui Iñárritu din 2010) – un film mișto, de altfel, îl recomand, care la sfîrșit are o dedicație foarte frumoasă, pe care am fost puțin invidios: A mi hermoso y viejo roble, my padre – minunatului și bătrînului meu stejar, tatăl meu. Liceul l-am făcut la Sf. Sava, profil real. Apoi am făcut facultatea de litere, pe care n-am terminat-o (încă nu mi-am dat lucrarea de licență). Am ales litere pentru că pierdusem de mult orice legătură cu matematica etc. și singurul lucru care-mi plăcea pe bune, dincolo de golăneală, era să citesc literatură. Acum încerc să-mi găsesc un job, vreau să-mi dau licența în vară și să mă înscriu la un masterat, citesc, din cînd în cînd scriu, încerc să trec dinspre poezie spre proză, și cam asta. Am început să scriu pe la trei ani, la șase cred că deja stăpîneam bine literele de tipar, poate mă mai încurcam la cuvinte foarte complicate  . Cît privește literatura, cred că prin generală scriam deja niște prostii, apoi în liceu am scris alte (mai multe) prostii – majoritatea poeme. Apoi prin clasa a 11-a am cunoscut încet-încet mai mulți oameni care mi-au pus în mînă cărți (cei mai recenți poeți pe care-i citisem eu erau Nichita Stănescu, poate și cîteva poeme de-ale lui Cărtărescu, iar în ceea ce privește poezia străină eram și mai pe dinafară) și cu care între timp m-am și împrietenit. Asta cu apartenența la un cenaclu e o întrebare mai dubioasă, nu prea mai există cenacluri azi (în sensul hard al cuvîntului), cum era într-o vreme Cenaclul de Luni sau Cenaclul Euridice – ca să mă refer doar la cele mai cunoscute din București. În ultimii ani au fost înlocuite fie de ateliere de creație, fie de cluburi de lectură. Cel mai des am trecut pe la Institutul Blecher – un club de lectură înființat de Claudiu Komartin, care tocmai ce-a ajuns la 100 de ediții, cu invitați de tot felul, de la elevi de liceu nedebutați (cum eram și eu cînd am citit prima dată acolo, cu Nora Iuga, that was awesome for me) pînă la scriitori cunoscuți, și unde am auzit citindu-se multe lucruri faine. La fel se întîmplă și la Nepotu’ lui Thoreau din Cluj și la Tiuk la Brașov și la Zona Nouă la Sibiu și mai sunt și altele – de astea îmi amintesc acum, pe moment. Habar n-am ce înseamnă gustul literaturii, poate nu l-am prins. O vreme scriam pentru că voiam sămi impresionez colegele și prietenii și pentru că puteai cîștiga ceva bani din concursurile de poezie de prin țară, erau excursii gratis din care te întorceai cu bani de mers în vamă vara, dar nu-mi dau seama cît au fost astea motivele și cît a fost nevoia, nevoia de-a-ți exprima cumva frustrările și demențele. Cred că cele mai mișto chestii pe care le-am scris vin din frustrări. Probabil că de-asta scriu și acum, mă ajută să n-o iau razna, oricît de clișeic ar suna. N-am o carte anume care să mă fi influențat – sau nu-mi dau eu seama. Tot ce citești, tot ce ți se întîmplă te influențează în ce scrii, pînă și etichetele de apă minerală joacă rolul lor. Ca să răspund ceva, ultima carte pe care-am citit-o e Zile liniștite la Clichy – Henry Miller. (ok – sorry – mi s-a luat. nu așa se ia un interviu. poți da niște search-uri pe google să vezi unde m-am născut, să afli că îi zice douămiism nu doomiism, să citești cîte ceva din ce-am scris și să te hotărăști ce vrei de fapt să știi de la mine. i mean, întrebările astea sunt atît de generale încît le puteai pune oricui, dacă tot îi iei un interviu cuiva, indiferent cui, fă-l în așa fel încît să se-nțeleagă de ce l-ai ales tocmai pe ăla. și scrie-le naibii corect, e aiurea să stau cîteva ore să-ți răspund la niște lucruri pe care am impresia că le-ai scris în zece minute fără să te intereseze deloc. nu merge așa și patru poeme, dacă le mai vrei. le poți publica doar pe ele, sau cu cît am răspuns pînă acum sau cum vrei tu. și ar fi ceva să schimbați numele revistei, Aspirații literare sună stupid, be yourself.)

* Dacă te uiți mult în bec, pata diformă se subțiază încet într-o sîrmă incandescentă, și la fel se-ntîmplă dacă te uiți atent în dragoste. Ai vrut să-ți trimit prin poștă pijamaua mea să dormi lîngă ea și n-am trimis-o, cît de ușor să rănești ce iubești, cît de frumos că nu scapă nimeni din asta, pare fundamental, ca gravitația, electromagnetismul sau forțele nucleare. Cînd se întîmplă, ceva moare, dar e ok, mereu găsim de omorît cu grămada în noi. Nu dispera, rîzi puțin, mănîncă ceva, aruncă resturile la cîini și înainte să adormi lasă orașul să vină să te lingă pe mîini.

* E frig și jumătatea ei de covrig seamănă cu stația spațială. Mergem aiurea, pe nu știu ce stradă, fiecare în tăcerea lui, adidași jegoși și sandale mici jonglînd prin băltoace, cum se face cînd nu mai e nimic de făcut. Vreau s-o iau de mînă și mă răzgîndesc, vreau să fug și mă răzgîndesc, asta e, o mică parte din viață te uiți cum se schimbă modelul pavajului, pentru că n-ai cum să trișezi, pentru că aștepți fără să știi autobuzul care vă stropește, rupe filmul și vă trimite acasă. Cînd liniștea devine rea cer cuiva o brichetă, dar tipul trece cometă, chitit pe ultimul metrou. Copacii se-nclină la vînt și rîd pe rînd de neputința noastră, întîi cei de pe lîngă, apoi ceilalți, la sfîrșit, tîrziu și hîrîit, din gît, platanii mai vechi din Cișmigiu și Berzei. Telegrafiștii micuți din noi sunt în pauză, au obosit, au nevoie să rîdă și ei.

* e interesant cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți, privești în trecut. vezi unde era soarele cu 8 minute în urmă. te uiți la fata care se depărtează de tine și înțelegi că e și mai departe acum. sigur, pe noi nu ne atinge, e treaba lui hubble să fotografieze galaxii care poate au dispărut. așa cum îl înțelegem, trecutul se mulează pe amintiri, povești sau imagini, iei albumul familiei și ești sigur că aveai opt ani, un cîine maro, că bunica trăia, că se găsea apă harghita sau că ai primit un elicopter de crăciun. mi se pare un mit că uneori, în momente de criză, îți vezi trecutul într-o nanosecundă, mai mult, mi se pare absurd. eram pe un bloc înalt, străzile bucureștiului se materializau într-o rețea de viermi electrificați și bolnavi și am știut că mi-am depășit limita, că adierea ușoară ia cîte o parte din mine, o duce în straturile superioare ale orașului și mă face din ce în ce mai puțin. am început să transpir și m-am întins pe burtă, am fost cu gîndul doar la întinsul pe burtă, dar dacă aș fi căzut, sunt sigur, m-aș fi gîndit la cum cad. mai tîrziu, în mijlocul acoperișului, mi-am imaginat arhitectul care s-a jucat cu mine în autocad, ochii lui cu firicele roșii în ultimele nopți înainte de termen. apoi am coborît prin casa liftului și povestea s-a disipat în trecut.

*

mă joc cu bila neagră de cauciuc dincolo de fereastră se întȃmplă foarte încet iarna şi mă joc cu bila neagră de cauciuc ce face un cȃine lăsat singur în casă ce face un om lăsat singur în mintea lui