Duminica Sfantului Grigorie Palama

Duminica Sfântului Grigorie Palama1 În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Biserica dreptmăritoare a rânduit să ascultăm din dumnezeiasca Evanghelie a Mântuitorului două mărturii: Vindecarea unui slăbănog (Marcu 2, 1-12) şi cuvântul Mântuitorului – “Eu sunt Păstorul cel bun” (In. 10, 9-16). Şi iarăşi, după aşezământ dumnezeiesc, prăznuim astăzi şi pomenirea Sfântului Părintelui nostru Grigorie Palama, numit de Biserică şi teolog al luminii dumnezeieşti. Primească dragostea voastră, în Duhul Sfânt, din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei. Rostind Mântuitorul către slăbănog: “Fiule, iartăse ţie păcatele tale”, cărturarii şi fariserii murmurau: “Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?!”. Şi ziceau în inima lor că Mântuitorul rosteşte o blasfemie. Pe de o parte, după dumnezeiescul cuvânt al Scripturilor, ei spuneau adevărul, că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Dar, nefericiţii de ei, nu simţeau dumnezeirea în Hristos. Şi atunci Mântuitorul le-a zis: “Ce este mai uşor a zisce slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului (adică Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut om pentru om) a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Şi slăbănogul şi-a luat patul şi a mers. S-au minunat mulţimile, descoperindu-le Mântuitorul această negrăită legătură între iertare şi vindecare. Din acest cuvânt al Evangheliei, să păstrăm în inimă gândul şi cuvântul: În Hristos Iisus Domnul nostru, în Evanghelie, iertarea înseamnă vindecare. O spunem aceasta cu stăruinţă, căci iată, după cei unsprezece ani de schimbare a vremurilor, noi mereu cerem iertare să fie. Dar cum? În vindecare. Numai aşa se înnoieşte în Hristos, Domnul nostru, timpul şi lumea: din unirea între iertare şi vindecare. Aceasta înseamnă în Evanghelie iertarea: vindecare de tot răul. Iar din celălalt cuvânt dumnezeiesc, care s-a rostit tocmai întru pomenirea Părintelui nostru Grigorie Palama – Evanghelia după Sfântul Ioan – am ales cu deosebire aceste cuvinte ale Mântuitorului: “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 11, 14-16). Aceste mărturii dumnezeieşti: Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele – Eu le dau viaţă veşnică, în calitate de păstor unic, unic Fiu al Părintelui Ceresc, pe Care L-a trimis Tatăl “ca lumea să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16) şi viaţa Lui dăruindu-Şi-o lumii, în cugetarea, în viaţa şi cuvintele sfântului Grigorie Palama au fost înrădăcinate adânc. Căci acest Părinte al Bisericii, aşa cum l-a 1 11 martie 2001. Duminica a doua din Post.

cinstit aşezământul dumnezeiesc al Ortodoxiei, e teolog al luminii dumnezeieşti, al luminii necreate, lumină împărtăşită de Dumnezeu omului, cum reiese din însuşi cuvântul Mântuitorului, când zice că oilor Lui – adică nouă tuturor, celor ce credem şi-L mărturisim, le dă viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac. “Le dau viaţă veşnică” – viaţa Lui, nemurirea, lumina Lui dumnezeiască. Aceste daruri au fost mărturisite de Ortodoxie, dreapta credinţă. Şi într-un chip luminat, binecuvântat de Dumnezeu, prin viaţa lui sfântă, Grigorie Palama ne-a dat această mărturie sfântă, a împărtăşirii luminii dumnezeişti, a vieţii dumnezeieşti fiecăruia din toţi cei care cred şi-L mărturisesc pe Dumnezeu. Primească dragostea dumneavoastră, atât cât primeşte timpul îngăduit, mărturie din viaţa sfântului Grigorie Palama şi învăţătura lui luminată de Dumnezeu. O facem cu o conştiinţă de îndatorire sfântă, dar şi răspunzând unor dreptcredincioşi care ne-au cerut, după cuviinţă, cu dragoste şi smerenie, să mărturisim mai pe înţeles această teologie adâncă, învăţătură a Sfântului Grogorie Palma. Mai întîi, viaţa lui, în aşezământ de cuvinte alese dar puţine: A trăit între anii 1296 şi 1359. Născut la Constantinopol. Tatăl lui era demnitar la curtea împăratului, cu o credinţă vie, luminoasă, în orice împrejurare a vieţii. Atunci când i s-a săvârşit din viaţă un copil, tatăl a cugetat şi a rostit împreună cu psalmistul David: “Noi la el ne vom duce, el la noi nu se va întoarce”. Şi “în Domnul vii sunt toţi”. În această conştiinţă a credinţei şi-a crescut copiii, dar s-a săvârşit din viaţă înainte de a-i vedea rostuiţi la rânduiala lor. Atunci Sfântul Grigorie a luat un fel de sarcină de purtare de grijă a casei. Având studii strălucite, făcute în şcolile vremii, încât la doar 20 de ani, la examenul de stat, cum s-ar numi astăzi, cercetându-l şi din ştiinţele şi filosofia lumii, profesorii au rostit: Dacă l-ar auzi Aristotel, l-ar invidia pentru cunoştinţele lui. A îmbinat armonios, duhovniceşte, cele două daruri ale Duhului Sfânt (din cele şapte: al înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al puterii, al cunoştinţei şi al bunei credinţe şi al temerii): darul cunoştinţei cu cel al credinţei. Şi aşa, zidindu-se în har, după ce pe surorile lui le-a rânduit, datorită credinţei, în sălăşluire în mânăstire, împreună cu mama lor, el s-a retras în Sfântul Munte. Acolo, îndeosebi viaţa sfântului Petru Atonitul a cercetat-o, i-a şi scris “Viaţa”, şi i-a urmat, potrivit acestui aşezământ al Sfântului Munte, loc dumnezeiesc de rugăciune şi primire a sfintei lumini dumnezeişti până în ziua de astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Doi ani s-a rugat neîncetat Maicii Domnului: Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul! Şi, după doi ani, Maica Domnului a trimis, ca pe un fel de mesageri, pe sfinţii apostoli Petru şi Ioan, încredinţându-l că-l va ocroti în toate zilele vieţii lui, ascultându-i rugăciunea. Şi pentru noi, îndeosebi, adânc a cugetat la viaţa Maicii Domnului şi a scris că Maica Domnului, de la trei până la cincisprezece ani petrecând la Templu şi ascultând în fiecare sâmbătă din Cartea Facerii ispita şi

căderea Evei, s-a rugat bunului Dumnezeu să se învrednicească, încât ea să fie aceea prin care Dumnezeu să săvârşească izbăvirea Evei şi a neamului omenesc. Aşa cum ne rugăm noi: “Uşa milostivirii deschidene-o, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, ceea ce eşti mântuirea neamului creştinesc”. Sau, iarăşi: “Ceea ce ai primit bucurie prin înger şi ai născut pe Ziditorul tău, Fecioară (auziţi cuvânt!), mântuie pe cei ce te cinstesc pe tine!”. Aşa a cugetat Sfântul Grigorie la Maica Domnului şi la această taină a tainelor, cum întru ea s-a odrăslit, mai presus de fire, Fiul lui Dumnezeu, cum îi făgăduise prin Arhanghelul Gavriil: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Vei lua în pântece şi vei naşte Fiu…” Atunci Maica Domnului a zis: “De unde mie aceasta, de vreme ce eu de bărbat nu ştiu?”. “Duhul Sfânt va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 28-35). Şi de aici Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte: Atunci – şi cu luare aminte să fim – în Preacurata Fecioară nu firea veche (nu dorinţa trupească) a lucrat, ci Duhul Sfânt. Mişcarea Duhului Sfânt, nu presiunea simţurilor. Înţelegem taina. Dumnezeiescul dor al inimii de a se întrupa Fiul lui Dumnezeu a lucrat în Fecioară. Aşa S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Pentru care dumnezeiescul Pavel spune: “O, copilaşii mei, pentru voi îndur din nou dureri ca de naştere, până ce va lua Hristos chip în voi” (Galateni 4, 19). Când nişte măicuţe dintr-o mânăstire întrebau pe un părinte duhovnicesc: “Ce să facem să urmăm şi noi într-un anume fel Maicii Domnului?”, aşa le-a îndemnat acel părinte, ca şi Grigorie Palama: Dumnezeiescul dor să ardă în voi, ca, pe de o parte să ardă pofta trupească cea veche şi să lumineze, să aprindă în voi dumnezeiescul dor de a lua Hristos chip în voi. Aşa cum prin Botez se odrăsleşte, prin Mir se întăresc simţurile noastre, prin împărtăşanie ne unim cu trup şi sânge. Aşa cugeta adânc dumnezeiescul Părinte Grigorie Palama. Şi, primind îndemn şi încredinţare de la Preacurata Maică, a început a mărturisi învăţătura celor trei lumini la care este chemat omul să participe, din care să se împărtăşească. Şi le scrie el în aşa-numitul Tom Aghioritic (sfinţit), numit astfel întrucât a alcătuit învăţătura părinţilor din Sfântul Munte al Atonului. Şi citim, după mărturie sfântă: “Mintea percepe o lumină, simţirea alta. Simţirea prinde lumina supusă simţurilor şi care arată lucrurile supuse simţurilor ca supuse simţurilor. Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri…”. În înţelesurile, rosturile făpturilor. Pentru că fiecare făptură are un dar al ei. Şi fiecărei lumini Dumnezeu i-a dat un ochi: luminii care ne vine de la Soare sau de la aceste daruri răsădite în om şi construite de om policandrul, lumânarea sau candela; Dumnezeu i-a dat ochiul trupului. Iar pentru lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, legile care conduc universul acesta, ne-a dat Dumnezeu ochiul minţii. Şi să nu se uite o clipă: toate ne-au fost date de Dumnezeu, în lumină să le

cunoaştem. Dar conglăsuiesc aceşti părinţi: Vederea şi mintea percep fiecare după firea ei: fie a ochilor, fie a minţii, şi văd cele după fire. Însă, când se împărtăşesc de un har şi de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu simţirea şi cu mintea cele mai presus de toată simţirea şi de toată mintea, ca să spunem cu marele Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, într-un fel cum numai Dumnezeu ştie şi cei ce lucrează acestea. Deci se înalţă omul la o altă lumină, la o altă vedere, negrăit mai înaltă. Aşa a rânduit Bunul Dumnezeu, ca noi să cunoaştem această lume, cu darurile care ne-au fost încredinţate, atât cu ochii trupului cât şi cu ochii minţii. “Dar Domnul, zice Grigorie Palama atât de luminos şi frumos, făcându-şi împreună cu Tatăl sălaş în cei vrednici, săvârşeşte cele ce se ivesc în purtătorii de Dumnezeu nu prin porunca creatoare (cum a poruncit şi s-au zidit toate făpturile – apele, pământul)”. Dumnezeu – prin unirea şi sălăşluirea dumnezeiască, prin puterea îndumnezeitoare şi prin harul îndumnezeitor – comunicând celor uniţi cu El din cele ce-I sunt proprii Lui prin fire, aceştia (sfinţii) se împărtăşesc nu numai din rezultatele cele create de Dumnezeu, ci din înseşi lucrările Lui, imitând pe îngeri şi vrednicia lor. Căci aceasta, zice Marele Vasile, e deosebirea îngerilor faţă de Duhul Sfânt: că Acesta este sfinţenia prin fire, iar acelora le e propriu a se sfinţi prin împărtăşire”. Deci ne împărtăşeşte Dumnezeu din El însuşi, din lumina Lui dumnezeiască. Nu spusese aceasta oarecând şi Psalmistul: “La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps 35, 9)? Şi “să se însemneze lumina feţei Tale peste noi” (Ps 4, 6). Omului îi este dat, aşadar, să se împărtăşească de o lumină mai presus de această lume. Dacă tu, ca să cunoşti lumea aceasta primeşti de la ea lumină, şi o vezi cu ochii trupului şi cu ochii minţii, Dumnezeu Se împărtăşeşte şi El din El Însuşi, dăruindu-ţi lumina Lui dumnezeiască, necreată dar creatoare, ziditoare. Această lumină care ne pătrunde, cum spune în altă parte Sfântul Grigorie: “Aşa cum sufletul pătrunde în noi în tot trupul, şi această lumină în toate mădularele ne pătrunde” – lumina dumnezeiască. Şi întrucât părinţii din Sfântul Munte dădeau mărturie pentru această lumină, a venit un oarecare monah Varlaam, din părţile Apusului, de prin Calabria, care îi necinstea pe monahi. Văzându-i cum se rugau rostind numele lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, având ochii şi ai trupului şi ai minţii îndreptaţi către inimă, îi batjocorea, zicând că ei au sufletul la mijlocul trupului (după vorba lui prozaică: au sufletul în buric). Totodată, Varlaam îi acuza pe călugări de panteism şi de o erezie a vremii de atunci, a unora care, în necunoştinţa lor, rătăceau, socotind (să nu fie în veci!) că se împărtăşesc de Dumnezeire. Atunci, sfântul Grigorie a rostit cuvânt şi, în întâlnirea cu Varlaam i-a spus aşa: Tu ştii că Dumnezeu, Cel care nea zidit, se împărtăşeşte nouă prin lumina Lui, prin darurile Lui, nu din fiinţa Lui. Şi-i oferea această parabolă: Aşa cum Soarele ne comunică,

ne împărtăşeşte lumina, razele lui, nu discul său (ne-am topi), aşa Dumnezeu se împărtăşeşte din darurile Lui dumnezeişti: din bunătatea lui, din sfinţenia lui, din înţelepciunea Lui, din nemurirea Lui. Dar aceste daruri dumnezeişti din El sunt. Şi-i spunea lui Varlaam: Întrucât nu din fiinţa Lui ne împărtăşim, ci din darurile Lui, iar aceste daruri ne dau din El, simţim, recunoaştem că primim din Dumnezeire a ceea ce ni se dăruieşte – din nemurirea Dumnezeirii, din bunătatea, înţelepciunea, sfinţenia Ei. Tu arunci între noi şi Dumnezeu o prăpastie, îi spunea lui Varlaam, dacă nu recunoşti aceste daruri fără de care nu simţim comunicarea cu El. Şi atunci, parcă într-un fel de mâhnire adâncă a inimii, spunea: Noi trebuie să ne căutăm atunci pe adevăratul Dumnezeu, nu cum îl mărturisiţi voi, Care ştim că ne împărtăşeşte din El bunătatea Lui, viaţa Lui. Parcă-ţi vine să te gândeşti la Nietzsche, sărmanul, când spunea: Noi L-am omorât pe Dumnezeu. Şi cum mărturisea, pe bună dreptate, cineva: Da, a fost omorât un zeu, nu Dumnezeul Cel adevărat. Adică un fel de mărturie a lui Varlaam, care nu simţea, nu recunoştea împărtăşirea divină. Şi, urmând sfântului Maxim Mărturisitorul, sfântul Grigorie rosteşte, uimitor şi luminos: Aceste daruri dumnezeieşti – şi bunătatea Lui, şi înţelepciunea Lui, şi sfinţenia Lui, şi nemurirea Lui, şi iubirea Lui – toate aceste atribute, însuşiri dumnezeieşti sunt veşnice, nu sunt zidite, sunt mai bătrâne decât timpul. Căci nu a fost vreme când să nu fie iubire, n-a fost vreme când să nu fie bunătate sau nemurire dumnezeiască, sau înţelepciune dumnezeiască. Cugetaţi toţi: A putut fi vreo vreme când aceste atribute dumnezeieşti să nu existe? Nu simţim că iubirea e mai bătrână decât noi, şi că are ceva dumnezeiesc? Când eu dăruiesc ceva creat – o bucată de pâine, un veşmânt, un ban – acele bunuri pe care le dau scad la mine, nu mai sunt la mine; dar când dăruim cuiva iubire, scade în noi? Nu scade, ea creşte; scade bunătatea când o dăruim? scade cuvântul dumnezeiesc când îl împărtăşim? Dimpotrivă, cresc. Şi, crescând, nu simţim în ele nemuritorul, dumnezeiescul din ele? Asemenea daruri, asemenea lumină aşa o mărturisea Sfântul Grigorie Palama. Şi prin această lumină, aceste daruri dumnezeieşti, a arătat el, se împărtăşesc credincioşii. Prin ele noi înşine ne îndumnezeim, iubiţilor. Pentru că ce altceva este această lumină divină, aceste daruri sfinte, decât o împărtăşire din însăşi veşnicia Dumnezeirii şi darurile sfinte? Şi atunci, observaţi aici, cum vine în întâmpinarea întrebărilor de astăzi. Iată, de acum şase sute de ani. Ştiinţa cinstită de astăzi, din partea acestor oameni jertfitori,în felul lor, în cunoaşterea adevărului, mărturiseşte: Constatăm evoluţia, dar retrospectiv; ca şi la zilele creaţiei. Dar omul de ştiinţă se întreabă: Evoluţia are în ea însăşi un scop? Natura în ea are un sens, de la ea, din adâncul ei? Nu e lumina veşniciei în ea, ci numai cea creată. Ce obiectiv are evoluţia, natura? Şi, iertaţi, spun cuvântul lor: În ea însăşi e oarbă. Şi, Doamne, când miau căzut ochii pe un cuvânt al Evangheliei: Mântuitorul spune: “Poate

orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca 6,39) Atunci, pot eu, numai cu învăţătura ştiinţei în ea însăşi, care cercetează firea, natura, să cunosc adevărul omului? Aceasta este întrebarea capitală. Pentru care spune Sfântul Grigorie Palama, atât de luminos: Numai din cunoştinţa celor create eu nu pot să-L cunosc pe Dumnezeu, din împărtăşirea Lui. “Noi, zice el, am fost învăţaţi de Dumnezeu şi am primit povăţuirile Mângâietorului, după mângâietoarea făgăduinţă. Căci, ca unul ce nu e încă cunoscut, când avem noi mintea lui Hristos şi ochi duhovnicesc, tu să te întorci înapoi, ca să trăieşti sub stihiile acestei lumi ca învăţătoare?”. Adică poate această lume, natura, creaţia, universul întreg să fie învăţătorul tău desăvârşit? “Ce zici, zice Palama? Noi, care aşteptăm cer nou şi pământ nou, potrivit făgăduinţei, nu vom înţelege şi nu vom slăvi pe Dumnezeu din aceea în chip supralumesc, şi-L vom cunoaşte numai din lumea aceasta veche şi schimbăcioasă?”. O, Doamne, ce cuvânt greu: Din această lume veche şi schimbăcioasă Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, noi care aşteptăm cer nou şi pământ nou? Ce frumuseţe de gândire! Lumea aceasta nu numai schimbăcioasă, ci şi stricăcioasă. “Căci numind-o pe aceea «nouă», a arătat-o pe aceasta veche, iar tot ce se învecheşte şi îmbătrâneşte merge spre moarte”. Înţelegem? Ce învăţătură, care se întâlneşte întocmai cu ceea ce spun oamenii de ştiinţă astăzi: evoluţia e oarbă în ea însăşi. Şi, Doamne, ce eroare mai persistă încă, ici-colo. Eram în cuvânt cu cineva care, la o şedinţă de psihiatrie, trebuia să dea mărturie ce face credinţa, teologia pentru aceşti sărmani bolnavi. Şi atunci am pus întrebarea: Ce crezi despre suflet? Mi s-a răspuns: un produs al creierului. Doamne, încă am rămas la acest cuvânt de-a dreptul tragic şi dureros? Dar n-au luat şi ei cunoştinţă de ultimele cercetări, care dau mărturie atât de limpede, anume: conceptele actuale care definesc relaţia dintre spirit şi creier dau mărturia unei rupturi radicale în raport cu doctrina materialistă şi cea behavioristă, care au dominat neurologia ultimelor decenii. În loc, astăzi, de a renunţa la studiul asupra conştiinţei sau de a-l ignora, noua interpretare recunoaşte pe deplin primatul fenomenului interior al conştiinţei, ca realitate cauzală. Deci conştiinţa nu produs al creierului, ci cauză a creierului. Şi această conştiinţă, când primeşte şi darul sfântului Botez, şi cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei şi dumnezeieştile taine şi mărturisirea păcatelor, şi eliberarea de aceste erori şi decăderi, şi primeşte trup şi sânge dumnezeiesc, nu primeşte atunci, din darul lui Dumnezeu, lumina divină, pentru care a făcut Dumnezeu din sufletul nostru vas ales? Cum spunea despre dumnezeiescul Pavel: “Îmi este vas ales să poarte numele Meu la neamuri” (Fapte 9, 15). Şi cum de la început l-a zidit pe Adam: ca pe un vas ales să poarte chipul lui Dumnezeu, lumina Lui. Şi numai aşa se înalţă gândul nostru, sufletul nostru, ca o mărturie dincolo de aceste decăderi. Cum mai spune un alt înţelept din timpul nostru, anume zicând: nu putem să nu observăm schimbarea radicală

din ştiinţele naturii de astăzi … asupra naturii, caracteristică timpului şi culturii noastre, la o perspectivă spirituală, în care conştiinţa ocupă o poziţie fundamentală din punctul de vedere ontologic (al fiinţei). Atunci înţelegem nu numai mărturia de atunci a sfântului Grigorie Palama, ci mărturia de peste veacuri, cum întâmpină el astăzi, acest dumnezeiesc părinte, şi dă răspuns luminos întrebărilor timpului, de întâlnire între ştiinţă şi credinţă. Şi cum se revarsă binefăcător lumina divină, cu ochiul credinţei fiind primită şi trăită, atât asupra omului, asupra copiilor noştri, asupra şcolilor noastre, asupra întregii creaţii, întregii făpturi. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care i-a fost călăuzitor Sfântului Grigorie Palama, zice: Domnul priveşte spre noi cu ochii Lui – auziţi frumuseţe de gândire –, care sunt cele şapte daruri ale Duhului Sfânt (pe care le-am evocat: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul divin, puterea de a birui răul, cunoştinţa, buna credinţă, temerea). Aceşti ochi ai Domnului “care cutreieră tot pământul”, cum grăise proorocul Zaharia (Zaharia 4, 10) au virtuţile noastre ca nişte vase alese prin care să privească. Razele lor strălucesc în virtuţile şi în faptele noastre. Aşa se face unirea dintre lumina divină, razele dumnezeieşti şi virtuţile noastre – credinţa, nădejdea, dragostea; în toate strălucesc razele dumnezeieşti. Şi ne împărtăşim din aceste raze. Ele sunt dumnezeieşti, dar se unesc cu noi. Virtutea este a noastră, e creată, dar gândirea noastră, mişcarea minţii depăşeşte cele zidite şi, depăşindu-le, inima noastră nu-şi poate găsi mulţumirea să îşi întindă aripile numai la cele zidite, numai asupra pământului. Nu-şi poate afla liniştea, odihna, decât în lumina divină, în bucuria divină. Cum spune şi patriarhul Calist: Doamne, Tu ne-ai zidit pe noi în chip deosebit, încât trupul nostru poartă în el vasul sufletului, iar sufletul, mintea are altă mişcare decât trupul. Aţi văzut ce înseamnă mintea noastră, nu produs al creierului. De aceea îl evoc pe acest savant, pe care l-am mai citat – Tathersal: mintea, conştiinţa noastră nu provine din lumea exterioară, ci din lumea lăuntrică, a împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntru. Şi atunci, nu e mulţumit sufletul nostru, Îl caută pe Ziditorul şi lumina Ziditorului. Cum spunea Augustin: Ne-ai făcut după chipul Tău, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni în Tine. Iar odihna înseamnă să capăt bucuria, pacea, liniştea lăuntrică. Pentru această lumină dăruită omului, Palama a dat, cu atâta stăruinţă, cuvânt: “Până când Mângâietorul luminează de sus, atunci celui ce se roagă şezând în foişorul virtuţilor naturale, aşteptând făgăduinţa Tatălui până ce îl va răpi astfel, prin descoperire, spre vederea luminii. Această lumină are început, iar cele ce sunt după început se deosebesc între ele după cum sunt, când mai limpezi, când şi mai limpezi, dar sfârşit nu are; înaintarea ei merge la nesfârşit, ca şi a răpirii în descoperire. Căci una este iluminarea când o simţi, altceva este, apoi, vederea clară a luminii şi altceva vederea lucrurilor în

lumină, în care şi cele de departe vin sub ochi şi cele viitoare se arată ca existând”. Atunci toată creaţia se luminează, în această lumină divină. Şi no mai prihănim, n-o mai pângărim, această lume. N-o mai aruncăm în stricăciune. O, Doamne, din mila Ta, tot mai mult să pătrundem acest adevăr al iubirii Tale adevărate faţă de noi! Căci dacă e mărturie astăzi că lumea e oarbă fără lumina divină, fără harul divin. Ea nu are, atunci, în ea însăşi scopul ei. Totuşi, până acum aşa au fost crescuţi oamenii. Deşi spiritul nostru nu-i din exterior, ci din lăuntru. Noi am fost învăţaţi că totul e numai din exterior. Acum înţelegem noi ce eroare mare a fost. Pentru că am învăţat despre noi înşine, despre sufletul nostru că e după cele zidite, după natură. Omul e un produs al naturii. Şi în locul lui Dumnezeu a fost pusă natura. În locul Evangheliei a fost pusă învăţătura şi ideologia acestei lumi. În locul iubirii a fost pusă ura. În locul libertăţii în Dumnezeu a fost pusă dictatura; şi atâtea rătăciri. Şi aşa i-au format pe oameni. Simţim că a sosit vremea astăzi a întâlnirii sfinte între adevărul dumnezeiesc şi cunoştinţa, ştiinţa acestei lumi, în care oamenii, credincioşii toţi şi toţi cei cinstiţi în credinţă, în adevăr şi iubire, să-şi deschidă inimile lor. Cum spunea un alt sfânt al Bisericii: să-şi vadă casa inimii lor plină de slava lui Dumnezeu şi să vadă toate făpturile cu frumuseţea, cu raţiunile lor, strălucind în unica raţiune dumnezeiască, a Logosului dumnezeiesc. Şi de acolo să simtă că plină este casa lui Dumnezeu de slava Ta, Doamne. Că sfatul Tău, cuvântul Tău, logosul Tău străluceşte în toate făpturile cu această lumină, pe care dumnezeiescul Părinte Grigorie Palama a mărturisit-o. Cu această lumină să privim, să înţelegem, să contemplăm această lume, cu ochii luminii Mântuitorului Iisus Hristos, ochii Duhului Sfânt, care au strălucit în Domnul slavei, Domnul nostru Iisus Hristos. Iubiţilor, punem aici oprire cuvântului nostru. Dar nu înainte, totuşi, de a evoca un fapt, mărturia unui mare artist: Când Michelangelo a sculptat chipul profetului Moise, uimit de talentul prin care a realizat opera, contemplându-l pe Moise al lui a strigat: Acum, Moise, vorbeşte! Dar Moise n-a vorbit; a tăcut. Lumina pe care i-a dat-o Michelangelo era din lumea aceasta; era o făptură. Dar Moise pe care Dumnezeu l-a inspirat şi prin el a împărtăşit Legea, şi care coborând de pe muntele Legii, muntele Sinai, faţa lui strălucea de această lumină divină, pe care a mărturisit-o sfântul Grigorie, lumina aceasta a credinţei în Dumnezeu cel viu, cel veşnic, şi israeliţii îşi acopereau feţele, neînstare să contemple lumina atotstrălucitoare. Şi Moise grăia, era viu prin Dumnezeul cel viu. Şi L-a rugat: “Arată-mi slava Ta, Doamne”. Şi Dumnezeu i-a spus: “Tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea” (Ieşirea 33, 18-23). În înţelesul: Nu mergi tu înaintea Mea, ci mergi după Mine. Urmează-Mi. Şi Moisi îi urma. Şi vorbea Moise cu Dumnezeu cum ar vorbi cineva cu prietenul său. Aceasta este dăruirea sfântă a luminii, pentru care acest Părinte al Bisericii a dat mărturie. Şi nouă tuturor ne este dăruită, şi fiecare

dintre noi strălucim în ea, ori de câte ori ascultăm Evanghelia şi cuvintele ei devin cuvintele noastre, devin cuvinte de viaţă, duh şi viaţă. Ori de câte ori ne rugăm şi rostim numele: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă… ori de câte ori ne împărtăşim şi rostim: “Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Şi observaţi întocmai structura: Am văzut lumina cea adevărată – întâi se arată lumina şi totul se contemplă, se vede în lumină, am primit Duhul cel ceresc – lumina Duhului Sfânt şi am aflat credinţa cea adevărată – lumina care zideşte ochii credinţei. Doamne, Preasfântă Treime, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, împărtăşeşte-ne, Treime Sfântă, lumina cea adevărată, Tată, prin Fiul în Duhul Sfânt. Să strălucească razele luminii în credinţa şi în toate virtuţile noastre. Şi ochii credinţei să ne fie vii şi cu aceşti ochi să vedem cu adevărat adevărul dumnezeiesc şi să-l împărtăşim lumii acesteia, spre sfinţire, spre bucurie tuturor, în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Grigorie şi ale tuturor sfinţilor. Amin