Dumitru_huruba Christian W. Schenk

Viata culturala

Martie 2000

 Vorbe sugrumate-n... metafore  Amintirea lui Neculai Chirica  Raspuns la o scrisoare deschisa Maestre Radu Ciobanu...  Poezii  Lansare de carte  Ioan Bustea - Creator de poezie populara

Vorbe sugrumate-n... metafore Christian W.Schenk: VORBE SUGRUMATE-N AER, Editura Cogito, Oradea, 1999 Sunt la moda titlurile mai mult sau mai putin epatante. Imi si inchipui autorii cu ochii buhaiti de nesomn umbland agitati prin incapere, ori alergand pe strazi laturalnice cu disperarea intiparita pe fata fiindca nu dau de-un titlu nu atat semnificativ cat socant... Asta s-a mai scris, asta lam mai vazut, asta l-am mai auzit...Sa te sinucizi nu alta. Dar, cand nimeni nu se mai asteapta - iluminarea: parca se si aude arhimedianul “Evrika” si oftatul adanc: asta e, ura! Şi, cum in tinutul poeziei contemporane a inceput sa nu mai existe nici o strofa fara macar o metafora, fie ea si cu trimitere spre oarece ambiguitati, lucrurile o apuca repede pe un fagas convenabil pentru autor. In concluzie: armele zbaterilor, insomniilor si disperarilor sunt puse la naftalina pentru alte razboaie ale creatiei lirice, iar autorul e fericit...Dar noi, daca strambam prea mult din nas, suntem acuzati de nepricepere intr-ale cititului, receptarii poeziei contemporane si comunicarii dizarmonice autor-cititor. Ne trezim fiecare - poet si cititor stand intr-un coltisor al existentei proprii cu sentimentul unei anume culpabilitati. Evident, aceasta nu e o regula generala... Putem trece tantosi unul pe langa celalalt fara sa ne acordam nici cea mai mica atentie. Pierderea poate fi uni sau bilaterala, precum, ipotetic, se poate intampla cu cartea lui Christian W.Schenk, VORBE SUGRUMATE-N AER - titlu care, dupa umila mea parere, nu justifica decat intr-o oarecare masura continutul cartii. Dar, mai intai, sa spunem ca este vorba despre o traducere din limba germana apartinand lui Andrei Zanca - poet de forta, talentat si puternic lansat de targumureseana Vatra cu ceva ani in urma, fapt care constituie - ca sa fim sinceri - girul acestei carti. Autorul ei nu este un debutant, desi multora numele sau s-ar putea sa nu le spuna mare lucru, sau chiar nimic. Pentru acestia, mai ales, voi folosi un citat care sa insenineze cat de cat situatia: “Imi vorbesti de ecoul sublimarii in retorta mea poetica a creatiei acestor doua popoare (roman si german, n.m.) totusi atat de diferite ca destin si origine si te vei intreba, evident, ca multi altii de ce nu imi traduc singur poemele dintr-o limba in alta cand am tradus in romana cartea “Cele mai frumoase balade germane”, deci marii clasici pe urma printre altii, Rilke, Celan, Brecht, Kunze, Bachler, Domin, peste cincizeci de contemporani germani, cat si invers, din romana in germana peste 120 de poeti.” Deci, ne-am lamurit intrucatva si putem sa ne tragem sufletul dupa o fraza specific germana, probabil, din punctul de

vedere al lungimii sale, sau o fi de obarsie marqueziano-columbiana? E nesemnificativ. Asadar, Christian W.Schenk ne propune spre lectura o carte impartita destul de pasnic in doua parti avand la baza, cred eu, unitatea prin diversitate. Prima parte, intitulata cam pretentios “Exegeza infiintarii”, avand in vedere ca ocupa doar 39 de pagini, este teritoriul cartii in care autorul se simte in plenitudinea fortelor sale artistico-creative. Poate si pentru ca genul abordat ii convine mai bine, iar comentariile, analizele si aprecierile justifica apetenta sa pentru genul eseistic. Spuneam “mai bine”, fiindca, desi spatiul din carte repartizat poeziei este cu mult mai mare, supraaglomerarea de metafore si alte figuri de stil, mai degraba miau declansat un sentiment de circumspectie decat de apropiere. Sau, poate mai clar spus, contactul si patrunderea in tinutul liricii lui Schenk se conformeaza unui proces de... colaborare destul de complicat si nici intr-un caz confortabil. Cred ca este exact ceea ce ii trebuie unui cititor de poezie versat si ambitios; la sfarsitul lecturii, personal, am trait satisfactia foarte exacta a dezlegatorului de cuvinte incrucisate ale caror definitii pot sau nu pot sa dea masura inteligentei. In cazul poeziei lui C.W.Schenk, trebuie descoperit cifrul - atat -, dupa-aceea totul devine chiar fermecator... Dumitru HURUBA

5. Colectia SCORPION: - "CARTE DE COLORAT MINTEA" - autor Dumitru Huruba. Carte de parodii, bine primita de critica de specialitate. Format : 32/70x100; 64 pag. ISBN 973-98286-1-2 , 1998. Editura EMIA

Viata culturala  ULISE TRECAND AKHERONUL...  Poeta Paulina Popa - la un nou volum de versuri  Dialog  Poezii  Moise - omul lui Dumnezeu?

ULISE TRECAND AKHERONUL... Dorin Tudoran: TANARUL ULISE, Editura Polirom, Iasi, 2000 S-ar putea sa gresesc foarte putin spunand ca, la debutul sau editorial, Dorin Tudoran a fost “copilul teribil” al poeziei din acel an, dar si in continuare, inclusiv de pe alte coordonate vazuta existenta acestui poet. Pe ce ma bazez? Iata: pentru volumul de debut, intitulat MIC TRATAT DE GLORIE (Ed.Cartea Rom., 1973), a fost... glorificat acordandu-i-se Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania; si, apropo: scriitorul Dorin Tudoran a mai adunat de-a lungul anilor si: Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul

1975 pentru volumele: UNEORI, PLUTIREA si O ZI IN NATURA; iar dupa 1989: Premiul revistei Cuvantul, Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania si Marele Premiu al ASPRO... Nascut la 30 iunie 1945, Dorin Tudoran a debutat editorial relativ tarziu: la varsta de 28 de ani, fapt care se datoreaza unei exigente ce i-a adus, in timp, personalitate si, normal, notorietate in materie. Atat in poezie cat si in publicistica (adevaruri ilustrate de volumele publicate): MARTORI OCULARI, in colab.cu Eugen Seceleanu (1976); BIOGRAFIA DEBUTURILOR (1978); NOSTALGII INTACTE (1982); ADAPTAREA LA REALITATE (1984); KAKISTOCRAtIA (1998) si ONOAREA DE A INtELEGE (1999). Revenind la poezie, dupa volumul de debut deja mentionat, Dorin Tudoran a mai publicat volumele de versuri: CANTEC DE TRECUT AKHERONUL (1975); UNEORI, PLUTIREA (1975); O ZI IN NATURA (1975); RESPIRAtIE ARTIFICIALA (1978); PASAJ DE PIETONI (1979); SEMNE PARTICULARE (1979). Iar dupa expatriere: DE BUNA VOIE, AUTOBIOGRAFIA MEA (Danemarca, 1986); OPTIONAL FUTURE (SUA, 1988); ULTIMUL TURNIR (antologie), Editura de Vest, 1992; VIITORUL FACULTATIV/OPTIONAL FUTURE (Ed.Fundatiei Culturale Romane, 1999, poeme alese, editie bilingva romano-engleza). Sper sa fiu bine inteles atunci cand vor fi citite toate aceste detalii - am considerat normal sa ma folosesc de ele pentru a-i face iubitorului de literatura contemporan un “portret” literar cat mai complet al unuia dintre scriitorii (poetii) romani cei mai importanti din ultimele trei decenii... “...Dorin Tudoran, unul dintre cei mai inzestrati poeti”, cum il definea inca din 1976 Mircea Iorgulescu, este prezent acum in librarii cu un volum-antologie de poezii care deschide o perspectiva reala si cuprinzatoare asupra creatiei sale lirice. Pentru cei care i-au urmarit evolutia de-a lungul timpului, sau macar pana la plecarea din tara in SUA (in 1985), cartea va fi o reintalnire impresionanta si reconfortanta cu o creatie in care talentul si munca sunt ingemanate intr-un tot de incontestabila valoare. Exista la Dorin Tudoran, in creatia sa lirica mai ales, o permanent-razbatatoare drama interioara, facandu-ne sa ne gandim deseori la celebrul cantec de lebada. Sa vina aceasta dintr-o prea acuta implicare in realitatea cotidiana? Sa fie un semn secret al unei cunoasteri extrasenzoriale? Lirica sa, conceptualitatea creatiei sale ingaduie intrebari si, mai ales, interpretari, desi alergatura sa prin suprarealism in cautarea cuvantului care sa exprime adevarul pare sa aiba cu totul alt scop. Dar tot asa de bine poate fi vorba despre acel “ceva” pe care Ion Negoitescu l-a numit “sete de absolut, de absolut riguros, de absolut ideal desigur, fiindca implica un sens moral de rigiditate (...)” Dar viata curge intr-ale ei pana cand, sau din cand in cand, poetul constata cu o oarecare consternare (implicarea isi are sensul bine rostuit aici!): “Dintr-o data/ o varsta catarandu-se/ pe sira spinarii/ pasii ei de gheata/ tropaind pe vertebrele tale/ ca pe o scara/ uitata acolo de la ultima/ miscare genetica./ Ai vrea sa te scuturi/ o si faci/ pana la urma/desi banuiai/ ca treptele scarii/ se vor prabusi zornaind-/ zaruri in care disperarea/ a muscat numerele ei/ inoxidabile.” (ZARURI, pag.281). Avand in registrul liric o oarecare agresivitate, fara a depasi insa limita respectului fata de cititor, poezia lui Dorin Tudoran se inscrie pe orbita apogeica a creatiei lirice contemporane. In context, expozeul sau creativ nu este altceva decat insumarea unei personalitati care, deja, isi are, dupa parerea mea, un loc bine determinat in poezia romana. Cel putin poezia contemporana, incepand cu anii ’70. Dumitru HURUBA

THE CULTURAL SOCIETY

BANATUL

"Orient latin" nr. 10, septembrie 1996

Dumitru Hurubã

FIASCO

Întâlnirea de la librãrie fusese un fiasco. Nu total, pentru cã apãruse blonda aceea -- o nebunie --, cu zâmbetul discret si cu o voce care le-ar fi cutremurat pe Maria Callas si Victoria de Los Angeles. Bine cã muriserã! O voce, cum el, scriitor cu un raft de cãrti si umblat prin toate continentele, nu mai auzise. Apoi mâna ei pe umãrul lui... În rest, fiasco, un fel de revoltia decembristã. Stând în camera de hotel, categoria ,,fãrã stele", îi sunau în urechi, ,,spiciurile" oficialitãtilor -- niste stupizenii grosiere învãtate pe de rost si turuite ca la învãtãmântul de partid. Fereascã Dumnezeu sã-i fi întrerupt cineva! Vorbiserã câtiva autorasi locali care se avântaserã spre microfonul inutil pentru a-si sustine în public apetenta pentru gloriea ieftinã. Se dãduserã în spectacol rostind fraze cu ,,ã"-uri, ,,â"- uri tI gângãveli -- ca sã se creadã despre ei cã gândesc agânc -- toate într-o învãlmãsealã de idei care ar fi putut hrãni cu materie primã pe toti umerostii si lingvistii lumii pe o perioadã de 7-8 ani. Urmaserã felicitãrile si tocãiturile pe obraji... O individã buzoasã ti cu un neg în numele tatãlui, constatase: -- Cred cã v-am murdãrit de ruj... -- Nu-i nimic, mi-a fãcut plãcere, se minunase el auzindu-se ce spunea în comparatie cu ceea ce îi trecuse prin gând. ...Strângeri de mâini, mirosuri de guri si de tigãri ieftine, toate într-o succe-siune rapidã de imagini si voci îl fãcuserã sã doreascã o teleportare într-un veceu unde ar fi putut vomita în voie. La sfârsit, pentru ca supliciul sã fie deplin, vorbise un individ burtos cu mutrã de prost autentic, prezentat de cãtre organizatorul principal drept unul dintre cei mai mari poeti locali. Poetul, dupã ce tusise sã-si dreagã vocea vreme de douã minute, debitase un sfert de orã o avalantã de enormitãti culminând cu o anecdotã vulgarã la a cãrei poantã -- pe care n-o întelesese nimeni -- el râsese singur pânã când cineva sugerase cu voce timidã, dar clarã: -- Sã cheme cineva salvarea... Proprietarul vocii meritase un premiu pentru prezenta de spirit. În sfârsit, poetul eusise sã se opreascã din râs, privise triunfãtor în jurul sãu si continuase: -- Colegul mei într-ale scrisului, este poetul care în poeziile sale a descris mai bine decât alti scriitori... Lumea începuse sã râdã fãrã jenã, iar cineva tipase: -Uraaa! Trãiascã scriitorii nostri locali!... Toatã manifestarea se dusese naibii. Alunecase încet-încet spre ridicol si nimeni n-ar mai fi avut putere sã redreseze lucrurile. Într-un târziu. organizatorul principal zisese: -Ei, dacã nu se mai înscrie nimeni la cuvânt, noi vã

multumim pentru participare, iar cine doreste o amintire de nester, sã se prezinte la domnul scriitor pentru autograf... Se prezentaserã sapte pesoane parcã temânduse sã nu fie vãzute de ceilalti. El le scrisese douã-trei cuvinte fãrã sens dupã care pãrãsise locul ,,dezastrului" luat de brat de cãtre poetul local care tocmai îi spunea cuiva: -- A fost superb! A fost cea mai nemaipomenitã întâlnire, cea mai... Iar organizatorul principal, luându-l de celãlalt brat, îi zisese: -- Haideti, domnule scriitor la o pãlincã si la o fripturã de porc transilvan... Cu Exceptia blondei, acestea fuseserã singurele lucruri bune din toatã nebunia. Când pãtrunsese în sala de asa-zos protpcol, tot felul de insi si de inse ocupaserã deja mama lungã în formã de ,,u", închinau si înfulecau din porcina transilvanã cu o poftã specificã situatiilor când mâncarea nu trebuia plãtitã. Se asezase pe un scaun subred adus de una din librãrite si simtise si mai clarã senzatia, sau mai bine-zis dorinta de teleportare. De fapt, ce cãutase el acolo, între acei oameni strãini, si de el si de literaturã? Sperase mãcar o singurã clipã într-m succes de public într-o localitate în care cãrtile Sandrei Brown ocupau primele zece locuri în top? În care Beethoven era confundat cu Grieg, iar Nietzsche cu Wagner? Dacã da, atunci fusese momentul sãu de prostie superbã, genialã chiar si pentru care toti cei prezenti ar fi trebuit sã-i sãrute mâna. ,,Acum, gândise, dacã at avea pistol, mi-as trage un glonte în cap si ar iesi o vâlvã..." Cineva îi pusese în mânã un pahar de ardeleneascã fainã, de ,,saptezeci de focuri", exact când simtise pe umãr o mânã, mâna blondei. Un parfum fin învinsese putoarea de tigãri, fripturã si alcool pentru câteva clipe... -- Hei, sunteti prea trist, domnule scriitor, zisese ea. Priviti în jur: totul este pentry dumneavoastrã... Era naivã sau tâmpitã de-a binelea? E anu-si dãdea seama ce se întâmpla acolo? Ea nu avea sentimentul unui spectacol suprarealist-dadaist pus în scenã de un regizor scãpat de la balamuc dupã un scenariu scris de cineva cãzut în cap dupã o noapte bachusianã? încercase sã-i explice acestea, dar ea râsese periculos si superb: -- Mã înfricosati, zãu! Tot ce scrieti dumneavoastrã este senin, optimist... -- Legea compensãrii, mormãise el. Ca si aici: a trebuit sã apãreti dumneavoastrã ca sã echilibrati... -Maestre! vorbise cineva. Hai, domnule, sã te pup... Ai fost magnific, sã fiu al dra... Scuzati, doamnã Coryntina. Domnule, esti un geniu, ce mai! Esti super... Un tip rotofei si scund bine de tot se aruncase spre el aproape sã-l dea

jos de pe scaun... -- Eu dintotdeauna a, avut o stimã clarã pentru scriitori, pentru cã ei au contribuit din plin si dezinteresat la propãsirea acestei natii, acestui popor care a renãscut din cenusa imperiilor ca pasãrea felix... Hai sã te tuc, neamule cã esti de-al nost, ardelean brava... Auzea si nu-i venea sã creadã, privind la acel individ admirativ, unde putea sã încapã într-un singur om atâta imbecilitate. Prin multime se strecurase o femeiuscã semãnând perfect cu Ciocãnitoarea WoodY, îl prinsese pe vajnicul patriot de-o mânecã si-i tipase: -- Hai acasã, cã iar mã faci de minunea lumii!... Conflictul se stinsese rapid, iar Coryntina zisese: Iartã-l, cã nu stie ce face, Dumnezeule... Apoi, lucrurile evoluaserã normal: câtiva se ametiserã bine si incepuserã sã calculeze sansele politice la alegerile din toamnã, femeile se bârfeau în grupuri, doi poeti locali înjurau regimul ceausist care îi împiedicase sã devinã genii... Se discuta despre prãbusirea monedei nationale, rãzboiul din Cecenia, clauza americanã, tratatul cu Ungaria, intrarea în NATO si în structurile europene, iminenta falimentarã a bãncilor Dacia Felix si credit Banc... Absolut nici un cuvânt despre evenimentul zilei la librãrie. Acela nu fusese decât mobilul prezentei lor acolo, mobil rãmas dincolo de usa sãlii de protocol. El îsi ceruse scuze de la Coryntina, se apropiase de organizatorul principal si-i zisese: -- Vã supãrati dacã ies putin la aer? Mã sâcâie de vreo trei ani o insuficientã respiratorie si... Dar n-as vrea sã supãr pe cineva... -- Nu-nu, puteti fi linistit, îl asigurase organizatorul: Mie-mi spui! gândise el. Pe ãstia îi doare fix în cot de mine si de cartea mea. De altfel cum si mie mi-e indiferent dacã se supãrã sau nu. Afarã se însera. Coryntina îl condusese pânã la usã zicându-i din mers: -Dacã vreti, putem face câtiva pasi împreunã... -- Asta-i culmea! zisese el. Dupã ce cã sunteti singurul om care... În sfârsit, dacã as avea mai putin cu douãzeci de ani, altfel am discuta problema relatiilor interumane dintre o femeie frumoasã si un scritor. Pe când asa, cred cã ne-am întâlnit prea târziu... -- Aceasta e viata! aproape cã se rãstise Coryntina când ajunseserã în fata librãriei. Iar ce spuneti dumneavoastrã e literaturã. -- Deformatie profesionalã, se scuzase el. Dar, fãrã a fi pesimist, nici nu pot face abstractie de anumite realitãti, cum ar fi vârsta Si toate pe care ea le incumbã... -- Prostii. Sentimenele pot sã existe, totul e sã by ne fie rusine sã fim noi însine, dar asa cum gândim nu cum vrem sã ne arãtãm lumii. -- De acord, însã lumea ne judecã dupã fapte nu dupã gânduri, drept care,

de la o vreme, ne afundãm în conventionalisme, circumstante si principii învãtate pe de rost rãmânând tot restul vietii sclavii lor. Poate din comoditate, poate din dorinta de a fi în rând cu lumea... -- Lumea! Stiti ce face lumea, domnule scriitor? Suferã, moare de curiozitate sã afle stiri de senzatie despre cutare sau cutare, sã afle cã ai probleme financiare, de serviciu, sentimentale, familiale... Si începe sarabanda susotelilor, a înfloriturilor, a minciunilor... Ajungui sã afli despre tine lucruri la acre nici nu te-ai gândit vreodatã... Pe lume nu o intereseazã altceva decât sã stie, cu multumire, cã ti-e mai rãu decât ei, mãcar un pic mai rãu, atunci e bine. -- De obicei sunteti asa de pornitã împotriva lumii? -- Ce importantã are? Important pentru mine în clipa aceasta e cã îmi dati sau nu dreptate. I-ati vãzut/ Cum simt cã e rost de-un saleu, de-o prãjiturã, de-un conic -- dau buzna. Sã fie mãcar dintre cei care nu au, dar m-am uitat si azi la câtiva -- ti=e scârbã. Nici mãcar snobi nu sunt... Aproape cã n-o mai asculta. tot ce spunea ea era adevãrat, însã exasperant. Trãise si el cine stie de câte ori situatii si sentimente care îl îndepãrtaserã încet-încet de lume, de unoscuti si chiar de unii prieteni. Cei mai multi oameni sufereau de-un egoism de multe ori agresiv, orgoliile le creeau insomnii, neimplinirile îi fãceau sã se gândeascã la sinucideri si toate, la un loc, nu erau decât produsul unei invidii justificatã în general de inculturã. Ba mai exista si indiferenta... Searam în orãselul de munte, era destul de rece. Coryntina îi mergea alãturi, aproape cât el de înaltã, dar tânãrã, cu mult mai tânãrã... Instinctiv îi puse mâna pe dupã umeri întrebând-o: -- Nu e cam rece? Cred cã ar trebui sã ne întoarcem, sau mãcar dumneavoastrã, cã eu... -- Avem timp. Ãstia, dacã au dat de bãuturã, îi gãsim acolo pânã la miezul noptii. Cotirã pe-o strãdutã simpaticã, luminatã anemic, dar, culmea!, acest lucru îi dãdea un aer plãcut, chiar intim. -- Vã invit la o cafea bunã, zisese Coryntina oprindu-se brusc în fata unei porti înalte din lemn. -- Ca în romanele lui Dumas-tatãl, zisese el. -- Nu chiar. O sã vedeti cã e cu totul altfel. Poftiti... Si o sã stãm aici, continuase ea dupã ce intraserã. Aici îmi place mie, e mai odihnitor, o sã vã dati seama... Era un fel de terasã închisã, încãrcatã de flori si plante ornamentale si cele douã fotolii erau îmbrãcate în huse verzi, iar o canapea cu bibliotecã -- tipul de canapea pe care îl ura el cu înversunare -- era de-a dreptul îmbietoare. -- Sã vã pun putinã muzicã? -- Albinoni, dacã aveti, v-as fi recunoscãtor.

Încet-încet începuse sã se simtã bine. Coryntina se întorsese cu cafelele îmbrãcatã într-un halat de casã, de fapt un capotel cam scurt si cum transparent, constatase el. Zisese: -- Cred cã dacã eram mai tânãr nu m-ati fi invitat... -- Întotdeauna spuneti atât de multe prostii? Se mirase ea cu destulã sinceritate. -- Stiti ceva? Sunteti o femeie tânãrã si frumoasã, m-ati adus aici si faceti cumva sã vã vãd în toatã... Ce s-o mai lungesc? Fac pe prostul si vã întrebL pot sã vã sãrut? Dar poate cã e mai bine sã nu. De fapt, cred cã as fi mândru de mine dacã as putea sã vã mângâi, sigur, în mod decent si cât se poate de oficial. -Bine-bine, stiu cã dumneavoastrãm toti bãrbatii, vã pricepeti la cuvântãri, îl luase ea peste picior venind cât se poate de aproape de el. ...Pãrul, fata, umerii, sânii, trupul, tot trupul ei, mirosea discret a liliac. Fãcuserã dragoste fãrã grabã si cu iresponsabilitate, fiindcã ea îi spusese în drum cãtre baie: -- S-ar putea ca la urmãtoarea ta lansare de carte sã fie prezent si cel mic... Pãi, da, gândise el. Exact asta mi-ar mai lipsi. Dar atunci nu conta: se simTise extraordinar de bine si efectiv îi era recunoscãtor femeii. -Sã stii, domnule scriitor, cã mã simt foarte bine, îi spusese ea întorcându-se lângã el pe canapea, dar trebuie sã plecãm, cã altfel lumea, stii tu cum am stabilit, nu? ...La sala de protocl întâlnirea se transformase într-o petrecere de zile mari. Probabil cã nici nu fuseserã observati când intraserã. Ajunsi la organizatorul principal care era beat critã, o auzise pe Coryntina: -- ...Iar acesta e sotul meu, dacã nu ati stiut, Si vã rog sã mã scuzati, dar am o migrenã groaznicã. Apoi pornise spre usã.

Viata culturala  POEZIA CA MOTIV DE VIATA  Grau respirand  "DELORENII" monografia comunei Martinesti  Remember  O uzina gigantica  Anul 2000 - Anul Eminescu. Statornic iubitor de Eminescu

POEZIA CA MOTIV DE VIATA Olga Stefan: INCRUSTAREA IN FLUTURI/INCRUSTED IN BUTTERFLIES Editura SigNATA, Timisoara, 2000 “Infatisez ingeri/putinul ce ne-a mai ramas/in afara/de cratere/stradale,/in dreapta e trotuarul,putin mai mult/si mai plin/cu o taietura de umbre,/in stanga mi-e bratul,/sunet prelungit/si uitat in fiecare lucru,/infatisez ingeri/uitam pasul -/hrana strazii in speranta/unui crater/de ultime aripi.”//(PLIMBARE, pag.34). Exact asta face tanara poeta Olga Ştefan in volumul sau de debut (?): vine spre sufletul cititorului cu poeme-ingeri. In cenusiul care ne inconjoara, poemele sale liliputane, excelent pretate la colectia “Liliput” a Editurii SigNATA din Timisoara, incearca sa ecraneze cat de cat, prin transfigurari artistice, realitatile ucigatoare de frumos ale neinduratoarelor timpuri pe care le traim. Impresionant efort pentru un creator aflat la inceput de drum, admirabila consecinta! Chiar daca, si trebuie subliniat acest lucru, de multe ori creatia in sine nu este altceva decat materializarea dorintei de evadare dintrun tinut pentru care poeta recurge la...masuri extreme: “Arunc/(...)/intreaga mea furie/pentru a ma debarasa/de cumintenia/acestor haine/spre a evada/din spatiul/celor care nu stiu//sa traiasca/mirosind a pastai/din alte si alte/dimensiuni.”//(EVADARE, pag.48). Poate ca e cam mult si cam devreme spus, dar Olga Ştefan este o experta in ceea ce priveste crearea de imagini, de altfel unul din punctele forte ale poemelor sale, cum imi sprijina afirmatia versurile: “In gradinile de vara,/ceata miroase a pahare.”(GRADINILE DE VARA, pag.54), dovedind, in acelasi timp, o hipersensibilitate datorata, poate, in egala masura, spiritului de observatie specific sexului frumos, artistului si varstei...Iar imaginile poetice, cu trimiteri spre o anume adancime si maturitate a gandirii, continua: “Langa ultima intersectie,/pe dreapta/te asteapta un gand./Orele se invart,/iute, iute, iute/tot mai iute/ o data cu mine/Langa ultima umbra,/sub copacul tarziului/a incetat sa mai iubeasca un copil:/cu ochii mari, cu parul incalcit de/prea multe aripi/ce l-au asteptat si l-au dus/Langa ultimul cuvant,/in centrul vechi al silabei/a cautat candva/un ideal.”//(NOSTALGIE, pag.74). Am citat in intregime poemul, fiindca el contine, intre altele, un gest care atesta - drept ca amintit doar secvential - actul desprinderii de copilarie; acel “a incetat sa mai/iubeasca un copil” ni-l imaginam, fara sa vrem, concretizarea fizica a ideii. Insa aceasta latura a creatiei, revine totusi obsedant in majoritatea poemelor, ascunse doar sub binefacatoarea si intelegatoarea mantie a metaforei... “Intreaba! - (ne someaza poeta) -/numai asa te poti/debarasa de tine,/spune,/pur si simplu/ca sa nu uiti,/atat tarmul/cat si adancul/unui ecou/de taina.”//(INTREBATOR, pag.146). Desigur, adevarul ca trebuie abandonata o lume in care puritatii nu i se plateste vama, in favoarea alteia unde “Cateodata/alunecand/te imparti in doua/ Ramai si euforie/si lacrima/inserandu-te.”(ABATERE, pag.86), nu este deloc convenabil. Dar cale de intoarcere nu exista, asa ca plonjarea in “lumea noua“ este inevitabila, chiar daca “Mi-e atat/ de teama de/ochii tai,/imbrac cerul-/antica/devenire/anume croit/spre a nu/insingura frunzele/si mainile care atat de/intinse/inghit strada.”(TEMERILE NEFIINtEI, pag.94), pentru ca “Talpile zilei de ieri/ratacesc in fiecare/speranta//Candela fumegand -/in fiecare din noi/a incoltit/Pacatul Originar.”//(PARASIRE, pag.118 si 120). Asa ca, fara a detalia, lucrurile sunt clare: trecerea de la copilarie la adolescenta se intampla, iar existenta incepe sa aiba alte dimensiuni psiho-biologice. Insa trebuie mentionata neaparat eleganta, discretia, dar si acuitatea faptului transparute in cuvantul poematic. Dar, cu toate acestea - poezia Olgai Ştefan respira aparent o luminozitate, specifica varstei -, dincolo de cuvinte persista un dramatism care nu poate fi eludat fara a i se plati tribut, un dramatism avand cel putin doua componente: varsta si perceptia realitatii imediate. Iar trecerea acestei realitati prin misteriosul act al creatiei, este acest rezultat palpabil: cartea, un summum de versuri bilingve care merita intreaga atentie a cititorilor, mai ales ca autoarea este si hunedoreanca... Dumitru HURUBA

“Va citesc zilnic” La multi ani si un Mileniu plin de realizari si articole bune! Ma simt mai acasa cu noua interfata care va lumineaza acum pagina. M-am gandit de multe ori sa va scriu si sa va spun ca va citesc zilnic, dar asa sunt “poetii”, putin cu capul in nori. Acum ca am cutezat sa scriu un e-mail poate o sa va mai trimit si ceva poezii sau poate un serial despre Scotia. Salutari scotiene celor pe care-i cunosc: Georgeta Birla, Cornel Poenar, Valentin Neagu, dl Bodea (si pentru doi speciali prieteni, colaboratori ai “Cuvantului liber” - Ilie Leahu si Dumitru Huruba) si la cei pe care nu-i cunosc decat prin ceea ce fac ca ziarul sa fie citit chiar si peste hotare.

Romanul care ne mai aminteste... Vitold Gombrovicz: TRANS-ATLANTIC, Editura Univers, seria "Clasici ai literaturii universale" Prozatorul polonez Witold Gombrowicz a trait intre anii 1904-1969, la varsta de 35 de ani parasindu-si tara si stabilindu-se in Argentina (22 august 1939 - 8 aprilie 1963), apoi in Occident (Franta). De la el ne-au ramas cateva carti importante pentru literatura poloneza si interesante pentru alte literaturi sau cititorii de aiurea. Şi trebuie mentionat de la bun inceput faptul ca, din piesele sale de teatru si din romane, transpare nonconformismul unui autor caracterizat printr-o creatie, in primul rand romanesca, novatoare, datorita careia analistii il situeaza in imediata apropiere a...zonei Proust-Kafka. Personal am ceva retineri in ceea ce priveste aceasta etichetare, fiindca, mi se pare, insusi romanul TransAtlantic evadeaza de sub respectivul “sechestru” arborand sau degajand mai degraba o nota discordanta. Insusi Gombrowicz remarca: “Mereu ma distreaza acest Trans-Atlantic...poznas, sclerotic, baroc, absurd, in stilul povestirilor de acum o suta de ani, dar amestecat cu alte soiuri de cuvinte, adeseori create de mine...” Asadar, lucrurile par a fi destul de limpezi: daca pe un arhitect il distreaza edificiul construit dupa conceptul sau, noua nu ne ramane decat sa-l credem. Asa ar fi convenabil. Dar nu si drept; eu il banuiesc de modestie excesiva sau de o strategie de abatere a atentiei. Pentru ca Trans-Atlantic este in cea mai mare parte un roman care, printre randuri, respira suficienta gravitate si problematica sociala. Ca autorul practica un joc al alternantelor clar-obscur sau real-fantastic, este treaba lui, insa eu, in calitate de cititor, imi rezerv dreptul de a-l crede sau nu. Oricum, apropieri prea mari intre proustianul A la recherche du temps perdu sau Amerika de Kafka (de ex.) sunt nepotrivite, ca sa nu le spun cam riscante pentru interpretarea corecta a intregii opere gombrowicziene si, in particular, a prezentului roman; aici nu se poate vorbi decat cel mult despre o relatie speciala intre real si fantastic, un fel de coexistenta pasnica, o conventie la urma urmelor. Deoarece, oricat m-as stradui, nu pot accepta ca fiind “poznase” dramele sau chiar tragediile emigrantilor polonezi chiar daca acestea sunt... indulcite cu momente, intamplari sau situatii care distrag atentia fie si prin hilaritatea lor. De-aici pornind, dar fara a intra in nici un fel de detalii, sa avem in vedere doar faptul in sine, adica parasirea tarii-mama - Polonia, tara din Europa (localizare geografica necesara si importanta), - pentru a pleca intr-o tara din continentul american, fie ea si Argentina... Spun acest lucru fara sa scap din vedere calificativele autorului pe care le-am mentionat mai sus, comode si disculpante de altfel. Pentru ca in sprijinul meu vine urmatorul text, dar, desigur, nu si singurul: “Pustiu. Şi pe strazi e Pustiu. M-a infasurat un vant usor si umed, dar nu stiu unde sa ma duc, ce sa fac, iar cand am ajuns la cafenea, acolo Ceai Gol. Şi atunci m-am gandit ca acesta-i sfarsitul vechii Patrii... dar gandul acela era gol, Gol si iar merg pe strazi, dar in timp ce merg, nici eu nu stiu unde trebuie sa merg. M-am oprit. Ş iata, e uscat si pustiu, ca talasul, ca piperul sau ca un butoi gol. Asa ca stau eu si ma gandesc unde sa ma duc, ce sa fac, fiindca nici prieteni, nici cunoscuti apropiati nu am, asa ca stau in colt, dom’le, stau...”(pag.89). Deci, fara efort, subintelegem drama acestui personaj traind sub efectul unui deloc binefacator proces de dezradacinare. Ca autorul se zbate mai tot timpul sa deturneze naratiunea spre logica “scleroticii” - ca sa-l citez din nou - si absurdului, din motive... novatoare, aceasta e, iarasi, alta poveste. Alta poveste care, intr-adevar, ne poarta gandul spre Kafka, mai ales; in acest sens, simpla “convertire” a substantivelor comune, si nu numai, in substantive proprii, prin scrierea cu majuscula a literei de la inceputul cutarui sau cutarui cuvant, s-a facut tocmai pentru a da greutate si cuvantului si ideii in sine. Insa acestea nu sunt decat probele practice ale talentului si profesionismului lui Vitold Gombrowicz, ceea ce constituie un atu in plus in favoarea unei lecturi care ne implica intr-un context istoric de care e bine sa ne mai amintim macar din cand in cand... Dumitru HURUBA

Incizii prin sinele propriu Paulina Popa: GHILOTINA SINELUI, Editura Vinea, Bucuresti, 2000 In sine, Paulina Popa este o fiinta constituita din elemente care convietuiesc oarecum bizar si nu totdeauna justificativ pentru statutul sau, mai cunoscut, de poeta. Conducand una dintre editurile puternice ale judetului, editand o publicatie literara apreciata, participand la targuri de carte sau actiuni culturale prin toata tara, ocupandu-se de treburile administrative ale unei societati comerciale - e

drept, cu profil in primul rand cultural-literar - te miri cand mai are timp de scris. Mai ales versuri. Şi totusi o face dovedind o putere de munca exemplara, calitate care nu tine neaparat si numai de talent, ci de-un caracter dublat de o vointa si o ambitie ceva mai rar intalnite. Noua sa carte, eleganta, cu un titlu...taios si beneficiind de prefata eminentului critic, teoretician si istoric literar nascut pe meleaguri hunedorene - profesorul Romul Munteanu - completeaza zestrea de carti a autoarei in mod fericit si util pentru desavarsirea personalitatii sale poetice. Ghilotina SINELUI, acest al noualea volum de versuri, daca nu gresesc, consider ca este si primul dintr-o probabila serie in care autoarea, dupa inerentele cautari ale eului artistic, se... linisteste, macar pentru moment, creandu-si un autoportret de creator in deplina cunoastere de sine si de posibilitatile sale de expresie. Actul in sine poate fi asemuit cu un moment de respiro intr-o grea escaladare alpinista. In aceasta ordine a ideilor, volumul este, cred, cea mai completa si complexa marturie despre sinele sau chiar daca pe ici-colo nemiloasa ghilotina actionata de un resort intim si normal neexplicat (chestiunea tine totusi de in veci misteriosul laborator al creatiei) actioneaza exact unde te-astepti mai putin. Insa nu trebuie sa uitam ca, inainte de toate, insasi poeta e un... om, deci cele omenesti nu pot si nu au cum sa-i fie straine: “Daca dragostea/ este vie in gura femeii frumoase,/ cu cat tacerea barbatului impartaseste tacere,/ o lasa ascunzand insemnari abia inmugurite.” (IX, pag.38), spune ea. Şi avem vreun motiv sa n-o credem? Dimpotriva. Iar argumentele curg inoculate in versuri aluziv-sociale generate de intense trairi: “...In zodia racului unde scuturi polenul/ creste floarea poemului rastignit in sange,/ spinii laudei prietenilor,/ pocalul rasturnat.”// (XXXV, pag.88). Ma folosesc de aceste citate pentru a incerca sa deturnez spre laic ideea conform careia creatia poetica a Paulinei Popa are un caracter predominant religios. Eticheta de “poezie religioasa“, cu care a fost blagoslovita de catre majoritatea comentatorilor, este destul de labila, avand in vedere ca invocarea divinitatii, pe care o intalnim aproape ostentativ, nu este totusi altceva decat o normala relevare a conditiei de muritor supus tot timpul la incercari, multe dintre acestea de-o pacatosenie diavoleasca... Dar altfel cum ne putem dovedi taria de caracter si credinta in Dumnezeu? Dar iata cum poeta se leapada de un anume pericol: “Nu vreau sa inteleg sarutul ispitei,/ imi intorc fata de la stratul melancolic de nea (...)” (XVII, pag.54). Facand abstractie de creatia de inceput a poetei, si pe masura ce talentul sau a fost completat, sa zic asa, de o continua maturizare artistica, lucrurile s-au schimbat profund. Autoarea, cu mult mai stapana pe sine, isi materializeaza pe cu totul alte coordonate sentimentele, adica accentuarea personalitatii se reflecta tot mai fidel in produsul artistic, divinitatea fiind folosita doar ca...scut impotriva eventualelor interpretari eronate ale operei. Pentru ca domnia sa mai constata, ca efect al unei umane si frumoase transfigurari artistice: “Uneori resimti/ ca o moarte alunecata pe trup,/ carata cu tine prin clipe erotice - fugar - /umbra ce asteapta cuprinsa de fior/ sub ghilotina sinelui.// (GHILOTINA, pag.169) - una dintre poeziile cele mai interesante ale volumului. In final, cutez sa spun ca orice comentariu despre poezia Paulinei Popa risca permanenta unor cautari in care subiectivismul isi are logica lui la urma urmei... De aceea, sunt convins ca numai lectura versurilor, contactul direct cu o lume creata de poeta si in care, percepand-o la nivelul valorii sale, avem prilejul si satisfactia sa cunoastem un tinut al frumosului pe care Paulina Popa ni-l daruieste cu generozitate. Dumitru HURUBA Cuvantul liber Deva

Incizii prin sinele propriu Paulina Popa: GHILOTINA SINELUI, Editura Vinea, Bucuresti, 2000 In sine, Paulina Popa este o fiinta constituita din elemente care convietuiesc oarecum bizar si nu totdeauna justificativ pentru statutul sau, mai cunoscut, de poeta. Conducand una dintre editurile puternice ale judetului, editand o publicatie literara apreciata, participand la targuri de carte sau actiuni culturale prin toata tara, ocupandu-se de treburile administrative ale unei societati comerciale - e drept, cu profil in primul rand cultural-literar - te miri cand mai are timp de scris. Mai ales versuri. Şi totusi o face dovedind o putere de munca exemplara, calitate care nu tine neaparat si numai de talent, ci de-un caracter dublat de o vointa si o ambitie ceva mai rar intalnite. Noua sa carte, eleganta, cu un titlu...taios si beneficiind de prefata eminentului critic, teoretician si istoric literar nascut pe meleaguri hunedorene - profesorul Romul Munteanu - completeaza zestrea de carti a autoarei in mod fericit si util pentru desavarsirea personalitatii sale poetice. Ghilotina SINELUI, acest al noualea volum de versuri, daca nu gresesc, consider ca este si primul dintr-o probabila serie in care autoarea, dupa inerentele cautari ale eului artistic, se... linisteste, macar pentru moment, creandu-si un autoportret de creator in deplina cunoastere de sine si de posibilitatile sale de expresie. Actul in sine poate fi asemuit cu un moment de respiro intr-o grea escaladare alpinista. In aceasta ordine a ideilor, volumul este, cred, cea mai completa si complexa marturie despre sinele sau chiar daca pe ici-colo nemiloasa ghilotina actionata de un resort intim si normal neexplicat (chestiunea tine totusi de in veci misteriosul laborator al creatiei) actioneaza exact unde te-astepti mai putin. Insa nu

trebuie sa uitam ca, inainte de toate, insasi poeta e un... om, deci cele omenesti nu pot si nu au cum sa-i fie straine: “Daca dragostea/ este vie in gura femeii frumoase,/ cu cat tacerea barbatului impartaseste tacere,/ o lasa ascunzand insemnari abia inmugurite.” (IX, pag.38), spune ea. Şi avem vreun motiv sa n-o credem? Dimpotriva. Iar argumentele curg inoculate in versuri aluziv-sociale generate de intense trairi: “...In zodia racului unde scuturi polenul/ creste floarea poemului rastignit in sange,/ spinii laudei prietenilor,/ pocalul rasturnat.”// (XXXV, pag.88). Ma folosesc de aceste citate pentru a incerca sa deturnez spre laic ideea conform careia creatia poetica a Paulinei Popa are un caracter predominant religios. Eticheta de “poezie religioasa“, cu care a fost blagoslovita de catre majoritatea comentatorilor, este destul de labila, avand in vedere ca invocarea divinitatii, pe care o intalnim aproape ostentativ, nu este totusi altceva decat o normala relevare a conditiei de muritor supus tot timpul la incercari, multe dintre acestea de-o pacatosenie diavoleasca... Dar altfel cum ne putem dovedi taria de caracter si credinta in Dumnezeu? Dar iata cum poeta se leapada de un anume pericol: “Nu vreau sa inteleg sarutul ispitei,/ imi intorc fata de la stratul melancolic de nea (...)” (XVII, pag.54). Facand abstractie de creatia de inceput a poetei, si pe masura ce talentul sau a fost completat, sa zic asa, de o continua maturizare artistica, lucrurile s-au schimbat profund. Autoarea, cu mult mai stapana pe sine, isi materializeaza pe cu totul alte coordonate sentimentele, adica accentuarea personalitatii se reflecta tot mai fidel in produsul artistic, divinitatea fiind folosita doar ca...scut impotriva eventualelor interpretari eronate ale operei. Pentru ca domnia sa mai constata, ca efect al unei umane si frumoase transfigurari artistice: “Uneori resimti/ ca o moarte alunecata pe trup,/ carata cu tine prin clipe erotice - fugar - /umbra ce asteapta cuprinsa de fior/ sub ghilotina sinelui.// (GHILOTINA, pag.169) - una dintre poeziile cele mai interesante ale volumului. In final, cutez sa spun ca orice comentariu despre poezia Paulinei Popa risca permanenta unor cautari in care subiectivismul isi are logica lui la urma urmei... De aceea, sunt convins ca numai lectura versurilor, contactul direct cu o lume creata de poeta si in care, percepand-o la nivelul valorii sale, avem prilejul si satisfactia sa cunoastem un tinut al frumosului pe care Paulina Popa ni-l daruieste cu generozitate. Dumitru HURUBA

Cuvantul liber Deva Nicolae Utica: VALEA JIULUI, VALEA PLANGERII Centrul Judetean al Creatiei Populare Mehedinti, 2000 Imposibil de incadrat in vreun gen literar cartea publicata in acest an de catre Nicolae Utica; eventual am putea-o justifica prin apropierea de catre “stilul” literar al ultimilor ani practicat de o seama de autori, unii aflandu-se cu talentul, gramatica si literatura in general intr-un perfect paralelism. Nu e cazul la Utica sau, cotind putin spre ape mai linistite, autorul nostru stie sa vasleasca, uneori cu destula eleganta si pricepere, printre stancile-pericole lingvistico-literare. Valea Jiului, Valea Plangerii este, in acest context, scrierea care se prezinta sub forma unui experiment interesant: treceri succesive de la jurnalismul conectat la ideea de senzational, la o foiletonistica sub nivelul pretentiilor daca ele vor fi fost, sau chestiunea este doar accidentala -, la reportajul literar, gen la indemana a tot mai putini autori-gazetari...Astfel, suntem pusi in fata unui fapt. In realitate este vorba, totusi, despre faptul divers in sine ridicat la rang de situatie cu repercusiuni sociale nu totdeauna usor de imaginat. Pentru ca, privita dintr-un anumit unghi, orice intamplare, atata vreme cat nu suntem implicati direct, se petrece mereu altcuiva - noua niciodata, sau, cu putin sadism se mai spune: bine ca nu ni s-a intamplat noua. Nicolae Utica pledeaza direct si indirect in defavoarea acestei idei. Pentru el orice banalitate devine cu incetul, sau brusc-brutal, o drama care netratata la timp poate da in tragedie. Iar in Valea Jiului exista nenumarate situatii, mai ales in ultima vreme, care, suprapuse sau adunate la un loc, pot purta denumirea de “Valea Plangerii”. Acolo se petrec fapte de viata impotriva carora vizitele, promisiunile si ajutoarele mai mult simbolice, dar si acestea luand cai tainice spre persoane-”personalitati”, nu mai valoreaza nici doi bani...Autorul se erijeaza, spre cinstea sa, in cronicarul si depozitarul unor asemenea evenimente; si nu numai atat: el se implica la propriu luand atitudine, revoltandu-se, gasind solutii care contravin flagrant conceptiei celor care fac legea acolo; riscul asumat de Utica este mare si, ici-colo, intalnim izbucniri lamuritoare in acest sens, insa de renuntare nici nu poate fi vorba. Chiar daca traieste deseori clipele unui soi de donchisotism cu fata contemporana, voit sau ne-voit, el se erijeaza intr-un purtator de cuvant al celor multi si obiditi. Ironia si sarcasmul, in fapt o satira virulenta la adresa tuturor celor care, intr-un fel sau altul si indiferent de pe ce pozitii si functii o fac, transforma, cu mare eficienta, Valea Jiului in Valea Plangerii, este modalitatea cea mai priincioasa si mai bine stapanita de autor. Din pacate, si ca un fel de contramasura, din cand in cand apar in cuprins doar cateva oaze de luminozitate, insa raze care nu au puterea de a alunga intunericul unei existente, semanand tot mai mult cu greul adancurilor care a dus faima acestui tinut. Pentru ca, ce poate sa insemne, din acest punct de vedere, in cuprinsul cartii, titluri

ca: Nedeia momarlaneasca; Anul Ion D.Sarbu la Petrosani; Extaz; Poetul Adrian Paunescu vine in Vale, etc., pe langa dominantele titluri: Caracatita nu moare, dar nici nu se preda; Reforma suna la usa si fuge; Epopeea apei in Valea Jiului; Un bolovan pentru templul smecheriei inculte/Carte frumoasa, rusine cui te-a scris; Consiliul local Petrosani, calare pe banii poporului! etc.? Mai nimic. Deci, Nicolae Utica ne propune spre lectura un fel de...nou gen de creatie, un hibrid-literatura cu ramificatii in toate laturile vietii sociale, politice, administrative, culturale si, generale, reproducand la scara redusa reprezentarile unei existente in care se simte tot mai pregnant si mai dureros adierea rece dinspre o lume cu totul altfel. O lume care, cel putin deocamdata, se afla intr-o zbatere premergatoare comei, premergatoare unui sfarsit iminent fara sa se poata sti ce ii va urma. Fiindca dincolo de conglomeratul de situatii, multe adevaruri ar parea neverosimile daca autorul nu le-ar asigura credibilitatea prin redarea dura a realitatii. Sunt convins ca, in istoria Vaii Jiului, aceasta carte va insemna o incontestabila sansa de cunoastere, adica exact ceea ce Nicolae Utica a si vrut si a reusit sa ne ofere... Dumitru HURUBA Cuvantul liber Deva

Un ghid pentru melomani Harold C.Schonberg: VIETILE MARILOR COMPOZITORI Editura Lider, Bucuresti, 2000 Recunosc sincer ca intotdeauna m-a fascinat viata cutarei sau cutarei personalitati din istoria omenirii. Cred ca este vorba despre dorinta secreta de a sti - sa fie vorba si despre o invidie speciala ? - ca si ele, in vremea lor, in lumea in care au trait, s-au comportat si ca niste oameni pur si simplu. De aceea, ma consider un privilegiat atunci cand mi se ofera sansa de a patrunde cat de cat in intimitatea unor semeni de-ai nostri care, prin ceea ce au facut, au imbogatit blagiana “corola de minuni a lumii” cu creatii-capodopere adaugitoare de nuante noi la valoarea fiintei umane. Astfel de trairi am avut citind cele aproape 600 de pagini ale volumului VIETILE MARILOR COMPOZITORI semnat de Harold C.Schonberg care ne inlesneste patrunderea in lumea demiurgilor muzicii. (In paranteza fie spus, nu stiu daca acest plural “vietile”, exista si in titlul original, fiindca nu e mentionata editia dupa care s-a facut traducerea). Incepand cu Claudio Monteverdi numit pe buna dreptate “Pionierul operei” si terminand, sa zicem, cu Beethoven pentru care orice superlativ pare neindeajuns. Dar ce titluri inspirate si cuprinzatoare a gasit autorul pentru fiecare dintre compozitori! Christoph Willibald Gluck este “Reformatorul operei”; Wolfgang Amadeus Mozart este “Miracolul de la Salzburg”; dar oarecum neasteptata aprecierea privindu-l pe Beethoven: “Revolutionarul de la Bonn”. Cam sec si oarecum depreciativ; ma rog...In schimb: Franz Schubert - “Poetul muzicii”; sa amintim aici, totusi, ca acesta este creatorul liedului modern venindu-ne repede in memorie lieduri ca “Frumoasa morarita“, sau “Calatorie de iarna“... Sintagma referitoare la Hector Berlioz suna de-a dreptul incantator: “Exuberanta romantica si constrangere clasica“ - parca nici nu se putea da o definitie mai concreta acestui stralucit reprezentant al romantismului muzical si autor al celebrei “Simfonii fantastice”...(Oare cati dintre melomanii...versati au reusit sa nu se emotioneze, cel putin, ascultand-o ?); alt stralucit reprezentant al romantismului muzical, Frederic Chopin, intemeietorul scolii nationale poloneze, constituie pentru posteritate “Apoteoza pianului”... Formal, din cu totul alt punct de vedere, este vazut si...catalogat Franz Liszt: “Virtuoz, sarlatan - si profet.” Şi sa vedem, pe scurt, ce anume a facut “sarlatanul”: a fost compozitor (fara efort auzim imediat in auz inconfundabilele sale “Preludii”), pianist, dirijor si pedagog; iar pentru ca zestrea sa fie deplina, el este cel care a creat poemul simfonic...Iar daca trio-ul Meyerbeer, Cherubini si Auber sunt uniti sub titlul comun “Spectacol, spectacol si iarasi spectacol”, pentru echilibrarea lucrurilor, urmeaza “Colosul din Italia”, adica Giuseppe Verdi, colos justificat prin operele: Nabucco, Ernani, Rigoletto, Trubadurul, Traviata, Aida, Otello, Falstaf, Bal mascat s.a.; il urmeaza imediat “Colosul din Germania”, Richard Wagner - compozitor, dirijor, dramaturg, teoretician de arta si eseist, autorul operelor: Olandezul zburator, Lohengrin, Inelul Nibelungului, Tristan si Isolda, Maestrii cantareti din Nurnberg etc. Cat despre Piotr Ilici Ceaikovski, cred ca nici nu se putea gasi un titlu mai potrivit decat acesta: “Emotivitatea supraincarcata“. Cine nu-si aminteste cu drag si emotie de “Capricio-ul italian op.45”, sau de extraordinarele balete “Lacul lebedelor”, “Frumoasa din padurea adormita“, “Spargatorul de nuci” si, inca, de macar 2 dintre operele sale: “Dama de pica“ si “Evgheni Oneghin”? Dar aflam in cartea lui Schonberg si titluri ca acestea, care il mai scot pe cititor din tensiunea unei lecturi acaparatoare: “Weber si romanticii timpurii”, “Şcolile nationale europene”, “Maurice Ravel si cei sase”, “De la Gottschalk la Copland”, “De la Varese la Messiaen”, sau “De la Carter la minimalisti”.

Dar, ce sa mai lungim povestea ? Cartea este o adevarata enciclopedie, indicata atat melomanilor “inraiti”, cat si celor care, aflati in faza incipienta de iubitori ai muzicii, pot sa acceada prin intermediul acestei carti la informatii absolut inerente. Dumitru HURUBA

Cuvantul liber Deva

HEINE FILOZOFAND... Heinrich Heine: CONTRIBUTII LA ISTORIA RELIGIEI SI A FILOZOFIEI IN GERMANIA, Editura Humanitas, Bucuresti Indeobste, in ceea ce il priveste pe Heinrich Heine din punctul de vedere al creatiei poetice, lucrurile sunt clare: el este considerat cel mai mare romantic german si, in mod logic, unul dintre marii romantici ai lumii. Din pacate, la noi, cred ca se stie destul de putin despre el in afara faptului ca este autorul celebrei poezii Lorelei, poate ca nici atat... In aceasta situatie este aproape lipsit de sens sa aducem in discutie problema cunoasterii sale ca autor de scrieri cu caracter religios si filozofic. Evident, aceste ganduri/randuri nu se adreseaza celor care, din variate motive, au cunostinta despre el si opera sa. Pe aceste considerente, o incursiune succinta in bio-bibliografia sa are menirea de a-i sprijini pe cei care doresc sa-l cunoasca mai indeaproape... Deci: Heinrich Heine s-a nascut la 13 decembrie 1797 la Düsseldorf, fiu al unui comerciant, si a murit la 17 februarie 1856, dupa ce o boala necrutatoare l-a tintuit la pat timp de 8 ani; studiile universitare si le-a facut la Bonn, Berlin si Göttingen; la varsta de 25 de ani (1822), incepe sa publice versuri, volume care sunt primite cu retinere la inceput, iar apoi cu un adevarat entuziasm. Unul dintre motive fiind si acela ca Heine nu era un romantic pasiv, ci unul activ, lucid si cu vederi inaintate, realiste, volumele sale caracterizandu-se prin ironie, satira sociala si politica... Se spune ca el ar fi inaugurat un nou gen literar: foiletonul, publicand volumele Imagini de calatorie (1826/1831) si (1853), Calatorie in Harz (1853). Desigur, opera acestui mare scriitor german nu se reduce la atat, dar tema noastra de azi este CONTRIBUtII LA ISTORIA RELIGIEI ŞI A FILOZOFIEI IN GERMANIA, carte aparuta cu peste un secol si jumatate in urma, spre sfarsitul anului 1834. Eseul - pentru ca despre un eseu este vorba - a fost scris dupa ce autorul s-a stabilit la Paris, in anul 1831, si, intre altele, urmarea ca Franta, in primul rand, dar lumea in general, sa ia cunostinta de ceea ce se intampla in Germania privitor la religia si istoria acelor ani. Cartea se compune, de fapt, din...trei carti, fiecare avand cate un rol determinant la momentul potrivit in cadrul scrierii, fiind o reusita si superba pledoarie in sensul respectiv. Spune el: “In ultimul timp francezii au crezut ca ar putea ajunge la intelegerea Germaniei daca s-ar familiariza cu productiile literaturii noastre frumoase.” Dar merita continuat citatul, pentru ca el face o legatura extrem de solida cu tema cartii: “Caci, atata vreme cat ei nu cunosc semnificatia religiei si a filozofiei in Germania, produsele noastre beletristice raman pentru ei doar niste flori mute si intreaga gandire germana ramane pentru ei o enigma inospitaliera.”(pag.27). Ma rog, afirmatia ultima poate fi amendata fara nici un efort, fiindca: luand in considerare, cum s-a si putut constata putin mai inainte, ca gandirea germana ramane pentru francezi “inospitaliera“, dar ca prezentul studiu se adresa in primul rand intelectualitatii din Franta, personal nu pot crede ca reprezentantii acestei categorii sociale nu ar fi avut habar de un M.Luther (1483-1546), sau de Im. Kant (1724-1804), G.W. Leibniz (1646-1716) si chiar olandezul B.Spinoza (1632-1677). Pe de alta parte, si pentru a-mi continua malitiozitatea, mi se pare normal ca Heine sa faca o afirmatie cam fortata, pe care o si citez: “Nu Baco (evident, este vorba despre filozoful englez F.Bacon, 1561-1627, n.DH), asa cum indeobste se invata, ci René‚ Descartes este parintele filozofiei moderne si vom arata cat se poate de limpede in ce masura descinde filozofia germana din el.”(pp.79-80), avand in vedere ca acest eseu a fost scris aproape imediat dupa stabilirea autorului la Paris. Finalul frazei, fara acea universalizare, imbraca parca altfel ideea... Dar, la urma urmelor, cartea are importanta ei - este totusi o contributie! - si exista motive suficiente pentru efortul lecturii, asa cum, sunt sigur, se va convinge cititorul. Dumitru HURUBA

Cuvântul liber Deva

RADU IGNA SI ARMONIA PROZEI SCURTE Proza hunedoreana si-a rotunjit zestrea cu un excelent volum de proza scurta. De fapt, este vorba despre un debut editorial pe nedrept intarziat, intarziere de care se face vinovat autorul insusi - sclav al unei autoexigente exasperante, lipsita de suport logic si, pentru mine cel putin, imposibil de explicat. Pentru ca il cunosc pe Radu Igna de nu-stiu-cati ani ca fiind un suferind de boala modestiei cronice de

care n-a reusit sau poate nici nu a vrut sa se vindece, aceasta carte vine de-abia acum cand, in mod firesc, autorul ar fi trebuit sa se afle la al... multelea volum. Merita, fiindca acum vreo 14 ani, Ion Ariesanu, redactor sef pe-atunci al revistei Orizont din Timisoara, nota: “Exista multa concentrare, ironie si savoare in aceste schite ale profesorului Radu Igna (...)” (Orizont, nr.10/1986). Dar, pentru ca exista niste legi pe care nu le intelegem totdeauna, pe care le acceptam, uneori, cu...scrasniri de dinti, dar carora ne supunem pana la urma cu docilitate chiar, sa dam din nou vina pe ele bucurandu-ne ca avem acum de citit un volum de proza scurta in care talentul de narator al lui Radu Igna ni se releva cu prisosinta. De aceea, si la sfarsitul lecturii, socot ca ARMONIA SNACK-BAR este una dintre cartile care demonstreaza prin forta imaginii, acuratetea stilului si expresivitatea textului o maturitate artistica pritocita de-a lungul anilor cu o nemiloasa, dar benefica perseverenta. Rezultatul - paginile acestei carti. Parafrazand, dar si fortand putin lucrurile, as aduce in atentie un aspect inedit si anume: proza lui Radu Igna se afla aproape mereu intre Scylla traditionalismului de sorginte ardeleneasca si Caribda noului modernism la care trebuie sa se alinieze proza romaneasca scapata acum din ghearele realismului socialist. Nu e simplu deloc sa faci o echilibristica rezonabila intre aceste doua curente, dar in acest spatiu de idei si deviind doar un pic de la subiect pentru a fi mai explicit, sa ne amintim de mult-fredonata mentalitate de care, din pacate, prea putini reusesc sa se debaraseze... Din acest punct de vedere, reusita prozatorului nostru este cu atat mai considerabila si mai de apreciat. Beneficiind de un teritoriu larg de manevra, datorat si profesiunii, dar, in primul rand unei experiente de viata cu detalii bine fixate in intimitatea sa de creator, Radu Igna ne ofera cateva minicronici-momente in care umorul mai mult negru si ironia, rareori subtila - deseori usturatoare, sunt la ele acasa. Personajele, de regula intr-un numar strict necesar, dar extrem de importante in economia prozelor, sunt subordonate unui... program de actiune gandit de autor pentru o comunicare cat mai directa si mai eficienta cu cititorul; ele pun in miscare un angrenaj in care cam totul functioneaza foarte bine si unde dialogurilor li s-a acordat un rol determinant in anumite momente ale scriiturii. Din acest motiv, dar si din altele, lectura prozelor devine pasionanta. Viata si experienta de dascal i-au asigurat autorului material abundent pentru a zugravi, prin intermediul schitelor sale, o lume antedecembrista pe care mai-varstnicii nu trebuie sa o uite, iar tinerii e bine sa o stie. Pomeneam putin mai inainte de dialoguri... Este momentul sa subliniez ca talentul de bun prozator al lui Radu Igna se manifesta aici, cred eu, cel mai pregnant. Un adevarat expert al prozei scurte, el este la ora actuala singurul creator care, crezand in steaua prozei scurte, o scrie dezinvolt dar, in acelasi timp, cu mare responsabilitate profesionala. Este alta fata a lucrurilor si a autorului, si inca un argument ca proza hunedoreana are la Hateg un reprezentant pe care breasla scriitorilor/prozatorilor se poate sprijini. Acest prim volum este, de fapt, marturia sincera a unui om in care Dumnezeu a investit harul creatiei, iar el, drept raspuns, uneori hatru, alteori grav, dar intotdeauna cu talent, ne infatiseaza franturi dintr-o lume in care realitatii i se ingaduie sa evadeze din fictiune spre mintea si inima cititorului. Pentru luare aminte... Incolo, credinta mea este ca drumul unui important autor de proza scurta este deschis si sigur. Succes! Dumitru HURUBA

Cuvântul liber Deva

O CARTE CARE MERITA! J.J.van Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: STIINTA COMUNICARII , Editura Humanitas, Bucuresti. Cautand in DEX o definitie a comunicarii, o vom gasi in vreo patru variante care, vom baga repede de seama, nu ne vor fi de mare folos pentru a intelege usor si logic aceasta carte. Evident ca punand in fata notiunea "stiinta“, ajungerea la perceptia corecta a comunicarii ca atare trebuie sa ia alte cai. Nu cele mai convenabile, dar, cu siguranta, cele mai eficiente. Pentru indeplinirea acestui deziderat, de la primul contact cu scrierea vom avea in vedere un aspect atarnand greu: tehnicismul comunicarii, o latura caruia autorii ii rezerva, de altfel, suficienta atentie pentru a-i conferi rolul ce pe drept i se cuvine. In existenta sa de-a lungul istoriei, comunicarea a parcurs etape multe evoluand spre stadiul de azi cand utilizarea mijloacelor moderne asigura noi valente si semnificatii in relatiile interumane. Glumind pu‘in, sa ne imaginam acest lucru/evolutie de la “strigarea peste sat” la folosirea calculatorului pentru a comunica prin internet. Un salt urias si ireversibil, doar ca, macar deocamdata, ...suntem fiinte umane si majoritatea oamenilor doresc acea comunicare ajustata, sa convenim, de un gest, de-o atingere a mainii iubitei, de a bate pe spate prieteneste, sau pe umar, protector. “A vorbi, a scrie, a citi, a asculta, a privi, totul este comunicare sau poate insemna transfer de informatie de la emitator la receptor”, afirma autorii la pag. 50, iar chestiunea pare simpla, insa fenomenul este de-o complexitate pe care nici nu ne-o putem imagina cu usurinta. Sa eliminam pentru cateva momente toate celelalte mijloace de comunicare si sa luam, de pilda, cartea, despre care se spune (corect, zic

eu) ca ea “trebuie conceputa ca un mijloc de comunicare in masa, alaturi de celelalte, actionand si functionand in consens cu ele. Cititorul de carti, cititorul de ziare, telespectatorul sunt unul si acelasi om; un om ce are in fata lui o claviatura de care poate dispune in functie de necesitatile sau aspiratiile sale. ”(Robert Escarpit: De la sociologia literaturii la teoria comunicarii, Edit.stiintifica si Encicl., Buc.1980, pag. 209 si urm.). Dar aceste randuri/recenzie pot face cu greu fata unei scrieri in care abunda termenii de specialitate in contextul general dominat de informatica – modalitatea cea mai moderna de comunicare. Pentru ca, sa ne intoarcem putin la titlul cartii: stiinta comunicarii - sintagma care acopera o plaja atat de intinsa de interpretari, pare nemarginita. In aceasta stiinta fiind incluse atatea feluri de comunicare, ca autorii insisi - si sunt 3! - se folosesc de o multime de ajutoare... bibliografice, tocmai fiindca tema nu e usoara, iar destinatarul cartii trebuie sa “prinda“ corect mesajul incepand chiar cu titlurile capitolelor, 8 la numar, si care de care mai atragator...Concret: COMUNICARE SI INFORMAtIE (Conceptul de informatie; Comunicarea in masa; comunicarea publica; Economia comunicarii, a informatiei si a interesului). INFORMAtIILE IN SOCIETATEA INFORMAtIONALA (Conceptul de societate informationala; Publicul in societatea informationala; Marele public si societatea informationala). ADMINISTRAREA INFORMAtIEI (Management; Determinarea necesarului informational). ANALIZA MESAJELOR; ANALIZA DE CONtINUT (Stiinta comunicarii ca studiu empiric; Dificultatea si usurinta de a citi; lizibilitatea ca obiect de cercetare; Analiza cu ajutorul calculatoarelor). COMUNICARE SI LIMBAJ (Limbajul, un subiect uitat; Limbaj si gandire; Limbaj si politica; semantica politica). SELECtIA STIRILOR; PROCESUL SI CONSECINtELE SALE. MASS-MEDIA SI INFLUENtA LOR (Receptorul ca obiectiv; microefectele; Efecte la micronivel; interpretare si prelucrare). MEDIA IN VIAtA PUBLICA (Responsabilitatea sociala; Media in economia de piata; Reflectare si deschidere in stirile politice; Media si statul; Media si politica mediatica). ...Chiar si pentru neinitiati in “comunicare”, sunt convins ca aceasta carte le va aduce noutati absolut interesante; doar ca trebuie citita, ceea ce presupune ceva efort - dar merita! Dumitru HURUBA

TREI SI TOATE TREI... ...Carti excelente! Cristian Tudor Popescu: VREMEA MANZULUI SEC, roman (1998); TIMP MORT, scrieri (1998); ROMANIA ABtIBILD, scrieri (2000). Cristian Tudor Popescu, un nume rostit cu simpatie, cu incredere, cu ura, cu respect, cu antipatie, cu invidie, cu afectiune chiar; un nume care va intra cu siguranta in istoria jurnalisticii romanesti ca reprezentand una dintre cele mai interesante si importante personalitati in domeniu. Redactor sef al celui mai prestigios cotidian post-decembrist - Adevarul -, editorialist-comentator de-o incisivitate si violenta distrugatoare (atunci cand e cazul) pentru cei care stau in calea adevarurilor sale, ca si prin aparitiile la televiziune cu ocazia talk-show-urilor, a devenit o somitate in materie de atitudine. Autor de literatura SF inainte de ’89 - a debutat, dupa cum singur marturiseste, “in ’87 (...) cu povestiri SF grupate sub titlul Planetarium (...)” (in vol.TIMP MORT, 1998, pag.125) - adevaratul C.T.Popescu s-a dezlantuit in plenitudinea fortelor sale creatoare abia in anii ’90. De fapt si de drept, literatura sa SF nu a fost decat evadarea din realitatea socialista intr-o lume creata dupa pofta inimii sale. Atat cat se putea razbate prin meandrele-furci caudine ale cenzurii inexistenta oficial, dar facandu-si datoria cu ferocitate sub obladuirea “indicatiilor pretioase”. Comit o mare nedreptate acum pentru C.T. Popescu, insa anumite circumstante ma obliga sa insumez intr-un singur text referiri la trei dintre cartile sale, adica: VREMEA MANZULUI SEC, scrieri, 1998; TIMP MORT, roman, 1998; ROMANIA ABtIBILD, scrieri, 2000, toate trei volumele aparute la Editura Polirom din Iasi. Demersului meu incerc sa-i dau o explicatie simpla si clara: parcurgand paginile cartilor mentionate, am descoperit, frapant chiar, ca toate poarta amprenta cristianpopescianismului. Deci, se subintelege ca exista un ceva caruia nu ma feresc sa-i spun STIL. Nu trebuie sa facem cine stie ce eforturi pentru a-l regasi fraza de fraza, in fiecare pagina a cartilor sale - indiferent ca este vorba despre o tableta, o schita, o analiza politica, sau o pagina de roman. Iar daca am pomenit cuvantul “roman”, vreau sa spun ca VREMEA MANZULUI SEC este, din punctul meu de vedere, o interesanta impletire de literatura cu elemente de-un realism frust/crud si proza SF in toata puterea cuvantului, ambele modalitati supuse unei permanente... agresiuni ironice cu dese si nu totdeauna explicabile accente sarcastice. Exemplele ne stau la indemana, dar procedand la un simplu transfer ideatic din zona romanului in zona celorlalte doua carti amintite, vom (re)intra intr-o atmosfera creativa datorita careia autorul se individualizeaza in peisajul publicisticii actuale. C.T.Popescu este un publicist de forta si de luciditate, un adevarat luptator pentru o lume a binelui; tot ce scrie este otrava ucigatoare pentru coruptie, violenta, escrocherie, delapidare, politicianism stupid, demnitari ascunzand dincolo de zambetul perfid ranjetul perfid si chicotitul belzebutian, “celebri” miliardari de carton ale caror afaceri poarta cu ele miasmele murdariei concrete. Şi voi incheia aceste cateva randuri cu doua citate care, mie, mi se par interesante pentru scrierile lui

Cristian Tudor Popescu: 1) “Uneori insa, pentru a ajunge la adevar si frumusete, trebuie sa faci abstractie de faptul ca drumul care duce acolo nu e frumos deloc.” (TIMP MORT, pag.130). 2) “Violenta ciocnirii mediatice la care asistam arata inca un lucru: problema e infinit mai grava si mai ampla decat acest nefericit manual de istorie. Romanul se afla acum fata in fata cu o creatura inca fara chip, o fasie de plasma alunecand fara zgomot dinspre West, la o palma de pamant. “(ROMANIA ABtIBILD, pag.153). Suntem saturati de comentarii, de analize docte, semidocte sau sfertodocte, dar lectura unor texte scrise de Cristian Tudor Popescu este, garantez, cu totul altceva. Ne convingem de la primele pagini... Dumitru HURUBA

O CARTE CARE... MERITA J.J.van Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: STIINTA COMUNICARII, Editura Humanitas, Bucuresti Cautand in DEX o definitie a comunicarii, vom gasi-o formulata in vreo patru variante care, vom baga repede de seama, nu ne vor fi de mare folos pentru a intelege usor si logic aceasta carte. Evident ca punand in fata notiunea “stiinta”, ajungerea la perceptia corecta a comunicarii ca atare trebuie sa ia alte cai. Nu cele mai convenabile, dar, cu siguranta, cele mai eficiente. Pentru indeplinirea acestui deziderat, de la primul contact cu scrierea vom avea in vedere un aspect atarnand greu: tehnicismul comunicarii, o latura caruia autorii ii rezerva, de altfel, suficienta atentie pentru a-i conferi rolul ce pe drept i se cuvine. In existenta sa de-a lungul istoriei, comunicarea a parcurs etape multe evoluand spre stadiul de azi cand utilizarea mijloacelor moderne ii asigura noi valente si semnificatii in relatiile interumane. Glumind putin, sa ne imaginam acest lucru/evolutie de la “strigarea peste sat” la folosirea calculatorului pentru a comunica prin internet. Un salt urias si ireversibil, doar ca, macar deocamdata,...suntem fiinte umane si majoritatea oamenilor doresc acea comunicare ajustata, sa convenim, de un gest, de-o atingere a mainii iubitei, de a bate pe spate prieteneste, sau pe umar, protector. “A vorbi, a scrie, a citi, a asculta, a privi, totul este comunicare sau poate insemna transfer de informatie de la emitator la receptor”, afirma autorii la pag. 50., iar chestiunea pare simpla, insa fenomenul este de-o complexitate pe care nici nu ne-o putem imagina cu usurinta. Sa eliminam pentru cateva momente toate celelalte mijloace de comunicare si sa luam, de pilda, cartea despre care se spune (corect, zic eu) ca ea “trebuie conceputa ca un mijloc de comunicare in masa,alaturi de celelalte, actionand si functionand in consens cu ele. Cititorul de carti, cititorul de ziare, telespectatorul sunt unul si acelasi om; un om ce are in fata lui o claviatura de care poate dispune in functie de necesitatile sau aspiratiile sale.”(Robert Escarpit: De la sociologia literaturii la teoria comunicarii, Edit.Stiintifica si Encicl., Buc.1980, pag.209 si urm.). Dar aceste randuri/recenzie pot face cu greu fata unei scrieri in care abunda termenii de specialitate in contextul general dominat de informatica modalitatea cea mai moderna de comunicare. Pentru ca, sa ne intoarcem putin la titlul cartii: Stiinta comunicarii - sintagma care acopera o plaja atat de intinsa de interpretari, incat pare nemarginita. In aceasta stiinta fiind incluse atatea feluri de comunicare, ca autorii insisi - si sunt 3! - se folosesc de o multime de ajutoare... bibliografice, tocmai fiindca tema nu e usoara, iar destinatarul cartii trebuie sa “prinda” corect mesajul incepand chiar cu titlurile capitolelor, 8 la numar si care de care mai atragator... Concret: COMUNICARE SI INFORMAtIE (Conceptul de informatie; Comunicarea in masa; Comunicare publica; Economia comunicarii, a informatiei si a interesului). INFORMAtIILE IN SOCIETATEA INFORMAtIONALA (Conceptul de societate informationala; Publicul in societatea informationala; Marele public si societatea informationala). ADMINISTRAREA INFORMAtIEI (Management; Determinarea necesarului informational). ANALIZA MESAJELOR; ANALIZA DE CONtINUT (Stiinta comunicarii ca studiu empiric; Dificultatea si usurinta de a citi; Lizibilitatea ca obiect de cercetare; Analiza cu ajutorul calculatoarelor). COMUNICARE SI LIMBAJ (Limbajul, un subiect uitat; Limbaj si gandire; Limbaj si politica; Semantica politica). SELECtIA STIRILOR; PROCESUL SI CONSECINtELE SALE. MASS-MEDIA SI INFLUENtA LOR (Receptorul ca obiectiv; microefectele; Efecte la micronivel; interpretare si prelucrare). MEDIA IN VIAtA PUBLICA (Responsabilitatea sociala; Media in economia de piata; Reflectare si deschidere in stirile politice; Media si statul; Media si politica mediatica). ...Chiar si pentru neinitiati in “comunicare”, sunt convins ca aceasta carte le va aduce noutati absolut interesante; doar ca trebuie citita, ceea ce presupune ceva efort - dar merita! Dumitru HURUBA

UN VALOROS DEBUT IN POEZIE Marinela Serban: NU MA FACE, AH, SA VAD STELE VERZI, Editura Emia, Deva, 2000 Cu un titlu voit extravagant, Marinela Şerban ne propune spre lectura o placheta de versuri aparuta la Editura Emia din Deva cu putina vreme in urma. Numai din acest punct de vedere se poate vorbi despre o nuanta de teribilism al momentului caruia, in destula necunostinta de cauza, multi ii spun postmodernism. Bine, exista situatii cu mult mai grave in care acestuia i se pun in carca texte literare de valoare indoielnica, ba chiar sugerand ca autorii lor se afla intr-o armonioasa si perpetua paralela cu simtul artistic si gramatica limbii romane. Nu mai vorbesc de bunul simt si de respectul pe care, in mod firesc, orice artist trebuie sa-l aiba fata de cititor si, evident, fata de sine... Norocul Marinelei Şerban ca ea s-a delimitat net de soiul respectivilor neaveniti in literatura lirica. Acest debut tarziu poeta a fost laureata multor concursuri de creatie castigand premii acordate de reviste literare si chiar de edituri -, dar aceasta carte este semnul unei mature si destepte intarzieri, fapt care ii aduce un binemeritat castig de cauza. Debarasata de tarele inerente inceputurilor, ea scrie o poezie lucida, calculata si, in cele mai multe cazuri, perfect armonizata cu ideea tratata chiar daca “era nevoita sa mangaie/obrazul de plastic al iluziei/ca a trebuit sa devina/metresa/unuilabirint urias de simturi” (...) (FEMEIANEANT, pag.16), nu mai e o problema sa spuna cu aplomb: “cat despre aceasta regina a obrazniciei/nedusa vreodata la spovedanie/cocotata pe flacara uriasa/a conflictelor/am aflat ca si-a taiat venele frivole/spre a-si verifica o conduita traditionala” (FEMEIANGOASA, pag.17). Ca sa nu uit si fara dorinta de a dascali: limba romana este suficient de ingaduitoare, dar - fie si numai in constructia unor cuvinte-pretiozitati - are si ea niste limite si, nu de putine ori, efectul nu ii este intru totul loial cauzei... Insa ceea ce trebuie subliniat, cel putin in acest volum de debut al poetei, este ca isi ramane permanent credincioasa si femeii in general, care, sustine poeta cu siguranta, “...se studiaza nu stand dupa colt/nu zidind-o/intr-o cutie a cuvantului sibilic/nu confundata/intr-o hlamida discursiva//ea se starneste/se poarta pe brate gleznele-surori/si genunchii-frati(...)” (MELEAGRINA MARGARITIFERA, mecanica sublimarii, pag.17). E usor sa descoperim-redescoperim la fiecare pagina lupta poetei cu un sine care reclama dreptul de a cunoaste si de a fi cunoscut; desele escapade prin meandrele psihicului uman si cu precadere in cel feminin, atesta calitati care, sunt convins, nu peste multa vreme, vor fi atuurile unei voci poetice inteligente. La Marinela Şerban actul creatiei nu este o simpla transcriere a trairilor/sentimentelor, in care caz multor autori talentul le joaca feste, ci se transforma intr-un adevarat efort sisific; este un travaliu a carui eficienta finala declanseaza versuri ca acestea: “scriu versuri rup pagini/scriu versuri rup pagini/scriu versuri rup pagini/scriu versuri rup pagini/uite e dimineata/n-ai imblanzit iguanele textelor”/(poemul VIII din ciclul RETRAGEREA IN ASIMETRIE, pag.34), ceea ce ne face sa observam corecta si utila plasare a repetitiei cu scopul de a da greutate ideii ca atare. Bineinteles, greu-greu, dar vine si rasplata care o face pe poeta sa exclame: “iata-ne liberi/scotandu-ne din spitale bebelusii poznelor/iata-ne pe toboganul de note muzicale/(...)drumetind dintr-o lume in alta/culegand favoruri in suspecte imprejurari”//FRAGMENTE IN ECHILIBRU, 7, pag.45). Deci totul se termina cu bine, chiar daca BANCHETUL are loc IN GENUNCHI, ramane, totusi un moment de bine. BANCHET IN GENUNCHI este ultimul ciclu sau ultima parte din volum, din care voi cita doar cateva titluri: Crestaturi de lama in suras, Imensa dulce incapatanare, Deliruri onirice, Dupa-amiaza casnica...Cu exceptia titlului, in totala discordanta cu gravitatea poemelor din volum, cred ca, deocamdata, poezia hunedoreana, Marinela Şerban poate fi multumita ca iese in calea si spre sufletul cititorilor cu o creatie lirica de certa valoare. Dumitru HURUBA

LIBERTATEA DE A FI A UNUI MARE PROZATOR Corneliu Radulescu: TA-RAM-TA-TA sau CINCI BAIETI SI DULCEA LIBERTATE (Roman in trei povestiri intr-un roman). Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj, 2000 Corneliu Radulescu este unul dintre cei mai asezati scriitori contemporani; este cel care intr-o singularitate aproape mesianica a purtat de-a lungul anilor crucea mostenita intr-un fel de la marii prozatori ardeleni. Povestitor excelent, observator consecvent si explorator de adancime al spatiului psiho-mioritic, el a creat o opera - nu voluminoasa, dar de incontestabila valoare, care il proiecteaza, firesc, dincolo de provincialismul invocat si culpabilizat prea adeseori si, mai ales, pe nedrept. Pentru ca - de ce sa ne tot eschivam? -, majoritatea covarsitoare a celor mai importanti prozatori romani, clasici sau contemporani, nu sunt nascuti nici in Capitala, nici macar in marile centre culturale ale tarii, ci in provincie. Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Ion Agarbiceanu, Mihai Sin, Augustin Buzura, Fanus Neagu si atatia altii sunt nume despre al caror rol in literatura romana nu e cazul si locul sa vorbesc aici...Cam pe aceste coordonate se inscrie si prozatorul Corneliu Radulescu, locuitor

al judetului Hunedoara, respectiv al Vaii Jiului, iar noua sa carte, ai carei eroi sunt, precum spune si titlul, “5 baieti”, personaje care atesteaza, fiecare in felul sau, priceperea autorului in a-si construi personajele asigurandu-le, demiurgic, sansa viabilitatii in constiinta cititorilor. Cartea, cu un titlu care ofera un camp larg de interpretare, este una de atmosfera, o atmosfera care tine, si ea, de complexitatea actului creatiei la Corneliu Radulescu. Abaterile de la un traseu clasic-liniar al naratiunii tine de-acum de personalitatea autorului, cu atat mai mult in cazul de fata cand personajele sunt la varsta adolescentei; adica, mai clar, acea varsta careia ii este permis sa gandeasca, sa spuna si chiar sa faca nazdravenii care, nu de putine ori, ies din cadrul unei normalitati/rigiditati batuta in cuie de...clasa maturilor. De aceea, nu trebuie sa ne miram daca, din cumintele stil clasic-ardelenesc, sa zicem, autorul trece la o naratiune sud-americaneasca si invers. Intr-un fel, el singur si-a facut-o: eroii cartii sunt asa cum e normal sa fie, adica nonconformisti, sentimentali, revolutionari, revendicativi, veseli, tristi, sclipind de inteligenta sau de naivitate/prostie - un amalgam care odata creat este aproape imposibil de stapanit si de controlat. A treia componenta interesanta si importanta a cartii sunt dialogurile. Fara dubii, literatura romana are in Corneliu Radulescu unul dintre cei mai avizati creatori de dialoguri, acest lucru denotand ca el este un foarte bun cunoscator nu numai al psihologiei umane, ci si al meandrelor sufletului, al reactiilor acestuia intr-o conjunctura sau alta. Deci avem de “infruntat” dialoguri-interventii de-o spontaneitate debordanta, de-o inventivitate deosebita si de-o reprezentativitate remarcabila in economia cartii. Avand deja o stiinta a naratiunii, sunt unele locuri in carte pentru care lesne l-am putea acuza pe autor de descriptivism, insa el dispune de un simt special care ii dicteaza cu precizie ce si cat sa spuna de spre cutare sau cutare lucru, situatie, perioada...Personajele sale participa afectiv si sunt implicate cvasitotal la actiunea cartii: nici un moment nu ai impresia ca oarecare dintre ele ar juca un rol secundar, eventual doar prin...rotatie, ceea ce este intru totul normal, la urma urmei. Şi totusi - nici nu se putea altfel - exista un personaj central si corespunzator centrat pe problematicile cartii: Adam. El e cel in jurul caruia se petrec toate...ostilitatile, el e cel care conduce detasat, direct sau indirect, tot angrenajul, rol distribuit anume de autor si care reprezinta cu cinste si dezinvoltura generatia personajului colectiv - adolescentii. Iar daca aceasta idee o suprapunem titlului cartii, vom avea cu un minim de efort imaginea unei lumi in care nu de putine ori simtim nevoia sa ne intoarcem fiecare dintre noi. Din tot felul de motive care tin de prima dragoste, teribilisme, partea ultima a copilariei, prima noapte cu o femeie, prima...Corneliu Radulescu stie bine toate acestea si ni le serveste la... fileu, propunandu-ne un joc interesant, relaxant, la indemana oricui si, mai ales, de care ne-a fost dor... Dumitru HURUBA

PE TAINICE CAI ALE ISTORIEI... Ioan Marin Malinas: LA UMBRA SARMIZEGETUSEI ROMANE, BASILICA DIN DENSUS (Reflexii istorice si liturgice inspirate de o carte tiparita la Viena in 1775. Viena, Editura “Mihai Eminescu” Oradea, 1997. Prin bunavointa unei bune cunostinte, mi-a parvenit un op care, cel putin la prima vedere, nu m-a interesat decat ca titlu. De autorul cartii parca mai auzisem, oricum rar si nesemnificativ. E si vina mea, a lipsei mele de informatie, dar si a...avalansei de aparitii editoriale care au invadat piata cartii. Motiv pentru care am inceput lectura cartii cu relativa reticenta, poate mai mult din...patriotism local: subiectul si zona geografica abordate tinand de judetul nostru. Am descoperit, insa, repede, ca ma aflu in fata unui adevarat tratat de istorie, alcatuit cu atata meticulozitate si responsabilitate incat poate fi asezat la loc de cinste in patrimoniul national al lucrarilor de gen. Din aceasta perspectiva mi se pare destul de indrazneata intreprinderea Dr.Arhimandrit Ioan Marin Malinas, chiar daca principala sursa de informatie a domniei sale este o scriere mai putin sau deloc cunoscuta la noi, a austriacului Silvestru Iosif Friedrich von Hohenhausen: Die alterhümer Daciens, tiparita la Viena in anul 1775. Spun baza de pornire, fiindca un imens aparat bibliografic obliga, sa zic asa, la risipirea oricarei indoieli asupra importantei stiintifice a lucrarii. Evident, ma refer la importanta ei din punct de vedere strict istoric, pentru ca ea aduce in prim-plan si in discutie o perioada din existenta poporului roman nu indeajuns de elucidata si, din acest motiv, controversata. In esenta este vorba despre intervalul de “dupa retragerea aureliana (din Dacia, n.DH) din anul 275.”(pag.35) si secolul al XIII-lea. Mi se pare interesant de semnalat faptul ca, in Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi C.C.Giurescu si D.C.Giurescu scriu: “Amintim (...) de ctitoria de la Gurasada (...) si aceea din Densus sinteza locala sugestiva a curentelor artistice din Transilvania (amandoua datand - atentie!, n.DHi - din ultimii ani ai secolului al XIII-lea.” (pag.339); iar la pagina 380, ei amintesc despre “frescele de la Lesnic, Criscior, Strei, Singiorgiu, Ribita, Ostrovul Mare, Densus, sau Cetatea Coltului (...), care arata statornice legaturi artistice cu tara Romaneasca.” (Am citat din Ist.Rom.din cele mai vechi timpuri pana astazi, editia a II-a, Editura Albatros, Bucuresti, 1975). Dupa cum se poate observa, “subiectul Densus” este expediat in doua textulete nesemnificative, in timp ce in BASILICA DIN DENSUŞ el este

argumentul suprem al scrierii. Pentru ca - iar aici apare noutatea aproape neverosimila - “Edificiul de la Densus trebuie sa fi fost utilizat ca mausoleu si paralel ca sanctuar, cu un PANTEON personal de zei (...), pana prin secolul IV, cand, dupa toate probabilitatile a fost daramat de migratori. Presupunem ca a devenit bazilica paleocrestina, de rit daco-roman, apoi protoroman de limba latina, prin secolul V (...)”. Deci, simbol al continuitatii neamului, indubitabila marturie! Cu atat mai mult ca, “Dupa linistirea persecutiilor avare, afirma I.M.Malinas, trebuie sa fi avut loc si o noua reevaluare, refacere ori atribuirea unei noi destinatii de cult a sanctuarului-basilica de la Densus, prin secolele VII-VIII.” (Ion Marin Malinas: BASILICA DIN DENSUŞ, pp.50-51). Şi inca: “Turnul basilicii din Densus este, cel putin de la etajul al doilea si flesa acoperita cu lespezi de piatra, un adaos de tipul si influenta stilului romanic.” (p.55). Ori, ne vine greu sa credem ca existenta acestui stil este un simplu accident, inspiratia de moment sau hachita unui constructor autohton... Autorul clarifica lucrurile si din acest punct de vedere: “Primul ctitor al Sanctuarului de la Densus a fost si primul guvernator al Daciei(...)” (p.104). Au urmat, de-a lungul secolelor, distrugeri partiale si renasteri succesive, “dupa anul 568, adica dupa invazia avara si apoi dupa cea a slavilor...”, sau/si “Revirimentul si renasterea vietii crestine in Dacia dupa anul 733 prin dispersarea avarilor si apoi prin increstinarea slavilor asezati la noi... (...) In contextul acestor evenimente, biserica de la Densus ar fi putut sa-si reia activitatea, respectandu-se ori incercandu-se mereu imitarea modelului disparut”(p.105) (citat al autorului din V.Vatasianu). Pe scurt, aceasta valoroasa contributie la istoriografia romaneasca merita sa fie citita. Din cuprinsul cartii citez doar atat: Sanctuarul pagan de la Densus sau spiritul de imitatie a unui model disparut; Basilica de la Densus in contextul RITULUI daco-roman, straroman, protoroman si romanesc, si Incercare de reconstituire schematica a etapelor de cladire, refacere, amplificare, amenajare si conservare a Bisericii din Densus; Anexa facsimilata a cartii lui Hohenhausen, Antichitatile Daciei, Viena, 1775, exact cartea care a constituit principala motivatie a prezentului studiu. Dumitru HURUBA

DIVINA, LACRIMA A POETULUI… Nicolae CREPCIA: INGENUNCHEAT IN LACRIMA Editura CORVIN, Deva, 2000 Doamne fereste sa ma gandesc la vreo ierarhizare in domeniul liricii hunedorene! Dar nici nu ar fi drept sa nesocotesc faptul ca, de-a lungul a vreo trei decenii, si-au facut loc in poezia nationala contemporana cativa poeti de valoare, cu precadere in a doua jumatate a perioadei. Neuitand, fireste, criteriile care stateau la baza acceptarii, oficiale, a noilor sositi la poarta literaturii – ode inchinate cuplului ceausist, P.C.R.-ului, socialismului biruitor si sistemului in general, – adevaratii poeti trebuiau sa slalomeze cat puteau de inteligent printre aceste jaloane pentru a razbate si a putea fi remarcati. Unii au reusit datorita unor compromisuri "de ochii lumii cenzurale”, altii – mai putini, e drept – dedandu-se la derapaje extralirice, iar a treia categorie reusind dupa adastari indelungi si nedrepte la “Posta redactiei”. Nicolae Crepcia, spre cinstea lui, nu face parte din vreuna din categoriile de mai sus; acolo, in satul sau din Apuseni, cu nume interesant si oarecum exotic (Brotuna), el a incheiat un pact cu timpul - cred eu -, l-a lasat pe acesta sa-i rezolve destinul poetic, si-acum putem spune ca a aplicat cea mai inteleapta metoda. Desigur, demersul ca atare nu a fost intamplator, ci deliberat, cel putin dupa ce poetului i s-a conturat constiinta valorii creatiei sale, cartile lui dovedind cu prisosinta acest lucru, iar lirica sa putand sta, fara vreo jena a autorului, alaturi de cele mai importante creatii de gen ale generatiei din care poetul face parte. Si nu numai. Cred ca el se afla printre tot mai solitarii nostri poeti care nu incearca sa triseze facand... zgomot pentru a fi remarcati; el isi vede de munca lui si de menirea de a da lumii frumosul trairilor sale transformate in versuri memorabile precum acestea: “Ingenuncheat in lacrima / ca-ntr-o catedrala sufletul celui indragostit.” (INGENUNCHEAT IN LACRIMA, pag.21), sau aceasta divulgare discret voalata a nasterii poeziei: “Daca noaptea nu s-ar stinge/ca o festila/la cantatul zorilor / daca ziua n-ar muri/spre-a face loc/altei mirabile nopti/cum s-ar naste poemele lumii?” //, pentru ca, printr-o asociere aparent riscanta, artistul aplica un numitor comun care nu aduce deloc a metafora: “...Chipul lui Dumnezeu/se isca din durere / la lumina sperantei / asemenea poemului.” // (LA LUMINA SPERANtEI, pag. 17). Da, excelenta si complexa idee prinsa in doar 4 versuri! In general creatia lui Nicolae Crepcia poate fi asemuita cu o apa limpede si linistita; lirica sa nu pare sa aiba drept scop smintirea lucrurilor din rosturile lor, dimpotriva fixandu-le intr-o traditionalitate convenabila si lui si noua, cititorilor, doar ca aici intervine mintea, harul si mana artistului pentru a asigura perenitatea produsului liric. Pare, spun, pentru ca, de fapt, este un truc folosit cu inteligenta si de efect: “In lumina poemului nescris / simt cum mor cuvintele / cu tipat de prunc / avortat in canalele noptii. // Spaima de pustiu / terorizeaza / din ochiul galben / al cucuvelei.”(CU TIPAT, pag. 53). Un spatiu aparte trebuie acordat liricii sale sentimentale. Iata o minunata declaratie de dragoste, cu care imagini s-ar putea fali multa poetime contemporana: “Privind ochii tai / vad / cerul stravechii mele

biserici / plini de ingeri / (chipul lui Dumnezeu / nu l-am vazut niciodata/candva mama mi-a spus/sa-l caut in bobul de grau). // Privind ochii tai / zaresc / ceva mult mai puternic/decat lacrima / si simt ceva la fel/de desavarsit. “// (PRIVIND OCHII TAI, pag. 36); sau: “Opaitul lunii / in fereastra cerului / cat un ochi de strigoi // se stinge / si lumanarea cantecului / si-i zadarnica / slava privighetorii // mut este clopotul / poeziei, iubito // peste absenta ta / curg fara sir / ploile chemarii.” (PESTE ABSENtA TA, pag. 61). E un superb strigat de disperare, o drama sufleteasca redata cu mare har si simt liric. De fapt, acest lucru se simte in intreaga poezie a lui Nicolae Crepcia. Pentru aceasta, si pentru intreaga creatie, acestui poet discret si de mare talent trebuie sa-i acordam intreaga noastra iubire de cititori. Dumitru HURUBA

IUBIREA PENTRU BARBATII-MAGARI Daylle Deanna Schwartz: TOTI BARBATII SUNT MAGARI * Pana la proba contrarie. Ghidul femeilor care vor sa-i inteleaga pe barbati Fara vreun semn de circulatie prin gramatica - !, ?, ..., - autoarea acestei carti a fixat un titlu categoric, ultimativ si pe deplin...insultator pentru sexul puternic, desi, parca roasa de ceva remuscari, spune dupa un asterisc: “pana la proba contrarie”, devenind apoi chiar impaciuitoare: “Ghidul femeilor care vor sa-i inteleaga pe barbati.” Ei, parca ne mai vine inima la loc dintr-o zvacnire de revolta! Insa este clar ca numele cartii are si rolul de a-i eficientiza comercializarea; de altfel ca si titlurile celor trei parti care o alcatuiesc: I.CUM INTRAM IN INCURCATURA; II.SEXUL ŞI MAGARUL UNIC; III.TACTICI DE SUPRAVIEtUIRE , ale celor douazeci de capitole, precum si ale celor nu-stiu-cate sub- sau minicapitole. Pentru ca participam la o adevarata sarabanda a titlurilor si a titluretelor; dar ele fac parte integranta din peisajul textului avand dublul rol de a puncta/sublinia, si acela de a crea atmosfera si de a introduce cititorul in acest mediu guvernat, eram gata sa spun viciat, de suficienta agresivitate. De exemplu, primul capitol intitulat NOI II CREAM PE “MAGARII” DE CARE NE PLANGEM?, incepe asa: “Adesea, chiar noi ii cream pe magarii de care ne plangem. Da, multi barbati actioneaza ca niste magari, dar noi ii ajutam sa fie cum sunt.”(pag.17) Femeilor “incorsetate de propriile nevoi”, autoarea li se adreseaza direct, invatandu-le: “Cum sa intrati in incurcatura”, adica: “Adesea, intram noi insine in incurcatura, aruncandu-ne intr-o legatura prea repede.”(pag.7). Dar nu e deloc usor, avand in vedere ca exista “Doar cativa barbati cumsecade?”, desi, “Barbatii sunt exact ceea ce le spunem noi ca sunt.” Privitor la “Alura magarului”, chestiunea pare sa se complice, fiindca “Ştiu ca nu e pentru mine, dar...”...”Magarul din spatele fatadei” naste o intrebare relativ chinuitoare: “Cine a aparut inainte, magarul sau dorinta noastra de a avea o legatura cu unul ?” Una peste alta insa, mai apare o bizarerie, si anume: “Ce nu este in regula cu tipii cumsecade ?” Dar, in ultima instanta, stai si cugeti: “Cine are nevoie de un magar?” cand se mai intampla ca “Nevoi versus dorinte” chiar daca “Femeile au nevoie sa ingrijeasca si sa iubeasca”, motiv pentru care ajung nu de putine ori “Fata in casa pentru barbati”, ele suspinand patetic: “Avem nevoie sa fim iubite.” Cel mai bine e insa sa “Lasati lucrurile sa vina de la sine”, dar pe...magari “tineti-i sub observatie”, dar “Nu incercati cu orice pret sa-i schimbati”, fiindca se poate ajunge la...”Cum ii determinam pe barbati sa minta”, fenomen care poate culmina cu “Spalarea creierelor de catre mass-media” pe filiera “Sexul si magarul unic”. Dar multe dintre acestea inseamna pentru femei “A gandi cu partea nepotrivita a creierului”, deoarece, “Pentru moment (magarii) ne ofera ce dorim”, insa, din pacate, “Barbatii nu mai suna dupa ce au facut dragoste” chiar daca acest lucru il reclama “Hormonii care tipa” speriind rareori pe “Saracii magari speriati”. Capitolul 13 trage semnalul de alarma: “Fiti atente la magari!”, “Creati-va un sistem de alarma impotriva magarilor” si “Nu-i mai gasiti tot timpul scuze”, desi va vine sa exclamati din cand in cand: “Dar e un baiat asa de dragut”...Şi asa mai departe timp de 300 de pagini care corespund absolut ideii de “ghid”. De fapt, cartea, dincolo de ironia vecina tot timpul cu sarcasmul, este un studiu foarte interesant si placut de citit referitor la traditionala, mereu discutabila, dar in veci indestructibila relatie dintre barbat si femeie. Din acest punct de vedere avem de parcurs o excelenta pledoarie in favoarea cuplului femeie-barbat, pledoaria unei bune, subtile si indraznete autoare care ne ofera o analiza, la urma urmei, a unui fenomen venind, poate, dinspre mitul androginului. Ce conteaza, de fapt? Conteaza un adaos important la cunosterea de sine si de ceilalti. Tot ce e cuprins intre ghilimele, sunt citate din carte - subtitluri. Dumitru HURUBA

IN STILUL ROMANESCO-ESEISTIC Milan Kundera: INSUPORTABILA USURATATE A FIINTEI, Editura Univers, Bucuresti, 1999. Prestigioasa Editura Univers publica o carte interesanta, cu un titlu interesant si purtand intre coperti un experiment naratorico-romanesc nu prea des practicat: tipul de scriere roman-eseu. Sigur ca, la

valoarea si la experienta pe care le are, Milan Kundera isi poate permite asa ceva fara ca riscul sa fie prea mare. Sa precizam pentru cei nefamiliarizati cat de cat cu omul si opera sa, ca autorul prezentului volum s-a nascut in Cehia in anul 1929, in prezent fiind scriitor francez de... origine ceha. Este unul dintre cei mai importanti scriitori ai Europei contemporane, de-a lungul anilor publicand mai multe volume intre care: JACQUES ŞI STAPANUL SAU (piesa de teatru), sau nuvele si romane: IUBIRI RADICALE, GLUMA, CARTEA RASULUI ŞI A UITARII, NEMURITORII - in care prezinta cu luciditate si umor acut mutatiile sociale si morale ale lumii contemporane. Adevar intru totul valabil si la “Insuportabila usuratate a fiintei”... Existand intr-o permanenta interdependenta - sociala, sentimentala, uneori politica sau in contextul inerentelor interese prozaico-umane -, personajele cartii actioneaza, de regula, dupa un pragmatism gandit de autor si pus in practica deci, pana in cele mai mici amanunte. Din acest punct de vedere, se creeaza in sufletul cititorului sentimentul ciudat si mai greu digerabil al oarecarei rigiditati. Pana la urma iese foarte clar in evidenta acel spirit hibrid ceho-franco-elvetian (personajul principal Tomas impreuna cu Tereza, sotia sa, locuieste un timp in Elvetia) in relatiile triumviratului Tereza-TomasSabina - nume-simboluri alese cu inteligenta de catre autor pentru a justifica gandurile si actiunile celor care le poarta. Aici trebuie sa apreciem in mod deosebit calitatea de psiholog a lui Kundera, fapt relevat cu prisosinta in economia intregului volum construit, de altfel, pe un suport psihologic in care analiza si incursiunile in intimitatea personajelor sunt punctele forte. In aceasta zona intervine, de fapt, latura eseistica in care autorul se complace in a face incursiuni-comentarii prin lumea intima a personajelor. Intr-un fel, aici, este si proba de foc, as zice, a profesionistului, care stie sa fie un excelent bucatar, care stie cu precizie de cata dragoste, antipatie, interes, politica au nevoie atat personajele cat si cititorul, un echilibru care, deseori, pare a fi de-o fragilitate uimitoare si, totusi, rezistenta. La fel de interesant mi se pare a fi si faptul ca scrierea poate fi considerata exact si numai din latura care ne intereseaza la un moment dat. Sunt la fel de bine dozate si erotismul, si politicul, si socialul sau economicul s.a.m.d. Sa mai remarcam ca “Insuportabila usuratate a fiintei” este o carte dedicata Cehiei; referirile si actiunile, majoritatea lor, acolo se petrec; Praga este simbolul nefericit al invaziei sovietice din 1968. Chiar si atunci cand, cu un usor sarcasm, autorul remarca: “In consecinta, au decis (locuitorii, n.DH) sa pastreze, intru vesnica amintire, o ruina, de teama ca nu cumva primul polonez sau primul german venit in capitala lor sa le poata reprosa ca au avut putin de suferit.” (p.131). Şi sa nu incheiem aceste consideratii fara a da si o mostra de analiza cu discret parfum psihanalitic: “Barbatii care alearga dupa multe femei pot fi impartiti, cu usurinta, in doua categorii. Unii cauta la toate femeile propriul lor vis - ideea lor, subiectiva, despre femeie. Ceilalti sunt manati din dorinta de a pune stapanire pe infinita diversitate a lumii feminine obiective.”(p.193). Fara sa fie vorba despre o concluzie, in incheiere - dupa ce am citit ultimul rand al cartii -, ma vad nevoit sa spun cu sinceritate: este, fara indoiala, o lectura care va contribui la un alt mod de a privi spre propriul eu. Pentru aceasta, cartea ne ofera o multime de motive care se lasa uneori greu descoperite, dar victoriile sunt cu atat mai frumoase... Dumitru HURUBA

Intalnirea cu un mare prozator Valentin Rasputin: DESPARTIREA DE MATIORA Editura Univers, col. "Romanul secolului XX", Bucuresti, 2000 In colectia “Romanul secolului XX”, constant-prestigioasa Editura Univers a publicat la inceputul acestui an traducerea romanului “Despartirea de Matiora”, de Valentin Rasputin. M-am bucurat cu cinstita sinceritate, fiindca am trait acea oarecum ciudata senzatie ca reintalnesc, dupa multi ani, un semen drag care “nu s-a rupt de satul sau”, cu alte cuvinte nu a sacrificat iubirea prima si adanca pentru una mereu sfartecata de nostalgii a scriitorului de oras. Dar si pentru ca sufletul meu a fost conectat sentimental, peste timp, la o alta aparitie editoriala: in 1983, Editura Facla din Timisoara scotea de sub tipar miniromanul “Bani pentru Maria” de acelasi autor. De fapt, este vorba despre o carte pe care n-am uitat-o nu doar pentru ca multe pasaje le-am recitit traind impreuna cu autorul intro atmosfera social-rurala de mare forta scriitoriceasca, ci pentru ca am re-descoperit filonul de aur al marii literaturi ruse. Auzeam la Europa libera vorbindu-se despre Soljenitin si Gulag, despre Pasternack si Doctor Jivago, dar si despre Rasputin si al sau roman “Despartirea de Matiora”, publicat intr-o prima editie in urma cu aproape un sfert de secol. Spre deosebire de Soljenitin, a carui dizidenta si celebrul “Gulag...” au tinut capul de afis in Occident multi ani, Valentin Rasputin s-a impus atentiei printr-o creatie in care “dizidenta” nu constituia, ca element forte, revolta fatisa, ci una subinteleasa, subtila, oarecum mai speciala. Iar acest lucru se “simte” incepand chiar cu acel prim roman al sau aparut in urma cu peste 30 de ani - “Bani pentru Maria” unde eroina principala cu numele din titlul

cartii este personajul care va reprezenta pentru totdeauna tipologia social-umana exploatata de Rasputin cu maiestrie. In aceasta ordine de idei, sa ne oprim putin asupra catorva elemente biobibliografice privitoare la siberianul Valentin Rasputin: s-a nascut in anul 1937, “in satul Ust-Uda din regiunea Ircutsk (si) se inscrie in galeria marilor “rurali”, cu contributie considerabila in evolutia literaturii ruse moderne. Debuteaza in 1961. Se afirma ascendent, ca o personalitate viguros conturata si inconfundabila, prin romanele: “Bani pentru Maria”(1966), “Sorocul cel de pe urma“(1970), “Traieste si ia aminte”(1974), “Despartirea de Matiora”(1976), “Incendiul” (1985). Apreciat si ca maestru al genului scurt. Capodoperele sale, ecranizate si puse in scena, au fost si continua sa fie traduse pretutindeni in lume.” Am citat de pe ultima coperta a romanului... Romanul de fata are un foarte pronuntat caracter social imprimat pe fundalul unei iubiri insolite: o legatura atat de puternica Ostrovul Matiora si locuitorii sai, incat, aparent, pare neverosimila. Iar acest lucru se evidentiaza cu acuitate atunci cand, prin forta imprejurarilor, oamenilor li se pune in vedere sa-si paraseasca satul pentru ca pe acel loc va aparea lacul de acumulare al unei mari hidrocentrale (intr-adevar, pe fluviul Angara, din zona, s-a construit un asemenea obiectiv energetic important, n.m.). Astfel, viata matiorenilor este marcata, in rau, de patrunderea civilizatiei, in realitate un fenomen pe care ei nu-l doresc si care ii smulge, la propriu, dintr-o lume a samovarelor, a ceaiului sorbit tacticos din farfurioare. E o liniste si o pace a unei existente de care Daria - personajul central al romanului -, Nastasia, Sima, fabulosul Egor al Nastasiei, simpaticul Bogodul cu nelipsita-i injuratura “Scarnavia!” si altii nu se pot lepada cu usurinta. Este lumea pe care, la scara redusa, autorul o descrie astfel: “Nabusitor si dulce era mirosul carbunilor mocnind sub spuza in pantecul samovarului, oblic si lenevos plutea deasupra mesei colbul sorit, usor tremurat, dens; afara, in ograda, batea din aripi si striga cat il tinea pliscul cocosul;(...) prin cealalta fereastra se vedea bratul stang al Angarei, in curgerea-i unduioasa, scaparatoare, incinsa de razele soarelui si malul potrivnic, impodobit, cat era lunca de mare, cu mesteceni si cu malini valvorand in floare.”(p.48-49). Acestea nu sunt doar elemente de decor, ci exact ceea ce ii leaga pe locuitorii Matiorei de acel tinut care, de fapt, este viata lor. Fara el despartirea se va produce pana la urma, cu toata impotrivirea satenilor -, viata lor se strica din socoteli, iar ei se simt dezradacinati traind o mare drama sufleteasca. Dumitru HURUBA

Naveta intre fictiune si realitate Adrian Alui Gheorghe: GOLIATH (proza scurta), Editura Libra, Bucuresti, 1999 Desi la prima vedere prozele din simpaticul volum GOLIATH par a urma drumul linistit al “stilului clasic”, la o lectura mai atenta vom descoperi ca ele sunt construite pe un alt fel de fundament. Psihologic si...geografic vorbind, in ceea ce il priveste pe Adrian Alui Gheorghe, chestiunea este explicabila: el este tipul moldoveanului sentimental si bun povestitor. Scriitorul s-a nascut la Grumazesti - Neamt, la 6 iulie 1958 si, la 16 ani, a debutat literar in revista Cronica din Iasi, debutul editorial producandu-se abia in anul 1985, cu volumul CEREMONII INSIDIOASE. Apoi, a mai publicat: POEME IN ALB-NEGRU, 1987; INTIMITATEA ABSENtEI, 1992; CANTECE PENTRU INGROPAT PE CEI VII, 1993 (Premiul A.S. din Iasi); FRATELE MEU, STRAINUL, 1995; TITANIC ŞVAItER - momente si schite, 1997 (Premiul A.S. din Iasi, Premiul Salonului International de Carte de la Oradea, Premiul A.S. Bucovineni); SUPRAVIEtUITORUL ŞI ALTE POEME, 1997; COMPLICITATE, 1998. Şi-acum, prezenta aparitie editoriala: GOLIATH... Prima proza din carte, Moartea de catifea, care ocupa cam o treime din carte, este si cea care da tonul intregii scrieri, introducand cititorul in atmosfera cu care autorul pare foarte bine familiarizat. Sub aspect tehnic, suntem obligati sa urmarim o continua pendulare intre fictiune si realitate fapt care naste intrebarea: oare ce urmareste autorul aruncandu-ne imaginatia in ambiguitatea real-fabulos? Citatul urmator lamureste pentru moment lucrurile, macar privitor la personajul Estella: “Ceea ce nu stiti (adica noi, cititorii, n.m.), este ca, foarte ciudat, avea sanii verzulii asa cum cetisem pe undeva ca au sau ar putea sa aiba fiintele coborate din univers in ozeneurile lor care ne tulbura imaginatia.” (p.9). Este vorba, de fapt, de un prim avertisment vizavi de ceea ce va urma, pentru ca de-aici incepe “naveta” intre fictiune si real, fara ca autorul sa uite ca este un povestitor in bunul sens clasic: “Locuiam la marginea orasului, un exil deliberat, intr-o casa veche care nu mai stiu cui apartinuse dar care prin renuntari succesive, in familie, imi revenise mie” (pag.11). Se simte o usoara adiere de proza semnata de Banulescu... Iar in aceasta atmosfera deseori pronuntat misterioasa, personajele sunt obligate sa participe la actiuni in care autorul are tot timpul grija sa se inteleaga ca, de fapt, el este cel care pune totul la cale, intregul angrenaj cu nervurile sale concentrice, sau convergand spre autoritaru-i sine. “Ajuns acasa am inceput sa scriu furios la proza cu canibali moderni. Am descris pe doua pagini psihologia victimei care este sfasiata cu sange rece” (p.28), sau aceasta cotire spre apocaliptico-demiurgic: “Apoi am lucrat la materialul cu disparitia omenirii prin non-procreatie. Moartea de catifea. Am cetit Apocalipsa si Biblia, texte dificile, aramaice si iudaice, indiene si chinezesti. Cautam argumente. Era fascinant sa stii ca tu, in laboratorul tau,

pregatesti solutia finala” (p.41). Fatalism ? Ganduri exterminatorii ? La Adrian Alui Gheorghe totul devine posibil dupa ce ne propune un fel de joc bizar care ne aminteste de universul kafkian in care patrunde des, ceea ce nu e rau deloc. “Atunci am inteles: eram prizonierul fictiunii mele (...). Carnea mi se umpluse de furnici care o adunau spornic, firimitura cu firimitura spre inima” (p.45). Cam macabru... Oricum, aceasta proza mi se pare a fi cea mai bine realizata din absolut dintre toate cele ale cartii, inclusiv cea care da titlul cartii - Goliath. Pe celelalte le consider simple exercitii miniaturale, drept ca unele proband experienta si maturitatea autorului. Proza Goliath, a doua ca lungime si careia i se rezerva un capitol intreg, este jocul unui om matur care navigheaza permanent intre un realism cam imposibil si o fictiune care il pedepseste deseori fiindca nu respecta regulile jocului. Dar peste tot pluteste atmosfera funesta amintita si mai inainte. “Dupa aceea am hoinarit prin lume. Razboiul acela nu s-a terminat niciodata, cand ajung la cate-un fluviu ma uit sa vad ce cadavre mai aluneca la vale” (p.125). In rest, avem de citit o carte interesanta in care talentul de prozator al autorului se releva cu vigurozitate. Dumitru HURUBA

Jurnalul unui romancier Evident, despre Radu Ciobanu este greu, daca nu chiar imposibil, sa vorbim cum se cuvine pe un colt de pagina. Sa nu fiu inteles gresit: “colt de pagina“ poate fi, in egala masura, si cel dintr-o revista literara, ca si acesta al generosului cotidian “Cuvantul liber”. Afirmatia se bazeaza pe faptul ca Radu Ciobanu si opera sa sunt, la aceasta ora, doi vectori care converg spre ceea ce numim, indeobste, personalitate. Dar ma feresc sa adaug “culturala“ sau “artistica“, pentru ca notiunea ca atare contine ambele elemente in cazul nostru. Fiindca autorul cartii de care ne ocupam acum este - si nu fac deloc afirmatii gratuite -, infatisarea unei personalitati complexe si distincte, de fapt, prima in spatiul scriitoricesc hunedorean si printre tot mai rarele la nivel national. Caci e foarte lesne si neplacut sa constatam ca nu multi scriitori, oameni de cultura in general, au izbutit sa-si pastreze verticalitatea spirituala asaltati fiind de sinusoidele devoratorilor ultimi cincizeci de ani ai comunismului sud-est european. De aceea, personal cred ca Radu Ciobanu a reusit sa ramana el insusi, dar fara sa stim vreodata cu ce eforturi, si cu ce vami psiho-intelectual-sociale. De aceea, o spun cu toata sinceritatea, ca simt o oarecare temere incercand sa vorbesc despre noua sa carte intitulata JURNAL si avand subtitlul “scara interioara“. Inteligenta, ciudata si incitanta sintagma! Exact ce-i trebuie unui astfel de gen literar pentru ca imediat sa ne intrebam, cu buna credinta: unde oare ar putea duce o scara interioara altundeva decat in locuri mai putin umblate ? Curiozitatea se isca rapid in mintea si sufletul cititorului, daca nu cumva o usoara banuiala ca intre coperti se pot afla lucruri care...Ehe, cate nu ascund marii romancieri dincolo de personajele construite cu grija si modelate, dupa chipul si asemanarea cui ? O incursiune lapidara in psihologia cititorului din judet (ierte-mi-se aceasta localizare geografica, pe care am s-o explic imediat) ne va dezvalui cateva lucruri-intrebari interesante, si anume: a scris si despre mine ceva ? Ce ? Ia sa vad...A, dar nu a pomenit nimic despre! De ce ? Dar ce-o fi scris despre cutare ? Cum si-a trait viata un scriitor inainte de ’89 ? Cum si-a dus crucea trairilor ? Care au fost reactiile lui intime intr-un moment sau altul al istoriei atat de apropiate ? (Jurnalul cuprinde anii 1980-1984, n.m.). Si-apoi, de cand e lumea lume, jurnalul unui scriitor incita - e sansa noastra de a intra intr-o lume unde lipsitii de har nu au acces decat accidental, cu... bilet de voie obtinut cu destula dificultate. Patrunderea (cat de adanc?) in al sau laborator intim ne-o faciliteaza Radu Ciobanu prin cea mai recenta carte a domniei-sale - o cronica in egala masura firesc-subiectiva si, cat s-a putut, realist-obiectiva a anilor 1980-1984. JURNAL-ul readuce (pentru multi dintre noi) in prim plan o lume care, dupa douazeci de ani (simpla coincidenta Dumas-iana?), ni se pare macar interesanta, desi obsedant-terifiantele intamplari cotidiene creeaza un anume sentiment de disconfort celor care am stat, poate, la aceeasi coada cu autorul sperand, de pe la 5 dimineata, sa “prindem”... albastriul litru de lapte. “18 (februarie 1981, n.d.h.). Incep ziua la 5.30, cu coada la lapte”(pag.37); “20.La 5.30, dupa lapte” (pag.38); “12 (martie, n.d.h.). De la 5.30 la 7, la lapte. Eveniment: se dau cate trei litri de caciula!”, noteaza autorul victorios, cu un fel de veselie amara, la pagina 50. Coada la lapte - una dintre preocuparile zilnice ale unuia dintre cei mai importanti autori de romane istorice contemporani! Intre altele, desigur. Pentru ca la pagina 61 citim “Ei, dar la Conferinta (Conferinta U.S., evident), va fi altceva, acolo ai de unde alege, intre scatofagi, lichele, impostori iti poti croi cu sete carare larga.” In mare parte, putem urmari discreta si eleganta ironie, transformata uneori in sarcasm cu o nuanta de revolta, atunci cand autorul ataca (mai) frontal problemele: “17 (octombrie, 1981). Dupa birul cainelui, ca pe vremea fanariotilor, a aparut si s-a afisat peste tot un soi de decret al rusinii, care incearca sa stavileasca specula si stocarile. Dar cati sunt cei care stocheaza si cati sunt cei care pot stoca ?”(pag.80). Intrebari retorice, intrebari care exprima durere, revolta si umilinta unui om-scriitor traind drama si traumele unei intregi natiuni. Acesta este contextul general, dar, pagina cu pagina, JURNAL-ul ne pune in garda, chiar cu notatii fugare, ca este al unui scriitor, al unui creator care ne dezvaluie nu-stiu-cate fatete ale zbaterilor sale, cumplitele lupte, in primul rand cu sine, inclestari din care, nu o data, constata ca iese invins: “Am ajuns cu Linia si sfera la pagina 56. Inaintarea e insa anevoioasa, laborioasa. Fireste, din cauza asta, paginile nu ma satisfac (...)” (pag.10); “Azi as fi vrut sa incep clasarea fiselor si constructia schelariilor pentru

Calaretul... Ma aflu insa intr-una din obisnuitele mele pase negre de noiembrie...”(pag.86); “Impas. Inaintez in ultimul timp cu 3-5 pagini pe zi. Ar trebui sa fiu pe la p.230 si sunt abia la 174.” (pag.102); “Duminica. Scris trei pagini. As fi vrut mult sa termin cartea pe vremea asta (era in decembrie 1982, n.m.), sa pot petrece si eu sarbatorile ca un om normal, fara a fi obsedat de ea in fiecare clipa. Nu s-a putut...”(pag.132). s.a.m.d. Desigur, la urma urmei, ca gen literar, jurnalul este tot literatura, iar uneori este chiar buna... Spun “uneori”, pentru ca am citit destule scrieri de acest fel care, daca ar fi fost semnate cu numele acelui simpatic personaj toparcenian Guta Popandau, ar fi scapat de toate acuzatiile cu bine. Ele sunt exceptiile... Dar cat de pacatosi am fi sa spunem asemenea lucruri despre Goethe, Kafka, Sebastian, Liviu Petrescu,... Jurnalul de la Paltinis! Despre extraordinarele notatii zilnice ale unor oameni cu har si respect pentru cititori. Am... comis aceasta paranteza ca un preambul la un citat din JURNAL care il exprima foarte bine pe omul si scriitorul Radu Ciobanu: “Una din fetele posibile ale fericirii, una dintre putinele ei ipostaze accesibile: sa inchei o carte grea, s-o vezi predata, sa stii ca o luna de acum inainte poti sa scrii cand vrei, sa citesti ce vrei, sa te plimbi sau sa dormi cand vrei (...) (pag.142). Si realitatea imediata invadand, agresand si alterand normalul care ar fi trebuit sa fie: “Probabil in cinstea zilei de 1 Mai, s-a dat azi hartie igienica in tot orasul. Unde pui ca am prins de veste si am apucat sa luam toti trei! Un adevarat eveniment.” (pag.155). Deci “minunata” intamplare din viata unuia dintre cei mai importanti autori romani contemporani de romane istorice! JURNALUL lui Radu Ciobanu este, nu ma indoiesc, acea lectura care ii va crea cititorului sentimentul si al unei intoarceri in timp, dar si al unei inedite incursiuni in tinutul banuit deseori fascinant sau exotic al vietii de scriitor. Adoptand un stil predominant sobru, doar cu unele... scapari mai coltos-piparate, Radu Ciobanu ramane acelasi fermecator artizan al frazelor producatoare de imagini memorabile. Iar aceasta nu este altceva decat inca o demonstratie a profesionalismului si a puternicei sale personalitati artistice care s-a confirmat si s-a consolidat treptat, prin aparitii editoriale epuizate rapid de pe rafturile librariilor: Nemuritorul albastru, Crepuscul, Casa fericitilor, Calaretul de fum, Linia si sfera, Heralzii, Treptele Diotimei... Sunt cateva din titlurile romanelor sale, romane care au bucurat atatia si atatia cititori cu pagini de mare virtuozitate artistica. Iar JURNAL-ul vine acum pentru a instiinta ca a fi scriitor nu e decat sansa de a fi un om putin mai altfel, uneori pe post de Sisif, alteori pe post de purtator de cruce pe teribilul suis al Golgotei numita, parca banal: creatie literara. P.S. Asadar, la implinirea varstei de 65 de ani, Radu Ciobanu organizeaza o sindrofie cu invitati mai deosebiti, intr-un salon elegant cu nume atragator: JURNAL; iar noua nu ne ramane decat sa-i uram multi ani, cu sanatate, putere de munca, impliniri si bucurii. Dumitru HURUBA

DUPA PAPAHAGI, ZACIU, ACUM SI ULICI... Am mai pierdut un spirit ales al culturii si literaturii romane! Nu l-am cunoscut personal pe LAURENtIU ULICI, dar, din motive pe care nu le invoc aici, i-am urmarit cu placere, interes si respect activitatea literara – publicistica si aparitiile editoriale incepand cu volumul de debut RECURS (1971). Desi nascut la Buzau, stirpea sa familiala este maramureseana – o explicatie a seriozitatii, a unei culturi solide, a unei implicari exemplare, responsabile si eficiente in viata literara. Incet-incet, LAURENtIU ULICI s-a impus ca o voce autoritara in teoria si critica literara de la noi si publicistica sa, de specialitate si, cu precadere, cartile publicate l-au situat intre cei mai importanti comentatori de literatura romani contemporani. Licentiat in filologie (1966) si filozofie (1970), incepand chiar cu anul 1966, il gasim ca redactor la revista Contemporanul pana in 1989, din 1990 devenind director al revistei Luceafarul. In 1992 este ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar din 1995 a ocupat functia de presedinte al U.S. A fost un apreciat si respectat om politic, cultura si politica fiind doua componente ale personalitatii sale caracterizate printr-un echilibru interior deosebit si de-un talent real si robust. Dupa Recurs, LAURENtIU ULICI a mai publicat volumele: Noua poeti (1974); Prima verba I (1974); Biblioteca Babel (1978) – Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania; Prima verba II (1978); Confort Procust (1983) – Premiul U.S.; Nobel contra Nobel (1988), editia a II-a 1998; Putin dupa exorcism (1991); Prima verba III (1992); Literatura romana contemporana I (1995) – Premiul Fundatiei Soros; Dubla impostura (1995); 1001 de poezii romanesti (1997). Aceasta este opera unui mare om de cultura, aceasta a fost viata unei personalitati, viata curmata de o moarte prematura, nedreapta si absurda in 16 noiembrie 2000. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace! Dumitru HURUBA Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania

O RECONSIDERARE NECESARA

Laura Badescu: RETORICA POEZIEI RELIGIOASE A LUI NICHIFOR CRAINIC, Editura Minerva, Bucuresti, 2000 Este clara intentia autoarei de a incerca o reabilitare a creatiei lui Nichifor Crainic situandu-se pe pozitia analistului de o anumita nuanta, pe care ne-o sugereaza, in prima faza, chiar titlul cartii. Intreprindere grea, fara discutie, fapt recunoscut inca din “Cuvant inainte”. “Analiza poeziei religioase implica pozitii privind apartenenta ei la ideologia care a promovat-o, la formatia autorului, la structura stilistica a limbii artistice si a limbajului bisericesc, date care ii determina trasaturi specifice.” (pag.7). Citatul de mai sus nu este altceva decat o cat se poate de clara punere in tema a cititorului asupra modalitatii de abordare a chestiunii si o subtila dar ferma invitatie la cunoasterea poeziei lui N.Crainic evident, nu indeajuns cunoscuta, nu indeajuns comentata si, mai ales, mai deloc publicata dupa venirea comunistilor la putere. In consecinta, destul de grea sarcina si-a asumat Laura Badescu atunci cand s-a gandit sa analizeze creatia lui Nichifor Crainic, fie si daca problema are conotatii de-o anumita factura, in speta religioasa. Se cunoaste, indeobste, ca poeziile poetului nu au fost comentate decat in contextul trimiterilor spre cunoscuta si... ignorata revista clujeana Gandirea identificata prin deceniul al IV-lea cu ideologia varfurilor reactionare de la noi, fiind reprezentata, intre altii si de Nichifor Crainic. Si nu numai atat: el a avut privilegiul sa fie considerat doctrinarul Gandirii si chiar promotorul orientarii ortodoxiste in lirica interbelica. Deci este cu totul explicabila tacerea care s-a lasat in jurul creatiei sale imediat dupa instaurarea regimului comunist in Romania, reprezentantii caruia erau alergici insasi la ideea de religie. Deci, intr-un fel, Laurei Badescu ii revine - pastrand proportiile sarcina de a reabilita o creatie poetica valoroasa, dar tinuta multa vreme la obroc. Este motivul pentru care ea isi si creeaza o circumstanta in Cuvant inainte: “Analiza poeziei religioase implica pozitii privind apartenenta ei la ideologia care a promovat-o, la formatia autorului, la structura stilistica a limbii artistice si a limbajului bisericesc, date care se constituie ca factori care ii determina trasaturi specifice.” (pag.7). In orice caz, privind lucrurile cu realismul pe care ni-l impune scrierea de fata, trebuie sa subliniem, inainte de toate, aportul autoarei la evaluarea creatiei lui N.Crainic, fie si daca raportarea o putem face strict pe coordonatele fenomenului religios inoculat poeziei. Interesanta va parea cititorului modalitatea cu care autoarea opereaza in analizarea textelor. Pentru ca domnia sa recurge la detalii si interpretari lingvistico-gramaticale mai putin practicate in teoria si critica literara si, in orice caz, mai greu de...digerat de cititorul cautator de comoditati lecturale, ca sa zic asa. Le va afla insa in mai putine locuri si, in orice caz, mai greu accesibile. Perseverenta ii va fi rasplatita insa cu multa generozitate. Foarte importanta ramane urmarirea cu atentie si cu discernamant a expunerii de idei aplicate pe o structura a cartii in general bine gandita si cu suficienta aplecare spre fiecare parte analizata. Cele 5 capitole sau parti releva corespunzator acest lucru: I.REPERE TEORETICE SI ISTORICE (1.Cadrul ideologic. 2.O biografie a operei. 3.Receptarea critica). II.SACRIS LITTERIS. INCERCARE DE SISTEM. II.LIMBAJUL BISERICESC - COORDONATE ARTISTICE. III.RETORICA POEZIEI. IV.POEZIA RELIGIOASA. Asadar, avand in vedere importanta actiunii intreprinse de Laura Badescu, normal este ca aceasta aparitie editoriala sa se bucure de atentia cititorilor. Dumitru HURUBA

HABERMAS SI FILOZOFIA MODERNITATII Jürgen HABERMAS: DISCURSUL FILOSOFIC AL MODERNITATII. 12 prelegeri. Editura ALL, 2000, Colectia SubstantiALL Sociologul si filozoful german Jürgen Habermas (n.1929) este considerat unul dintre cei mai importanti continuatori ai Scolii de la Frankfurt. Ocupandu-se in special de sociologia cunoasterii, el a separat in mod pozitivist teoria de practica, mai ales in lucrarile sale: Tehnica si stiinta ca ideologie(1968), si Teorie si practica(1963). Discursul filosofic al modernitatii este o culegere de 12 prelegeri avand, dupa toate probabilitatile, ca punct de plecare “titlul unei cuvantari pe care am rostit-o in septembrie 1980 cu ocazia primirii premiului Adorno. Aceasta tema controversata si complexa m-a preocupat de atunci in mod constant.”(cop.IV). Despre acel premiu trebuie sa mai spun ca i s-a acordat tocmai pentru ca in unele din lucrarile sale a tins sa remedieze viciile metodologice ale “teoriei critice” a lui Adorno…Dar, desigur, opera sa este mult mai intinsa si mai cuprinzatoare, scrierile sale fiind o contributie esentiala la cercetarea conditionarii “pana la nivelul unor indicii sociologice”(A.Marga: O filozofie cuprinzatoare). Fiindca am pomenit de Scoala de la Frankfurt, iar J.Habermas este unul dintre importantii sai reprezentanti, cred ca nu ar fi lipsite de interes cateva informatii despre acest “focar” de filozofie contemporana. Ca principiu, este vorba despre un curent ideologic care a influentat puternic gandirea filozofica si social-politica din secolul trecut (sec.XX, evident), scoala fiind constituita in deceniul al patrulea al secolului, functionand pe la inceputurile sale ca un fel de anexa a Institutului pentru cercetari sociale de pe langa Universitatea din Frankfurt. Fara a intra si in alte detalii, mi se pare mai important in contextul prezentarii sa enumar cativa dintre cei mai reprezentativi sociologi si filozofi care au contribuit la faima Scolii: Th.W.Adorno, W.Benjamin, Ernst Bloch, E.Fromm, M.Horkheimer,

H.Marcuse, F.Pollock. Iar din generatia mai tanara, dupa toate aprecierile, J.Habermas ocupa primul loc, daca e sa facem o ierarhizare; tocmai de aceea am considerat ca este in folosul cititorilor sa ofer prin intermediul acestei prezentari cat mai multe informatii, nu atat despre carte, cat, cu precadere, despre autorul ei ca teoretician al socio-filozofiei emanata de la Scoala frankfurtiana. Procedand la o fireasca reductionare a chestiunii ca atare, cartea Discursul filosofic al modernitatii ilustreaza suficient de clar conceptul filozofic si principiile care constituie baza gandirii habermasiene. Cele 12 prelegeri sunt reprezentative pentru preocuparea filozofului de a impune ca idee de baza a evolutiei de la modernism la postmodernism teoria cunoasterii si aplicarii practice a stiintei comunicarii. Pentru aceasta el recurge la o stratagema inteligenta folosindu-se de teorii si analize filozofice apartinand ba lui Hegel, ba lui Nietzsche; cat despre Heidegger ce sa mai vorbim? Dar si Kant, Marx si Foucault… Dar masura concretizarii/materializarii acestui excurs ideatic complex – respectivii filozofi fiind citati permanent in carte – o dau cele 12 capitole-prelegeri, respectiv: I.Constiinta moderna a timpului; II.Conceptul hegelian de modernitate; III.Trei perspective: hegelienii de dreapta, hegelienii de stanga si Nietzsche; IV.Intrarea in postmodernism: Nietzsche ca placa turnanta; V.Impletirea dintre iluminism si mit: Horkheimer si Adorno; VI.Subminarea rationalismului occidental prin critica metafizicii: Heidegger; VII.Supralicitarea filosofiei temporalizate a originii; VIII.Intre erotism si economie generala: Bataille; IX.Demascarea stiintelor umane prin critica ratiunii: Foucault; X.Aporiile unei teorii a puterii; XI.O alta cale de a iesi din teoria subiectului; XII.Continutul normativ al modernitatii. Dumitru HURUBA

O CARTE DE INTELEPCIUNE Al. Paleologu: POLITETEA CA ARMA Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000 Alexandru Paleologu, impreuna cu Octavian Paler si Constantin Balaceanu-Stolnici, formeaza o tripleta de aur a intelectualitatii romane aflate la varsta a treia. Este, pentru multa lume (ar trebui sa fie pentru toti!), o incantare sa-i auzi vorbind pe acesti seniori sau sa le citesti textele. Şi, de cate ori ii intalnesc/regasesc in una din aceste ipostaze, nu pot sa ma abtin in a le admira cu respectuoasa sinceritate eruditia si logica rationamentelor, dar, in acelasi timp, nici nu pot sa nu-i compar cu realii sau pretinsii intelectuali ai noilor generatii. Acestia, spirite mai mult agresive, ultimative si “atotstiutoare” decat stapanitoare a ceea ce se intelege prin notiunea de intelect, practica o politica a dialogului de tip... monolog. Vor sa reconsidere si sa revolutioneze totul, uneori incercand chiar demolarea monumentului Eminescu, etalandu-si astfel nu puterea de discernere, ci un soi de iconoclasm de tip nou sau, in cazul cel mai fericit, ignoranta. Nu are rost sa fiu banuit de conservatorism - aparitiile lor in presa scrisa, vorbita sau vizuala, demonstreaza acest lucru pentru oricine este interesat cat de cat de fenomen, evident nu iau in calcul carcotasii... Mi-am marturisit aceste ganduri considerand ca ele fac parte din insasi recomandarea pentru lectura a volumului de publicistica atat de elegant intitulat POLITEtEA CA ARMA, tiparit de Al. Paleologu la Editura clujeana Dacia. Il redescoperim pe observatorul fin si avizat al fenomenelor social-culturale sau politice si pe analistul si publicistul pentru care a lua atitudine nu mai inseamna, de mult, doar un mod de a iesi in lume, ci responsabilitatea omului si intelectualului pentru treburile obstii. Vom constata nivelul de cunoastere, gandire si exprimare orala al lui Al. Paleologu afland din urmatorul citat din ce si cum a fost creata aceasta carte: “...asadar, dau tiparului un volum in cea mai mare parte inregistrat pe banda sau dictat (foarte putine din aceste texte au fost “scrise la masa de lucru...)”. Politetea ca arma? Interesant si cam paradoxal, dar nu imposibil. Adica: politete-politete, dar regulile jocului polemic trebuie respectate! Astfel, raspunzand unei intrebari, domnia sa intelege sa spuna asemenea cuvinte despre scriitorul Dumitru tepeneag: “...a aparut in Contrapunct, la rubrica Şotron a lui tepeneag, un text care mi s-a parut in primul rand nu prea inteligent. In fine, pentru ca am, totusi, o anumita simpatie pentru acest scriitor dotat, desi minor (...)” (pag.37). Apoi, mi se pare dezarmanta sinceritatea cu care spune: “Insa acuma, la mine e o forma de imbatranire sau de ingustare a preocuparilor: citesc mai putin si cam aceleasi carti. Recitesc (...) Una este Biblia, apoi Shakespeare, Montaigne, Seneca si Goethe” (pag.71). Sau, iata portretul, memorabil as zice, pe care i-l face lui I.D. Sarbu in doar cateva cuvinte: “Ce m-a surprins la el este ca, desi era un om cu o mare cultura literara si cu un simt lexical foarte viu, foarte concret, foarte palpabil - cuvintele parca le cantarea in mana si le simtea catifelarea sau asprimea - el nu avea o prea mare afinitate (admiratie avea, desigur) pentru Caragiale” (pag. 117). Iar pentru a-l lamuri si convinge definitiv pe iubitorul de lectura ca aceasta carte trebuie explorata si exploatata, ma folosesc de acest frust, dar simpatic citat: “Tineretea e o varsta prosteasca. Chiar oamenii cei mai destepti la tinerete sunt prosti! Montherlant spune: “A regreta ca nu mai esti tanar inseamna sa nu dai doi bani pe inteligenta” (pag.128). “Cine se aseamana se aduna”, o stim de multa vreme..., iar Al.Paleologu se... aduna cu N. Steinhardt despre care spune: “Era cel mai apropiat prieten al meu.(...) Nicu era un om de multa finete si pricepere a sufletului omenesc si avea si o mare cultura...” (pag.154). Desigur, in paginile cartii nimic nu ramane nediscutat (cartea este una de

interviuri): cultura/literatura in primul rand, politica, filozofie, social, detentie, prietenie... O carte care poate insemna pentru multi dintre noi un adevarat ghid despre cum trebuie sa ne comportam, mai ales atunci cand viata ne implanteaza in situatii, functii sau ipostaze care incumba anume responsabilitati... Dumitru HURUBA

UN ROMAN DE EPOCA Corina Victoria Sein: EVADARE SPRE NICAIERI, Editura Excelsior, Timisoara, 1999 Corina Victoria Sein ne da prilejul unei intalniri cu romanul traditional, insa fara stufosenii de idei sau de text, in care individualitatea personajelor este construita pagina cu pagina intr-o evolutie de la simplu la complex si de la general la particular. Incepand de la eroina principala, Viviana (naratoarea), pana la cel mai neinsemnat participant la actiunea cartii, avem de “infruntat” meterezele unor interiorizari cateodata cu accente carora le putem atribui reminiscente patologice. Evident, exteriorizarea in relatiile cu ceilalti corespunde perfect acestor psihologii in care putem surprinde unele ecouri márqueziene. Un atu al autoarei ? Poate. Un atu al romanului ? Nici aceasta posibilitate nu trebuie ignorata. Sigur ca, pentru autoare, nu e o problema sa creeze atmosfera in deplin acord cu trairile personajelor…Nu numai din acest punct de vedere, dar in destule locuri am regasit cu placere (apropo de romanul clasic) cate ceva, ba din H.P.-Bengescu (Femeia in fata oglinzii, Concert din muzica de Bach), ba din D.Zamfirescu (Viata la tara), fara insa ca autoarea sa-si piarda…vocea proprie. Insusi conacul Narcisa, unde autoarea urmeaza sa-si petreaca un sejur, contribuie substantial la crearea atmosferei propice analizei si conturarii psihologiilor. Venind vorba: este cat se poate de limpede si de convingator ca romanciera poseda o excelenta cunoastere a psihicului uman, al celui feminin in special. Prin urmare, lasand la o parte unele “trageri la tema” – ca sa folosesc o zicere rebusista – de altfel un rau necesar in economia unui roman, in frunte cu Viviana, eroinele cartii se achita cu brio de sarcinile…trasate de autoare. Cam peste tot pluteste acel ceva tinand de-o lume despre care generatiile postbelice stiu una-alta doar de prin carti. Daca acest lucru l-a urmarit Corina Victoria Sein, parerea mea este ca a reusit foarte bine sa coloreze existenta in gri sau, in orice caz, sa induca in sufletul cititorului ideea de patina a vremii, dar si dorinta de a exista intr-o lume unde respectarea orei cafelei, a ceaiului, a mesei, a plimbarilor etc., este o chestiune primordiala. Revenirea la tabieturi, la dialoguri elegante punctate cu subintelesuri sau cu intepaturi fine ori chiar directe (v.dialogul dintre Denisa si Madalina), discreta dar permanenta abatere de la un normal mereu intuit, rareori respectat, sunt doar cateva elemente esentiale in structura cartii; la acestea as mai adauga, poate fortand putin nota, acel aer de usor sau mai accentuat mister, cum si sade bine unui grup dominat de sexul frumos. Dialogurile, deci comunicarea, ne surprind deseori prin frustete, in majoritatea cazurilor discutiile incepand abrupt, partenerii avand parca tot timpul senzatia ca sunt prinsi in nu-stiu-ce flagrant. De fapt, romanul ne introduce aproape brutal intr-o lume in care functioneaza alte reguli, alte sabloane si, in mare, altfel de relatii decat cele cu care suntem obisnuiti de-o jumatate de secol incoace. Este lumea care aduce cat de cat a celei din Adela lui Ibraileanu completata cu un descriptivism caruia, se pare, autoarea are niste datorii de achitat…Ar mai fi de observat ca avem de citit un roman de atmosfera, una creata cu grija tocmai pentru ca autoarea cunoaste foarte bine riscurile implantarii unor caractere intr-o existenta alta decat cea cu care suntem obisnuiti – o intreprindere demiurgica, un act de importanta responsabilitate artistica si scriitoriceasca atunci cand experienta cartilor publicate obliga…Iar pentru aceasta este nevoie de stiinta utilizarii corespunzatoare a stilului, ceea ce Corina Victoria Sein si face, cu priceperea si dezinvoltura pe care le poate produce doar talentul de care domnia sa nu duce lipsa. Apropo de stil: una dintre cele mai interesante chestiuni din cuprinsul intregului roman mi s-a parut modalitatea de a folosi fraza scurta, si de mare efect, pot spune acum dupa ce am citit si ultima pagina. Cu mare usurinta si interes poate fi urmarita succesiunea de propozitii si fraze scurte – un fel de mitraliere – si subiectul,ba chiar tematica romanului: este un contrast atat de puternic pe alocuri, incat ai uneori senzatia ca tema, epicul in sine si dialogurile par sa-si vada fiecare de-ale sale intersectandu-se doar din cand in cand. E numai o senzatie; romanul Evadare spre nicaieri este unitar tocmai prin aceasta si cred ca multi tineri scriitori/prozatori ar trebui sa ia aminte cum se poate jongla frumos cu ideile, cu fraza, cu textul intr-un roman complex, psihanalitic si de atmosfera. Dar nu ar fi drept sa inchei fara a aminti, macar in treacat, ca, din pacate, situatia nu este intotdeauna sub control, autoarea lasandu-se furata de mersul naratiunii, lucru care actioneaza oarecum negativ asupra valorii scrierii. Dumitru HURUBA

DIN MAREA LITERATURA RUSA... Andrei Belai: PETERSBURG, Editura Univers, Bucuresti, 1999.

In mod cert mai tinerii cititori de azi nu stiu nimic despre Andrei Belai si cu atat mai putin despre romanul sau Petersburg aparut in urma cu peste trei sferturi de veac, in 1922. In acest context, mi se pare firesc sa ne oprim asupra catorva date bio-bibliografice referitoare la autorul acestei carti. Andrei Belai (pseud. lui Boris Nikolaevici Bugaev) s-a nascut la 14 octombrie 1880 si s-a stins din viata la numai 54 de ani, in ziua de 8 ianuarie 1934; este cel pe care Calinescu il incadra in familia modernistilor W.Whitman, Verhaeren, Blok, Esenin...(v.G.Calinescu: Istoria literaturii romane, Compendiu, E.L., 1968, pag.332). De fapt, citatul suna asa: “Aron Cotrus e din familia poetilor giganticului, ai mesianismului apocaliptic”, si urmeaza enumerarea autorilor de mai inainte. Imi permit sa mentionez ca Imaginea nu este completa, fiindca Belai mai are in plus nu numai calitatea de simbolist, ci si aceea a unui teoretician al acestui curent literar publicand in anul 1910 o scriere intitulata chiar Simbolism. A fost fiu de intelectuali: tatal profesor universitar, iar mama muziciana; a absolvit Facultatea de matematici, sectia “Ştiinte naturale” a Universitatii din Moscova; preocupari literare are din adolescenta publicand la numai 16 ani poemul Cruciatii; in anul 1898, scrie drama Antihrist; primul volum de versuri - Aur in azur - il publica in anul 1904; urmeaza Cenusa in 1909 (versuri)... Insa publica, in ordine, scrieri in alte genuri literare: Simfonia dramatica (1902); Simfonia nordica (1903); Reintoarcere (1905); Cupa viscolului (1908), cu caracter filozofic; Urna (1909); apoi, romane de factura clar simbolista, in stilul amintind bine de Gogol: Porumbelul de argint (1909); Moscova (epopee istorica) (1926/1932); Povestiri autobiografice (1917); Memorii (1930); La granita a doua secole (1933); Intre doua revolutii (1934). Iar in anul 1922, publica romanul de fata - Petersburg considerat de teoreticienii si istoricii literari rusi o capodopera a prozei nationale contemporane, acestei idei subscriind, intre altii, inclusiv Ilya Ehrenburg, considerand romanul “un eveniment urias in istoria prozei ruse” , dupa cum ne atentioneaza prefatatoarea si postfatatoarea romanului, Tamara Gane. Actiunea romanului se desfasoara intr-un moment al istoriei Rusiei foarte important: razboiul cu japonezii din 1905. In marea lor majoritate, incepand cu Apollon Apollonovici Ableuhov, eroul central, personajele romanului sunt marcate de eveniment, iar acest lucru se poate urmari usor in intalnirile si conversatiile din locuinta Sofiei Petrovna Lihutina. Incepand de acolo, avem ocazia sa urmarim si ramificatiile caracterologice dar si implicatiile lor sociale, administrative, politice si, lucru important in economia cartii, parvenitismul si carierismul. Odata creat acest cadru, autorului, datorita practicarii unui stil perfect mulat pe context, ii vine destul de usor sa execute tesatura romanului in care personajele se misca intr-un fel care aminteste “libertatea” insectelor prinse in panza de paianjen... Ineditul consta in faptul ca, in aceasta aparenta dar diabolica invalmaseala de psihologii, nimic nu scapa de sub control, incepand chiar cu numele personajelor: zeul Apollo(n) i-a omorat pe cei sapte copii ai Niobeei a carei statueta se afla in casa Ableuhovilor, de ex. Este evident ca de la mitologie la istorie nu este decat un pas, pe care autorul il si face implantand actiunea romanului intr-o perioada cu repercusiuni istorice greu de prezumtivat atunci. Plin de dinamism, cu eroi si situatii imprevizivile (unii chiar lasand impresia unor derapaje mentale), cu unele devieri pe filiera simbolism-realism, cu dialoguri des-fermecatoare si inselator-naive, romanul Petersburg ne prilejuieste o (re)intalnire cu un important reprezentant al literaturii ruse din prima jumatate a secolului XX. Deci as fi nedrept sa nu recunosc incantarea cu care am citit Petersburg-ul adus in fata marelui public intr-o versiune romaneasca foarte bine realizata. Dumitru HURUBA

LA OGLINDA CONCAVA – dupa Cosbuc – “Azi am sa-ncrestez in grinda” Ca de-o luna stau la panda! Ma-ta-i in oras ? Cu dorul – Tu esti lelea, eu feciorul – Si-om bloca usa la tinda Cu toporul. Da, asa-i: esti tot cea veche: Ai privirea nepereche; Iar cand capul tau rasare De divina aratare, Parca-as fi intr-o ureche De mirare.

Asta esti, si esti voinica – Eu n-am zis ca esti vitica! Dar abia acum bag seama Ca-i peruca nu naframa, Si imi pari mai batranica Decat mama! Dumitru HURUBA

DOI POETI DIN VEST VASILE DAN ...este un autor care, fara sa faca valuri in matca poeziei romane contemporane, se afla acum la ora unei maturizari lirice importanta pentru sine si interesanta pentru cititor. Dupa un debut promitator (Premiul de debut al Editurii Facla din Timisoara pe anul 1977 pentru volumul de versuri Priveliste), el si-a vazut de drumul creatiei mai publicand: Nori luminati, poeme, Editura Eminescu, 1979; Scara interioara, poeme, Editura Facla, 1980; Arbore genealogic, poeme, Editura Eminescu, 1981, pentru care i se acorda Premiul de poezie al Asociatiei Scriitorilor din Timisoara; Intamplari crepusculare si alte poeme, Editura Eminescu, 1984; Elegie in gradina, versuri, Editura Eminescu, 1987; Drumul cu fiinte, versuri, Editura Eminescu, 1990; Un li pe drumul matasii (Jurnal chinezesc), Editura Mirador, 1997 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Arad) si, in sfarsit, volumul de fata, aparut la aceeasi Editura Mirador la inceputul acestui an. Fara suisuri sau coborari spectaculoase, fara dorinte exprese sau violente de emancipare lirica (exista destule cazuri de poeti actuali care au clacat tocmai din acest motiv), poetul Vasile Dan si-a vazut de drumul creatiei devenind un pilon de baza cel putin in poezia noastra sud-vestica, si geografic vorbind... Iar acest lucru s-a petrecut astfel, ne spune poetul: “Dupa o buna bucata de timp, m-am ridicat incet intr-o rana apoi tremurand pe propriile mele picioare.” (VORBIREA LIBERA, p.18). Dar nu inainte de a trece prin framantari sufletesti strategic transferate in plan divin: “La malul negru al apei sezu, cu chipul in palme, cu ochii deschisi, cu genunchii raniti (...)” (GENESA, p.28). Fire hipersensibila si receptiva la propriu a vicisitudinilor lumii exterioare, poetul noteaza sub imperiul ecou spre sine: “Ranile exista in intunericul trupului. Gerul ca un metal alb, lipindu-se dureros de pielea ta, jupuindu-te.” Şi, in continuare, constatarea amar-ironica: “Cateva oscioare adunate intr-o manusa de carne (...)” (ANATOMIE, p.41). Cu un titlu oarecum ciudat pentru un volum de versuri, PIELEA POETULUI este una dintre cartile interesante de poeme pe care le-am citit in ultimul timp... Vasile Dan: PIELEA POETULUI • Editura Mirador, Arad, 2000

IOAN MATIUT Celalalt poet aradan, in ordine alfabetica desigur, are in creatia sa destule elemente care sa-l apropie de creatia lui Vasile Dan. De altfel chiar aparitia celor doua volume, in acelasi timp, la aceeasi editura si tiparite pe aceeasi hartie (interesanta), intaresc afirmatia mea. In plus, banuiesc ca este vorba despre o amicitie sau o buna colaborare intr-ale editarii avand in vedere ca Vasile Dan este redactorul cartii lui Ioan Matiut, care semneaza ca editor Pielea poetului... Şi, ca sa ramanem in context si atmosfera ideii enuntata mai inainte, iata si mostra de afinitate: “se ia carnea/oasele/si se imbraca in/piele/se pune in pantecul/mamei sale/si se naste (...)” (UMBRE 3, p.9). Insa, nota personala a poeziilor lui Ioan Matiut, nu doar vizavi de confratele-i Dan, este exprimarea succinta prin care autorul isi tradeaza tendinta de a crea poeme axiomatice. Nu-i este tocmai usor si, de aceea, se simt deseori tarcoalele sau chiar interferentele banalului (“ce mai mult/aproape/indepartat//cand plecarea/nu mai are umbra“// (UMBRA 21, p.30), fapt care trebuie sa dea de gandit poetului; pentru ca tot el, cu un simt acut al eului si al realitatii, scrie altundeva: “deodata/am inceput sa ne asemanam/inventand/grade de rudenie/de ura/legi/sentimente/si alte chestii/pe care chiar le credem/un/timp”// (UMBRA 9, p.16), sau: “mana/in drum spre/buzunarul de unde/cativa banuti/trebuiau sa intretina/umbra cersetorului/topita/pe asfalt” (UMBRA 11, p.18). De fapt, ca sa fiu si mai explicit, trebuie sa spun ca toate poeziile din volum se constituie intr-un fel de...varianta adaptata a cunoscutelor hai-ku-uri poposite din tara ciresilor in floare. Experimentul mi se pare simpatic, uneori foarte reusit si mana unui autor iscusit in a sti sa-si exploateze potenta artistica pana la a ne da spre citire esenta gandirii despre fiinte si lucruri... Aceasta nu inseamna decat urmarea unui drum pe care poetul circula, inteleg, tot mai sigur pe sine, tot cuprinzator in registrul creatiei sale poetice. Doua volume de versuri care atesta ideea ca, la romani, chestiunea unei crize a poeziei de calitate inca nu se pune... Ioan Matiut: UMBRE • Editura Mirador, Arad, 1999 Dumitru HURUBA