Dreptul Asigurarilor.pdf

RAMONA CIOBANU

DREPTUL ASIGURĂRILOR

2017/2018 1

CUPRINS

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE 2. ASIGURAREA – DEFINIȚII, FUNCȚII, CLASIFICĂRI 3. NOȚIUNI SPECIFICE ASIGURĂRILOR 4. SOCIETĂȚILE DE ASIGURARE 5. CONTRACTUL DE ASIGURARE. ÎNCHEIERE 6. CONTRACTUL DE ASIGURARE. EFECTE 7. ASIGURĂRILE DE BUNURI 8. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO (RCA). NOȚIUNI GENERALE. ÎNCHEIERE 9. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO (RCA). EFECTE 10. ASIGURĂRILE DE PERSOANE ANEXE

2

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Comerțul cu asigurări. Scurt istoric al asigurărilor Antichitate. Ideea de asigurare, respectiv de suportare a pagubelor în comun, este tot atât de veche precum instinctul de solidaritate umană. Cel mai vechi document scris datează de circa 6500 de ani, document din cuprinsul căruia rezultă că meșteșugarii tăietori de piatră din Egiptul de Jos au constituit un fond de întrajutorare format din contribuțiile tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de calamitățile naturale. De asemenea, în Babilon, Fenicia și alte state din antichitate, proprietarii caravanelor și cei ai corăbiilor formau asociații, în cadrul cărora suportau în comun pagubele cauzate de jafuri sau alte pericole, pe timpul transportului. Prima asigurare obligatorie datează din timpul legislatorului Solon din Atena (640-558 î.e.n.), care a ordonat ca societățile politice și meșteșugărești să constituie un fond comun, alimentat prin cotizații lunare, având ca scop acoperirea pagubelor survenite în interiorul grupului. Așadar, putem conchide că apariția asigurărilor se pierde în negura timpului, evoluția asigurărilor fiind legată de evoluția comerțului. În vechime, ca și astăzi, operațiunile de asigurare priveau riscul și ideea de evitare și distribuire a riscului. Spre exemplu, în agricultură, în cazul inundațiilor, comunitatea venea în ajutorul sinistraților, iar în transportul maritim, bunurile transportate erau asigurate împotriva furtunii. Tehnicile de asigurare folosite în Orient și Grecia antică au fost preluate de romani. Astfel, comercianților care livrau bunuri armatei romane, guvernul le asigura marfa în schimbul unei prime de asigurare. De asemenea, existau persoane care asigurau transportul unor sume de bani în schimbul unei prime de asigurare. Totodată, la Roma, ca și în Grecia, a existat o instituție juridică numită foenus nauticum sau împrumutul maritim, care consta în împrumutul cu dobândă acordat proprietarului mărfurilor transportate, împrumut care trebuia rambursat transportatorului dacă nava ajungea la destinație, iar dacă eșua era scutit de datorie. Riscul transportului pe mare era suportat de către transportator, nu de către proprietarul mărfurilor. Evul Mediu. În Evul Mediu, în Anglia, Irlanda, Danemarca și Germania, asociațiile meșteșugarilor și negustorilor numite ghilde acordau membrilor despăgubiri pentru pierderile suferite din incendiu, furt și naufragiu. Primele asigurări au apărut la Roma în sec. al XIV-lea prin modernizarea împrumutului maritim (foenus nauticum). A apărut contractul de asigurare, constatat printr-un înscris numit poliță. Primele polițe de asigurare maritimă, care se păstrează în diferite muzee ale lumii, sunt scrise în limba italiană și au reprezentat modelul pe baza căruia s-au dezvoltat celelalte. Din a doua jumătate a sec. al XIV-lea, polițele de asigurare încep să fie redactate de notari și cuprind aproape toate evenimentele fortuite cauzatoare de pagube, deci se lărgește plaja riscurilor asigurate. În sec. al XVI-lea, în orașul Anvers, port și important centru 3

comercial, se încheiau tranzacții comerciale și se soluționau litigiile izvorâte din contractele de asigurare. În secolul următor, Amsterdam devine centul comerțului european. Se înființează o Cameră pentru asigurări, Banca Amsterdam și Bursa Amsterdam, prima piață bursieră a lumii. Epoca modernă. Primele entități juridice în domeniul asigurărilor au fost camerele de asigurare create de stat, bănci sau asociații ale comercianților și mai târziu au apărut societățile de asigurare.  Camera de asigurare de la Bruges, Belgia, (1310) asigura mărfurile împotriva riscurilor maritime.  Camera de asigurare de la Londra (1576).  Camera de asigurare de la Amsterdam (1598). Prima societate de asigurări se pare că a fost înființată în Franța la 1686. Asigurările au cunoscut o puternică dezvoltare și în Anglia datorită practicării comerțului. Din studierea arhivelor Amiralității engleze a rezultat că cea mai veche poliță de asigurare a fost datată la 20 septembrie 1547, fiind redactată în limba italiană și tradusă în limba engleză. Societăți de asigurări au apărut și în Anglia în jurul anilor 1700. Polițele erau negociate de brokeri, se redactau la notari, care țineau evidența tuturor polițelor încheiate. Exemple de astfel de societăți:  Sun Fire Office  Lloyd  East India Company  South Sea Company  Royal Africa Company  London Assurance  Royal Exchange Assurance Sun Fire Office este cea mai veche companie de asigurări din Anglia (1710) și își desfășoară activitatea și astăzi. Cel mai renumit loc din Londra unde se încheiau asigurări maritime, sub forma polițelor Lloyd’s, era pe strada Lombard. În anul 1720 a avut loc o criză a asigurărilor la Londra, motiv pentru care Parlamentul a restrâns dreptul de a încheia asigurări maritime, acordându-l doar companiilor London Assurance și Royal Exchange Assurance. Printr-o hotărâre a Parlamentului s-a stabilit obligativitatea clauzelor poliței Lloyd’s pentru toți

4

asigurătorii maritimi. Această poliță era emisă de societatea comercială Lloyd’s care funcționa ca o societate pe acțiuni. Apariția reasigurărilor este legată de comerțul maritim, în timpul lui Ludovic al XIVlea. Societățile de asigurări și-au propus să încheie reasigurări pentru asigurările proprii, cu alte cuvinte să-și asigure activitatea.

1.2. Evoluția istorică a societăților de asigurare în România În România, cele mai vechi societăți de asigurări au fost în Transilvania. Încă din perioada Evului mediu, fiecare membru al breslei era obligat să plătească o taxă de înscriere și cotizații periodice, sume din care se plăteau cheltuielile de înmormântare ale celor săraci și erau ajutate familiile membrilor decedați. La Brașov exista o asociație de întrajutorare, Casa de incendiu (1744), care a funcționat pe baza cotizațiilor plătite de membrii asociației, cotizații din care erau despăgubiți cei care sufereau de pe urma unui incendiu. Existau și reprezentanțe ale societăților de asigurări străine. Odată cu dezvoltarea economiei, procesele de producție au devenit din ce în ce mai complexe, amplificând și riscul producerii unor evenimente cauzatoare de pagube. În consecință, interesul oamenilor pentru luarea unor măsuri de evitare a suportării riscului de unul singur a crescut considerabil. După Tratatul de la Adrianopol din anul 1829, Principatele române au intensificat exportul de cereale și, drept urmare, au apărut societăți străine de asigurare care și-au deschis agenții la București, Iași, porturile dunărene, al căror obiect de activitate îl constituiau asigurările de viață, incendiu și transporturile dunărene. Dezvoltarea economică de până la primul război mondial a determinat apariția și proliferarea societăților de asigurare cu capital autohton, cum ar fi Transilvania, Dacia, România, Naționala, Generala, Agricola, Prima ardeleană, Asigurarea Românească. În 1871 a fost înființată societatea de asigurări Dacia și ulterior s-a creat o veritabilă piață a asigurărilor. În România, primul act normativ în domeniul asigurărilor a fost Înaltul Decret Domnesc nr.699/13 martie 1871 prin care a fost autorizată societatea de asigurare Dacia, reglementări fiind cuprinse ulterior în Codul comercial (1887) și alte legi. Societățile de asigurări Dacia și România au fuzionat în anul 1882 sub denumirea de Dacia-România și au pus bazele unei societăți de asigurare puternice, care și-a desfășurat activitatea pe întreg cuprinsul țării, determinând societățile străine să-și retragă reprezentanțele și să-și cedeze portofoliul societății autohtone. În perioada interbelică, asigurările din țara noastră au cunoscut o adevărată înflorire. Societățile străine și-au deschis agenții și sucursale proprii pe teritoriul României, spre exemplu Sun din Londra și Adriatica din Trieste. Astfel, în anul 1936 existau 36 de societăți 5

de asigurare române și străine care încheiau asigurări de bunuri și de persoane, acordând o atenție deosebită riscurilor de incendiu și transport. Menționăm că prin Legea nr.216/1930 a fost înființat Oficiul pentru supravegherea întreprinderilor private care încheiau asigurări și reasigurări în țară, iar prin Legea nr.820/1942 s-a organizat Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat, care asigura nu numai bunurile proprietate de stat deținute de ministere, case de economii și așezăminte culturale, dar practica și unele asigurări obligatorii sau facultative ale persoanelor fizice. Activitatea acestei regii s-a caracterizat prin lărgirea sferei riscurilor asigurate și prin reasigurarea unora dintre ele la societăți din țară sau străinătate. În 1948 societățile de asigurări au fost naționalizate, iar portofoliul lor a fost preluat de o societate româno-sovietică de asigurări Sovrom-Asigurare, care avea ca obiect contractarea asigurărilor facultative de bunuri și persoane. Prin decretul nr.38/1952 a fost creată Administrația Asigurărilor de Stat (ADAS), sub îndrumarea și controlul Ministerului Finanțelor, având ca obiect asigurările obligatorii, prin efectul legii, de bunuri și de persoane, precum și operațiunile de reasigurare. În anul următor, ADAS a preluat de la Sovrom-Asigurare și asigurările facultative de bunuri și persoane, devenind singura societate de asigurări din România. Decretul 471/1971 a stabilit un nou cadru legislativ pentru asigurările din România. Ca element de noutate reținem asigurarea obligatorie pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule și extinderea raporturilor de asigurare cu privire la bunurile din sectorul agricol și viticol. La 1 ianuarie 1991, ADAS și-a încetat activitatea, locul ei fiind luat de trei societăți pe acțiuni cu capital integral de stat:  Asigurarea Românească S.A. care avea ca obiect de activitate asigurările facultative de viață, asigurările obligatorii și asigurările facultative de autoturisme și alte asigurări.  Societatea de Asigurare și Reasigurare Astra S.A. care încheia asigurări și reasigurări în relațiile cu străinătatea.  Carom S.A. care a preluat activitatea de constatare a daunelor, stabilirea și plata despăgubirilor pentru daunele produse în România când răspunderea revenea unor asigurați la asigurători din străinătate și în cazurile de daune produse în străinătate de asigurați la societățile de asigurare din țara noastră. În septembrie 1990, a fost înființată prima societate de asigurare cu capital integral privat din România, UNITA S.R.L., cu sediul la Timișoara. A fost adoptată Legea nr.47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor care stipula că activitatea de asigurare din România se realizează prin societățile de asigurare, societățile de asigurare-reasigurare, 6

societățile de reasigurare și societățile de intermediere. Acestea se puteau constitui ca societăți pe acțiuni și societăți cu răspundere limitată, cu avizul Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare - OSAAR, care funcționa ca direcție în Ministerul Economiei și Finanțelor. În anul 1994 ia naștere Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România – UNSAR. Prin Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările din România s-a armonizat legislația română din domeniul asigurărilor cu directivele comunitare, ceea ce a permis dezvoltarea unui puternic sector privat în asigurări, în care își pot desfășura activitatea inclusiv societăți cu capital integral străin, precum și reprezentanțe ale societăților de asigurare străine. Prin Legea nr.32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, instituție autonomă, cu rol de reglementare, control și supraveghere a asigurărilor. Operațiunile de asigurare sunt deosebit de complexe. La ele participă persoane fizice și juridice de drept privat, dar și autorități administrative. Statul trebuie să intervină pentru: a) a asigura un cadru favorabil activității de asigurare exercitate de asigurători și intermediari; b) a adopta reguli de prudență care să protejeze asigurații întrucât asigurătorii sunt profesioniști, iar asigurații sunt necunoscători ai domeniului și pot fi supuși la abuzuri. Acestea sunt motivele pentru care statele au înființat autorități de supraveghere a asigurărilor. În prezent, activitatea de asigurare este reglementată de:  Legea nr.32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, modificată și completată.  OUG nr.94/2013 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară.  Legea nr.213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, modificată.  Legea nr.237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, modificată.  Legea nr.132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.  Codul civil.

7

2. ASIGURAREA – DEFINIȚII, FUNCȚII, CLASIFICĂRI

2.1. Conceptul de asigurare Conceptul de asigurare are o natură complexă. El trebuie abordat din punct de vedere tehnic, economic și juridic. Din punct de vedere tehnic, cele două componente fundamentale ale asigurărilor sunt compensarea riscurilor prin asigurarea unei mutualități și aplicarea legilor statisticii. Asigurarea este o întrajutorare organizată în scopul de a ușura situația celui care a suferit o pagubă. Toți plătesc pentru unul, dar participarea fiecăruia dintre ei este redusă. Mutualitatea permite dispersia riscurilor. Cu cât numărul persoanelor care intră în asocierea mutuală este mai mare, cu atât suportarea riscurilor este mai ușoară. Constituirea fondului comun și dispersia riscurilor sunt elementele cheie ale asigurării. Riscul planează asupra noastră pretutindeni și permanent, însoțind orice activitate pe care o desfășurăm, pe parcursul întregii vieți. Asigurarea a apărut din nevoia de protecție pe care o resimte omul în fața unor evenimente pe care nu le poate prevedea și nici nu le poate depăși exclusiv prin forțe proprii. Astfel, principiul mutualității, baza tehnicii asigurărilor, are o natură profund umanitară. Este mâna de ajutor pe care fiecare membru al grupului o întinde semenului său, supus acelorași pericole ca și el. Rolul asigurătorului este de a gestiona fondul constituit din contribuțiile membrilor. Dar pentru că de multe ori acest fond se poate dovedi insuficient, asigurătorul îl investește pentru a-l spori. În evoluția asigurărilor trebuie să menționăm contribuția matematicienilor la studiul riscului și al incertitudinii cu ajutorul calculului combinatorial, al permutărilor și al altor calcule probabilistice. Calculul probabilistic a fost expus pentru prima dată de Blaise Pascal în lucrarea intitulată Geometria hazardului (1654), în care a demonstrat că hazardul se supune legilor. Observațiile lui Pascal au fost valorificate de matematicianul elvețian Jacob Bernoulli care a dezvoltat legea numerelor mari, potrivit căreia, incertitudinea poate fi diminuată prin creșterea numărului de observații, iar riscul poate fi cuantificat. Prin aplicarea calculului probabilistic și a legii numerelor mari, asigurătorii apelează la o serie de reguli pentru a descoperi frecvența și costul producerii unui anumit risc, pe baza datelor privind evenimentele trecute. Statisticile trebuie raportate la o multitudine de cazuri pentru ca probabilitatea producerii riscului să fie cât mai exactă și să aibă la bază riscuri omogene calitativ (din punct de vedere al naturii lor) și cantitativ (din punct de vedere al valorii lor). Există riscuri cu o probabilitate de producere mai mare, precum și riscuri cu valori mari. Asigurătorul trebuie să realizeze o compensare a riscurilor, conform legilor matematice pe care și-a bazat previziunile. 8

Potrivit art.2 alin.(B) pct.471 din Legea nr.32/2000, actuarul este persoana fizică înregistrată în Registrul actuarilor, specializată în evaluarea riscului prin metode statistice care, în domeniul asigurărilor, sunt folosite pentru calcularea primelor, rezervelor tehnice și a anuităților. Abordarea economică a conceptului de asigurare privește funcția sa financiară, aceea de acoperire prejudiciilor cauzate de o gamă variată de riscuri. Asigurarea trebuie privită atât din punctul de vedere al asigurătorului, cât și al asiguratului. Pentru asigurător, asigurarea reprezintă o activitate aducătoare de profit, iar pentru asigurat o modalitate de finanțare a pierderilor. Asigurătorul realizează o dispersie a riscurilor în cadrul asocierii mutuale, realizând un transfer al riscului de la individ la comunitate. Din punct de vedere juridic, asigurarea este un acord de voință între o persoană fizică sau juridică, în calitate de asigurat, și o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care asiguratul solicită protecția asigurătorului, pentru un risc sau pentru o clasă de riscuri, sub forma unei indemnizații, în schimbul unei sume de bani numită primă de asigurare. Putem spune că prin asigurare se vinde și se cumpără protecție față de risc. Potrivit art.2 lit.(A) pct.1 din Legea nr.32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, activitatea de asigurare este ,,activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată”. De asemenea, art.2 alin.(A) pct.3 din lege definește asigurarea ca fiind ,,operațiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, și îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate”. 2.2. Funcțiile asigurării Cele mai importante funcții ale asigurării sunt următoarele: a) Funcția de compensare financiară a pierderilor din fondul de asigurare constituit din primele de asigurare; b) Funcția de prevenire a pagubelor care se realizează prin inserarea în contractul de asigurare a unor clauze care îl obligă pe asigurat la o conduită diligentă și preventivă și prin finanțarea unor activități de prevenire; c) Funcția financiară realizată prin investirea fondului de asigurare de către asigurător și prin mărirea rezervelor existente; d) Funcția de economisire, întâlnită în asigurările de viață, care-i permite asiguratului posibilitatea de a participa la profitul asigurătorului; 9

e) Funcția de sprijinire a statului în domeniul protecției sociale, prin despăgubirile acordate.

2.3. Principiile asigurării Asigurările sunt guvernate de o serie de principii generale. 1. Unitatea asigurărilor care semnifică unitatea normelor aplicabile domeniului asigurărilor. Caracterul unitar nu presupune practicarea acelorași tarife de către asigurători pentru că acest fapt are aptitudinea de a exclude concurența. 2. Universalitatea asigurărilor se referă la gama largă de riscuri care pot fi cuprinse în asigurare. 3. Individualizarea asigurărilor care constă în acordarea indemnizațiilor de asigurare numai pentru riscurile prevăzute în contractul de asigurare și numai asiguraților sau beneficiarilor specificați în clauzele contractuale. 4. Principiul despăgubirii potrivit căruia, în asigurările de daune, asigurătorul trebuie să acopere prejudiciul produs în patrimoniul asiguratului sau unui terț. Indemnizația de asigurare nu trebuie să depășească valoarea daunei sau valoarea bunului în momentul sinistrului pentru că indemnizația de asigurare nu trebuie să fie o sursă de îmbogățire. 5. Realitatea asigurărilor care privește datele avute în vedere de asigurător în calculele sale statistice, date temeinic verificate, deduse din evenimente trecute. 6. Principiul mutualității presupune existența unei comunități de risc și constituirea unui fond de despăgubire. 7. Principiul bunei-credințe care guvernează contractul de asigurare, atât în momentul încheierii sale, cât și pe parcursul executării. 8. Principiul eficienței economice care presupune că activitatea de asigurare trebuie astfel organizată încât să fie generatoare de profit pentru asigurător, dovedind utilitatea activității de asigurare.

2.4. Clasificarea asigurărilor Clasificare legală. Potrivit art.3 alin.1 din Lege nr.32/2000, activitatea de asigurare se grupează în asigurări de viață și asigurări generale. Prin Anexa 1 la Legea nr.32/2000, în categoria asigurărilor de viață sunt incluse mai multe tipuri de asigurări care au o bază contractuală:

10

a) asigurări de viață care includ: asigurarea la termen de supraviețuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de supraviețuire și de deces (mixtă de viață), asigurarea de viață cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naștere; b) anuități; c) asigurări de viață suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă din boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de șomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viață; d) asigurări permanente de sănătate. Aceste tipuri de asigurări se regăsesc în patru clase de asigurări de viață, specificate de asemenea în Anexa 1, și anume: I. Asigurări de viață, anuități și asigurări de viață suplimentare; II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naștere; III. Asigurări de viață și anuități care sunt legate de fonduri de investiții; IV. Asigurări permanente de sănătate. Potrivit Anexei 1, există următoarele clase de asigurări generale: 1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă și bolile profesionale), pentru care se acordă - despăgubiri financiare; - despăgubiri în natură; - despăgubiri mixte (financiare și în natură); - despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului. 2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: - despăgubiri financiare; - despăgubiri în natură; - despăgubiri mixte (financiare și în natură). 3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă: - daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; 11

- daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor. 4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă: - daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane. 5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă: - daune survenite la mijloacele de transport aerian. 6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial, care acoperă: - daune survenite la mijloace de transport fluvial; - daune survenite la mijloace de transport lacustru; - daune survenite la mijloace de transport maritim. 7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă: - daune suferite de mărfuri, bagaje și alte bunuri transportate. 8. Asigurări de incendiu și alte calamități naturale, care acoperă: - daune suferite de proprietăți și bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 și 7), cauzate de: - incendiu; - explozie; - furtună; - alte fenomene naturale în afara furtunii; - energie nucleară; - surpare de teren. 9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă: - daune suferite de proprietăți și bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 si 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheț, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8. 10. Asigurări de răspundere civilă pentru vehicule, care acoperă: - daune care rezultă transportatorului).

din

folosirea

vehiculelor

12

terestre

(inclusiv

răspunderea

11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă: - daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului). 12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial, care acoperă: - daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru și fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului). 13. Asigurări de răspundere civila generală, care acoperă: - daune din prejudicii produse terților, altele decât cele menționate la pct. 10, 11 si 12. 14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: - insolvabilitate; - credit de export; - vânzare în rate; - credit ipotecar; - credit agricol. 15. Asigurări de garanții pentru: - garanții directe; - garanții indirecte. 16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă: - riscuri de șomaj; - insuficiența veniturilor; - pierderi datorate condițiilor meteorologice nefavorabile; - nerealizarea beneficiilor; - riscurile aferente cheltuielilor curente; - cheltuielile comerciale neprevăzute; - deprecierea valorii de piață; - pierderile de rentă sau alte venituri similare; - pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menționate anterior; 13

- pierderile financiare necomerciale; - alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare. 17. Asigurări de protecție juridică, care acoperă: - cheltuielile cu procedura judiciară și alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamații îndreptate împotriva acestuia. 18. Asigurări de asistență a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absențelor de la domiciliu ori de la locul de reședință permanentă. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, există: -

asigurări obligatorii, impuse de lege,

-

asigurări facultative, încheiate de asigurat ca urmare a nevoii sale de protecție.

După domeniul asigurării, există: -

asigurări de bunuri,

-

asigurări de răspundere civilă

-

asigurări de persoane,

-

asigurare de credite, garanții, pierderi financiare și alte asigurări.

După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare: -

asigurări interne, fără element de extraneitate,

-

asigurări externe, care conțin un element de extraneitate; spre exemplu, domiciliul asiguratului, locul producerii riscului, locul unde se află bunul asigurat, etc. se găsesc într-o altă țară decât în cea în care s-a încheiat contractul.

După tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat și asigurător: -

asigurări directe, care se încheie între asigurat și asigurător,

-

asigurări încheiate prin intermediari.

După caracterul comercial al raporturilor de asigurare: -

asigurări comerciale care sunt fapte de comerț bilaterale,

-

asigurări mixte care sunt fapte de comerț pentru asigurător, iar pentru asigurat sunt fapte civile.

14

3. NOȚIUNI SPECIFICE ASIGURĂRILOR

3.1. Principalele noțiuni folosite în asigurări Asigurarea este activitatea care desemnează oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea contractelor de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, investirea și fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată (art.1 alin.2 pct.2 din Legea nr.237/2015). Asiguratul este persoana fizică sau juridică care încheie contractul de asigurare, plătește primele de asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat, încasează despăgubirile de la asigurător. Contractantul asigurării/ beneficiarul asigurării Contractantul – persoana care încheie contractul de asigurare, plătește primele, dar nu încasează despăgubirile. Contractantul asigură riscurile beneficiarului. Beneficiarul asigurării – persoana fizică sau juridică ce încasează despăgubirile (indemnizația de asigurare). Nu semnează polița, nu plătește prime, nu are obligații izvorâte din raportul de asigurare.  Spre exemplu, asigurările de deces și asigurările de studii încheiate de părinți pentru copii. Nu se confundă beneficiarul cu moștenitorii. Pentru moștenitori se aplică regulile de la moștenire; beneficiar poate fi desemnată și o altă persoană. Persoana cuprinsă în asigurare – asiguratul include în contractul de asigurare și o altă persoană, astfel încât asigurătorul va fi obligat la despăgubiri și dacă riscul asigurat se produce de către acesta. Persoana cuprinsă în asigurare diferă de beneficiar; este asigurat, dar nu încasează indemnizația de asigurare. Este o noțiune specifică asigurării de răspundere civilă. Terțul păgubit – asigurarea privește un anumit risc producător de prejudicii unui (unor) terț care va încasa indemnizația de asigurare. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plătește asiguratul asigurătorului pentru asumarea riscului. Indemnizația de asigurare/ despăgubirea – suma de bani pe care o plătește asigurătorul asiguratului/beneficiarului asigurării la survenirea cazului asigurat.

15

Obiectul asigurării. Se asigură valori patrimoniale (bunuri, credite, pierderi financiare, etc) sau nepatrimoniale (viața, sănătatea). Facem distincție între obiectul asigurării și obiectul contractului de asigurare care este format din obligațiile părților privind plata primei de asigurare și a indemnizației de asigurare. Riscul asigurat – este evenimentul viitor, posibil, dar incert, prevăzut în contract, la care sunt expuse bunurile, patrimoniul, viața sau sănătatea unei persoane. Cazul asigurat. Riscul este evenimentul care se poate întâmpla, iar cazul asigurat este evenimentul deja produs. Nu există caz fără risc asigurat. Din momentul producerii cazului asigurat intervine răspunderea asigurătorului. Dauna sau prejudiciul - efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite a altei persoane. Se au în vedere numai prejudiciile efective suferite, nu și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Se acoperă prejudiciul până la concurența sumei asigurate, diferența o suportă asiguratul. Suma asigurată – este limita maximă pe care o poate atinge indemnizația de asigurare. La asigurarea de răspundere civilă auto se stabilește prin norme legale, iar în celelalte cazuri prin convenția părților. Franșiza – este partea din prejudiciu suportată de persoana păgubită. Lipsa franșizei scumpește asigurarea. Termenul de păsuire. Prima de asigurare se plătește o singură dată, la încheierea contractului de asigurare, sau în mai multe tranșe lunare, trimestrial sau pe alte unități de timp. În contractul de asigurare se poate insera o clauză prin care asigurătorul dă dreptul asiguratului să plătească prima și după împlinirea scadenței, evitând sancțiunea rezilierii contractului. Termenul de păsuire poate fi de 15, 30 de zile, etc.

3.2. Coasigurarea Coasigurarea este operațiunea prin care doi sau mai mulți asigurători acoperă același risc, fiecare asumându-și o cotă parte din acesta (art.2239 alin.1 Cod civil).  Spre exemplu, valoarea de 100% a unui bun este asigurată de doi asigurători în cote egale (50% și 50%) sau disproporționat (40% și 60%).

3.3. Reasigurarea și retrocesiunea Reasigurarea este operațiunea prin care asigurătorul se asigură la un alt asigurător în schimbul plății unei prime de asigurare. Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu 16

stabilește nici un raport juridic între asigurat și reasigurător (art.2240 alin.3 Cod civil). Activitatea de reasigurare se grupează în: a) reasigurări de viață; b) reasigurări generale; c) reasigurări de viață și generale, denumite reasigurări compozite. Retrocesiunea este operațiunea prin care reasigurătorul cedează o parte din riscul acceptat/ preluat (art.2241 Cod civil).

3.4. Intermediarii în asigurare Activitatea de asigurare se poate realiza direct, nemijlocit de societățile de asigurări sau prin intermediari. Activitatea de intermediere se referă la: negocierea contractului de asigurare, încheiere, plata primelor, comunicarea survenirii cazului asigurat, constatarea și evaluarea daunelor, etc. Intermediarii sunt persoane fizice sau juridice care desfășoară activități de intermediere în schimbul unui comision/remunerații. Se autorizează, potrivit legii, de către Autoritatea de Supraveghere Financiară și se înregistrează în Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări și sunt profesioniști. Asigurătorii sunt obligați să elibereze intermediarilor în asigurări, persoane juridice, un certificat de înregistrare, iar intermediarilor în asigurări, persoane fizice, o legitimație. Datele și informațiile care se trec în aceste documente se stabilesc prin acte normative. Intermediarii în asigurări și/sau în reasigurări, persoane juridice, sunt obligați să afișeze la toate sediile, principale și secundare, la loc vizibil, copii după certificatul de înmatriculare emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară, pentru brokerii de asigurare și/sau de reasigurare, ori după certificatul de înregistrare emis de asigurători sau reasigurători, pentru agenții de asigurare sau de reasigurare, persoane juridice, după înregistrarea în Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări. Potrivit art.33 alin.3 din Legea nr 32/2000, intermediarii în asigurări și/sau în reasigurări sunt obligați să pună la dispoziția clienților, în scris, înainte de încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel puțin următoarele informații referitoare la: denumirea (numele) intermediarului; sediul (adresa) și registrul în care a fost înscris, precum și modalitățile prin care se poate verifica înscrierea; deținerea a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, respectiv reasigurator, deținerea de către o societate de asigurare sau o societate mama a unei anumite societăți de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul intermediarului în asigurări/reasigurări; procedurile de soluționare amiabile sau pe cale judecătorească a 17

eventualelor neînțelegeri sau litigii dintre clienți și intermediar, precum și orice alte informații, conform legii. Agentul de asigurări – este persoana fizică sau juridică împuternicită să încheie în numele și în contul asigurătorului sau reasigurătorului contracte de asigurare sau reasigurare cu terții. O persoană fizică sau juridică poate desfășura o activitate ca agent de asigurare, dacă deține o autorizație valabilă, scrisă, din partea unui asigurator, denumită contract de agent, pentru a acționa în numele acestuia. Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în numele căruia acționează agentul este răspunzător față de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare. Subagentul de asigurare – este persoana fizică care este angajată cu contract de muncă la agentul de asigurări persoana juridică și care acționează în numele acestuia. Sunt auxiliari ai agentului de asigurare, având calitatea de prepuși ai acestuia. Agentul de asigurare subordonat – este persoana fizică sau juridică care, pe lângă activitatea sa profesionala principală, intermediază în numele și în contul unuia sau mai multor asigurători produse de asigurare care sunt complementare la produsele furnizate de instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare. Agentul de asigurare subordonat nu este prepus al agentului de asigurare. Exercită activitatea de asigurare ca activitate accesorie celei principale. Este vorba despre contractele de asigurare încheiate de instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare, activitate de asigurare care poartă denumirea de bancassurance. Asigurătorii sunt obligați să înregistreze într-un registru agenții de asigurare persoane fizice sau juridice, subagenții de asigurare și agenții de asigurare subordonați cu care au încheiat contracte de agent. Brokerul de asigurare – este persoana juridică română care negociază încheierea contractelor de asigurare și acordă asistență înainte și după încheierea contractului sau un intermediar dintr-un stat membru UE care desfășoară activități de intermediere în România. Se autorizează de către Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF). Brokerul execută în principal o activitate de mediere, de punere față în față a clientului său, a potențialului asigurat sau asiguratului, cu asigurătorul, în scopul încheierii unui contract. El nu este un reprezentant al potențialului asigurat sau asiguratului, ci doar îi arată acestuia cele mai avantajoase asigurări pe care le poate încheia. Nimic nu împiedică însă cumularea intermedierii cu un mandat special, în care va funcționa reprezentarea. Brokerul va încasa taxa de brokeraj numai dacă s-a încheiat contractul de asigurare. Brokerul poate fi ales ca mandatar al asiguratului, dar și al asigurătorului, caz în care îi vor reveni drepturi și obligații cu privire la încheierea contractului, încasarea primelor, eliberarea 18

chitanțelor, etc. Aceasta este și soluția prevăzută de art.35 alin.10 din Legea nr.32/2000, care stipulează că brokerii de asigurare și/sau de reasigurare, sub condiția împuternicirii primite din partea asigurătorilor și/sau reasiguratorilor, au dreptul să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în contractul de asigurare sau de reasigurare, după caz, și să emită documentele de asigurare sau de reasigurare în numele asigurătorului sau reasiguratorului, după caz. Obligațiile brokerului de asigurări sunt următoarele: -

obligația de plasament al asigurării, respectiv de încheiere a contractului de asigurare;

-

alegerea asigurătorului autorizat să acopere riscul asiguratului;

-

obligația de informare cu privire la asigurător și contractul pe care îl încheie;

-

obligația de consiliere, de sfătuire înainte de încheierea contractului, pe parcursul executării acestuia și în cazul producerii riscului asigurat;

-

obligația de asistență, strâns legată de cea de consiliere, pentru că brokerul sfătuiește clientul, dar îl și asistă în derularea etapelor contractuale;

-

obligația de verificare care trebuie îndeplinită înainte de încheierea contractului (modul de redactare a poliței, acceptarea acoperirii riscurilor de către asigurător așa cum a solicitat asiguratul, corectitudinea declarațiilor asiguratului, etc.), cât și pe parcursul executării (modul de plată al primelor, schimbarea condițiilor de risc, data la care încetează contractul, posibilitatea reînnoirii lui;

-

obligația de loialitate față de client; el trebuie să aleagă tipul de asigurare care se potrivește cel mai bine nevoilor clientului, este apărătorul intereselor asiguraților; el este mai mult decât un intermediar, este un specialist în gestionarea riscurilor și un bun cunoscător al pieței de asigurări.

Brokerii de asigurare și/sau de reasigurare nu își pot desfășura activitatea prin agenți de asigurare, persoane fizice sau juridice, subagenți ori agenți de asigurare subordonați, ci numai prin personal propriu și/sau prin asistenți în brokeraj. Așadar, brokerii de asigurare pot mandata exercitarea anumitor operațiuni de intermediere asistenților în brokeraj. Aceștia, pentru a-și putea desfășura activitatea, trebuie să se înscrie în Jurnalul asistenților de brokeraj. Potrivit art.38 alin.1 din Legea nr.132/2017, emiterea și comercializarea polițelor de asigurare RCA false sau falsificate constituie infracțiune și se pedepsește conform Codului penal.

19

4. SOCIETĂȚILE DE ASIGURARE

4.1. Participanții la activitatea de asigurare Activitatea de asigurare se exercită de următoarele societăți de asigurare: a. Persoane juridice române, constituite potrivit Legii societăților comerciale nr.31/1990 ca societăți pe acțiuni, autorizate de ASF și înmatriculate în Registrul comerțului. b. Societăți mutuale, constituite potrivit Legii nr.32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, autorizate de ASF. Sunt societăți civile. c. Asigurători și reasigurători autorizați în statele membre ale UE care desfășoară activități în România. d. Sucursale sau filiale ale societăților de asigurare și reasigurare din state terțe care desfășoară activități în România, autorizate de ASF. e. Asigurători și reasigurători, companii europene pe acțiuni (Societas Europaea). Societățile pe acțiuni care desfășoară activitate de asigurare și/sau reasigurare au obiect unic de activitate și sunt reglementate de Legea nr.31/1990, Legea nr.26/1990, Codul civil și legislația specifică asigurărilor. Ele își stabilesc sediul social pe teritoriul României și includ în mod obligatoriu în denumire, după caz, sintagma societate de asigurare, asigurarereasigurare sau reasigurare. Societățile de asigurare și/sau reasigurare își desfășoară activitățile direct sau prin intermediari.

4.2. Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a fost înființată în anul 2013 ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, autofinanțată și își exercită atribuțiile prin preluarea și reorganizarea atribuțiilor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. ASF supraveghează piața de capital, piața asigurărilor și piața pensiilor private.

20

ASF promovează stabilitatea activității de asigurare și apărarea drepturilor asiguraților, având atribuții de autorizare, reglementare, supraveghere și control asupra societăților comerciale de asigurare, societăților mutuale și intermediarilor, precum și de supraveghere a celorlalte entități care desfășoară activități de asigurare/reasigurare în România. Cooperează și asigură schimbul de informații cu celelalte autorități de supraveghere din statele membre ale UE, precum și cu EIOPA (Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale).

4.3. Societățile comerciale de asigurare Constituire. Societățile comerciale de asigurare se constituie prin contract de societate și statut, încheiate separat sau sub forma înscrisului unic denumit act constitutiv. Se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată potrivit dispozițiilor legii nr.31/1990 privind societățile comerciale. Forma autentică este obligatorie când societatea se constituie prin subscripție publică. Potrivit legii nr.32/2000, capitalul societăților de asigurare trebuie vărsat integral în formă bănească. Întrucât constituirea prin subscripție publică este destul de rară, de regulă actul constitutiv se încheie sub semnătură privată. Acționari. Acționarii sunt persoane fizice sau juridice. Capitalul social. Legislația specifică prevede limite speciale de capital pentru societățile pe acțiuni care desfășoară activități de asigurare/reasigurare (art.95 din Legea nr.237/2015).  Spre exemplu, echivalentul în lei a: a. 2.500.000 euro pentru asigurătorii care practică asigurări generale b. 3.700.000 euro pentru asigurătorii care practică asigurări de viață c. 3.600.000 euro pentru reasigurători. Se iau în calcul pentru stabilirea limitelor de capital următoarele criterii: -

tipul asigurătorului (captiv, compozit, etc),

-

tipul asigurărilor practicate/riscuri asigurate (de viață, generale, reasigurări),

-

anumite variabile (rezerve tehnice, prime subscrise, capital de risc, impozite amânate, cheltuieli administrative).

Pentru a obține autorizația de la ASF, societatea de asigurare/reasigurare trebuie să aibă întreg capitalul social vărsat în momentul constituirii. Sunt permise numai aporturile în numerar, iar societatea trebuie să aibă ca obiect de activitate numai asigurările/reasigurările. Autorizarea de către ASF. Potrivit legislației din România, asigurările se clasifică în asigurări de viață și asigurări generale (de bunuri, de sănătate, de răspundere civilă, de

21

transport aerian, de transport maritim, de transport terestru, de protecție juridică, de accidente de muncă, etc). Autorizația pentru desfășurarea activităților de asigurare se acordă fie pentru asigurările de viață, fie pentru asigurările generale. Autorizația pentru desfășurarea activităților de reasigurare se acordă pentru una dintre următoarele activități: -

reasigurare de viață,

-

reasigurare generală,

-

reasigurare compozită (ambele tipuri de asigurări).

Condiții de acordare a autorizației de funcționare de către ASF. Se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: -

obiect unic de activitate - asigurările și/sau reasigurările,

-

prezentarea unui plan de afaceri,

-

îndeplinirea cerințelor de capital,

-

respectarea cerințelor de guvernanță reglementate de Legea 237/2015,

-

informații privind asociații/acționarii care dețin participații calificate.

Participația calificată reprezintă deținerea, directă sau indirectă, a cel puțin 10% din drepturile de vot sau capitalul unei societăți de asigurare sau care-i permite exercitarea unei influențe semnificative asupra administrării societății respective. Asociatul/ acționarul care deține o participație calificată este asociat/ acționar semnificativ. Guvernanța se referă la: -

administrarea societății,

-

controlul intern,

-

auditul intern,

-

existența unor politici scrise pentru buna desfășurare a activității.

ASF poate emite recomandări în vederea îndeplinirii condițiilor de autorizare, iar refuzul de a le aplica trebuie motivat și transmis ASF. După autorizare, societățile de asigurare vor fi supravegheate de ASF. Ele au obligații de informare a ASF, care stabilește natura, conținutul și formatul informațiilor. Anual, societățile de asigurare dau publicității un raport privind solvabilitatea. Legea 237/2015 cuprinde reglementări privitoare la auditul extern, solvabilitate (evaluarea activelor, rezervele 22

tehnice, garanțiile), fonduri proprii, asigurători aflați în dificultate (comunică ASF această stare, un plan de redresare și un plan de finanțare).

4.4. Principalele obligații ale societăților comerciale de asigurare 1) Constituirea și menținerea unei situații financiare solide. În acest scop, societățile de asigurare trebuie să constituie rezerve tehnice. Potrivit Legii nr.31/1990 ele trebuie să constituie fondul de rezervă (5% din profit până când fondul de rezervă atinge minimum a cincea parte din capital). Pe lângă acesta, societățile de asigurare trebuie să constituie următoarele rezerve tehnice: -

Rezerva de prime - cote părți din primele brute subscrise,

-

Rezerva de daune – prevăzută pentru plata daunelor,

-

Rezerva de daune neavizate - pentru eventuala acoperire a daunelor refuzate la plată,

-

Rezerva de catastrofă – pentru acoperirea riscurilor catastrofale,

-

Rezerva pentru riscuri neexpirate – riscuri care pot apărea în viitor,

-

Rezerva de egalizare – se constituie în anii cu rezultate favorabile pentru acoperirea daunelor din anii cu rezultate nefavorabile.

2) Contribuirea cu sume de bani la fondurile constituite în domeniul asigurărilor, potrivit legii. a. Fondul de garantare – pentru protecția asiguraților, beneficiarilor și terților păgubiți. b. Fondul național de protecție – pentru situațiile în care autorul accidentului nu este identificat sau vehiculul care a produs accidentul nu este asigurat. Păgubitul încunoștințează orice asigurător care încheie contracte de răspundere civilă obligatorie RCA care, la rândul lui, anunță BAAR care administrează acest fond, în vederea acoperirii prejudiciului. c. Fondul de compensare – este administrat de Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România (BAAR), din care fac parte toți asigurătorii din România care, în baza legii, au dreptul să practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule, inclusiv cei care emit documente internaționale Carte Verde (pentru prejudicii produse în străinătate de autovehicule asigurate în România și pentru cele produse în România de autovehicule asigurate în străinătate). Cartea Verde este certificatul internațional de asigurare emis în numele biroului național auto, în conformitate cu Recomandarea nr. 5 din 25 ianuarie 1949, adoptată de Subcomitetul pentru transport rutier al Comitetului 23

pentru transport pe uscat din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite; 3) Controlul intern – efectuat de consiliul de administrație. 4) Elaborarea unei politici proprii de asigurare și aducerea la cunoștința asiguraților și potențialilor asigurați.

4.5. Societățile mutuale de asigurare Nici legislația asigurărilor și nici Codul civil nu cuprind reglementări amănunțite privitoare la aceste societăți. Legea nr.32/2000 definește societatea mutuală de asigurări ca fiind persoana juridică civilă ai cărei asociați sunt deopotrivă asigurați și asigurători. Doctrina română și străină nu definește societatea mutuală.  Particularitățile societății mutuale de asigurări -

Nu dispune de capital social; are numai un fond de rezervă, fără a exista limite minime; aceasta este principala sursă de plată a despăgubirilor.

-

Asociații sunt deopotrivă asigurați și asigurători.

-

Nu are obiect comercial, ci unul de protecție, societatea mutuală de asigurare fiind persoană juridică civilă.

-

Este societate civilă.  Reguli privind societățile mutuale

-

Actul constitutiv poate fi autentic sau sub semnătură privată, forma scrisă fiind cerută ad probationem. În ceea ce privește funcționarea, legislația nu prevede reguli de organizare și funcționare.

-

Au personalitate juridică, dar legea nu spune cum se dobândește. Nefiind societate comercială nu se supune procedurii reglementate de Legea nr.31/1990 în fața judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului. În consecință, se verifică legalitatea actelor de constituire la judecătoria în raza căreia își va avea sediul, urmând procedura de drept comun generală reglementată de Codul civil.

-

Se elaborează un studiu de fezabilitate care împreună cu actul constitutiv se depune la ASF.

-

Se autorizează de ASF.

-

Asociații contribuie cu cotizații la constituirea fondului de rezervă. Cotizația poate fi fixă ori variabilă. 24

5. CONTRACTUL DE ASIGURARE. ÎNCHEIERE

5.1. Definiția contractului de asigurare Contractul de asigurare este reglementat de Codul civil la art.2199-2241, de Legea nr.32/2000 și Legea nr.237/2015. Normele legale nu conțin o definiție expresă a contractului de asigurare, dar pornind de la textele de lege putem formula o definiție. Contractul de asigurare este contractul în temeiul căruia asiguratul se obligă să plătească o sumă de bani, denumită primă de asigurare, unui asigurător, cu obligația acestuia ca, la producerea riscului asigurat, să acorde asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație de asigurare, în limitele și la termenele convenite.

2.2. Caracterele contractului de asigurare Contract consensual - se formează prin simplul acord de voință al părților. Pentru a putea fi dovedit trebuie încheiat în formă scrisă. Nu poate fi probat cu martori. În cazul în care documentele de asigurare au dispărut și nu există posibilitatea obținerii unui duplicat, existența și conținutul contractului pot fi dovedite cu orice mijloc de probă. Forma scrisă este necesară ad probationem, nu ad validitatem. Contract aleatoriu – existența și întinderea obligației asigurătorului nu este cunoscută la momentul contractării, ci depinde de un eveniment viitor și incert. Elementul incert constă în evenimentul viitor, prevăzut în contract, la care sunt expuse bunurile, patrimoniul, viața și sănătatea asiguratului (incendiul, inundația, boala, moartea,etc) și împotriva căruia s-a asigurat. Caracterul incert este dat de obligația asigurătorului, nu de cea a asiguratului care trebuie să plătească prima de asigurare. Plata despăgubirilor este aleatorie pentru că este aleatorie însăși producerea cazului asigurat. Caracterul aleatoriu este de esența contractului de asigurare. Plata despăgubirilor este sub condiție suspensivă și aleatorie. Contract oneros – asiguratul și asigurătorul urmăresc o contraprestație (despăgubiri/prima de asigurare). Contract sinalagmatic (bilateral) – ambele părți se obligă la o prestație. Prestațiile sunt reciproce și interdependente, dar nu sunt echivalente. Contract cu executare succesivă – acest caracter este dat în principal de obligația permanentă de protecție din partea asigurătorului. Contractul are o anumită durată, iar prima 25

de asigurare se plătește în una sau mai multe tranșe. Pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, sancțiunea este rezilierea, nu rezoluțiunea. Contract de adeziune. În contractele de adeziune, clauzele esențiale sunt impuse ori redactate de una dintre părți (art.1175 Cod civil). Asigurătorul impune clauzele principale, iar asiguratul le aprobă. De altfel, potrivit Legii nr.32/2000, asigurătorii au chiar obligația elaborării propriilor condiții și clauze. În practică asigurătorii utilizează contracte tip cu clauze predeterminate. Acest caracter este atenuat de existența mai multor asigurători și deci de posibilitatea potențialului asigurat de a alege între mai multe oferte de asigurare.

5.3. Părțile contractului de asigurare Părțile contractului de asigurare sunt asigurătorul și asiguratul. În raportul de asigurare mai pot fi implicați beneficiarul asigurării, terțul păgubit, moștenitorii, etc. Intermediarii nu sunt părți în contractul de asigurare, ei sunt terți. În cazul producerii riscului asigurat, acțiunea în despăgubire se introduce împotriva asigurătorului, nu împotriva intermediarului care a mijlocit încheierea contractului de asigurare.

5.4. Condiții de fond Potrivit art.1179 Cod civil, condițiile de fond ale contractului de asigurare sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.  Capacitatea de a contracta Asigurătorul dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în Registrul comerțului (societățile comerciale) sau de la data înregistrării în Registrul persoanelor juridice (societățile mutuale). Asiguratul – poate încheia contractul de asigurare orice persoană care nu este considerată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte. Regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea. Oricare dintre soți poate încheia un contract de asigurare pentru bunurile comune întrucât contractul de asigurare este un contract de administrare a patrimoniului.  Consimțământul părților Condițiile consimțământului sunt: -

să provină de la o persoană cu discernământ,

-

să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, 26

-

să nu fie alterat de viciile de consimțământ: eroarea, dolul, violența.

Eroarea este reglementată de art.1207 Cod civil. Ea trebuie să fie esențială pentru a atrage nulitatea contractului, spre exemplu cu privire la asigurarea contractată, întinderea primelor de asigurare și a indemnizației de asigurare. Codul civil dă posibilitatea adaptării contractului în legătură cu care s-a săvârșit o eroare. În caz de litigiu, partea interesată se va adresa instanței de judecată pentru a constata nulitatea contractului. Dolul este cauză de nulitate numai dacă mijloacele viclene folosite de una dintre părți sunt de așa natură încât apare în mod evident că fără aceste manopere cealaltă parte nu ar fi contractat. Asiguratul poate cere rezilierea contractului și restituirea primelor de asigurare, iar asigurătorul poate cere fie rezilierea contractului, păstrând primele de asigurare plătite de asigurat, fie majorarea primei de asigurare. Violența este inexistentă în practică.  Obiectul contractului Obiectul contractului de asigurare îl constituie drepturile și obligațiile părților, în funcție de tipul de asigurare (de bunuri, de viață, de răspundere civilă, etc), în principal plata primelor și comunicarea producerii riscului asigurat de către asigurat, precum și plata indemnizației de asigurare de către asigurător. Obiectul contractului de asigurare trebuie să fie determinat și licit (să nu contravină legii, ordinii publice și bunelor moravuri), sub sancțiunea nulității absolute.  Cauza contractului Cauza este motivul care determină partea să încheie contractul. Ea trebuie să existe, să fie licită și morală. Asigurătorul încheie contractul de asigurare pentru a obține profit, iar asiguratul pentru acoperirea eventualelor pagube. Un exemplu de cauză ilicită ar fi situația în care asiguratul încheie asigurarea cu intenția de a produce cazul asigurat sau de a produce o pagubă prin fapta sa delictuală. Sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, iar sarcina probei revine asigurătorului.

5.5. Condiții de formă Forma scrisă este cerută ad probaționem. Contractul de asigurare se constată prin polița de asigurare sau certificatul de asigurare emis și semnat de asigurător sau nota de acoperire emisă și semnată de broker.

27

5.6. Reguli privind încheierea contractului de asigurare  Etapa precontractuală Asigurătorul are obligația de informare a asiguratului. Înainte de semnarea contractului de asigurare trebuie să comunice asiguratului cel puțin următoarele informații: durata contractului, modul de derulare a acestuia, suspendarea și rezilierea, mijloacele și termenele de plată a primelor, metode de calcul a bonificațiilor, soluționarea reclamațiilor. Asigurătorul trebuie să remită asiguratului documentele de asigurare care trebuie să cuprindă cel puțin următoarele informații: -

informații despre asigurător – denumirea și forma juridică, numărul de ordine în Registrul asigurătorilor, adresa sediului social,

-

informații privind contractul de asigurare.

Dacă obligația de informare este încălcată de asigurător, asiguratul poate solicita adaptarea contractului sau rezilierea cu restituirea primelor plătite. Potențialul asigurat trebuie să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător și să declare, la data încheierii contractului, orice informații pe care le cunoaște și care sunt esențiale pentru evaluarea riscului. Dacă asiguratul dezinformează, asigurătorul poate cere anularea contractului pentru dol, sau dacă se produce riscul asigurat, poate să refuze acordarea despăgubirilor. Asigurătorul are sarcina probei relei-credințe a asiguratului.  Încheierea contractului Prin încheierea contractului se înțelege realizarea acordului de voință asupra clauzelor contractului. Încheierea începe cu propunerea de a contracta sau oferta de a contracta făcută de asigurat (sau asigurător). Acceptarea ofertei trebuie să coincidă cu oferta și să fie neîndoielnică. Poate fi exprimată în scris, verbal sau chiar tacit. Momentul încheierii contractului. Încheierea contractului are loc în momentul semnării acestuia de către părțile contractante. Dacă se încheie prin intermediari, contractul se consideră încheiat când este semnat de asigurat. Regulile încheierii contractelor între prezenți se aplică și contractelor încheiate prin telefon. În cazul contractelor încheiate prin corespondență, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant (chiar dacă nu ia cunoștință de ea din motive neimputabile). Regula se aplică și în cazul contractelor încheiate prin mijloacele electronice. Locul încheierii contractului. Pentru contractele între prezenți, locul încheierii contractului este locul unde se află părțile, pentru contractele prin telefon - locul unde se află ofertantul, pentru contractele prin corespondență și cele electronice - locul unde se află ofertantul și unde i-a fost adresată corespondența. Locul încheierii contractului determină legea aplicabilă raportului de asigurare. În cazul în care asigurătorul este o societate de asigurare dintr-un alt stat membru al UE, părțile 28

pot alege legea aplicabilă contractului de asigurare și va fi prevăzută în contract: legea asigurătorului, legea asiguratului, legea locului încheierii contractului, legea locului producerii riscului. Dacă părțile nu aleg legea aplicabilă, se aplică legea statului cu care actul juridic are legăturile cele mai strânse, iar dacă nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat (art.2638 Cod civil).  Cuprinsul contractului de asigurare Polița de asigurare va cuprinde: -

părțile și beneficiarul asigurării,

-

obiectul asigurării (bunuri, persoane, pierderi financiare, credite, etc),

-

riscurile (incendiu, cutremur, inundație, furt, moarte, etc),

-

momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului; momentul începerii răspunderii poarte fi diferit de cel al încheierii contractului de asigurare; spre exemplu, în asigurările cargo, asigurătorul începe să răspundă din momentul încărcării mărfurilor pentru transport;

-

primele de asigurare,

-

sumele asigurate.

În ceea ce privește riscurile, există excluderi legale (producerea cu intenție a riscului asigurat) și excluderi convenționale (războiul, actele teroriste, riscuri provenite din boli preexistente la data încheierii contractului, pagube produse în timpul unor infracțiuni, etc).  Clauzele abuzive Clauzele contractelor încheiate între profesioniști (asigurători) și consumatori (asigurați) trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor să nu fie nevoie de cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu, vor fi interpretate în favoarea asiguratului. O clauză care nu a fost negociată cu consumatorul este abuzivă dacă ea însăși sau împreună cu alte clauze creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Întrucât contractul de asigurare este un contract de adeziune, asigurătorul trebuie să remită potențialului asigurat contractul propus spre încheiere. Exemple de clauze abuzive: -

modificarea unilaterală a clauzelor contractuale,

-

asiguratul să-și îndeplinească obligațiile chiar dacă asigurătorul nu și le-a îndeplinit,

-

restrângerea sau interzicerea dreptului asiguratului de a rezilia contractul,

-

excluderea dreptului asiguratului de a întreprinde o acțiune legală. 29

Clauzele abuzive nu produc efecte. Contractul se derulează în continuare, cu acordul asiguratului, după eliminarea clauzelor abuzive. Asiguratul poate solicita rezilierea și dauneinterese.

30

6. EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

6.1. Obligațiile asiguratului 1. Comunicarea informațiilor necesare încheierii contractului de asigurare. Neîndeplinirea obligației atrage nulitatea contractului pentru dol, iar pe parcursul executării contractului, pentru neîndeplinirea acestei obligații asigurătorul poate solicita rezilierea contractului. 2. Plata primelor de asigurare în cuantumul și la termenele prevăzute în contractele de asigurare. Prima se negociază între părțile contractante și nu poate fi modificată decât cu acordul ambelor părți. Se plătește într-o singură tranșă sau în mai multe tranșe, la sediul asigurătorului sau împuternicitului. Obligația de acordare a indemnizației de asigurare subzistă chiar dacă împuternicitul nu a vărsat banii la asigurător. Acesta din urmă va avea acțiune în regres împotriva intermediarului nediligent. Dovada plății se face cu polița de asigurare, chitanța de plată sau recunoașterea asigurătorului/intermediarului. Neplata poate atrage rezilierea sau suspendarea contractului de asigurare. Contractul poate prevedea termenul de păsuire. Dacă riscul se produce în perioada în care contractul este suspendat, asigurătorul nu va plăti indemnizația de asigurare. Este posibilă compensarea primelor cu despăgubirile pe care asigurătorul trebuie să le acorde la producerea riscului asigurat. Efectele neplății trebuie prevăzute în contract. Dacă acesta nu stabilește efectele neplății, contractul de asigurare se reziliază (art.2206 alin.4 Cod civil). 3. Informarea asigurătorului despre producerea cazului asigurat. Această obligație operează chiar dacă nu a fost prevăzută în contractul de asigurare. Informarea trebuie făcută în termen rezonabil care, în caz de litigiu, va fi apreciat de judecător în funcție de împrejurările concrete. Contractul poate stipula cum se va face informarea. În caz contrar, se poate face prin orice mijloc de comunicare (verbal, în scris, telefon, fax, e-mail, etc). Dovada îndeplinirii obligației de informare se face cu orice mijloc de probă. Părțile pot stabili principalele informații care vor fi transmise: data survenirii riscului asigurat, locul, persoana/persoanele vinovate, estimarea pagubelor.

31

Informarea se face de către asigurat, însă asigurătorul nu poate refuza comunicarea pe motiv că este făcută de altă persoană. Necomunicarea poate atrage refuzul de plată a despăgubirilor, dar asigurătorul trebuie să dovedească faptul că din cauza necomunicării nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat și întinderea pagubei. În practică este aproape imposibil ca asigurătorul să invoce excepția de neplată pe motiv de necomunicare a evenimentului asigurat. Asiguratul este un profesionist și are personal calificat și mijloace adecvate, apte să identifice producerea riscului, cauza acestuia și întinderea pagubei. De la data comunicării, asigurătorul are obligația înregistrării comunicării și deschiderii dosarului de daună. Din momentul comunicării se naște dreptul la acțiune al asiguratului/beneficiarului sau terțului păgubit împotriva asigurătorului și obligația acestuia de acordare a indemnizației de asigurare.

6.2. Obligațiile asigurătorului Asigurătorul are obligația de plată a indemnizației de asigurare care va fi stabilită prin negociere cu asiguratul. Dacă părțile nu se înțeleg, cuantumul va fi stabilit de instanță. Întinderea prejudiciului poate fi stabilită cu orice mijloace de probă, iar despăgubirea nu poate depăși valoarea bunului în momentul producerii riscului asigurat și nici suma asigurată (art.2217 Cod civil). Franșiza reprezintă o limitare a răspunderii asigurătorului, stabilită pe cale convențională cu asiguratul, fiind partea de prejudiciu suportată de asigurat, stabilită în valoare fixă sau procent din despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare. Existența franșizei reduce costurile asigurării și determină conduita responsabilă a asiguratului. Există două categorii de franșize: a. franșiza simplă care condiționează acordarea despăgubirilor de o limită minimă a prejudiciului (franșiza); dacă prejudiciul depășește limita franșizei, acesta va fi acoperit integral de asigurător fără să se scadă valoarea franșizei. b. franșiza deductibilă – asigurătorul fie stabilește o indemnizație (sumă fixă) pe care o va achita la producerea prejudiciului indiferent de valoarea acestuia, fie se obligă să achite numai un anumit procent din valoarea prejudiciului.

32

6.3. Cazuri de exonerare a asigurătorului de plata indemnizației de asigurare Asigurătorul va fi exonerat de plata indemnizației de asigurare dacă riscul asigurat se produce cu intenție de către (art.2208 alin.2-3 Cod civil): -

asigurat,

-

beneficiar,

-

o persoană din conducerea persoanei juridice asigurate,

-

persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc și gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul,

-

prepușii asiguratului sau ai beneficiarului. Alte cazuri de exonerare se stabilesc în contractul de asigurare.

6.4. Raporturile de coasigurare În cazul coasigurării, aceleași riscuri sunt contractate de către doi sau mai mulți asigurători, fiecare asumându-și o cotă parte din prejudiciu. Dacă sunt contractate riscuri diferite, nu suntem în prezența coasigurării, ci a unor asigurări multiple. Asiguratul este obligat să declare existența altor asigurări pentru aceeași valoare asigurată, la încheierea contractului sau pe parcursul executării acestuia. Dacă asiguratul este de rea-credință, sancțiunea este nulitatea relativă a contractului. În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, despăgubirea va putea fi solicitată unuia dintre asigurători, urmând ca acesta să se îndrepte împotriva celorlalți pentru recuperarea părții plătite în numele lor. În celelalte asigurări, coasigurarea nu crează raporturi de solidaritate între asigurători.

6.5. Efectele contractului între asigurat și reasigurător Reasigurarea este operațiunea prin care asigurătorul se asigură la reasigurători, fiind rezervată doar societăților de asigurare. Asiguratul nu este parte în contractul de reasigurare și deci în cazul producerii riscului asigurat, asiguratul/beneficiarul asigurării/ terțul păgubit/ moștenitorii nu se pot îndrepta împotriva reasigurătorului. Doar asigurătorul are o acțiune împotriva reasigurătorului. Reasigurătorul poate fi chemat de către asigurător în procesul intentat acestuia, pentru ca reasigurătorul să fie obligat la plata despăgubirilor în cazul în care asigurătorul cade în pretenții. 33

6.6. Efectele contractului de asigurare față de terți  Efecte cu privire la persoana cuprinsă în asigurare Este vorba despre alte persoane decât asiguratul. Acestea apar în contractele de asigurare de răspundere civilă. Contractul produce aceleași efecte ca și în cazul asiguratului. Terțul păgubit se va îndrepta împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului. Dacă sunt vinovate ambele (asiguratul și persoana prevăzută în asigurare), răspunderea este solidară.  Efecte cu privire la moștenitorii terțului păgubit În asigurările de răspundere civilă auto și asigurările profesionale, asigurătorul trebuie să despăgubească moștenitorii terțului păgubit în limita sumei asigurate, iar pentru eventualele diferențe se vor îndrepta împotriva asiguratului. Se acoperă prejudiciile materiale și morale produse efectiv.  Efecte cu privire la moștenitorii asiguratului Asigurătorul se poate îndrepta împotriva acestora dacă riscul a fost produs cu intenție și el a acordat despăgubiri terților conform contractului de asigurare. Terțul păgubit și moștenitorii acestuia se pot îndrepta împotriva asiguratului, moștenitorilor acestuia ori împotriva asigurătorului. În asigurările de viață, moștenitorii sau beneficiarii asigurării vor încasa indemnizația.  Efecte cu privire la intermediari Ponderea cea mai mare o au brokerii de asigurări și agenții de asigurări. Agentul încheie o singură formă de asigurări pentru o singură societate de asigurare, iar brokerul încheie orice formă de asigurare, în numele și în contul societăților de asigurare de la care a primit mandat. Ambii încheie contractele de asigurare în numele și pe seama asigurătorului, nu în nume propriu. Chiar dacă intermediarul nu a depus polițele și/sau primele de asigurare sau nu a anunțat asigurătorul de producerea riscului asigurat, asigurătorul este obligat la îndeplinirea obligațiilor sale.

6.7. Cesiunea contractului de asigurare Asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul asiguratului precum și în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare prevede o astfel de situație. Împrumutatul încheie un contract de asigurare acoperind toate riscurile investiției respective. Drepturile debitorului asigurat vor fi cesionate creditorului ipotecar pe toată durata contractului de credit ipotecar. 34

Opozabilitatea cesiunii față de asigurător se realizează prin notificarea acestuia cu privire la cesiune, prin scrisoare cu confirmare de primire sau prin intermediul executorilor bancari sau judecătorești. Nu este necesar consimțământul asigurătorului. Notificarea este necesară pentru opozabilitate, nu pentru validitatea cesiunii. Opozabilitatea față de terți se realizează prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare. În cazul producerii riscului asigurat, cesionarul va încasa indemnizația.

6.8. Modificarea contractului de asigurare Modificarea contractului de asigurare poate avea loc numai cu acordul părților. Dacă pe parcursul executării contractului de asigurare se modifică împrejurările esențiale ale riscului, asiguratul trebuie să anunțe asigurătorul și de regulă se modifică și contractul de asigurare. 6.9. Încetarea contractului de asigurare Contractul trebuie să prevadă momentul începerii și pe cel al încetării răspunderii asigurătorului. Contractul încetează la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat. Spre exemplu, asigurările de răspundere civilă auto se încheie pe o perioadă cuprinsă între o lună și 12 luni, multiplu de o lună, în funcție de opțiunea asiguratului, iar asigurările de viață pentru o perioadă de cel puțin 10 ani.  Cazuri speciale de încetare a contractului de asigurare -

Producerea riscului asigurat anterior începerii obligației asigurătorului sau imposibilitatea producerii riscului asigurat.

-

Neplata primelor de asigurare.

-

Denunțarea contractului de către una dintre părți, cu notificarea prealabilă.

-

Survenirea cazului asigurat.

-

Decesul asiguratului. Nu produce aceleași efecte pentru toate contractele de asigurare.

Astfel, în asigurările de persoane, decesul atrage încetarea contractului (dispare obiectul contractului) și plata despăgubirilor. În asigurările de bunuri, în cazul decesului asiguratului, contractul încetează pentru că dispare interesul. Moștenitorii pot continua raporturile de asigurare sau au posibilitatea de a încheia un nou contract. În asigurările de răspundere civilă auto, legea vorbește despre proprietar și utilizator și deci decesul asiguratului nu atrage încetarea contractului de asigurare pentru că acesta se încheie pentru acoperirea prejudiciilor produse de vehicul. 35

În asigurările care privesc exercitarea unei profesii (medici, farmaciști, avocați, notari, practicieni în insolvență, experți, consultanți fiscali, etc), contractele se încheie intuitu personae, astfel încât decesul asiguratului determină încetarea contractului de asigurare. Aceste contracte încetează și prin încetarea calității pentru care a fost încheiată asigurarea.

36

7. ASIGURĂRILE DE BUNURI

7.1. Noțiuni generale Această formă de asigurare poate avea ca obiect orice fel de bunuri: mobile, imobile, corporale, incorporale, cu destinație civilă ori comercială, inclusiv bunurile proprietate publică, deoarece asigurarea este un act de administrare a bunurilor, nu unul de dispoziție. De regulă, asigurarea de bunuri este o asigurare facultativă. Există și situații în care normele legale impun obligația asigurării bunurilor (bunuri nucleare, vehicule, etc), dar în aceste cazuri asigurarea este calificată de legiuitor ca o asigurare de răspundere civilă și nu una de bunuri. Ea poartă asupra pagubelor produse de aceste bunuri. Se indemnizează aceste pagube, nu pagubele suferite de proprietar sau detentor, care în acest scop trebuie să încheie o asigurare facultativă pentru bunul respectiv. Asiguratul trebuie să justifice un interes în contractarea asigurării. Dacă pieirea totală sau parțială a bunului nu produce un prejudiciu în patrimoniul unei persoane, aceasta nu are interes în asigurare și nu poate încheia în nume propriu un contract de asigurare cu privire la acel bun. 7.2. Riscurile asigurate Riscurile asigurate sunt: distrugerea totală sau parțială a bunului prin furt, incendiu, inundații, cutremur, alunecări de teren, vânt puternic, etc.

7.3. Încheierea contractului Încheierea contractul de asigurare de bunuri se face potrivit regulilor generale. Bunul asigurat este evaluat de asigurat. ÎCCJ a decis că asigurătorul va despăgubi pe asigurat până la concurența valorii reale a bunului. Ascunderea unor vicii care ar putea grăbi producerea riscului asigurat poate atrage nulitatea contractului pentru dol sau cauză imorală.

7.4. Efectele contractului de asigurare de bunuri  Obligațiile asiguratului a. Plata primelor de asigurare. b. Întreținerea bunului asigurat în condițiile prevăzute în contractul de asigurare. Nerespectarea acestei obligații poate atrage rezilierea contractului sau refuzul de plată a despăgubirilor. 37

c. Comunicarea producerii riscului asigurat. d. Luarea măsurilor de limitare a pagubelor potrivit posibilităților materiale, financiare, intelectuale sau de altă natură ale asiguratului. e. Declararea existenței altor asigurări pentru același bun. Facem distincție între coasigurarea aceluiași risc privitor la un bun și asigurarea unor riscuri diferite privitoare la același bun (asigurare multiplă).  Obligațiile asigurătorului Principala obligație a asigurătorului o constituie plata despăgubirilor. Legiuitorul reglementează trei criterii pentru stabilirea întinderii indemnizației (art.2217 Cod civil): a) valoarea bunului în momentul producerii riscului asigurat, b) cuantumul/întinderea pagubei, c) suma asigurată. Indemnizația de asigurare nu poate depăși valoarea acestora. În contractul de asigurare se prevede criteriu de stabilire a despăgubirilor. Dacă nu se prevede suma asigurată, se va avea în vedere întinderea pagubei, dar indemnizația nu va putea depăși valoarea bunului în momentul producerii pagubei.

7.5. Sisteme de acoperire a prejudiciului a. Acoperire proporțională – asigurătorul acoperă un procent din valoarea bunului sau o sumă fixă. b. Sistemului primului risc – asigurătorul acoperă dauna în limitele sumei asigurate. c. Sistemul acoperirii limitate – în contractul de asigurare se stipulează franșiza.

7.6. Cazuri de excludere de la plata despăgubirilor Despăgubirile nu se plătesc dacă:  Riscul a fost produs cu intenție.  Riscul a fost produs de persoane majore care locuiesc sau gospodăresc cu asiguratul sau beneficiarul asigurării.  Riscul a fost produs de prepușii asiguratului sau beneficiarului.

38

7.7. Încetarea contractului de asigurare de bunuri Încetarea contractului de asigurare de bunuri intervine la expirarea duratei pentru care a fost încheiat, prin denunțare unilaterală, prin reziliere pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare, prin pierderea interesului, prin producerea riscului și acordarea despăgubirii. În cazul transferului dreptului de proprietate, Codul civil prevede posibilitatea salvgardării contractului de asigurare astfel încât acesta va produce efecte între asigurător și dobânditor, dar asiguratul trebuie să comunice asigurătorului înstrăinarea bunului, altfel va fi obligat la plata primelor.

39

8. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO (ASIGURAREA RCA) NOȚIUNI GENERALE. ÎNCHEIERE

8.1. Asigurarea de răspundere civilă. Prezentare generală Asigurarea de răspundere civilă este de două tipuri: obligatorie și facultativă. Este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin exercitarea unor profesii cum ar fi cea de medic, avocat, expert, practicieni în insolvență, farmaciști, brokeri, asigurările obligatorii pentru desfășurarea unor activități și asigurarea obligatorie de locuințe. Indiferent dacă este facultativă sau obligatorie, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în temeiul legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute în procesul civil (art.2223 Cod civil). Această formă de asigurare acoperă prejudiciile produse terților și nu prejudiciile asiguraților. Pentru ca asigurătorul să acopere prejudiciul suferit de asigurat, acesta din urmă trebuie să încheie o asigurare de persoane și/sau de bunuri cu același asigurător sau cu altul. Asigurarea de răspundere civilă se fundamentează pe răspunderea civilă delictuală reglementată de Codul civil. Părțile contractului de asigurare sunt asiguratul și asigurătorul, dar normele legale prevăd posibilitatea, ca la încheierea contractului de asigurare, să se insereze și răspunderea civilă a altei/altor persoane. Asiguratul nu trebuie să aibă o calitate specială, cu excepția asigurărilor de răspundere profesională. Despăgubirea se stabilește conform convenției dintre asigurat, asigurător și persoana păgubită, conform contractului de asigurare. Dacă nu se ajunge la consens, va fi stabilită de către instanța de judecată. Terțul poate acționa direct pe asigurător pentru a fi obligat la despăgubiri în limitele obligațiilor ce-i revin în temeiul contractului de asigurare, deși persoana păgubită nu este parte contractantă. Așadar, persoana păgubită are acțiune împotriva asigurătorului, deși nu are cu acesta nici raporturi contractuale, nici delictuale. Dacă daunele depășesc suma asigurată, excedentul va fi suportat de asiguratul vinovat de producerea pagubei.

40

Prejudiciul poate fi acoperit de asigurat sau de asigurător. Dacă asiguratul nu plătește despăgubirile terțului păgubit, acestea vor fi plătite de asigurător. Dacă asiguratul le plătește, despăgubirile se acordă asiguratului. În cazul decesului terțului păgubit, despăgubirile se acordă moștenitorilor sau altor persoane care probează că au făcut cheltuieli cu îngrijiri medicale, înmormântare, parastase, pomeniri, etc. Despăgubirile acoperă, în limitele sumei asigurate, inclusiv cheltuielile de judecată (onorarii experți, avocați, taxe de timbru, alte cheltuieli), precum și cheltuielile extrajudiciare, dar care au legătură cu soluționarea diferendului. Despăgubirea acordată de asigurător nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului, dar poate fi urmărită de creditorii persoanei păgubite.

8.2. Sediul materiei pentru asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) Sediul materiei îl constituie Codul civil, Legea nr.132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, Normele emise de ASF, Directiva 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi.

8.3. Persoanele obligate să încheie asigurarea Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule (art.3 din Legea nr.132/2017). Prin excepție, nu au obligația încheierii unui contract RCA persoanele fizice și juridice care utilizează exclusiv vehicule în scopul antrenamentelor, curselor, întrecerilor sau raliurilor, organizate legal; pentru riscurile ce derivă din aceste activități, proprietarii de vehicule sau organizatorii competiției se pot asigura facultativ (art.3 din Legea nr.132/2017). Prin vehicul înțelegem mijlocul de transport cu sau fără propulsie proprie, destinat deplasării pe uscat, inclusiv orice tip de remorcă, indiferent dacă este cuplată sau nu, cu excepția celor care se deplasează pe șine, bicicletelor sau vehiculelor cu tracțiune animală, pentru care nu există obligația legală de înmatriculare sau înregistrare. Persoanele care intră pe teritoriul României cu vehicule înmatriculate sau înregistrate în afara teritoriului României se prezumă a fi asigurate dacă: a) biroul național auto competent în statul pe teritoriul căruia vehiculul staționează în mod obișnuit este semnatar al Acordului multilateral; 41

b) prezintă documente internaționale de asigurare pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, valabile în România. Proprietarul este persoana fizică sau juridică înscrisă în documentele de identitate ale vehiculului sau în înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate. Înscrisul doveditor este contractul de vânzare cumpărare, schimb sau alt act translativ de proprietate cu care posesorul face dovada calității sale de proprietar până la înmatricularea vehiculului pe numele său. Actele vehiculului sunt:  certificatul de înmatriculare/înregistrare (talonul), în care se descriu caracteristicile vehiculului și este valabil pentru un proprietar,  cartea de identitate auto, în care sunt menționate caracteristicile vehiculului și istoricul acestuia (proprietarii anteriori). Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto poate fi încheiată și de utilizatorul vehiculului, așa cum reiese din dispozițiile Legea nr.132/2017, care la art.2 pct.4 definește asiguratul ca fiind proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau tramvai a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terțelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie. Totodată, art.2 pct.28 definește utilizatorul ca fiind persoana fizică sau juridică, căreia proprietarul vehiculului îi acordă dreptul de folosință asupra acestuia, pe o anumită perioadă, în baza unui contract de închiriere, contract de leasing sau alt act întocmit în condițiile legii. Legea nr.132/2017 introduce o noțiune nouă, aceea de asigurat cu risc ridicat care este definit ca fiind persoana care pe baza încadrării în clasele de risc pentru care cel puțin 3 asigurători RCA ofertează un tarif de primă de N ori mai mare decât tariful de referință calculat de către BAAR; factorul "N" este stabilit de către BAAR, cu aprobarea Autorității de Supraveghere Financiară. Un asigurat cu risc ridicat se poate adresa BAAR pentru formularea unei oferte de asigurare. BAAR va formula o ofertă de asigurare calculată pornind de la tariful de referință și îi va aloca acestuia un asigurător RCA în vederea încheierii contractului RCA. În consecință, un vehicul se consideră asigurat dacă proprietarul sau utilizatorul are încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă auto. Proprietarul are obligația de a încheia asigurarea de răspundere civilă auto, iar utilizatorul poate să o încheie. Încălcarea de către persoanele fizice sau juridice a obligației de asigurare prevăzute la art. 3 se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei și cu reținerea certificatului de înmatriculare/înregistrare a vehiculului până la prezentarea contractului de asigurare. Constatarea și aplicarea se fac de către personalul poliției. Totodată, pentru a determina conformarea la lege, la înmatricularea/înregistrarea în circulație, la efectuarea de modificări în certificatul de înmatriculare/înregistrare sau în cartea de identitate a unui vehicul și la efectuarea verificărilor tehnice periodice este obligatorie prezentarea contractului RCA. 42

Nu toți asigurătorii pot încheia RCA, ci doar cei autorizați în acest scop de ASF. Asigurarea RCA poate fi încheiată și prin intermediari, dar în acest caz asigurătorul va răspunde pentru toate polițele RCA distribuite intermediarilor, inclusiv pentru erorile și omisiunile de redactare, astfel încât acestea nu pot fi invocate drept cauze de nevaliditate ale poliței de asigurare și de refuz al despăgubirilor.

8.4. Limite teritoriale de aplicare ale asigurării RCA Limitele teritoriale de aplicare ale asigurării RCA se referă la locul producerii riscurilor asigurate. Limitele teritoriale de acoperire ale asigurării RCA sunt: a) teritoriul României; b) teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, ale statelor părți la Acordul privind Spațiul Economic European și teritoriul Confederației Elvețiene; c) teritoriile statelor situate între două state membre ale Uniunii Europene, în care nu există birou național auto; d) teritoriile statelor în care sunt competente birourile naționale auto care au semnat Acordul multilateral. Acordul multilateral este acordul între birourile naționale ale asigurătorilor din statele membre ale Uniunii Europene sau părți la Acordul privind Spațiul Economic European și ale altor state asociate Uniunii Europene încheiat pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 2 din Directiva 72/166/CEE a Consiliului în ceea ce privește controlul asigurării de răspundere civilă auto, intrat în vigoare pentru biroul național din România în baza Deciziei Comisiei 2007/482/CE. Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) se constituie ca asociație profesională, independentă și autonomă a tuturor societăților de asigurare, indiferent de forma de organizare și de statul în care își au sediul social, care, în baza legii, au dreptul să practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule. BAAR are următoarele atribuții: a) de birou național auto; b) de organism de plată a despăgubirilor; c) de centru de informare; d) de organism de compensare; e) de a asigura dezvoltarea și gestionarea bazei de date CEDAM privind evidența contractelor RCA; 43

f) de a publica statistici privind asigurările auto la nivel național și internațional; g) de a elabora și publica analize și studii comparative privind tarifele utilizate de asigurătorii RCA din statele membre și alte informații considerate relevante pentru asigurarea RCA; h) de a publica statistici privind evoluția nivelurilor despăgubirilor în cazurile de vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori pentru deces; i) de a primi și/sau furniza autorității competente din subordinea Ministerului Afacerilor Interne cu atribuții de organizare și coordonare a activității de evidență și eliberare a certificatelor de înmatriculare și a plăcuțelor cu numere de înmatriculare, datele referitoare la accidentele rutiere, vehiculele asigurate pentru răspundere civilă pentru pagube produse terțelor persoane prin accidente de circulație; j) de alocare a asiguraților cu risc ridicat; k) publicarea pe site-ul propriu de date privind tendințele referitoare la fluctuațiile tarifelor utilizate de asigurătorii RCA; l) colectarea și publicarea de date și informații agregate privind piața asigurărilor auto din România, inclusiv în ceea ce privește volumul daunelor; m) publicarea pe site-ul propriu de date statistice privind tarifele practicate de unitățile reparatoare specializate în reparația vehiculelor. Pentru îndeplinirea atribuțiilor de birou național auto, de organism de plată a despăgubirilor și de organism de compensare, BAAR își constituie o structură proprie denumită Fondul național de protecție, prin contribuția tuturor membrilor, proporțional cu volumul primelor brute încasate din vânzarea contractelor RCA/Carte Verde. Disponibilul Fondului național de protecție, nivelurile contribuțiilor pentru BAAR și ale taxei de administrare a bazei de date se stabilesc prin reglementări ale A.S.F. la propunerea BAAR, astfel încât BAAR să își poată îndeplini în orice moment atribuțiile de birou național auto, de organism de plată a despăgubirilor și de organism de compensare. Pentru neplata la termen a sumelor cuvenite BAAR se datorează dobânzi și penalități de întârziere, calculate în conformitate cu reglementările legale în vigoare, aplicabile la colectarea creanțelor bugetare. Dobânzile și penalitățile plătite se virează în contul BAAR. În exercitarea atribuțiilor de birou național auto și organism de plată a despăgubirilor, BAAR despăgubește persoanele prejudiciate în calitate de garant al obligației de despăgubire și, după plata despăgubirii, se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privința despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea și lichidarea pretențiilor de despăgubire, precum și pentru dobânda legală aferentă cheltuielilor efectuate. BAAR încheie memorandumuri/protocoale de colaborare privind schimbul de informații cu autoritățile, instituțiile și societățile care contribuie la siguranța circulației pe drumurile publice, precum și acorduri cu entitățile echivalente din celelalte state. Legea nr.132/2017 reglementează atribuțiile BAAR în calitate de organism de plată a despăgubirilor, de compensare, de centru de informare, precum și atribuțiile privind gestionarea asigurărilor RCA aplicabile asiguratului cu risc ridicat. 44

8.5. Încheierea contractului RCA Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă ad probaționem. Contractul RCA se încheie pe o perioadă cuprinsă între o lună și 12 luni, multiplu de o lună, în funcție de opțiunea asiguratului. Prin excepție, contractul RCA se poate încheia pe o perioadă mai mică de o lună în situațiile prevăzute la art.5 alin.2 din Legea nr.132/2017. Contractul RCA conține informații privind: a) numărul și data încheierii contractului RCA; b) părțile contractului RCA; c) perioada de valabilitate; d) limitele maxime de răspundere stabilite de către asigurătorul RCA; e) prima de asigurare; f) numărul ratelor și scadența acestora; g) intermediarul, dacă este cazul; h) clasa bonus/malus; bonus/malus este un sistem prin care asiguratul/utilizatorul se încadrează în una dintre clasele de bonus (ceea ce conduce la reducerea primei de asigurare) sau în una dintre clasele de malus (ceea ce conduce la majorarea primei de asigurare), în funcție de istoricul de daunalitate realizat de asigurat/utilizator în perioada de referință; i) numărul de înmatriculare/înregistrare al vehiculului; j) numărul de identificare al vehiculului; k) statele în care acest document are valabilitate. Momentul începerii răspunderii asigurătorului este prevăzut la art.5 alin.8 din Legea nr.132/2017: a) din ziua următoare celei în care expiră valabilitatea contractului RCA anterior, pentru asiguratul care își îndeplinește obligația încheierii asigurării cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a acesteia; b) din ziua următoare celei în care s-a încheiat contractul RCA, pentru persoanele care nu aveau o asigurare RCA valabilă la momentul încheierii noii asigurări; c) din momentul eliberării contractului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului, pentru vehiculele comercializate care urmează să fie înmatriculate/înregistrate.

45

Contractul RCA dă dreptul persoanei prejudiciate, în cazul producerii unui prejudiciu, să se poate adresa pentru efectuarea reparației oricărei unități reparatoare auto, în condițiile legii. Unitatea reparatoare auto este persoana juridică care are înscris ca obiect de activitate executarea de lucrări de întreținere și reparație a vehiculelor și este autorizată pentru această activitate de către Registrul Auto Român.

8.6. Riscul asigurat Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. Asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse terților prin accidente de vehicule și de tramvaie și pentru cheltuielile făcute de aceștia în procesul civil. Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat. Fără a se depăși limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) prejudicii materiale, inclusiv costuri de radiere și înmatriculare, costuri cu taxe de timbru, cheltuieli cu limitarea prejudiciului, dovedite cu acte, cheltuieli aferente diminuării valorii vehiculului după reparații, dovedite cu acte sau expertiză; c) prejudicii reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opțiunii persoanei prejudiciate; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuieli aferente în cazul soluționării alternative a litigiului dacă soluția este favorabilă persoanei prejudiciate; e) cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparținând terțului păgubit, de la locul accidentului la locația în care se găsește centrul de constatare daune, la unitatea reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului, cel/cea mai apropiat/apropiată de locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei prejudiciate, după caz, dacă respectivul vehicul nu se mai poate deplasa prin mijloace proprii, iar asigurătorul nu asigură transportul. De asemenea, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de răspundere prevăzută în contractul RCA pentru: a) prejudiciul produs de dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a atașului tractat de vehicul; 46

b) prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului: -

a condus vehiculul fără consimțământul expres sau prezumat al asiguratului;

-

nu este titularul unui permis care atestă dreptul să conducă vehiculul respectiv;

-

nu a respectat obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv.

În situația în care persoana prejudiciată a contribuit, din culpă, la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă; în astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului. c) prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate; d) prejudiciile provocate terților, drept consecință a deschiderii ușilor vehiculului, în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la trafic; e) prejudiciile provocate terțelor persoane, în situația conducerii vehiculului sub influența băuturilor alcoolice sau a stupefiantelor. În concluzie, asigurarea obligatorie RCA acoperă toate pagubele patrimoniale sau nepatrimoniale suferite de terți ca urmare a survenirii cazului asigurat, adică a producerii accidentului de vehicule.

8.7. Riscuri neacoperite Asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri în situațiile prevăzute la art.12 din Legea nr.132/2017. 1. Proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului a produs accidentul în următoarele condiții:  într-un caz de forță majoră;  din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate; 47

 din culpa exclusivă a unei terțe persoane; 2. Prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri. 3. Prejudiciile au fost produse bunurilor aparținând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea ori utilizat de aceeași persoană fizică sau juridică și care este condus de un prepus al aceleiași persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică. 4. Bunul avariat și vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soților. 5. Bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna. 6. Prejudiciile cauzate în situațiile în care nu se face dovada valabilității la data accidentului a asigurării RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere, conform prevederilor legale. 7. Partea din prejudiciu care depășește limitele de răspundere stabilite prin contractul RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului. 8. Amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului. 9. Cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latura civilă. 10. Sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredințat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul. 11. Prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător și persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului. 12. Prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul RCA poate dovedi că persoanele prejudiciate știau că vehiculul respectiv era furat. 13. Prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru, acestea constituind riscuri ale activității profesionale. 48

14. Prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale. 15. Prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului. 16. Prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac ori război.

8.8. Prima de asigurare Prima de asigurare este stabilită de către fiecare asigurător astfel încât să se acopere toate obligațiile ce decurg din încheierea contractelor RCA. Tarifele de primă practicate de asigurători se publică pe site-urile acestora. Pentru stabilirea tarifului de primă asigurătorii iau în calcul o serie de criterii, asigurându-se în acest fel o proporționalitate între tarifele practicate în perioade succesive și evoluția daunalității pe segmentul respectiv de asigurați. ASF publică semestrial un tarif de referință, cu caracter orientativ. Potrivit art.2 pct.24 din Legea nr.132/2017, prin tarif de referință înțelegem prima de asigurare cu caracter orientativ determinată pe baza datelor statistice de la nivelul pieței de asigurări RCA. Tariful de referință se calculează semestrial de către o societate cu expertiză recunoscută în domeniu, contractată de către A.S.F., după formula prevăzută la art. 2 pct. 24 și se publică de către A.S.F. Tarifele variază în funcție de: -

tipul asiguratului, persoană fizică sau juridică,

-

regiunea geografică,

-

vârsta asiguratului,

-

modul de utilizare a autovehiculului: nevoi personale, persoană juridică, curierat, taxi, etc,

-

tipul vehiculului: autoturism, remorcă, semiremorcă, etc.,

-

capacitate cilindrică (cu cât este mai mare, tariful crește),

-

numărul de locuri, la cele destinate transportului de persoane,

-

puterea motorului,

-

masa totală, 49

-

sistemul bonus/malus.

Bonus/malus este un sistem prin care asiguratul este încadrat în una dintre clasele de bonus (ceea ce conduce la reducerea primei de asigurare) sau în una dintre clasele de malus (ceea ce conduce la majorarea primei de asigurare), în funcție de istoricul de daunalitate al acestuia în perioada de referință. Pentru determinarea sumei reprezentând prima de asigurare, asigurătorul RCA poate lua în calcul istoricul daunelor plătite, în ultimii 5 ani, pentru accidente produse prin intermediul vehiculului asigurat, precum și utilizarea unor tehnologii de tip telematics. Tehnologiile de tip telematics constau în montarea unor dispozitive pe autovehicul care să monitorizeze modul cum este condus vehiculul, având aptitudinea de a modifica comportamentul în trafic al conducătorului auto și de a reduce riscul de accident. Tocmai de aceea sunt asigurători care acordă reduceri importante, de până la 40%, la primele de asigurare. Aceste tehnologii sunt utilizate și în asigurările din alte state. Astfel, la finele lui 2015, 16% din contractele de asigurări auto încheiate în Italia includeau utilizarea tehnologiei telematics, adică aproape 5 milioane de autovehicule erau dotate cu o „cutie neagră” care le monitorizează comportamentul în trafic, Italia fiind campioană absolută în acest domeniu. Sunt și state care sunt în faza de explorare/învățare a acestei tehnologii (SUA, Marea Britanie, Canada, Spania), dar și state reticente în legătură cu folosirea acestei tehnologii în asigurări (Germania). Asigurătorii acordă reduceri dacă asiguratul încheie și asigurarea CASCO pe lângă RCA, pensionarilor, persoanelor cu deficiențe locomotorii, utilizatorilor care nu au comis accidente în ultimii ani, etc. Asigurătorul RCA are obligația să informeze asigurații cu privire la modul de calcul al primei de asigurare.

50

9. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO (ASIGURAREA RCA) EFECTE

Producerea cazului asigurat dă naștere dreptului terțului păgubit de a solicita plata despăgubirilor și dreptul asiguratului de a încasa indemnizația de asigurare pentru despăgubirile pe care le-a plătit terțului.

9.1. Obligațiile părților contractante 9.1.1. Obligațiile asiguratului 1. Plata primelor de asigurare Neplata primelor de asigurare nu atrage rezilierea ca în cazul altor asigurări dacă asigurătorul RCA nu și-a exercitat dreptul de reziliere a contractului RCA. Asigurătorul este obligat să acorde despăgubiri terțului păgubit, având drept de regres atât pentru sumele datorate cu titlu de primă, cât și pentru cele plătite cu titlu de despăgubiri. 2. Exploatarea vehiculului cu diligența unui bun proprietar Această obligație nu este prevăzută în mod expres în reglementările privitoare la RCA, dar rezultă din economia acestora, cât și din reglementările generale în materia asigurărilor. Această obligație poate fi inserată în contractul de asigurare. 3. Notificarea asigurătorului RCA în cazul producerii riscului asigurat. 4. Informarea persoanei prejudiciate, obligație care constă în transmiterea terțului păgubit, la cererea acestuia, a informațiilor necesare pentru formularea pretențiilor de despăgubire

9.1.2. Obligațiile asigurătorului 1. Stabilirea primei de asigurare și informarea asiguratului 2. Principala obligație a asigurătorului o constituie plata despăgubirilor. 51

9.2. Efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat Producerea cazului asigurat dă naștere la trei categorii de raporturi juridice: -

între asigurat și asigurător,

-

între păgubit și asigurat,

-

între păgubit și asigurător.

Prima categorie de raporturi își are fundamentul în contractul de asigurare (răspundere civilă contractuală), a doua categorie de raporturi își are fundamentul în fapta delictuală a asiguratului (răspundere civilă delictuală), iar a treia categorie își are fundamentul în fapta delictuală a asiguratului, în contractul de asigurare și în reglementările din domeniul asigurărilor care-i recunosc terțului păgubit o acțiune directă împotriva asigurătorului.

9.2.1. Raporturile dintre asigurat și asigurător

 Informarea asigurătorului cu privire la producerea cazului asigurat Ca urmare a producerii unui accident de vehicule, asiguratul notifică asigurătorul RCA cu privire la aceasta în termen de 5 zile lucrătoare de la producerea accidentului, cu excepția situației în care asiguratul face dovada imposibilității îndeplinirii acestei obligații. În vechea reglementare, asiguratul avea obligația să-l înștiințeze pe asigurător în cel mai scurt timp cu privire la producerea accidentului, obligația fiind apreciată în raport de persoana asiguratului și de împrejurările producerii accidentului. Asiguratul furnizează asigurătorului RCA informații cu privire la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și documentele necesare instrumentării cazului. Neîndeplinirea de către asigurat a obligației de informare a asigurătorului nu limitează dreptul persoanei prejudiciate de a fi despăgubită. Normele din materia asigurării RCA nu reglementează o sancțiune pentru neexecutarea obligației de informare. Asigurătorul se poate prevala însă de dispozițiile art.2207 Cod civil, care prevăd că în caz de neîndeplinire a obligației de comunicare a producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul de a refuza plata indemnizației de asigurare dacă din acest motiv nu a putut determina cauza accidentului și întinderea pagubei. Terțul păgubit are dreptul de a informa pe asigurătorul RCA, pe propriul asigurător RCA sau BAAR, de producerea cazului asigurat și de a înainta o cerere de despăgubiri. Informarea se poate face prin orice mijloace de comunicare. 52

 Informarea asigurătorului cu privire la conduita persoanei prejudiciate privind acordarea despăgubirilor Asiguratul înștiințează asigurătorul RCA în termen de 5 zile lucrătoare de la producerea accidentului, cu excepția situației în care asiguratul face dovada imposibilității îndeplinirii acestei obligații, cu privire la următoarele aspecte: -

partea prejudiciată a solicitat despăgubirea de la acesta;

-

procedurile penale sau administrative au fost îndreptate împotriva lui în legătură cu evenimentul produs și informează asigurătorul RCA imediat cu privire la desfășurarea acestor proceduri și rezultatul acestora;

-

partea prejudiciată și-a exercitat dreptul de a fi despăgubită prin înaintarea unei cereri către o instanță judecătorească sau către o altă autoritate, în situația în care contractantul ia cunoștință despre acest lucru;

-

informațiile înscrise în contractul RCA au suferit modificări intervenite în timpul derulării contractului.

Legea nr.132/2017 nu precizează cum trebuie făcută înștiințarea, spre deosebire de reglementarea veche care prevedea că înștiințarea trebuie făcută în scris. Rezultă că înștiințarea poate fi făcută verbal sau scris și transmisă prin orice mijloace de comunicare. De asemenea, asiguratul are obligația de a se prezenta la asigurător, la solicitarea acestuia, pentru a furniza informații, dar neîndeplinirea acestei obligații nu îngrădește dreptul persoanei prejudiciate de a fi despăgubită.

9.2.2. Raporturile dintre asigurat și terțul păgubit Potrivit art.16 din Legea nr.132/2017, asiguratul transmite părții prejudiciate, la cererea acesteia, informațiile necesare pentru formularea pretențiilor de despăgubire, în special: -

numele, prenumele și adresa persoanei care a condus vehiculul asigurat în momentul producerii daunei;

-

numele, prenumele și adresa sau denumirea, sediul contractantului ori asiguratului;

-

denumirea, sediul asigurătorului RCA care a emis contractul RCA, seria și numărul contractului RCA, precum și numărul de înmatriculare/înregistrare al vehiculului asigurat ori numărul de identificare al acestuia. Considerăm că asiguratul poate comunica aceste date și din proprie inițiativă.

53

Pentru evenimentele în care sunt implicate două vehicule, din care rezultă numai prejudicii materiale, asigurații pot informa societățile din domeniul asigurărilor și în baza unui formular tipizat, eliberat de către aceste societăți, denumit Constatare amiabilă de accident, în care conducătorii vehiculelor implicate consemnează informații privind data și locul producerii accidentului, datele de identificare ale conducătorilor auto implicați, ale proprietarilor vehiculelor implicate, datele vehiculelor implicate și ale propriilor societăți de asigurare RCA, precum și informații privind circumstanțele producerii accidentului. Forma, dimensiunile, conținutul și procedurile privind utilizarea formularului tipizat sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F., în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare (a se vedea Anexa 5).

9.2.3. Raporturile dintre asigurător și terțul păgubit În cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați. Acțiunea directă împotriva asigurătorului este consecința principiului protecției terțului păgubit care cârmuiește asigurarea RCA.

9.2.4. Formularea cererii împotriva BAAR Conform art.33 din Legea nr.132/2017, BAAR, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, garantează fără a avea beneficiu de discuțiune despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenți ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule care staționează în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA, cu toate că, în conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea RCA, sau prin intermediul unor vehicule neidentificate, în următoarele condiții: a) dacă vehiculul sau tramvaiul a fost identificat, dar nu era asigurat pentru RCA, se acordă despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămarea integrității corporale sau sănătății ori pentru deces; b) dacă vehiculul sau tramvaiul rămâne neidentificat, se acordă despăgubiri pentru vătămarea integrității corporale sau sănătății ori pentru deces; prin excepție de la teza I, se acordă despăgubiri și pentru daune materiale cu aplicarea unei franșize de 500 euro în echivalent lei la cursul comunicat de BNR la data producerii accidentului, dacă în urma unui astfel de accident a rezultat decesul unei persoane sau s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății 54

unei persoane o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile; accidentul produs de un vehicul care a rămas neidentificat este accidentul în care respectivul vehicul a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care la avariat, după care a părăsit locul accidentului; c) în situația producerii riscului pe perioada suspendării contractului RCA, respectiv pe perioada suspendării dreptului de circulație al vehiculului conform prevederilor legale și pe perioada imobilizării vehiculului. BAAR intervine în calitate de organism de plată a despăgubirilor și în cazul accidentelor provocate pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru, prin intermediul unui vehicul neasigurat pentru RCA, exportat dintr-un alt stat membru în România, dacă accidentul se produce în termen de 30 de zile de la data acceptării exportului. Nu pot beneficia de despăgubiri persoanele care la data producerii accidentului au posibilitatea să își recupereze prejudiciile suferite în baza unei asigurări facultative sau obligatorii ori în baza legii și nici cele care au urcat de bunăvoie în vehiculul condus de către persoana vinovată pentru producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că pentru vehiculul respectiv nu era în vigoare un contract RCA.

9.3. Procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor Despăgubirile se stabilesc după depunerea cererii de despăgubire de către persoana prejudiciată sau asigurat, astfel: a) pe cale amiabilă; b) prin mecanisme de soluționare alternativă a litigiului; c) prin hotărâre judecătorească definitivă, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea între părți.

9.3.1. Stabilirea și acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă  Despăgubiri pentru avarierea sau distrugerea vehiculelor Articolul 2225 Cod civil consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă între asigurător și terțul păgubit. Sunt aplicabile și dispozițiile Legii nr.132/2017, precum și cele ale ale Normei ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România. Terțul păgubit are dreptul de a înainta cererea de despăgubiri direct către asigurător dacă riscurile produse sunt acoperite de asigurarea RCA și se cunoaște asigurătorul, precum și autorul accidentului. 55

Efecte -

Depunerea cererii reprezintă avizare de daună a asigurătorului RCA. Avizul de daună reprezintă acordul asigurătorului de plată a despăgubirilor pe cale amiabilă.

-

Asigurătorul este obligat să deschidă dosar de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice terțului păgubit care sunt documentele care trebuie depuse pentru soluționarea cererii de despăgubire în termenul legal.

-

În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

-

Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

-

Asigurătorul are obligația de a efectua anumite investigații cu privire la cauzele și împrejurările producerii accidentului în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, dacă accidentul nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice.

Asigurătorul are obligația să elibereze persoanei prejudiciate o copie a procesuluiverbal de constatare a pagubelor sau o notă de constatare în care să indice: numărul dosarului deschis, piesele constatate avariate, soluțiile tehnice adoptate (înlocuire, reparație), documentele pe care trebuie să le depună terțul păgubit până la finalizarea dosarului și efectuarea plății. Procesul-verbal trebuie semnat de părți, iar dacă fac obiecții vor fi menționate în procesul-verbal sau într-o anexă. Asigurătorii trebuie să aibă personal calificat pentru constatarea daunei sau să mandateze persoane juridice autorizate să desfășoare activități de constatare și lichidare a daunelor. Acestea din urmă pot desfășura activități pentru mai mulți asigurători, pe bază de contract. Asigurătorii rămân obligați față de terțul păgubit chiar dacă regularizarea daunelor se face prin persoane împuternicite. În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat să comunice terțului păgubit răspunsul cu privire la soluționarea cererii de despăgubire pe cale amiabilă. Trebuie să precizeze motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire. 56

Pentru stabilirea despăgubirilor trebuie să fie îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Se are în vedere suma asigurată și valoarea bunului în momentul producerii accidentului. Repararea vehiculului poate fi făcută prin avansarea cheltuielilor de către asigurător sau pe cheltuiala terțului păgubit, urmând ca acesta să depună la asigurător documentele justificative privind plățile făcute în vederea acordării despăgubirii. Dacă valoarea de reparație depășește valoarea de piață a vehiculului respectiv, se consideră că este daună totală și se acordă suma asigurată. Pentru daunele parțiale se acordă despăgubiri pentru repararea sau înlocuirea pieselor avariate, manoperă, transportul vehiculului avariat, cheltuieli cu limitarea pagubei, la prețurile practicate de unitățile specializate. Valoarea vehiculului în momentul producerii accidentului se stabilește prin scăderea din prețul vehiculului nou a uzurii, care se apreciază în raport cu vechimea, utilizarea, starea de întreținere a vehiculului. După comunicarea ofertei de despăgubire de către asigurător, terțul păgubit trebuie săși manifeste acceptarea sau refuzul. Dacă este de acord, trebuie să comunice modalitatea în care se va face plata: cu numerar sau ordin de plată, în contul personal sau al unității care a efectuat reparația. Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat, sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F. Cuantumul despăgubirii plătite poate fi reanalizat la solicitarea persoanei prejudiciate pe baza documentelor justificative depuse ulterior plății. Eventualele diferențe de plată a despăgubirii se achită în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de către persoana prejudiciată. Terțul păgubit trebuie să repare vehiculul la unitățile reparatoare auto - persoane juridice care au înscris ca obiect de activitate executarea de lucrări de întreținere și reparație a vehiculelor și sunt autorizate de Regia Autonomă "Registrul Auto Român" pentru aceste activități. Contractul RCA dă dreptul persoanei prejudiciate, în cazul producerii unui prejudiciu, să se poată adresa pentru efectuarea reparației oricărei unități reparatoare auto, în condițiile legii, fără nicio restricție sau constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unității reparatoare auto, care ar putea să-i influențeze opțiunea. De altfel, potrivit art.6 alin.9 din Legea nr.132/2017, contractul RCA trebuie să cuprindă o clauză potrivit căreia, în cazul 57

producerii unei daune, persoana prejudiciată se poate adresa pentru efectuarea reparației oricărui operator economic care desfășoară activități de reparații ale autovehiculelor, în condițiile legii, fără nicio restricție sau constrângere care ar putea să-i influențeze opțiunea. Potrivit art.38 alin.2 din Legea nr.132/2018, utilizarea în reparația vehiculelor avariate a pieselor sau ansamblelor contrafăcute și/sau falsificate de către unitățile reparatoare auto constituie infracțiune. Legea nu prevede sancțiunea aplicală, astfel încât această infracțiune se va pedepsi potrivit Codului penal. Dacă o efectuează în regie proprie, plata se face în numerar sau în contul personal. Odată cu încasarea despăgubirii, terțul păgubit va menționa în scris că a fost integral despăgubit și nu mai are nici o pretenție de la asigurător sau asigurat. Despăgubirile se plătesc asiguraților dacă aceștia dovedesc că au despăgubit persoanele prejudiciate.  Despăgubiri pentru avarierea sau distrugerea altor bunuri decât vehiculele Despăgubirile se acordă pentru: -

bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul;

-

bunurile aflate în vehicul, dacă nu erau transportate în temeiul unui contract cu proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului; este suficient să existe înțelegerea părților (negoțium), nu și un înscris constatator (instrumentum), pentru excluderea acestor bunuri de la despăgubire.

Nu se acordă despăgubiri pentru bunurile care aparțineau proprietarului, utilizatorului sau conducătorului vehiculului. În situația în care contravaloarea avariilor și distrugerii bunurilor depășește suma asigurată, diferența va fi suportată de asigurat. Despăgubirile pentru clădiri, construcții, alte bunuri se stabilește pe baza prețurilor pieței la data producerii riscului asigurat, în limita sumei asigurate, după verificarea prealabilă făcută de asigurător. În cazul vătămării sau al pieirii animalelor, se va avea în vedere prețul de pe piața locală la data producerii accidentului, iar terțul păgubit trebuie să probeze că este proprietar.  Despăgubiri pentru vătămare corporală sau deces În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori de deces rezultate în urma unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii se realizează pe cale amiabilă și/sau pe cale judecătorească. Se acordă despăgubiri atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru cele aflate în acel vehicul, cu excepția proprietarului, utilizatorului, conducătorului auto. Stabilirea despăgubirii pe cale amiabilă se realizează pe baza următoarelor criterii generale de evaluare (art.22 alin.5 din Legea nr. 132/2017): 58

a) despăgubirile cuvenite persoanelor prejudiciate ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății persoanelor se evaluează pe baza punctajului obținut prin însumarea punctelor, comunicat de către Institutul Național de Medicină Legală și prevăzut în reglementările A.S.F. b) evaluarea despăgubirilor are în vedere un nivel mediu prezumat al suferinței îndurate de persoanele prejudiciate; c) valoarea unui punct traumatic este egală cu dublul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de la data producerii accidentului; d) despăgubirile se pot ajusta în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, pe bază de documente justificative. e) punctajul pentru suferințele cauzate prin vătămarea integrității corporale ori a sănătății persoanelor include numai prejudiciile legate de durerile fizice; pentru prejudiciile legate de traumele psihice, persoana prejudiciată poate aduce documente în dovedirea acestora. În situația în care părțile nu se înțeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului este plătită de către asigurătorul RCA înainte ca acesta să se fi soluționat prin negocieri, prin soluționarea alternativă a litigiilor sau de către instanța judecătorească.

9.3.2. Stabilirea și acordarea despăgubirilor prin mecanisme de soluționare alternativă a litigiului Se aplică dispozițiile O.G. nr.38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre consumatori și comercianți, care creează cadrul legal, astfel încât reclamațiile împotriva comercianților să poată fi prezentate voluntar de către consumatori entităților care aplică proceduri de soluționare alternativă a litigiilor într-un mod independent, imparțial, transparent, eficace, rapid și echitabil, în scopul asigurării unui nivel înalt de protecție a consumatorilor și a bunei funcționări a pieței. În accepțiunea ordonanței, prin consumator înțelegem orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, iar prin comerciant înțelegem orice persoană fizică sau juridică, publică ori privată, care acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop, în numele sau pe seama acesteia. Entitatea de soluționare alternativă a litigiilor este o structură care asigură soluționarea unui litigiu printr-o procedură SAL (soluționarea amiabilă a litigiilor) și care poate funcționa exclusiv în cadrul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, în cadrul unei autorități publice centrale sau a unei autorități administrative autonome cu responsabilități în domeniul protecției consumatorilor.

59

Procedurile SAL sunt proceduri de soluționare extrajudiciară a litigiilor naționale și transfrontaliere izvorâte din contractele de vânzări sau din contractele de prestări de servicii încheiate între un comerciant care desfășoară activități în România și un consumator rezident în Uniunea Europeană prin intervenția unei entități de soluționare alternativă a litigiilor, care propune sau impune o soluție și care acționează în România. În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului.

9.3.3. Stabilirea și acordarea despăgubirilor pe cale judecătorească Dacă părțile nu ajung la o înțelegere, terțul păgubit va avea la îndemână: -

o acțiune în justiție împotriva autorului faptei, în temeiul dreptului comun,

-

o acțiune împotriva asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare.

Dacă fapta asiguratului constituie infracțiune, răspunderea asigurătorului va fi atrasă fie în cadrul acțiunii civile exercitată în procesul penal, fie pe cale separată. Dacă acțiunea civilă se exercită în procesul penal, ÎCCJ a statuat că asigurătorul participă în calitate de asigurător RCA. În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă.

9.4. Întinderea despăgubirilor ASF stabilește limite de despăgubiri pentru pagube materiale, vătămări corporale și decese. Dacă sunt prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciului depășește suma asigurată, despăgubirea se va acorda în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire.

9.5. Recuperarea despăgubirilor plătite de asigurator Potrivit art.25 din Legea nr. 132/2018, asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situații: a) accidentul a fost produs cu intenție, stabilită conform legii; b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste 60

fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție; c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracțiunii săvârșite cu intenție încearcă să se sustragă de la urmărirea penală; d) persoana răspunzătoare de consimțământul contractantului;

producerea

prejudiciului

a

condus

vehiculul

fără

e) asiguratul a refuzat în mod nejustificat îndeplinirea obligației de informare a asigurătorului cu privire la producerea cazului asigurat, împiedicând în acest fel asigurătorul RCA să desfășoare propria investigație, iar asigurătorul este în măsură să probeze că acest fapt a condus la plata nejustificată a despăgubirii.

9.6. Suspendarea contractului RCA Contractul RCA poate fi suspendat la cererea asiguratului care a încheiat un contract RCA pe perioada suspendării dreptului de circulație al vehiculului conform prevederilor legale sau pe perioada imobilizării vehiculului, cu obligația depunerii plăcuțelor de înmatriculare/înregistrare la autoritatea care le-a eliberat. Procedura suspendării și a cazurilor de imobilizare se stabilește prin reglementări comune ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Transporturilor, A.S.F. și Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene. Asiguratul are obligația ca, pe toată durata suspendării contractului RCA, să imobilizeze vehiculul într-un spațiu privat, în afara domeniului public. Neîndeplinirea acestei obligații este sancționată contravențional.

9.7. Încetarea contractului RCA Potrivit art. 7 din legea nr.132/2017, contractul RCA încetează: a) la data la care proprietarul vehiculului notifică asigurătorul RCA referitor la transmiterea dreptului de proprietate asupra vehiculului, însoțită de documente justificative; b) la data la care vehiculul este radiat din circulație; c) la împlinirea termenului stabilit în contractul RCA. De asemenea, potrivit art. 8 alin.1, contractul RCA încetează de drept dacă: a) riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă înainte de a se naște obligația asigurătorului RCA; b) producerea riscului asigurat a devenit imposibilă după nașterea obligației asigurătorului RCA. În cazurile prevăzute la art.8 alin.1) și la art. 7 lit. a și b, atunci când asiguratul a plătit integral sau în rate prima de asigurare, acesta este îndreptățit să o recupereze proporțional cu 61

perioada neexpirată a contractului RCA, dacă nu s-au plătit sau nu se datorează despăgubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării. În cazul în care asigurătorul RCA este ulterior obligat la plata unor despăgubiri pentru evenimente acoperite prin contractul RCA, asigurătorul RCA este îndreptățit să recupereze de la asigurat prima de asigurare restituită acestuia, la cerere.

62

10. ASIGURĂRILE DE PERSOANE

10.1. Obiectul contractului de asigurare de persoane Asigurările de persoane se referă la asigurările de viață, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și asigurările de sănătate. Potrivit art.2227 Cod civil, prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parțială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității în domeniul asigurărilor. 10.2. Riscurile asigurate Sunt asigurate următoarele riscuri: deces, supraviețuire, vătămare corporală, incapacitatea temporară și permanentă, spitalizare și cheltuieli medicale, boli grave, șomaj, etc. 10.3. Părțile contractante Părțile contractante sunt aceleași cu cele din orice contract de asigurare, respectiv asiguratul și asigurătorul. Totuși, asigurările de persoane au o particularitate și anume aceea că se pot asigura riscuri care privesc o altă persoană decât cea care încheie contractul de asigurare, asigurarea fiind valabilă numai dacă a fost consimțită în scris de persoana asigurată (art.2228 Cod civil). Persoana care încheie contractul de asigurare se numește contractantul asigurării, iar persoana asigurată poartă denumirea de beneficiar al asigurării. La survenirea riscului asigurat, beneficiarul va încasa indemnizația de asigurare, chiar dacă obligațiile specifice asiguratului îi revin, în acest caz, contractantului asigurării. 10.4. Încheierea contractului de asigurare de persoane Se aplică regulile generale privitoare la încheierea contractului de asigurare. Reamintim obligația de informare a asigurătorului/asiguratului, atât în etapa precontractuală, cât și pe tot parcursul executării contractului, neîndeplinirea ei având aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității dacă elementele necomunicate sunt esențiale, respectiv pe aceea a rezilierii contractului încheiat, asiguratul având și dreptul de a denunța contractul de asigurare.

63

10.5. Denunțarea contractului de asigurare de persoane În asigurările de viață, asiguratul poate denunța contractul în termen de 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător, fără preaviz, chiar dacă în contractul de asigurare nu se menționează acest drept. Denunțarea produce efect retroactiv (art.2229 Cod civil). Beneficiul acestui termen este reglementat doar în favoarea asiguratului, nu și în favoarea asigurătorului. Codul civil reglementează și o excepție. Astfel, potrivit art.2229, regulile denunțării contractului de asigurare de persoane nu se aplică în cazul contractelor încheiate pe o perioadă de 6 luni sau mai mică.

10.6. Efectele contractului de asigurare de persoane  Obligațiile asiguratului Asigurarea de persoane nu creează vreo obligație specială în sarcina asiguratului. Astfel, asiguratul va trebui să facă plata primelor de asigurare și să informeze asigurătorul cu privire la elementele esențiale ale contractului de asigurare.  Obligațiile asigurătorului Principala obligație a asigurătorului o constituie plata indemnizației de asigurare asiguratului sau beneficiarului asigurării. În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a stipulat un beneficiar, indemnizația revine moștenitorilor (va fi cuprinsă în masa succesorală) legali sau testamentari. Pot fi desemnați unul sau mai mulți beneficiari, la încheierea contractului de asigurare sau pe parcursul executării acestuia. Indemnizația de asigurare se plătește integral, independent de primirea altor despăgubiri, indemnizații, ajutoare. Creditorii asiguratului nu pot urmări indemnizația de asigurare cuvenită beneficiarilor asigurării sau moștenitorilor asiguratului, după caz (art.2236 Cod civil). Asigurările de persoane au un caracter forfetar. Aceasta înseamnă că indemnizația de asigurare este stipulată de părți în momentul încheierii contractului. Aceste asigurări sunt complet indiferente față de ideea de prejudiciu și nu au un caracter indemnitar. Nu despăgubesc și nu sunt limitate la valoarea vreunei pagube. De aceea se pot cumula mai multe astfel de asigurări sau se pot cumula cu asigurările de daune. Prin excepție, contractele de asigurare privind accidentele corporale au o componentă indemnitară.

64

Asigurările de viață, fiind asigurări care se încheie pe o perioadă mai lungă de timp, pot fi cu capitalizare și fără capitalizare. Operațiunile de capitalizare sunt operațiuni financiare, nu de asigurare, dar când sunt accesorii contractului de asigurare, întregul ansamblu va fi reglementat de legislația specifică asigurărilor, potrivit principiului accesoriul urmează soarta principalului.

10.7. Cazuri de excludere de la despăgubire Potrivit art.2233 Cod civil, asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare dacă: 

riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare.



riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat.

10.8. Încetarea contractului de asigurare de persoane Contractul de asigurare de persoane încetează: -

la expirarea duratei contractului,

-

prin reziliere,

-

prin denunțare unilaterală,

-

prin producerea riscului și plata despăgubirilor.

10.9. Asigurările de viață Noțiune. Potrivit directivelor europene referitoare la asigurările de viață, suntem în prezența unor astfel de asigurări în cazul în care angajamentele asigurătorului sunt legate de îndeplinirea cumulativă a două condiții: (1) angajamentul să fie luat de către o societate de asigurări și (2) executarea acestui angajament să depindă de durata vieții umane. Clasificare. Există o mare varietate de asigurări de viață care răspund cerințelor din ce în ce mai diversificate ale asiguraților. Nu se poate face o prezentare completă a acestor asigurări, dar în literatura de specialitate au fost identificate anumite criterii de clasificare. În funcție de riscul asigurat, distingem: -

asigurări de deces,

-

asigurări de supraviețuire, 65

-

asigurări mixte.

În funcție de natura prestației asigurătorului, distingem: -

asigurări cu indemnizație de asigurare în sumă fixă,

-

asigurări cu indemnizație sub formă de rentă temporară sau viageră.

În funcție de exigibilitatea prestației: -

asigurări în care prestația se execută imediat,

-

asigurări în care executarea prestației este amânată.

În funcție de numărul asiguraților: -

asigurări cu un asigurat,

-

asigurări cu doi sau mai mulți asigurați.

În funcție de durata contractului de asigurare: -

asigurări temporare,

-

asigurări pentru întreaga viață.

În funcție de dreptul de răscumpărare: -

asigurări cu răscumpărare,

-

asigurări fără răscumpărare.

Răscumpărarea este o modalitate de încetare anticipată a contractului de asigurare , în care asiguratul optează pentru denunțarea acestuia, solicitând plata sumei de răscumpărare. De regulă, suma de răscumpărare reprezintă un anumit procent din rezerva matematică constituită până în acel moment. Prin urmare, răscumpărarea este posibilă numai la contractele la care se constituie rezerva matematică, nu și la cele la care nu se constituie o astfel de rezervă, spre exemplu asigurări temporare de deces, asigurări simple de viață. Sumele pe care asiguratul le mai are de plătit asigurătorului se scad se scad din valoarea de răscumpărare. În funcție de cuantumul primei: -

asigurări cu indemnizație fixă,

-

asigurări cu indemnizație variabilă.

În funcție de modul de plată a primei: -

asigurări cu primă unică,

-

asigurări cu primă eșalonată. 66

În funcție de existența componentei de capitalizare: -

asigurări cu capitalizare,

-

asigurări fără capitalizare.

În funcție de caracterul aleatoriu al plății indemnizației: -

asigurări la care plata indemnizației este certă,

-

asigurări la care plata indemnizației este incertă.

Exemple de asigurări de viață. Dăm câteva exemple de asigurări de viață. Asigurarea de viață în care plata indemnizației de asigurare se face numai dacă asiguratul supraviețuiește unei date sau unei vârste. Asigurarea de rentă în caz de supraviețuire în care plata rentei se face fie imediat, din momentul încheierii contractului, dacă a fost plătită prima unică necesară constituirii capitalului, fie după pensionare. Asigurarea de deces în care plata indemnizației se face la data decesului asiguratului. Asigurare mixtă în care plata indemnizației are loc fie la decesul asiguratului, dacă acest deces intervine înaintea unei date, fie la expirarea contractului în caz de supraviețuire. Asigurarea tip student (de studii) care are ca scop economisirea unei sume de bani pentru studiile copiilor, indiferent dacă contractantul asigurării va fi sau nu în viață. Asigurarea de tip zestre prin care părinții asigură o sumă de bani copiilor în momentul în care aceștia își întemeiază o familie. Asigurarea suplimentară de deces și invaliditate permanentă prin accident, care însoțește asigurarea mixtă, prin care se acoperă cele două riscuri, invaliditate permanentă și deces, urmare a unui accident.

10.10. Asigurări de persoane, altele decât cele de viață Noțiune. În această categorie sunt cuprinse asigurările care acoperă riscul de accident sau boală, care afectează sănătatea asiguratului, cu consecințele cele mai diverse. Riscul de deces nu este acoperit prin aceste asigurări și necesită inserarea în contractul de asigurare a unor clauze suplimentare. Spre deosebire de asigurările de viață, asigurările de persoane non-viață se încheie pe perioade scurte de timp.

67

Exemple de astfel de asigurări. Asigurarea medicală este destinată acoperirii totale sau parțiale a cheltuielilor de spitalizare, dacă spitalizarea depășește un anumit număr de zile consecutive, a costurilor privitoare la tratamentul medical, ca rezultat al unor boli sau vătămări corporale în perioada asigurată. Riscul de deces nu este asigurat. Asigurarea medicală pentru boli incurabile încheiată printr-un contract separat sau print-o clauză adițională la o altă asigurare. Suma asigurată se va plăti fie în momentul diagnosticării cu o astfel de boală, fie o parte în momentul diagnosticării și o parte în momentul decesului, beneficiarului asigurării desemnat în contract. Asigurarea medicală pentru intervenții chirurgicale încheiată printr-un contract separat sau print-o clauză adițională la o altă asigurare. Asigurarea de accidente prin care asigurătorul se obligă să plătească sumele asigurate în cazul producerii accidentului sau decesului din accident. Prin accident se înțelege un eveniment fortuit, imprevizibil, având o cauză exterioară asiguratului, eveniment care poate avea ca urmare incapacitatea temporară de muncă, invaliditatea permanentă parțială sau totală sau chiar decesul. Se poate încheia de persoane fizice, ca asigurare individuală, sau de către persoane juridice, ca asigurare colectivă, fiind valabilă atât pe teritoriul României, cât și în străinătate. Asigurarea de călătorie care acoperă accidentele sau îmbolnăvirile care pot apărea în perioada derulării contractului, pe parcursul unei călătorii determinate, de obicei în străinătate. Unele societăți acoperă și riscul de deces.

68

Anexa 1.

Prima poliță Lloyds de asigurare civilă auto (1909) 69

Anexa 2

Poliță Lloyds de asigurare de accidente (1956) 70

Anexa 3.

Poliță Lloyds de asigurare de viață (1940) 71

Anexa 4

Formular de constatarea amiabilă a accidentului, reglementat de Norma ASF nr.39/2016 privind asigurările auto din România, în Anexa 7 72

Anexa 5

Instrucțiuni de utilizare a Formularului de constatare amiabilă a accidentului, reglementat de Norma ASF nr.39/2016 privind asigurările auto din România, în Anexa 8

73

BIBLIOGRAFIE

1. Vasile Nemeș, Dreptul asigurărilor, Editura Hamangiu, București, 2012. 2. Irina Sferdian, Dreptul asigurărilor, Editura C.H. Beck, București, 2007. 3. Irina Sferdian, Asigurări. Privire specială asupra contractului de asigurare din perspectiva Codului civil, Editura C. H. Beck, București, 2013.

74