De La Droguri La Hristos

De la droguri la Hristos Dieter Rohring Când creşti într-o familie în care tatăl este poliţist, consideri că acolo totul este in ordine. Până la urmă un poliţist este imaginea slujbaşului de stat, şi în familia lui ar trebui să se vadă ordine, siguranţă si disciplină. Dar la noi totul era altfel. Tatăl meu provenea dintr-o familie modestă, avea însă posibilitatea să studieze – şi chiar a avut această intenţie. După ce a terminat şcoala profesională de lăcătuş a început o facultate de construcţii de maşini. Dar războiul l-a împiedicat să termine studiile. După război părea că tatălui meu nu i se mai putea oferi decât o singură slujbă sigură, care nu îi aducea însă nici o satisfacţie şi care nu constituia pentru el un loc plăcut de muncă: poliţist. Mama provenea dintr-o familie creştină înstărită. Părinţii ei avuseseră planuri măreţe cu fiica lor, astfel încât nu au fost aşa de entuziasmaţi când fiica lor s-a căsătorit cu un poliţist, meserie în care nu poţi să-ţi afirmi gradul de cultură. Şi pe deasupra mai era şi catolic. Aşa că nu a fost de mirare că în această căsătorie s-a ajuns la tensiuni, la care bunicii mei nu se poate spune că nu contribuiau. Curând tatăl meu a început să bea, pentru că aşa cum el însuşi afirma, el nu era un om care să suporte problemele din jur. Aşadar am crescut într-o familie, cu fraţii mei, în care nu era nici un fel de armonie. Mama

mea rănită şi amărâtă, avea pentru soţul ei numai dispreţ, iar tatăl meu, fiind astfel încadrat, a devenit un singuratic care se închista tot mai mult în el, s-a cufundat tot mai mult în beţie, iar noi, copiii, eram tot mai neglijaţi. Această atmosferă deprimantă din casa părinţilor mei m-a marcat foarte mult, astfel că orice idee de a-mi întemeia o familie mi-a devenit urâtă. Se întâmpla deseori, ca şi băiat de 10 ani, să fiu trezit noaptea uneori chiar la ora 24 şi trimis să aduc tatălui meu, de la cea mai apropiată cârciumă, câte o sacoşă cu sticle de bere – pentru ca el să-şi continue patima. Mama, care renunţase să mai aştepte ceva de la căsătoria ei, a început să se ocupe de educaţie şi să facă tot ce poate încât să iasă ceva din copii ei. Astfel eu am fost dat la un gimnaziu într-o şcoală de tip Waldorf. Această şcoală funcţiona după principiul: ”Ieşiţi din lume şi descoperiţi că ea nu are nici un conţinut care merită trăit.Dacă aţi recunoscut acest lucru luaţi-vă în consideraţie imaginaţia voastră si deveniţi antropozofi ezoterici”. Dar aceia care nu înţeleg filosofia antropozofilor, sau nu o pot suporta, nu se aleg cu nimic din ea. Apoi ei ajung, de fapt, nişte critici ai lumii înconjurătoare care nu au nici o perspectivă în viaţă. Cu siguranţă în aceasta a constat motivul pentru care câţiva colegi de clasă au ajuns să se sinucidă, iar unii au devenit dependenţi de droguri. Eram pe atunci în clasa a 10-a şi rezultatele mele la învăţătură erau mizerabile. La latină aveam un 6, iar

celelalte materii mă interesau la fel de puţin. Totul mi se părea stupid, plictisitor şi fără sens. Mă rodeau întrebări chinuitoare: de ce trăiesc? De ce acasă situaţia este atât de oribilă? De ce nu se schimbă nimic? Eram dezamăgit şi nemulţumit. De ce este viaţa atât de stresantă, aşa nebună, aşa de stricată ? Cu asemenea gânduri am rupt-o cu şcoala şi am început să caut şi să cunosc tineri, care pe la începutul anilor ’70, cum era atunci la modă, se îmbrăcau pestriţ, aveau un puternic simţ de tovărăşie, şedeau în grupuri pe undeva prin oraş, făceau muzică şi consumau droguri. Am devenit prieten cu un tânăr care m-a introdus pentru prima dată în lumea drogurilor. Mi-a procurat LSD-uri şi mi-a explicat cum trebuie păstrată şi administrată doza şi cum trebuie evitată doza periculoasă. Când am luat prima doză, şedeam în sufrageria bunicilor mei pe podea şi priveam cu lupa covorul persan. Deodată mi s-a părut că picioarele îmi sunt foarte departe, mă învârteam în cerc. Mi s-a făcut rău. Am simţit că a început să îşi facă efectul LSD-ul şi m-am dus în camera mea. Deodată am văzut cum uşile camerelor se deschideau în mii de trepte şi o adiere de vânt legăna dintr-o parte în alta nişte şnururi de culoare roşu deschis din faţa unei uşi. Mi se părea că intrând prin această uşă, păşeam într-o lume misterioasă, pe care nu o cunoscusem până acum. Podeaua devenea tot mai fierbinte şi se transforma într-un fel de valuri dând impresia că este lavă vulcanică. Tapetul îmi oferea privirii un fel de forme

ciudate tridimensionale. M-am aşezat pe pat cuprins de o emoţie ciudată. Apoi am simţit nevoia să ascult muzică rock. Mă simţeam de parcă aş fi într-o boxă audio şi ca şi cum camera ar fi boxa. Îmi veneau la urechi sunete nebuneşti. Când am închis ochii „totul se învârtea cu mine ca un carusel şi când am stins lumina toate obiectele din jur le vedeam roşii ca para focului”. Am găsit totul fascinant, şi consideram că am descoperit, în sfârşit, o posibilitate de a mă sustrage din realitatea raţională şi a mă cufunda într-o altă lume cu alte dimensiuni şi alte idealuri. După câteva ore am revenit la realitate, mă simţeam ca şi cum cineva mi-a furat ceva drag, mă simţeam nemângâiat, dar … ciudat … o mângâiere firească mi se părea acum de nesuportat. Făcusem cunoştinţă cu o altă lume pe care o simţeam ca o necesitate vitală, din care fusesem smuls. În mine s-a născut o dorinţă necunoscută până atunci: aceea de a lua o nouă doză şi aceasta cât mai repede posibil. Nu după mult timp am fost coptat şi am ajuns să activez în grupul dependenţilor de droguri. Luam împreună doze de LSD, dezvoltam un adevărat cult, urmând anumite ritualuri, printre care era inclusă muzica rock, un anumit fel de îmbrăcăminte, pentru ca totul să fie ca un ceremonial, care crea o anume atmosferă, care să conducă la euforie, la delir, la transferul într-o altă lume, o lume a iluziilor.

Cu cât îmi administram însă mai des LSD-ul, şi aceasta s-a repetat de 200 sau de 300 de ori, cu atât observam că intensitatea fascinaţiei se diminua . Timpul în care nu luam LSD-ul, timp pe care îl consideram pauză, devenea timpul de chin. Atunci mă intrebam: ce sens are viaţa? Dispreţuiam pe toţi cei din jurul meu. Mă consideram o personalitate, un om valoros, dar neînţeles. Neavând suficientă cultură percepeam şi interpretam realitatea în mod deformat. Îmi spuneam: ce viaţă este aceea să lucrezi toată ziua? Ce satisfacţie găsesc oamenii ăştia în viaţă? Te duci acasă la sfârşitul programului de lucru, te uiţi la televizor până îţi vâjâie capul; apoi te culci, dormi şi în dimineaţa următoare să reiei acelaşi circuit ridicol şi lipsit de sens. Nu, nu asta nu era pentru mine! Şi apoi pe la 60 de ani, ieşi la pensie – scoţi probabil nişte buruieni în vreo gradină ca să-ţi petreci cumva timpul. Apoi îţi închei viaţa pe pământ în vreun azil de bătrâni? Nu mulţumesc … nu e pentru mine! Eu am un alt stil de viaţă! Şi totuşi dacă eram sincer, trebuia să recunosc că şi eu mă găseam tot într-un circuit fară sens: îmi luam drogurile, plecam sub efectul lor într-o călătorie într-o lume a iluziei. Apoi aterizam din nou pe terenul realităţii şi trebuia iar să plec şi iar mă întorceam … . Mi se părea totul fără sens. Am început să caut răspuns la întrebarea mele cufundându-mă în literatură. Citeam ”Steppanwolf” de Hermann Hesse şi îmi regăseam în această carte gândurile. Carlos Castaneda mă impresiona profund, şi în

sfârşit citeam William Burroughs, care mă fascina. Autorul, care era considerat un geniu privit pe fundalul mişcării de stânga, îşi descria viaţa ca ”ficsist” fiind descendent din New York. El îşi găsise alternativa trăind în dependenţă de morfină. Inspirat de acest autor de carte, am încercat cu prietenul meu să probăm, să intrăm intr-o lume fascinantă prin morfină pentru a continua cu perseverenţă drumul pe care pornisem. Şedeam în maşină în parcare, în faţa unei discoteci în Wuppertal, când a trecut pe lângă noi un dealer cu ”marfă proaspătă”, pe care o avea de la o farmacie pe care o jefuise. Avea în sacoşă morfină şi ne-a întrebat dacă nu dorim să ne dea câte un pacheţel. De fapt noi tocmai aceasta aşteptam. Eram stăpâniţi de un sentiment ciudat de curiozitate, după ce am fiert seringile, le-am umplut şi ne-am făcut câte o injecţie unul altuia. Efectul a depăşit aşteptările. Am descoperit un sentiment de satisfacţie deosebit. Eram mai mult decât mulţumiţi, jubilam, consideram că nu-mi mai lipseşte nimic. Îmi amintesc numai cum alergam pe străzile din Wuppertal ca într-o vară călduroasă spunându-ne reciproc: ”Cu siguranţă acest drog ne face fericiţi fără să devenim dependenţi de el!” Aşteptam ca viaţa de acum încolo să ne ofere altceva. Dar când în dimineaţa următoare efectul a trecut, mai aveam o singură dorinţă: această experienţă de extaz trebuie să se repete! Aşa am început să alergăm spre Düsseldorf şi mai târziu în Arnheim – Olanda, pentru a cumpăra acolo droguri. Dar euforia pe care o

experimentam, se transforma curând, în depresie care se furişa în întreaga mea fiinţă ca un parazit. Curând am devenit conştient că, pe furiş în mod inevitabil am devenit dependent şi că nu mai aveam cale de întoarcere! Pentrucă eram un individ radical şi consecvent în ceea ce făceam, lucrurile au evoluat până acolo încât am ajuns la un necesar de 1 gram de heroină pe zi. Aveam nevoie de 100 pană la 150 € pe zi ca să finanţez acest necesar. Cum să procuri bani pentru droguri ? Am ajuns astfel să mă specializez învăţând meserii specifice pentru a obţine cât mai rapid bani: crimă organizată, spargeri, tâlhării, escrocherii. Dacă, de exemplu, cineva avea nevoie de o piesă electronică, mergeam cu el în magazinul cel mai apropiat care vindea acest produs, mi-o arăta, negociam un preţ mai mic decât cel de pe etichetă, furam piesa din magazin şi o vindeam „clientului” la preţul negociat (uneori preţul era la jumătate). Nu era prea complicat, ascundeam piesa sub haină şi dispăream din magazin. Aveam şi alte sisteme de a fura: pentru scurtele de piele urmăream un moment în care vânzătorul urma să ambaleze lângă casierie hainele, aşteptam un moment când acesta se încurca în vreun dialog şi în acest moment de neatenţie a vânzătorului luam scurta de piele, o puneam în sacoşa mea şi dispăream din magazin. Drogul îmi dădea curaj. Sub influenţa heroinei eram fără scrupule. Odată, era într-o seară de Crăciun, eram mai mulţi împreună. Ne-am administrat heroină de o calitate superioară, după cum gândeam noi. Am luat doar o

jumătate de gram de heroină şi efectul a fost dublu. Când prietenul meu m-a întrebat de efect eu eram deja în stare de inconştienţă întins pe podea. Prietenii au început să mă lovească, mă loveau cu pumnii, cu palmele peste obraji. M-au luat pe sus şi m-au dus aşa în bătăi pentru ca să nu adorm să fac astfel o comă respiratorie. În final m-au pus într-un autobuz şi m-au lăsat singur considerând că mă pot descurca să ajung singur acasă. Dar… în prima zi de Crăciun m-am trezit într-un spital la reanimare. În jurul meu erau numai furtune de cauciuc pentru oxigen. Îmi era clar că nu va dura mult şi va veni poliţia să mă interogheze. Am privit spre coridor, mi-am îndepărtat furtunele şi am fugit cât am putut de repede. Nici azi nu ştiu cum am reuşit să ies din locul acela. M-am orientat asupra locului şi am fugit la prietenul meu în Ronsdorf. Simţeam o nevoie acută să iau din nou o doză. Când apoi, un timp nu am avut deloc heroină, îmi era rău şi încercam să-mi uşurez criza cu somnifere sau alcool. De patru ori am fost adus în spital în delir, aşadar în stare de comă, în pericol, de a muri. Acolo în staţiunea de dezintoxicare îmi veneau bineînţeles gânduri cu privire la moarte. Prima dată, m-am gândit că poate nu ar fi aşa grav dacă ar fi să mor, şi îmi imaginam cum ar fi înmormântarea. Dar după câteva momente de milă faţă de mine însumi, uitam. Alteori mă întrebam ce ar putea urma după moarte … şi în sfârşit s-a produs în mine o teamă.

Gândul morţii a început să mă înfricoşeze şi chiar să intru în panică la acest gând. În staţiunea de reanimare Langenfeld, după trei zile am spart fereastra, am îndepărtat cioburile cu un prosop şi am sărit afară în gol. Din fericire m-am izbit agăţându-mă cu mâinile de parapetul clădirii şi ca pe un tobogan am alunecat pe el în jos până la etajul 3. Era doar o bară subţire din metal şi când îmi amintesc cum am reuşit, mi se face rău. Era forţa şi stăpânirea de sine pe care o aducea drogul. Riscul nu mi se părea aşa mare. Eram stăpânit de indiferenţă în faţa lucrurilor care mi se puteau întâmpla. Era o linişte a nebunului, care îmi zicea că nu am nimic de pierdut chiar dacă ar fi să mor. De şapte ori am fost în situaţia în care am ajuns în pragul morţii. De fiecare dată se găseau oameni care chemau salvarea sau poliţia. Şi totuşi, gândul morţii mă făcea deseori să intru în panică. Şi aceasta pentru că nu ştiam ce se va întâmpla cu mine după moarte. Am ajuns aşadar într-un hăţiş teribil. Trăiam numai pentru a mă droga, făceam tot posibilul ca să pot să-mi procur aceste droguri; nu puteam trăi deci fără să mă droghez, pe de altă parte a apărut această panică, de care am început să fiu obsedat. Gândul că dacă voi continua să mă droghez voi muri. În închisoare

În final am ajuns să stau 7 luni în închisoarea din Wuppertal. A fost o perioadă oribilă. Tribunalul a pledat cu zel împotriva mea. Aveau motive să o facă. Amintesc aici spargerea farmaciei de unde am procurat morfină. Am profitat de faptul că prietena mea era internată într-o policlinică pentru a efectua o întrerupere de sarcină. Aceasta mi-a adus deja 3 ani şi jumătate, mai ales pentru că au avut un martor împotriva mea. Apoi a fost jaful din Düsseldorf pentru care puteam primi 5 ani. Totuşi tribunalul nu a avut probe suficiente, găsind asupra mea decât o jumătate de gram de morfină. O altă acuzaţie a fost falsificarea unui certificat medical pe baza căruia am luat de la farmacie morfină. Aceasta o făcuse însă prietena mea. De aceea condamnarea nu a fost decât de 1 an şi jumătate. Acum şedeam în Siegburg şi aveam în celulă timp suficient să cuget la viaţa mea. În fantezia mea, jucam rolul unuia care nu gândeşte mult dar care nu are încredere într-o lume care nu face altceva decât să strice. Eram convins că sunt pe un drum greşit şi mă gândeam că dacă aş fi avut o activitate, dacă aş fi lucrat şi aş fi mers şi eu ca fiecare om pe un drum normal, nu aş fi ştiut de heroină şi de acele depresii chinuitoare în care mă aflam, atunci când nu aveam drogurile de care eram dependent. Aici în închisoare mă găseam iarăşi într-un nou mediu, pe care însă îl consideram din nou ca dominat de incultură. Împreună cu mine, aici erau bătăuşi, violatori, criminali, ficsişti, şi fiecare grup avea stilul lui de viaţă.

Aparţineam de ficsişti; aşa că abia am făcut un tur prin închisoare, că am şi întâlnit vechi camarazi de pe scena pe care jucaserăm aceleaşi roluri. Ne-am povestit păţaniile, ne-am amintit cât de bine era în Amsterdam, în Paradiso, ce calităţi aveau acele droguri sau celelalte şi multe altele de felul acesta. Ne imaginam cum ar putea fi spartă mai bine o farmacie şi cum ar putea fi capturate mai uşor drogurile. Toate aceste amintiri trezeau în mine dorinţe care rămânea apoi doar iluzii. Noaptea aveam vise despre opiu şi heroină; eram însă chinuit de gândul că nu le pot consuma. Mă trezeam complet extenuat şi mă simţeam frustat în celula mea. Ce era mai dureros pentru mine însă erau depresiile, ele deveneau din ce în ce mai chinuitoare. În timpul acestei detenţii mi-a murit mama, care în ciuda tuturor dezamăgirilor pe care i le adusesem, avusese relaţii bune cu mine. Suferise mult pentru că vedea cât de inevitabil mă prăbuşesc în nenorocire şi mizerie. A murit cu siguranţă din cauza grijii care a frământat-o cu privire la viaţa mea. Mă vizitase de două ori în închisoare. De acum, pentru că ea nu mai trăia, nu mai aveam nici o relaţie cu familia pentru că tatăl meu şi ceilalţi ai mei din familie întrerupseseră total orice relaţie cu mine. Când am ieşit din închisoare, nu aveam nici o perspectivă de viaţă, şi singurii oameni cu care mai aveam relaţii erau cei ce se drogau, sub denumirea de ficsişti. Aceştia se bucurau foarte mult de cei care se întorceau pe scenă venind din închisoare. Am fost primit aşadar cu entuziasm: „Grozav că eşti iarăşi aici! Poftim, primul

pachet, îl primeşti gratis!” Au durat însă numai două zile, pentru că am fost din nou prins, şi am ajuns din nou în închisoare. Mai apoi, am fost cotat irecuperabil, astfel că am început să primesc în fiecare zi 10 mililitri de polamidon. Mă consideram invidiat de ceilalţi. Eram mândru căci acum făceam parte dintre ficsiştii care ajunsesem cel mai sus în elită pe această scenă. Puteam să merg în fiecare zi la medic, care îmi elibera o reţetă pentru tranchilizante, iar farmacia mi le elibera cu condiţia de a-mi găsi singur un loc unde să-mi fac această terapie. Polamidonul este asemănător cu morfina dar, bineînţeles, mult mai toxic. După ce medicul îmi elibera reţeta, alergam cu aceasta la prima farmacie iar apoi la prima toaletă, sau după caz, într-un colţ de parc unde îmi injectam conţinutul în vene. Treptat, mi-a devenit egal dacă oamenii văd starea în care mă aflu. Starea mea de sănătate era însă complet ruinată. Trei luni am avut o boală cunoscută de noi, cei ce ne drogam, sub denumirea de „gălbenare a ficsiştilor”. A urmat apoi o stare, în care de fiecare dată când îmi injectam doza, aveam în tot corpul frisoane. Nu mai aveam poftă de mâncare. Şi apoi … vinişoarele din ochi …. Au început să-mi plesnească, astfel că au început să-mi curgă ochii. Era o hemoragie de sânge care se scurgea din ochi … lacrimi de sânge. Simţeam că mi se apropie sfârşitul. Eram un om fără acoperiş, un om singuratic, ştiam că nimeni nu voia să aibă de a face cu mine. Eram un ficsist ratat, un tip care

nu mai e bun de nimic, nu mai eram în stare nici măcar să mai merg drept, mergeam gârbovit, nu puteam ţine drumul drept. Eram conştient că viaţa mi-a trecut degeaba şi fără sens. Nu plânsesem niciodată, dar realizând în ce hal ajunsesem, lucrul acesta m-a marcat atât de mult, încât m-am aşezat pe treptele unei case şi nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Ochii mă usturau îngrozitor. Îmi curgeau lacrimile ca un potop. Lacrimi ca stropi mari de sânge. Erau lacrimile însângerate ale stării nenorocite în care mă aflam şi din care simţeam că nu mai există nici un drum de ieşire. Mergeam pe străzi fără nici o ţintă şi trebuia să cerşesc un loc de dormit, pentru că locuinţă nu mai aveam demult. Nu aveam nici un domiciliu, eram al nimănui. Tot ce mai aveam era dependenţa mea nenorocită de droguri, de care nu mai puteam scăpa şi o depresie care mă învăluia din ce în ce într-o ceaţă adâncă şi deasă ca în infern. Zăceam din nou, odată, fără cunoştinţă într-o clinică de reanimare a unui spital din ţară. Când m-am trezit şi când am simţit durerile din braţe, cauzate de perfuziile care îmi erau administrate, fiind conştient de ceea ce urma, că fusese anunţată poliţia, realizam că trebuie să fug de acolo, să evadez. De această dată însă evadarea mea a eşuat. Din spital am ajuns din nou în închisoare. Toate medicamentele pe care le primeam pentru a-mi uşura criza în care mă aflam, nu-mi puteau alina depresia; şi această depresie era durerea sfâşietoare a sufletului meu nenorocit. A trebuit să cedez. Aşa se face că atunci când

instanţa a hotărât după câtva timp să fiu eliberat am strigat judecătorului: „Lăsaţi-mă pentru totdeauna aici în închisoare; e mai bine aici, nu mai am nevoie de libertate!” Ştiam că afară voi avea parte de chinuri mai mari decât aici datorită acestor depresii. Speranţa Dar … a venit ziua care a adus o scânteie de speranţă în viaţa mea. În închisoare exista o grupă constituită anume având ca obiectiv ajutorarea celor dependenţi de droguri. Spuneau că sunt creştini. Aceştia ţineau un fel de discuţii cu noi, deţinuţii, fiind invitaţi să participăm în fiecare joi. Am simţit într-o joi un îndemn lăuntric şi am urmat invitaţia, gândindu-mă, de fapt, că pentru mine este o ocazie de a întâlni câţiva camarazi de pe scena drogurilor iar pe e de altă parte că voi mai vedea şi altceva decât cei patru pereţi ai celulei. M-am aşezat deci pe o bancă din acea încăpere. Au venit la mine câţiva din aceşti creştini şi au început să mă piseze: „Ştii că, Domnul Isus poate să-ţi schimbe viaţa?”. Eu am zâmbit şi am început să-i judec în inima mea: Ce ştiu aceşti „papă lapte” ce este viaţa? Un gând îmi spunea că oamenii aceştia, îşi alimentează mintea cu iluzii şi că aceste iluzii, le dă acel sentiment de pace şi linişte. Îi priveam cu un sentiment de milă. Îi auzeam cum vorbesc atât de liniştiţi şi de siguri pe ceea ce spun … . Deci dacă seninătatea şi

liniştea de pe feţele lor se bazează pe iluzii, aceştia nu sunt altceva decât nişte ţicniţi! Ei susţin că îl consideră pe Dumnezeu ca şi conţinut al vieţii lor. Dar totul nu poate fi decât o utopie. Oamenii aceştia ţicniţi trăiesc hrănindu-se doar cu iluzii...! Nu, nu ! Îmi doream să fiu realist, să rămân lucid ! De ce să ajung eu să trăiesc nişte iluzii … ? (n.t. deşi la drept vorbind el cu ce se hrănea? Nu cu iluzii?). M-am hotărât aşadar să stau de vorbă cu ei. Aveam intenţia să îi confrunt; îmi pregătisem chiar câteva argumente. Dar aceşti oameni nu au adus la început nici un contraargument . Simţeam că nu vor să-mi dea apă la moară. Am ajuns apoi la unul din ei care a deschis Biblia; m-a rugat să am răbdare pentru ca la orice întrebare a mea, să găsească în această Carte un răspuns. Se străduia să mă convingă cu ce scrie într-un loc sau în altul din Biblie. Şi astfel dialogul cu acest om a început să devină din ce în ce mai viu şi mai interesant pentru mine. Simţeam că încep să înţeleg câte ceva din Cartea pe care o avea în mână. După ce ne-am întâlnit astfel săptămână de săptămână timp de mai multe luni, a trebuit să recunosc că Biblia are dreptate – dar aveam ceva care mă oprea să iau o anume decizie. Am îndrăznit şi am spus ceea ce gândeam: ” Eu am mai cunoscut creştini, dar nu am întâlnit încă nici unul din ei care să trăiască tot ce scrie în Biblie! Cum stau lucrurile în această privinţă?”.

Partenerul meu de dialog mi-a dat mai întâi dreptate şi mi-a argumentat spunând: „Să nu ne descurajăm; există totuşi o sursă de putere care alimentează pe cel credincios să trăiască cele scrise în Biblie. Această sursă de energie este Dumnezeu însuşi”. Apoi m-a întrebat: ”Te-ai rugat vreodată în viaţa ta?” ”Nu” ”De ce nu ?” ”Pentru că nu cred în Dumnezeu !” ”Totuşi n-ai vrea să încerci ?” „Şi ce aş putea eu să-i spun lui Dumnezeu ?” „Roagă-te aşa: ”Dumnezeule, dacă exişti, vino în viaţa mea, iartă-mi păcatele, fă-mă altfel de om ....”; atunci Dumnezeu îţi va răspunde, El îţi va da o minte nouă şi o inimă nouă. Încearcă şi tu să te rogi aşa. Roagă-te chiar în seara asta, apoi mergi la camarazii tăi şi spune-le că ai devenit creştin”. ”Grozavă idee”, am spus eu neîncrezător. Şi unde ajung? Mă rog … Dumnezeul tău nu-mi răspunde, … şi mă apuc să le spun celorlalţi că sunt creştin … . Ce urmează atunci? Din lac în puţ. Îmi stric şi relaţiile cu prietenii mei, şi pe urmă … o duc mai rău ca mai înainte. Şi apoi să vezi chin ! Mi-i pun pe toţi în cap şi o duc mai rău. Nu, nu mulţumesc !” Totuşi în adâncul sufletului meu era ceva care m-a făcut să adaug: „Eu ştiu... să mă mai gândesc … poate când voi ieşi de aici, aş încerca să fac o astfel de rugăciune...” .

Era cu puţin timp înainte de a fi din nou eliberat din închisoare. Friedel Pfeiffer, conducătorul misiunii creştine din acea închisoare mi-a spus ca după ce ies din închisoare să trec pe la el. ”Dar tu ştii pe cine inviţi?” mi-am zis în gând: Invită el pe unul ca mine … un om fără nici o situaţie materială, fără casă … ? “Da ştiu, nu te frământa de asta” a răspuns el. A sosit ziua eliberării din închisoare. Eram aşteptat deja de la ora 6 dimineaţa în faţa porţii închisorii, de un misionar care m-a condus la Friedel. Acolo eram aşteptaţi. Am luat împreună micul dejun. Cei prezenţi păreau cu toţii interesaţi de soarta mea. Dar eu nu luam în serios ceea ce spuneau ei. Aveam gândurile mele. În mintea mea oscilau întrebări de la o extremă la alta. Mă gândeam şi la cei de teapa mea care se aşteptau să apar în mijlocul lor. La un moment dat, mi-au spus că ei caută o locuinţă pentru mine. Îmi spuneam: ”Ei, vorbesc şi ei aşa; asta oricum durează, până vor găsi o locuinţă pentru mine ..., poate nici nu vor găsi vreuna. Mă gândeam că îşi fac şi ei probleme de conştiintă. Halul în care mă aflam, era normal să stârnească compasiune … . Totuşi o zi mai târziu m-au anunţat că au găsit deja o locuinţă pentru mine. Mă simţeam încorsetat în gândurile mele. Aveam tot felul de sentimente şi resentimente. Eram încurcat … . Nu ştiam pur şi simplu cum să consider această nouă perspectivă. Nu ştiam cum să reacţionez. Un gând îmi spunea să refuz. Până la urmă,

mi se oferea o cale spre o viaţă normală. Simţeam că această cale este inevitabilă. Am primit nu numai o locuinţă în apropiere de Hückeswagen, ceea ce era cu mult peste aşteptările mele, ci şi un loc de muncă. M-am apropiat tot mai mult de aceşti oameni. Am fost introdus aş putea spune între ei. Se strângeau în anumite zile la o anumită adresă unde serveam împreună ceai. Citeau din Biblie, se rugau. Acolo am cunoscut pe mai mulţi dintre ei. Am simţit curând că sunt foarte apropiaţi unul de altul şi am început să-mi schimb părerea despre ei. Continuam însă să am acea stare de depresie şi de pesimism care persista, o stare de descurajare. Şi mai era ceva care mă neliniştea: insistenţa celor din jur care mă pisau cu aceleaşi întrebări: ”Tu eşti creştin?”, „Eşti mântuit?” După câteva săptămâni, Wolfgand, cel pe care îl cunoscusem în închisoare, a venit la mine şi mi-a spus: „Îţi mai aminteşti unde am rămas cu dialogul nostru? Acum nu mai eşti în închisoare, acum poţi să faci rugăciunea. Poţi să-L rogi pe Dumnezeu ca El să vină în viaţa ta!” Am avut un sentiment neplăcut, mă apăsa o nelinişte ciudată, pe lângă starea mea depresivă care nu mă slăbea o clipă. Ce să fac acum? Pe deoparte mă gândeam: ”Să mă rog? Imposibil! Cum să fac un astfel de lucru, lipsit de raţiune? Cum să mă rog unui Dumnezeu în care nu pot să cred?

Pe de altă parte vedeam că pentru mine nu exista nici o alternativă, pe deasupra mai am şi obligaţii … nu numai drepturi … . Lăsând la o parte aceste detalii, mărturisesc că în mine însumi ceva îmi spunea că poate totuşi ar fi ceva adevărat în ceea ce spun oamenii aceştia şi în fond de ce nu aş încerca, ce am de pierdut? A venit seara şi trebuia să mă culc . Când am îngenunchiat în faţa patului, mi-a apărut în minte o curiozitate, însoţită de un licăr de speranţă. Îmi spuneam: „Oare se va petrece ceva cu mine?” M-am rugat: ”Dumnezeule, dacă exişti, atunci vino Te rog în viaţa mea. Eu nu pot să cred. Dar iartă-mi păcatele mele şi fă-mă un om nou”.( N.T. el a adăugat propoziţia „Eu nu pot să cred”, la modelul de rugăciune sugerat de Wolfgang). M-am ridicat de pe genunchi. Totul mi se părea destul de confuz şi am găsit toată această chestiune chiar ridicolă. Mă bucuram totuşi că a doua zi le voi spune celorlalţi că „m-am rugat” voi scăpa de sâcâielile lor, şi cel puţin mă vor lăsa în pace o perioadă. Mi-am pus totuşi în mine întrebarea: ”Oare chiar s-a schimbat ceva în mine? Dar de ce nu simţeam nimic?” Aveam aceeaşi stare depresivă ca şi acum 5 minute. Dar de fapt nici nu aşteptasem nimic. Când m-am sculat a doua zi de dimineaţă la ora 5:30 pentru a merge la serviciu, am observat imediat că îmi lipseşte ceva: „Depresia”. Deşi nu mă stimulasem cu nimic! Vreau să zic nu mă drogasem. M-am apropiat de

fereastră. Ce frumos era totul! Ce pomi frumoşi! Ce iarbă verde! Ce vreme splendidă! Nu cumva de aceea sunt azi bine dispus? În autobuz, mergând spre atelier, m-am gândit câteva clipe: îmi va reveni oare depresia până când voi ajunge la atelier? Dar ea nu a apărut întreaga zi ! Schimbase Dumnezeu în mine ceva în timpul nopţii, sau mi-au pus aseară creştinii ceva în mâncare? Am fost toată ziua bine dispus. Când am constatat seara că depresia nu a reapărut m-am gândit la rugăciunea pe care o adresasem lui Dumnezeu. A urmat încă o zi şi încă o zi fără depresie şi pesimism. Am devenit conştient că Dumnezeu intervenise în viaţa mea. Dumnezeu ştersese vina vieţii păcătoase a dependentului de heroină Dieter Rohring şi îi dăduse o viaţă nouă. I-am mulţumit plin de recunoştinţă. Eram conştient că ceea ce se întâmplase cu mine, se numeşte în Biblie naştere din nou. Şi mai apoi, plin de bucurie când am deschis Biblia, mi-am spus plin de încredere: „Acum Dumnezeu îţi vorbeşte ţie personal şi ce scrie în această Carte acesta este adevărul şi cu acest adevăr trebuiesc măsurate toate lucrurile.” Am devenit un copil al lui Dumnezeu. Eram un alt om. Cădere În perioada de timp care a urmat după întoarcerea mea la Dumnezeu, mă simţeam nespus de fericit. Nu

puteam totuşi înţelege de ce atât de mulţi creştini din jurul meu aveau feţe atât de posomorâte. De ce atât de mult pesimism când avem un Dumnezeu atât de minunat? Totuşi acest Dumnezeu mare şi înţelept S-a îngrijit ca eu să mă cunosc pe mine însumi mai bine şi să nu mai am motiv să mă ridic cu aroganţă deasupra altor fraţi de credinţă. El a lucrat asupra mea şi am fost expus unui test al credinţei mele deosebit de dificil. Printr-un act de neveghere, am comis un anume păcat şi relaţia mea cu Dumnezeu a fost întreruptă. În inconştienţa mea nu am pus imediat în ordine acest lucru. Nu am mers nici la fraţi ca să cer ajutor în această situaţie. Am considerat că voi reuşi cu propria mea putere să mă eliberez şi astfel am început să percep gravitatea situaţiei în care mă aflam. Prima reacţie a fost că am devenit nemulţumit, apoi, au observat şi prietenii mei că ceva nu este în regulă cu mine. Eu însă nefiind dispus să aduc lucrurile la lumină, am căzut în al doilea păcat şi iată-mă fumând haşiş! Din nou o experienţă deprimantă: pe de o parte spuneam altora că Domnul Isus Hristos m-a eliberat şi în acelaşi timp îmi aprindeam o ţigară. Eram întristat şi îngrijorat văzând această contradicţie. Vorbeam despre libertate, iar eu eram sclavul fumatului. Am încercat prin eforturi proprii să mă dezvăţ de această patimă spunând celor pe care îi cunoşteam: ”Dacă vreţi să vedeţi pe cineva care renunţă la fumat, acesta este Dieter Rohring. De la 1 iulie..” Acest angajament nu am putut să-l ţin decât cu mari eforturi doar 14 zile. Şi iată-mă apoi din nou cu o ţigară în mână.

Au urmat apoi alte încercări şi alte căderi. A început mai întâi decepţia. Mi-am zis: „Nu reuşeşti ! Ai căzut până acum mereu, atunci la şcoală, apoi ca dependent de droguri şi acum ca şi creştin.” Am recăpătat vechea mea stare de depresie, şi am intrat într-o criză care m-a condus până la urmă la falsificarea de reţete medicale cu care mi-am procurat heroină. Ajuns în acesată cădere adâncă îmi făceam planuri să fug şi să mă stabilesc definitiv în Turcia, deşi mă aflam atunci la jumătatea cursurilor pe care le începusem şi mă împrietenisem cu o fată (Iris – care acum este soţia mea) care era foarte hotărâtă în relaţia ei cu Domnul Isus. Intenţionam să întreprind în Turcia o ultimă drogare cu o sumă mare de bani şi apoi să termin cu totul, inclusiv cu viaţa. Dar în mod neaşteptat şeful meu, Peter Knuppel, m-a înşfăcat de guler şi mi-a spus cu lacrimi în ochi: ”Nu vei face ce vrei tu ! Ci acum faci ce îţi spun eu! Vii acum cu mine la Friedel, care mi te-a recomandat! Avea lacrimi în ochi şi faţa îi era tristă. Cum am ajuns în biroul lui Friedel am început primul, spunând: ” Nu insista, totul în jur e doar mizerie. Ce-mi mai trebuie viaţa? Sunt un ratat, nu-mi mai doresc decât să dispar !” Friedel nu a răspuns decât atât: ”Chiar crezi că e atât de simplu?” Am strigat însă celor prezenţi care erau uluiţi văzându-mă în ce hal eram: ”Pa; rămas bun!” Am fugit apoi cât mă ţineau picioarele. Intenţionam să ridic din cont 500 €. Am mers apoi în Wuppertal, mi-am procurat heroină şi am ajuns ”pompat din plin” în Hückeswagen. Dar deja în dimineaţa următoare a bătut cineva la uşa

mea. Era Hans Eichstag, un colaborator de la Oficiul pentru supravegherea handicapaţilor. Cum a apărut în uşă a strigat: ”Tinere, ridică-te, trebuie să clarificăm câteva probleme. Tu laşi în urma ta relaţii deteriorate grav ! Cum îţi permiţi? Vei merge cu mine să clarificăm lucrurile !” L-am urmat morocănos. În birou şedea Friedel, administatoarea casei şi în faţa ei era Iris. Ei toţi aflaseră între timp că falsificasem reţete medicale. Friedel mi-a prezentat două variante: ”Sau faci un tratament de dezintoxicare la noi sau te dăm pe mâna justiţiei aducând mărturie că ai falsificat reţete medicale. M-am decis cu inima îndurerată pentru prima variantă. Am experimentat apoi ceva cu totul nou: ce înseamnă să fii vegheat zi şi noapte de creştini. Mă păzeau cu străşnicie. Şezând sau stând întins în pat, aveam voie doar să citesc. Am citit o sumedenie de literatură. Am citit acum însă, despre marea minune pe care a făcut-o Dumnezeu oamenilor care Îi au înainte duşmani de moarte. Îmi erau adresate în totalitate. Totuşi aveam în mine un duh de împotrivire, consideram că toate acestea nu îşi găsesc nici o aplicabilitate pentru mine. Dar cu ocazia acestui tratament am fost martor al unor minuni remarcabile. A venit la patul meu tatăl lui Iris, care era foarte supărat pe mine şi de care ştiam că nu vrea să mai ştie absolut nimic de mine, că ar fi fost bucuros să nu mă mai vadă niciodată. Când a intrat în camera mea s-a aşezat lângă patul meu şi a spus: ”Sunt încă în putere, vreau şi eu să am grijă de tine”.

Apoi a venit şi Inge, soţia lui, care si-a adus andrelele pentru croşetat. Nu mai înţelegeam nimic, mă simţeam umilit şi de ruşine mă cuibăream în cel mai îndepărtat colţ al patului meu. Într-o zi unul dintre ei m-a privit în ochi şi mi-a zis fără să aibă nici măcar o scânteie de ezitare: ”Tinere, chiar trebuia să te întorci la această stare nenorocită?” Această întrebare în situaţia în care mă aflam m-a determinat să trag concluzia că între noi a apărut, într-adevăr, o relaţie de compasiune şi acest lucru mă irita. Eram deprimat, eram depresiv. Întreaga situaţie mi se părea atât de penibilă că îmi trecea prin gând uneori că ar fi mai bine să merg din nou în închisoare. Apoi am avut un dialog cu Friedel şi tatăl lui Iris. Friedel mi-a spus: ”Cred că tu vrei să te pocăieşti, nu este aşa?” Nu mă aşteptasem la această întrebare. Eu nu voiam să mă pocăiesc, ci voiam cât de repede să dispar, să nu mai fiu ! Nu mai aveam plăcere de viaţă; ştiam cât de jalnic căzusem. În mintea mea era gândul sinuciderii. Şi totuşi, am răspuns lui Friedel: ”Da !”. Friedel s-a rugat primul, tatăl lui Iris s-a rugat al doilea şi în sfârşit m-am rugat şi eu. Am recunoscut lui Dumnezeu că sunt dezamăgit de mine însumi, că nu mai am nici o ieşire din situaţia mea; că nu ştiu ce am de făcut şi I-am mărturisit ce am de gând să fac: „Să mă sinucid !” Am început să plâng. Mai întâi încet. Apoi din ce în ce mai tare. Mi-am adus aminte că nu mai plânsesem atât de zguduitor din acea zi, cînd plânsesem cu lacrimi amestecate cu sânge. Acum erau însă cu adevărat lacrimile pocăinţei mele !

După această rugăciune s-a petrecut cu mine ceva deosebit, un fenomen pentru a cărui descriere, nu am suficiente cuvinte. Am fost inundat de o pace profundă în inimă ! M-a năpădit în întreaga mea fiinţă o bucurie de nedescris. Era bucuria mântuirii. Dumnezeu voise să mă aducă în acest punct în care să recunosc ”Nu pot nimic! Nici măcar să trăiesc ca şi creştin”. Dacă pot ceva pot numai în Domnul Isus Hristos care mă întăreşte! Era ca şi un dialog cu El. ”Lasă-mă să fac Eu ! Dacă tu consideri că poţi să faci ceva, atunci nu mai pot Eu. Şi dacă Eu nu pot să lucrez în viaţa ta, şi dacă Eu nu pot să te fac un alt om, atunci şi numai atunci nu mai e nici o şansă pentru tine!”. Aceasta a fost lecţia pe care am învăţat-o şi pentru care Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu ! Din acest moment am început să urc din punct de vedere spiritual. Din acest moment am devenit un alt om! Ultimul „tratament” Am mai aflat apoi ceva. Trist, dar adevărat. Trebuia totuşi să mă prezint şi în faţa unui tribunal pentru a da socoteală de ultima mea „aventură” şi nu numai … Aveam aşadar acum încă un examen de trecut. Trebuia să mă prezint şi să răspund în faţa instanţei judecătoreşti. Situaţia mea era complicată. Aveam până acum la activ 13 falsificări de certificate medicale, pedepsele ispăşite mai înainte şi un judecător care era

cunoscut pentru severitatea lui. A sosit ziua. Peter, Friedel, Hans şi tatăl lui Iris erau cu mine, ca să se roage pentru mine şi să mă ajute inclusiv financiar dacă ar fi fost cazul, după posibilităţile lor. Eram pregătit să spun juriului tot adevărul, chiar dacă prin aceasta aş fi fost condamnat la o pedeapsă cu închisoare mai îndelungată. Dacă voia lui Dumnezeu era pentru viaţa mea aceasta, atunci facă-se voia Lui. Mă gândeam şi mă bucuram că aş putea fi în acest caz un sol în închisoare. După ce avocatul a dat citire plângerii împotriva mea, judecătorul m-a rugat să-mi expun poziţia. Am răspuns din toată fiinţa: ”Recunosc că totul este aşa cum aţi spus! Vinovat la toate punctele!”. Apoi el a vrut să ştie ceva despre medicamentele ridicate de mine prin falsificarea reţetelor medicale şi m-a întrebat de ce procedasem în felul acesta. Atunci a fost audiat Friedel; el a intervenit în favoarea mea ca martor al apărării şi a lămurit din punctul de vedere al instituţiei pe care o reprezenta situaţia mea de atunci. După această expunere judecătorul m-a întrebat: ”Ascultaţi acuzat, ce garanţie puteţi să-mi daţi pentru viaţa dumneavoastră de viitor?”. Am răspuns din nou fără ezitare: ”Dacă în fiecare zi îmi fac ”timp de liniştire” voi rezista !”.( Timpul de liniştire la care mă refeream eu era timpul de citire al Bibliei) Judecătorul care, cu siguranţă, înţelegea prin „timp de liniştire” cu totul altceva, decât mă referisem eu, mă întrebă nedumerit: ”Hmm, timp de liniştire? Ce să facem noi cu dumneavoastră?” Acum aş fi putut să-i fac eu o propunere, adică să le propun cam câţi ani aş merita; dar

până la urmă, nu eram eu judecătorul, eu eram acuzatul. Judecătorul s-a consultat cu juriul. Situaţia mea şi comportarea mea îi pusese în încurcătură. Nu ştiau ce să propună, aşa că au căzut de acord să decidă luând în consideraţie argumentele mele pozitive. A fost un moment ciudat. Juriul şi judecătorul nu găseau o soluţie pentru a continua. Atunci judecătorul a întrebat: ”Aţi fi de acord să plătiţi o amendă?” ”Da”, am răspuns „Domnule jurist sunteţi de acord cu o amendă de 500 € ?”

”Da, ar fi rezonabil !” S-a trecut la procedura respectivă. Viitorul meu socru, tatăl lui Iris, a completat un cec cu suma respectivă, şi am fot imediat pus în libertate. De bucurie, simţeam că aş fi îmbrăţişat pe judecător, pe jurist şi pe toţi cei prezenţi ! După o terapie medicală adecvată situaţiei mele, fiind considerat din punct de vedere medical apt pentru muncă, am primit un serviciu la firma tatălui lui Iris. Am reînceput să lucrez. Am început o muncă de migală. Adunam cuie de pe şantier şi le îndreptam, pe cele strâmbe. Aveam o nouă bucurie. Mă simţeam util. Apoi am fost „avansat”. Aveam misiunea de a mă ocupa cu întreţinerea benzilor rulante ale utilajelor de pe şantier. Tot ce făceam, făceam cu bucurie, era o bucurie care avea o singură sursă – Duhul Sfânt care îmi umplea inima de recunoştinţă, faţă de Dumnezeu care a avut milă de mine şi m-a recuperat. La scurt timp după reabilitarea mea, m-am căsătorit cu Iris. Mai apoi socrul meu m-a finanţat şi mi-am deschis o firmă unde produceam piese de

schimb pentru benzi rulante. Am început să prosper material şi să devin chiar un om cu relaţii. Anii au trecut. Avem patru copii. Am fost chemaţi de Dumnezeu şi am răspuns acestei chemări. Am înfiinţat un azil pentru persoane cu handicap, pe care să le ajutăm să desfăşoare anumite activităţi, pentru ca aceste persoane să-şi găsească o utilitate în societate. Simţeam mâna lui Dumnezeu şi binecuvântarea lui chiar şi pe plan material. Comenzile noastre la firmă creşteau şi munca a devenit dură, stresantă ajungând la 16 ore pe zi. Văzând că nu mai avem timp pentru azil şi familie, lucru pe care l-am considerat un pericol pentru noi, am hotărât la începutul anului 1989 să vindem firma şi ne-am dedicat în exclusivitate muncii persoanelor cu handicap. Aş încheia făcând o remarcă: Printre cei pe care îi îngrijim sunt în prezent 10 persoane în azilul nostru, 10 suflete care au trecut prin probleme asemănătoare cu cele prin care am trecut eu. Ce satisfacţie mai mare aş putea avea decât aceasta pe care o am de a îngriji de ei? Pentru mine şi Iris nu există nimic mai frumos decât să vedem oameni schimbaţi total prin credinţa în Domnul Isus, să-i vedem cum îşi definesc o personalitate şi apoi să ajungă la aceeaşi încredinţare pe care o am în prezent: din recunoştinţă faţă de Dumnezeu să fie gata să împlinească ceea ce scrie în Cuvântul lui Dumnezeu: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mulţi zic: „ Cine ne va arăta fericirea ?”

Eu însă zic: „ Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale Doamne”. Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea … (Psalmul 4.6) Traducere din limba germană Petru Deutsch Noiembrie 2007