De La Crima Prin Avort La Hristos

DE LA CRIMĂ PRIN AVORT LA HRISTOS Din cât îmi pot aminti nu am avut o copilărie grea. Mi-a rămas în imagine bunica, o femeie plăcută care mă iubea şi mă îngrijea cu drag. Deoarece părinţii mei erau amândoi la serviciu, îmi petreceam cel mai mult timp la bunica, care după moartea bunicului se mutase la noi. Ea era o femeie plăcută şi credincioasă, catolică, se îngrijea de mine şi ţinea ca de fiecare dată seara să ne rugăm împreună, îmi ţinea mâna, până adormeam. Era atentă la toate problemele pe care le aveam. Bunica se îngrijea ca de fiecare dată să merg la biserică şi acest lucru se petrecea duminica cu întreaga familie şi de două ori pe săptămână când mergeam la slujba duminicală şcolară. De fapt îmi plăcea să merg la biserică şi devenise pentru mine o necesitate pe care nu am părăsit-o nici chiar când bunica datorită arterosclerozei nu a mai putut merge la biserică; fiind îngrijită de cealaltă fiică. Astfel învăţasem deja ca şi copil să merg în rugăciune la Dumnezeu cu toate grijile şi temerile mele, să-I încredinţez Lui totul şi să-I fiu recunoscătoare. Şcoala mi-a produs o mare bucurie. Nu aveam dificultăţi la învăţătură, astfel că mi-a venit greu să accept părerea părinţilor mei de a nu urma gimnaziul şi apoi liceul. Uneori am refuzat argumentele mamei mele; dar nu m-am opus. Ea susţinea că nu ar fi pregătită financiar să mă poată sprijini să pot urma şcoala. De fapt proveneam dintr-o familie de muncitori. Ca tânără mă înţelegeam mai bine cu tatăl decât cu mama, deşi amândoi se comportau bine cu mine, şi cu sora mea mai în mare, şi duceam împreună o viaţă de familie armonioasă. Am început destul de timpuriu să mă interesez de băieţi. Mai întâi îmi făceam tot felul de vise şi-mi veneau în minte tot felul de gânduri zi şi noapte; eram probabil sub influenţa literaturii de prost gust pe care o savuram. Am avut primul prieten pe când nu împlinisem încă cincisprezece ani. El era cu cinci ani mai mare decât mine şi tatăl meu s-a îngrijit să-l atenţioneze să nu meargă prea departe în relaţiile cu mine. Astfel am schimbat doar între noi cuvinte de alintare, dar nu depăşeam anumite limite. Mă cuprindea uneori o teamă ciudată la gândul că voi pierde controlul asupra sentimentelor mele. Cu timpul această prietenie s-a destrămat, cu siguranţă şi datorită faptului că după lupte titanice cu părinţii mei am reuşit să-i conving că este mai bine să continui şcoala; prin aceasta mi se deschideau într-adevăr noi perspective în viaţă. Aveam o mică agendă în care îmi notam unele evenimente importante din viaţă. Mi-am notat deci cu privire la evenimentele de mai sus: „11 August; Sfârşit în pace”. Această însemnare constituia pentru mine un angajament de a mă refugia în învăţătură lăsând de-o parte prieteniile. Timp de doi ani m-am concentrat de atunci, preocupându-mă cu şcoala şi nu aveam astfel timp, nici nu mă interesa să-mi fac prieteni; aşa cum o făceau în jurul meu fete de vârsta mea. Dar…Filip a intrat în viaţa mea. El studia economia şi călătorea zilnic în acelaşi tren cu mine; cu care făceam naveta spre şcoală. Cum ajungeam în gara Friebad, deja eram sigură că vine şi se aşează lângă mine. Nu era omul pe care l-aş fi visat. Dar delicateţea şi perseverenţa cu care mă tot invita m-au cucerit până în final. Filp era un om vesel, cam naiv în felul lui, dar de încredere. Avea 21 ani, deci era cu patru ani mai mare decât mine, şi avusese deja câteva aventuri în relaţiile cu fetele. Aşa se face că pentru el era normal să-mi ceară un anumit lucru, şi faptul acesta m-a adus într-o mare încurcătură. Oscilam între teamă şi curiozitate. Avusesem până acum descrieri clare privind relaţiile sexuale căci prin educaţie mi se explicase principii de moralitate pe care respectându-le aş fi putut rămâne la adăpost. Eram de fapt convinsă că pentru a mă putea căsători cu un bărbat trebuia întâi să mă asigur că voi putea să duc cu el o viaţă sexuală de armonie. Cu astfel de concepţii deficitare nu am putut să mă mai deghizez mult timp şi curând Filip a avut drept asupra mea; iar eu am dat la o parte orice resentiment, dorind să-l iubesc tot mai mult. Azi sunt deplin convinsă că relaţiile sexuale în afara familiei sunt păcate şi că aceste fapte duc cu siguranţă în mod inevitabil şi în mod deosebit pe fete în conflicte şi dezastre pe care nu le bănuiesc. În cele mai multe cazuri acest păcat este însoţit de o teamă şi o groază

de o eventuală sarcină nedorită. Mulţi psihologi se îndoiesc că tinerii sunt în stare din punct de vedere sentimental să realizeze o legătură intimă. Faptul că se plac, nu trebuie să constituie niciodată un argument pentru a-şi permite libertate sexuale. Această libertate este realizabilă doar în relaţia conjugală care se realizează în taina unei familii pentru că numai aici este o libertate şi o bucurie adevărată. Numai în familie se poate realiza o împlinire adevărată. Ne întoarcem acum la Filip şi la mine. După o vreme mi-era teamă că am rămas gravidă şi Filip învăţat de mama lui mă îndemna să recurg la diferite metode pentru a scăpa de sarcină. Să beau vin roşu, să fac băi fierbinţi, să alerg sărind peste diferite obstacole. Dar toate acestea nu foloseau la nimic. Urma să recurg la anumite tablete pe care trebuia să le cumpăr. Îmi era foarte ruşine de părinţii lui Filip ! După ce am urmat toate sfaturile şi am înghiţit şi respectivele tablete am constatat că toate acestea nu erau necesare; nu eram însărcinată ci avusesem doar o întârziere a ciclului. Medicul care m-a consultat mi-a prescris tablete anticoncepţionale cu indicaţia ca dacă mai târziu doresc să am copii să fac o pauză de doi ani în care să nu iau astfel de tablete. Exact în timpul acestor „pauze de tablete”, am rămas însărcinată! Aveam atâtea de făcut! Tocmai acum ? Un copil; sfârşitul tuturor idealurilor mele! Ce vor gândi despre mine rudele, prietenii, profesorii, întregul oraş ? Îmi era ruşine, ce să fac? Filip a reacţionat cum mă aşteptasem. El nu voia copilul ! El se înscrisese la nişte cursuri de doi ani care erau foarte importante pentru cariera lui de viitor. Decizia lui a fost: „Trebuie să dăm copilul afară !” Eram disperată. Ştiam că avortul este păcat, dar nu ştiam ce să fac în situaţia mea. Mă întrebam dacă este adevărată ipoteza că un embrion în primele săptămâni de viaţă nu este încă om ? Dar cum va fi scos? Cine plăteşte şi ce se întâmplă dacă în timpul operaţiei se face o greşeală ? Aceasta şi multe alte întrebări mă chinuiau şi teama mea de injecţii, dureri şi tot ce urma să mai întâmpin mă ingrozea. Alungam gândurile care veneau spunându-mi că urmează să comit o mare nedreptate. Viaţa mea viitoare şi cinstea înaintea oamenilor îmi erau mai importante. Pe lângă acestea Filip şi părinţii lui nu vedeau altă soluţie decât avortul. În afară de aceasta, eu nu eram pentru ei nora pe care şi-o doreau. Lor le-ar fi plăcut ca fiul lor să aibă o soţie cu bani, cu o anumită poziţie în societate. La început nu am spus nimic părinţilor mei, pentru că situaţia mi se părea deosebit de penibilă. Îmi era ruşine cel mai mult de tata. Când a trebuit să mă destăinui părinţilor mei, tatăl meu a fost singurul care a refuzat avortul şi a declarat că el nu-şi va da niciodată acordul. Şi azi îmi pare rău că am insistat atât de mult până l-am convins să-şi dea acordul. M-am încărcat astfel cu încă un păcat; acela de a acţiona împotriva cugetului său. Mama lui Filip a găsit adresa unui medic pe care l-am vizitat într-o după-amaiză. Ea a luat totul pe mâna ei şi a fost prima care a vorbit cu medicul care nu a vrut să ştie nimic din toate acestea, dar mai apoi la presiunile ei ne-a dat adresa unui coleg. Am stabilit telefonic o întâlnire cu acest medic care mi-a cerut mai întâi să aduc un certificat de la medicul meu de familie pentru a şti care este situaţia mea de sănătate. Apoi mi-a dat adresa unui psihiatru cu care trebuia să vorbesc eu, tatăl meu şi Filip. Mi-a venit foarte greu să merg la bătrânul nostru medic de familie; mă cunoştea de când eram mică. Ştiam că puteam să obţin acest certificat numai prin minciună. Aşa că am încropit o minciună, spunând printre altele că Filip m-ar fi sedus; că eu nu doresc niciodată să am un copil de la Filip şi că nici măcar nu am de gând să mă căsătoresc cu el. Minciuna a prins.Am primit certificatul. Într-o zi însorită de aprilie am mers cu Filip şi cu tatăl meu la München pentru a primi atestatul de la psihiatru. Am fost chemată prima în cabinet. Din nou am spus numai lucruri negative la adresa lui Filip şi am emis convingerea că voiam să urmez mai departe şcoala şi să-mi iau bacalaureatul. Am spus că Filip este inferior nivelului meu şi că nu doresc să am de-a face mai departe cu el. Când a fost rândul lui Filip, acesta a declarat că el oricum nu vrea să aibă în continuare de a face cu mine şi că totul a fost doar un joc de-a dragostea. Mai târziu a ieşit din cabinet tatăl meu, dar el nu a vrut să spună nimic despre dialogul lui cu psihiatrul. Se vedea însă că fusese împins în a juca un rol pe care îl detesta. Abia mai târziu mi-a povestit ce declarase psihiatrului : Filip şi eu aveam caractere atât de diferite încât este

exclus să existe vreodată o unitate între noi; în afară de aceasta, el îl considera pe Filip un om neserios şi uşuratic. A încheiat spunând că de fapt eu trebuie să-mi iau bacalaureatul. Jocul nostru mincinos a făcut ca să intrăm în posesia certificatului dat de psihiatru. Cîteva săptămâni mai târziu, a sosit momentul. Am fost chemată de medicul care voia să preia operaţia avortului; am plecat împreună cu Filip cuprinsă de o teamă îngrozitoare la München. Filip m-a dat pe mâna medicului. O soră medicală în vârstă, neprietenoasă, m-a condus într-o cameră rece cu pereţii zugrăviţi în alb şi mi-a spus să mă dezbrac lăsând pe mine numai cămaşa şi să aştept. Stăteam acolo tremurând şi plină de teamă. „Ajută-mă Dumnezeule! Nu pot altfel.” Aşa m-am rugat înainte de a înfăptui cel mai grav păcat al vieţii mele. Mi s-a părut că durează o veşnicie până a venit medicul, un om bătrân cu o figură ştearsă. Mi-a făcut o injecţie, care trebuia să mă anestezieze. Dar această injecţie nu şi-a făcut efectul astfel că am tremurat tot timpul din tot corpul. Medicul putea vedea pe faţa mea teama. Dar până la urmă a trecut totul. Filip mă rugase înainte de a intra în cabinet să întreb neapărat dacă a fost băiat sau fată. Deşi această întrebare îmi displăcea, am întrebat totuşi pe medic. Singurul răspuns al acestui bătrân a fost o privire plină de reproş. Abia în acest moment am fost conştientă că dacă pui o asemenea întrebare; este vorba de viaţa unui om pe care o curmi (de o persoană de sex masculin sau feminin). Îmi era greaţă de mine. Medicul m-a tratat cu dispreţ, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Era însă exact ce meritam ! Îl puteam înţelege bine. A trebuit să stau întinsă două ore pe canapea. Apoi Filip m-a preluat şi a plătit suma convenită de 400 de Euro. Mă simţeam foarte slăbită, eram ameţită, nefiind complet nereabilitată, astfel că pe scări eram pe punctul să mă prăbuşesc. Filip m-a târât pur şi simplu până la maşină şi aşa s-a terminat cu acest episod odios. Apoi despre acest avort nu s-a mai vorbit absolut nimic. Dar acest fapt a dăunat sufletului şi trupului meu, astfel că a trebuit să fac un tratament pentru a mă reface. Starea mea fizică a revenit la normal, dar cea psihică mi-a provocat încă multe chinuri. Trei ani după acest avort am vrut să fac din nou o pauză de pastile, între timp ne-am logodit. Voiam de fapt mai târziu să am mai mulţi copii. Îmi doream foarte mult să am copii şi visam să am o familie mare. Numai că ceea ce gândeam eu că va fi mai târziu, a sosit mai devreme decât mă aşteptam. Am rămas din nou însărcinată; nu-mi terminasem încă şcoala dar în nici un caz nu mai voiam să avortez a doua oară. Ne-am căsătorit şi ne-am mutat eu şi Filip într-un orăşel. Vara am născut un băiat. Eram nespus de fericită. În prima noapte nu am putut dormi de bucurie. Mulţumeam din inimă lui Dumnezeu! În primele luni ne-am bucurat foarte mult de bebeluşul nostru. Dar, într-o zi mi-a căzut în mână o revistă care scotea în relief comportamentul faţă de copii şi descria cât de îngrozitor se comportau unele mame şi taţi cu copiii lor şi cum unii chiar îşi omorau copiii. Am fost cuprinsă de o panică. Eram eu mai bună decât aceşti părinţi ? Nu am omorât şi eu un copil în trupul meu ? Eram o criminală ? M-a cuprins teama şi m-am văzut într-o lumină în care nu mă mai văzusem până acum. Am simţit că mi-e greaţă de mine. Eram un om normal ? Aş putea oricând să comit o altă crimă ? Viaţa mea s-a schimbat dintr-o dată. Mă vedeam ca o criminală de copii; am început să fiu apăsată de gânduri de provenienţă satanică, care mi-au luat bucuria, dragostea şi sensul vieţii. Am început să am depresii şi să mă tem de a rămâne singură. M-a cuprins o frică îngrozitoare. Mă gândeam că aş fi în stare să fac rău copilului meu iubit sau mie însumi. Nu mă mai puteam bucura de nimic – nu mai găseam nici un motiv să mai râd - mă simţeam nevredincă de a fi iubită sau de a iubi. Filip a observat desigur schimbarea mea şi a considerat că totul se datora faptului că nu pot face faţă stress-ului – că sunt probabil obosită datorită multelor treburi din casă şi a copilului. Aşadar el şi-a dat toată silinţa să mă scoată din starea mea; să facem excursii, să mă distreze şi astfel să-mi ofere divertisment. A fost o perioadă plină de vervă, în care nu ratam nici o ocazie de a serba ceva şi a ne stimula cu alcool. Încercam în felul acesta să-mi liniştesc conştiinţa şi să-mi alung teama. Dar această frică mă urmărea mai departe şi de îndată ce eram singură năpustea asupra mea. Făceam tot ce se putea ca să evit momentul în care să fiu singură. Când soţul meu era plecat, datorită serviciului şi era obligat să nu doarmă acasă, am convenit ca o prietenă să doarmă cu mine.

Această stare a durat doi ani, până când a apărut perspectiva de a avea al doilea copil. Mă bucuram în mine considerând că astfel voi scăpa de gândurile mele şi mă voi refugia în preocuparea cu acest bebeluş. Dar pe cât de fericită am fost la naşterea fiului meu pe atât de nefericită am fost la naşterea fiicei. Probabil cauza era şi faptul că acest al doilea copil a fost născut prin cezariană şi după naştere eram total epuizată. După patrusprezece zile de internare am putut în sfârşit să vin cu fiica mea acasă. Fiul meu care în această perioadă a stat la soacra mea, nu mai putea de bucurie – m-am bucurat şi eu. Îmi consacram de acum timpul pentru bebeluş şi pentru fiul meu care era foarte vioi. Totuşi după câteva luni, din nou totul a devenit rutină. Temerile au revenit chiar mai grav decât înainte. Deseori şedeam inactivă şi gândurile o luau razna în jurul meu şi a vinovăţiei mele. Am început să mă tem că am înnebunit. Nu am povestit nimănui, nici chiar soţului meu motivul real al temerilor mele. M-am gândit apoi să merg la un psihiatru, ştiam însă de asemenea că nu i-aş fi spus cauza reală a depresiilor mele. Am primit de la medicul meu de familie un medicament „psihofarma”. L-am testat şi am constatat chiar că mă ajută. Toată teama a trecut – numai că mă simţeam după acest medicament de parcă eram beată. Mi-am dat seama că dacă voi consuma în continuare acest medicament îmi voi pierde personalitatea şi controlul de sine şi am renunţat la el. Cam în aceeaşi perioadă am început să ne construim în localitate propria casă. A fost o perioadă de şantier care ne-a răpit un timp de zece luni. M-am despărţit fără plăcere de prietenii cu care locuisem. Totuşi peisajul în care era aşezată noua casă, grădina, precum şi mângâierea de a-i şti pe părinţii mei aproape de mine mi-au uşurat momentul mutării. Acum a început cea mai rea perioadă. Casa noastră era într-o zonă izolată unde erau câteva construcţii noi şi pentru fiul nostru nu exista nici un prieten de joacă. Soţul meu era des plecat în interes de serviciu astfel că depresia mea devenea din ce în ce mai mare. Uneori nu mai puteam gândi clar. În această situaţie de necaz, am început să mă rog lui Dumnezeu. Viaţa mea religioasă care fusese întreruptă în ultimii ani, a fost revigorată. Mergeam cu regularitate la biserică. Dar şi acolo îmi era teamă că aş putea să fac un gest necugetat şi să încep să strig. Apoi a sosit seara când am povestit lui Filip cu lacrimi toată apăsarea vieţii mele – pentru că mă simţeam complet distrusă. El m-a cuprins în braţe şi a început să mă mângâie. El a propus ca eu să am din nou un serviciu, ca să am astfel activitate, dar ştiam că în acest fel nu va fi decât o amânare a chinului meu. Într-o zi prin intermediul fiului meu, pe care îl duceam la grădiniţă, am intrat în legătură cu mama unui copil care era coleg cu acesta. Familia noastră se mutase ca şi familia lor de curând în zonă. Ea era o creştină convinsă şi m-a întrebat dacă îi permit să-mi aducă ceva de citit. I-am răspuns cu bucurie „Da”. Şi ea mi-a adus cartea: „Isus destinul nostru” de pastorul Wilhelm Busch, din Essen. Această carte m-a condus la Domnul Isus. Am recunoscut în El pe Acela care a murit pe cruce pentru păcatele mele. Am făcut cunoştinţă cu Fiul lui Dumnezeu, care este credincios şi drept şi ne iartă păcatele, dacă ne pare rău că le-am făcut şi le mărturisim înaintea Lui, dacă-L recunoaştem pe El ca singurul care ne spală toate păcatele în sângele Lui şi ne face oameni noi. Şi aceasta fără efortul nostru ci numai prin lucrarea Lui desăvârşită de har. El era ajutorul şi salvarea mea. Am dat în mâna Lui vina mea şi toate temerile mele. Nu a fost un eşec şi nici ceva de probă aşa cum făcusem până acum. Nu a fost o „spovedanie”, cum practicasem înainte. În relaţia personală cu El, am simţit eliberarea iertării depline de păcatul meu. Am luat hotărârea să-mi predau întreaga mea viaţă Domnului Isus. El a devenit astfel pentru mine Calea, Adevărul şi Viaţa ! Numai prin eliberarea Lui am putut fi reabilitată şi am găsit drumul spre Dumnezeu. Plină de bucurie am început să citesc şi să studiez Biblia pentru sufletul meu – îmi dădeam acum seama că ştiu ce vreau şi că viaţa mea are un sens. Am simţit că am un viitor şi o nădejde. Dumnezeu m-a ajutat să înţeleg Cuvântul Său şi să-L accept cu credinţă simplă ca un copil. Mi-am pus în mâna Lui viaţa mea cu toate gândurile, visele cu toate vorbele şi faptele mele. M-am rugat ca El să mă călăuzească de acum şi să-Şi îndeplinească promisiunile Lui cu mine aşa cum doreşte El. Însă câţiva ani mai târziu credinţa mea în Domnul Isus a fost pusă la probă – m-am îmbolnăvit de cancer. Înainte de a se pronunţa diagnosticul exact, mi-am stăvilit teama la

gândul că trebuie să fac mai întâi analizele amănunţit. Încrederea mea în Dumnezeu era mare. Eram copilul Lui şi ştiam că El mă va păzi de orice rău. După întoarcerea mea la Dumnezeu, îmi devenise o necesitate să încep în fiecare zi, citind Biblia cu rugăciune. Puneam înaintea lui Dumnezeu pe oamenii pe care îi aveam pe inimă, care îmi erau dragi şi pe care îi ştiam că au nevoie de mijlociri. Îi mulţumeam pentru bunătatea Lui în viaţa mea şi Îl rugam ca să-mi vorbească prin cuvâtul Său. De cele mai multe ori ajunsesem să citesc zilnic două pagini din Vechiul Testament şi cel puţin patru capitole din Noul Testament. Într-o dimineaţă citeam în Vechiul Testament ceva despre boli; îmi pare rău că azi când scriu aceste rânduri nu îmi mai amintesc locul exact din Biblie; şi am simţit un imbold să merg să-mi fac analizele medicale. După efectuarea acestor analize, medicul mi-a spus că am un „nodul” pe care trebuie să-l îndepărtez.; dar că nu este ceva grav. Urma să vorbesc cu soţul meu pentru a stabili unde şi când să fac această operaţie. Am părăsit cabinetul medical luptând cu lacrimile şi am mers la medicul de familie. Nu puteam vorbi cu Filip, deoarece el era plecat în străinătate pentru câteva zile şi prin telefon nu voiam să-i spun lucrurile de care mă temeam. Medicul de familie m-a sfătuit cu luciditate că trebuie să mă operez pentru ca să evit situaţia în cazul că acel nodul ar fi cancerigen. Coşmarul unei îmbolnăviri de cancer s-a furişat acum în mine şi am devenit conştientă de această probabilitate. Am mers acasă, am căzut pe genunchi şi am rugat pe Dumnezeu să mă ajute, să mă păzească şi să mă călăuzească mai departe. Trei zile mai târziu a venit Filip din deplasare. Nu spusesem nimănui (în afară de Dumnezeu) despre chinul meu. M-am simţit uşurată povestindu-i şi deja în ziua următoare am stabilit contacte cu câteva policlinici recomandate. Am mers împreună acolo. În prima policlinică, medicul şef şi-a exprimat părerea că 90 % nodulul nu ar fi periculos şi că ar fi bine să-l aştept pe el patru săptămâni şi apoi el mă va opera. Nu m-am simţit în stare să accept amânarea acestui coşmar încă patru săptămâni. Aşa că am mers la o altă policlinică. Medicul şef şi-a dat toată silinţa să-mi explice exact toată situaţia. La întrebarea lui privind data când aş fi dispusă, am răspuns hotărâtă „Imediat”. Astfel operaţia a fost programată după două zile. Când am spus seara copiilor că trebuie să mă internez în spital, ei au fost foarte mişcaţi pentru că nu ştiuseră de frământările mele din ultimul timp. Fiica mea plângea şi a trebuit să o mângâi mult timp. Ne-am rugat împreună şi aceasta ne-a întărit pe amândouă. Înainte de plecare fiica mea mi-a dat două scrisori sigilate în plic. Una trebuia să o citesc înainte de operaţie şi cealaltă după operaţie. Am ajuns încrezătoare la policlinică, mi-am făcut analizele de rigoare şi am mai făcut o plimbare. În acest timp, eram aproape permanent în rugăciune. Nu era o cerere care viza continuu însănătoşirea, ci o închinare înaintea lui Dumnezeu, cu conştienţa că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Lucrurile erau clare, totuşi eram în mâna lui Dumnezeu. Puteam să mă încred deplin în Domnul meu, ştiam acest lucru şi această siguranţă mă liniştea şi chiar mă făcea fericită. În salon cu mine mai erau două paciente, o turcoaică şi o doamnă de vârsta mea. Înainte de a mă culca, am citi mult din Biblia mea, apoi am petrecut o noapte liniştită şi m-am trezit dimineaţa fără teamă de ceea ce va urma. Era o minune pentru mine că nu mi-era teamă, mă simţeam ca şi cum făcusem deja o injecţie care îmi luase teama. Am citit scrisoarea fiicei mele înainte de a intra în sala de operaţie. Ea îmi scria să nu îmi fac griji pentru că se va ruga „ foarte stăruitor” pentru mine şi că va veni să mă viziteze şi că nu se va certa cu frăţiorul ei; că mă iubeşte pe mine şi pe tăticul şi că va ţine totul în ordine în lipsa mea. Am realizat că la cei zece ani ai ei, îşi dădea toată silinţa să mă facă să mă bucur. Încurajată şi cu încredere în Domnul meu, am mers în sala de operaţie. Despre durata operaţiei, medicul spusese că aceasta ar fi în jur de o jumătate de oră sau de două ore, în funcţie de gravitate. Când încetul cu încetul îmi reveneam după operaţie am auzit pe cineva care vorbea despre timp. Fusesem peste două ore în sala de operaţie. Aveam deci cancer ! Deşi eram încă ameţită, observam cum lacrimile mi se prelingeau şi cineva îmi ştergea cu gingăşie faţa

cu un tifon cald. Am observat că în salon era turcoaica. Această binefacere nu o voi uita niciodată. Când am fost din nou trează, l-am descoperit la patul meu pe Filip. Şi pentru el era o lovitură puternică şi simţeam cum vrea să mă ajute cu dragostea lui. Dumnezeu a pus la probă prin această boală şi dragostea noastră. Nu fusesem decât foarte rar atât de apropiaţi unul de celălalt. Deja prin telefon, Filip simţea că am nevoie de el şi mă vizita uneori de două ori pe zi. Între timp, am citit şi a doua scrisoare a fiicei mele. Şi această scrisoare fusese scrisă cu dragoste. Ea fusese semnată şi de fiul nostru. Îmi dădeam seama că amândoi îmi duceau lipsa foarte mult, voiam să încerc cu ajutorul lui Dumnezeu să fiu cât se poate de repede cu ei. În timpul şederii mele în această policlinică, am fost înconjurată ca nicodată în viaţa mea cu atâta dragoste. Chiar şi surorile medicale s-au arătat pline de grijă faţă de mine, iar eu găseam permanent motive de a-I mulţumi lui Dumnezeu. Povesteam celor care mă vizitau despre dragostea lui Dumnezeu; despre faptul că El mi-a luat teama, că am suportat tot acest timp datorită îndurării Lui pe care şi-o dovedise din plin. Aveam uneori momente pline de fericire în care aveam inima plină de cântece de mulţumire şi de laudă la adresa lui Dumnezeu. Deseori cântam din toată inima ! După două săptămâni, am părăsit policlinica. În timpul şederii mele acolo, am fost iniţiată în toate metodele posibile de tratament în cazul unei îmbolnăviri de cancer. Toate deciziile mele fie în alegerea medicului sau ale acestor posibilităţi de tratament le aduceam mai întâi înaintea lui Dumnezeu. În El îmi puneam toată încrederea în toate căile mele pe care trebuia să merg. Voiam să urmez totul după voia Lui. Acasă am fost primită cu atâta dragoste ca şi cum lipsisem foarte mult timp. Fiica mea pictase un tablou mare de bun venit şi împodobise împreună cu fratele ei toată casa. Am simţit această dragoste a familiei amestecată cu o adâncă durere, pe care căutam cât puteam să o ascund. O săptămână mai târziu, am mers deja la prima şedinţă de radioterapie. Singură, într-o cameră în care eram „bombardată”cu radiaţii de cobalt ; aveam toate motivele să mă simt exasperată. Totuşi nu mă simţeam deloc părăsită. Domnul Isus era cu mine şi uneori aceste momente erau pentru mine prilejul în care să simt că suntem doar noi doi. De aceea izbucneam deseori în cântece de laudă la adresa Lui. Viitorul meu era acum 100% în mâna Lui şi când mă năpădeau gânduri de temeri sau nelinişte, mă gândeam la toate binefacerile lui Dumnezeu şi-L rugam să mă ierte că în orele de întuneric fusesem ispitită să mă comport ca şi cum El nu ar fi totdeauna prezent. „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8.38,39). Traducere din limba germană Petru Deutsch Decembrie 2007