Dregatorul Bogat

Dregãtorul bogat – pãzirea poruncilor1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, umnezeiasca Evanghelie a acestei duminici este aceeaºi cu cea ascultatã de noi în Duminica a XII-a dupã Rusalii, cu unele mici deosebiri. Astãzi însã ascultãm de la Sfântul Evanghelist Luca, dupã ce în Duminica a XII-a am ascultat-o de la Sfântul Evanghelist Matei (XIX, 16-26). Noi, împãrþind aceastã pericopã în douã, am tâlcuit partea întâi la Duminca a XII-a dupã Rusalii, spre a ne ocupa în aceastã duminicã de partea a doua a acestei sfinte Evanghelii. Dar se cuvine sã facem o legãturã duhovniceascã a celor spuse atunci cu cele ce urmeazã în finalul întâlnirii Mântuitorului cu un dregãtor bogat, pentru cã despre o asemenea întâlnire, bogatã ºi ea în rosturi vitale ºi mântuitoare, este vorba. Precum ne spune dumnezeiasca Evanghelie, un tânãr dregãtor bogat vine la Mântuitorul, se pleacã înaintea Lui ºi Îl întreabã:

D

“Bunule Învãþãtor, ce sã fac ca sã moºtenesc viaþa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mã numeºti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. ªtii poruncile: sã nu sãvârºeºi adulter, sã nu ucizi, sã nu furi, sã nu mãrturiseºti strâmb, cinsteºte pe tatãl tãu ºi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am pãzit din tinereþile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încã una îþi lipseºte: Vinde toate câte ai ºi le împarte sãracilor, ºi vei avea comoarã în ceruri; ºi vino de urmeazã Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, cãci era foarte bogat. ªi vãzându-l 1Dupã articolul apãrut în ziarul România liberã din 2-3 noiembrie 1991.

2

întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împãrãþia lui Dumnezeu! Cã mai lesne este a trece cãmila prin urechile acului decât sã intre bogatul în împãrãþia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: ªi cine poate sã se mântuiascã? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinþã la oameni sunt cu putinþã la Dumnezeu” (Luca 18, 18-27). Mântuitorul – Bunãtatea dumnezeiascã întrupatã – atrage atenþia cu tãrie acestui dregãtor lumesc, care vedea în Iisus doar un om, un învãþãtor, cã Binele e în Cel Unic bun – Dumnezeu – ºi din acest unic Izvor al binelui ne adãpãm toþi, ºi aºa ne putem afla toþi unitatea în bine ºi adevãr. Apoi îl întreabã: “ªtii poruncile? Sã nu sãvârºeºti adulter, sã nu ucizi, sã nu furi, sã nu mãrturiseºti strâmb, cinsteºte pe tatãl tãu ºi pe mama ta”. În poruncile divine se aflã viaþa divinã, viaþa de veci a Autorului lor: Dumnezeu cel viu. A pãzi poruncile cu acea conºtiinþã cã în ele e prezent Cel Veºnic, înseamnã începutul ieºirii din lumea neascultãrii, a orgoliului narcisist, a pãcatului, a morþii, ºi a intra în lumina zilei celei neînserate a Împãrãþiei lui Dumnezeu. Cãci, dacã, spre pildã, cel ce ucide poartã în el deja sãmânþa morþii, cel ce dã viaþã ºi salveazã viaþa îºi descoperã arvuna vieþii. Simþea o asemenea stare tânãrul bogat? Nu cumva simþirea, dulceaþa bogãþiilor acestei lumi, îl þine în lumea celor ce se trec ºi pier? Într-adevãr, rãspunsul lui: “Toate acestea leam pãzit din tinereþile mele” aratã aceastã lipsã tragicã. Mântuitorul Însuºi i-o aduce la cunoºtinþã. “Auzind Iisus i-a zis: Încã una îþi lipseºte: vinde toate câte ai ºi le împarte sãracilor, ºi vei avea comoarã în ceruri; ºi vino de-Mi urmeazã Mie”. “Una îþi lipseºte!”. Când Mântuitorul a fost primit ca oaspete în casa surorilor Marta ºi Maria, ni s-a dat sã auzim acelaºi cuvânt. “Maria aºezându-se la picioarele Domnului asculta cuvintele Lui. Marta se silea cu multã slujire sã pregãteascã ospãþ ºi a zis: Doamne, au nu socoteºti cã sora mea m-a lãsat singurã sã slujesc… . Iar Domnul i-a zis: Marto, Marto, te grijeºti ºi pentru multe te sileºti, dar un lucru trebuie. Maria partea cea bunã ºi-a ales care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42). Amândouã surorile slujeau Domnului, fiecare în felul ei. Dar un lucru rãmâne de trebuinþã absolutã, eternã: “Unicul necesar” – urmarea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, starea în faþa Lui. Aceasta nu înseamnã sã blestemi, sã arunci anatema asupra lucrurilor acestei lumi, care sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dar a te închina lor înseamnã a avea soarta lor. “Omule, zice un suflet creºtin, tu te transformi în ceea ce iubeºti: în Dumnezeu (dupã har), dacã tu Îl iubeºti pe Dumnezeu; în pãmânt, dacã tu iubeºti doar pãmântul”. Nu poþi sã nu iei seama cã am ajuns atât de pervertiþi, încât sufletul nostru ascultã prea mult glasul ºi chemãrile celor trecãtoare. Ochii,

3

urechile, gustul, mirosul, toate sunt îndreptate spre cele ce o clipã ne îndulcesc ºi pier. Ne-am pervertit într-atât conºtiinþa, încât sã se spunã de cãtre unii sãrmani “filosofi” cã “în intelect nu existã nimic care sã nu fi fost înainte de simþuri”. ªi cum prin simþurile din afarã intrã cele dinafarã, pieritoare, s-a ºi zis: “Moartea intrã prin ferestre”, adicã prin simþuri, care sunt ca niºte ferestre zidite în trupul nostru, dar prin care ne-a fost dat sã privim, prin toate fãpturile, spre Ziditorul lor. ªi ne aducem aici aminte de cuvântul spus de Dumnezeu unui suflet sfânt: “Lumea face atâta zgomot la urechile voastre, încât glasul Meu nu-L mai auziþi”. A auzit dregãtorul bogat glasul lui Iisus? A auzit el un glas, dar fãrã înþelesul lui, fãrã sã-i simtã chemarea. Bietele lui simþuri erau doar trupeºti, pervertite. Pentru a auzi ºi înþelege glasul lui Dumnezeu, ºi din Scripturi, ºi din fãpturi, ne trebuie ceea ce numesc Pãrinþii “simþirea înþelegãtoare” – simþirea minþii; “simþirea duhovniceascã”, cum o numeºte Sfântul Simeon Noul Teolog. Simþirea prezenþei Duhului Sfânt în noi, prin Care credem ºi mãrturisim: “Domn (ºi Dumnezeu) este Iisus Hristos” (I Corinteni 12, 3). ªi prin Acelaºi Duh Sfânt ne simþim ºi noi fraþi cu Hristos Domnul ºi înfiaþi de Dumnezeu, strigând: Avva! Pãrinte! (Romani 8, 15). Prin Sfintele Taine se deschide în noi tocmai aceastã simþire duhovniceascã. La Sfântul Botez ne rugãm: “Dezbracã de pe noi învechitura, ne înnoieºte spre viaþa de veci, ne umple de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos...”. Iar prin Taina Sfântului Mir se pecetluiesc cu “Pecetea darului Duhului Sfânt” toate încheieturile ºi simþurile trupului, tocmai pentru a dobândi în Duhul Sfânt sensibilitatea, simþirea duhovniceascã. Simþurile, vãzul, auzul, mirosul, gustul, pipãitul, nu se stricã (pãcatul le stricã), ci se spiritualizeazã prin har, se fac instrumente, cãi ale primirii descoperirilor dumnezeieºti. “Duhul Sfânt strãmutã lucrãrile simþurilor din afarã spre simþurile dinlãuntru – de pildã vederea spre mintea care priveºte lumina vieþii; auzul spre înþelegere; gustul spre puterea deosebitoare a raþiunii; mirosul spre cunoaºterea minþii; iar pipãitul îl strãmutã spre starea de veghe a inimii – ca sã petrecem viaþa îngereascã pe pãmânt”, învaþã cuviosul Nichita Stithatul. De aceea ne ºi rugãm: “Doamne, lumineazã-mi ochii gândului, înþelepþeºte-mã sã înþeleg poruncile Tale, sã fac voia Ta”. Psalmistul mãrturiseºte: “Auzului meu vei da bucurie ºi veselie” (Psalmul 50, 9). Credinciosul, împãrtãºindu-se cu trupul ºi sângele dumnezeiesc, exclamã, în Liturghie: “Am vãzut lumina cea adevãratã, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinþa cea adevãratã...”; sau îºi zice, împreunã cu Sfântul Simeon Noul Teolog, cã “darul i s-a fãcut pahar al bãuturii dumnezeieºti ºi al undei nemuritoare, umplându-se de desfãtare cereascã cu care singuri îngerii se desfatã ºi sunt pãstraþi

4

nestricãcioºi”. Aceasta este înãlþarea ºi pregustarea, arvuna încã de aici a veacului viitor ºi a vieþii de veci cu Hristos. Aceasta ne scoate din platitudine, din plictiseala ºi monotonia unei vieþi fãrã relief, pe care numai harul divin îl poate oferi, ºi ne salveazã din înspãimântãtoarea stricãciune a feluritelor patimi – mania drogurilor, prostituþie, crimã, sinucidere. Aºa înþelegem ºi pe fraþii noºtri, sãrmani necredincioºi, atei: simþirea duhovniceascã le este atrofiatã, candelele stinse, uºa închisã (Matei 25, 10). Dar dregãtorul din Evanghelie? “Auzind acestea (adicã urmarea deplinã a lui Hristos) s-a întristat, cãci era foarte bogat”. ªi Iisus, privindu-l cum se depãrta de El întristat, sclav al lanþurilor lui lãuntrice, rosteºte: “Cât de greu vor intra cei ce au averi în împãrãþia lui Dumnezeu! Mai lesne este a trece cãmila prin urechile acului decât sã intre bogatul în împãrãþia lui Dumnezeu”. Imagine pe care unii tâlcuitori o explicã astfel: se afla în Ierusalim o portiþã a cetãþii prin care nu puteau intra decât oiþele, iar cãmilele, care le însoþeau, nu puteau pãtrunde, precum nici animalele sãlbatice, distrugãtoare. Mai curând puteau intra cãmilele cu poverile lor, decât bogaþii, cu ºi mai mari poveri. Iar cei ce ascultau surprinºi, îngrijoraþi, întreabã, ca ºi noi: “Atunci cine poate sã se mântuiascã? Iisus a zis: Cele ce sunt cu neputinþã la oameni sunt cu putinþã la Dumnezeu”. – Tainã a iubirii dumnezeieºti care ne cheamã mereu. A iubirii Lui, Care, în Hristos, a venit la noi în chipul robului, al sãracului, al pelerinului, la uºile noastre, la durerile ºi lipsurile noastre, ºi ne spune: “Eu îþi sunt inimiii tale de toate: Eu îþi sunt tatã, Eu frate, Eu mire, Eu casã; Eu îþi sunt hrãnitor, Eu hainã, Eu rãdãcinã, Eu temelie. Tot ce vrei aceea îþi sunt. Ca sã nu ai lipsã de nimic. Voi fi în slujba ta. Eu îþi sunt ºi prieten, ºi oaspe, ºi cap, ºi frate, ºi sorã, ºi mamã. Îþi sunt toate. Numai poartã-te sincer cu mine. Sãrac fãcutu-M-am pentru tine, pribeag; rãstignitu-M-am pentru tine pe Cruce ºi am fost pus în mormânt. Sus intervin pe lângã Tatãl pentru tine. Tu eºti pentru Mine totul; ºi frate, ºi împreunã moºtenitor, ºi prieten, ºi mãdular (al trupului Meu). Ce mai vrei încã?” (Sf. Ioan Gurã de Aur). Amin.