Cursul

CUPRINS

CUPRINS.......................................................................................................2 CAPITOLUL 1...............................................................................................7 POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI........................7 1.1. Definirea politicii comerciale...............................................................7 1.1.1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică..............7 1.1.2. Definirea politicii comerciale şi obiectivele acesteia..................14 1.2. Politica vamală...................................................................................17 1.2.1. Taxele vamale.............................................................................17 1.2.2. Tariful vamal...............................................................................19 1.2.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale........................................19 1.2.4. Teritoriul vamal..........................................................................20 1.3. Politica comercială netarifară.............................................................22 1.3.1. Aspecte introductive...................................................................22 1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor......................................................................................................22 1.3.2. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor......................................................................................23 1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale şi administrative privind importurile...................................................................24 1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de CE.............................................................................................25 1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare....................................................................................................25 1.4. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor.........25 1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor...............................26 1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor...................................26 1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor.................27 1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor................................28 2

CAPITOLUL 2 ............................................................................................29 ASPECTE

SELECTIVE

PRIVIND

EVOLUŢIA

POLITICILOR

COMERCIALE ALE STATELOR LUMII ÎN PERIOADA POSTBELICĂ..........29 2.1. Principalii factorii de influenţă..........................................................29 2.2. Principalele trăsături şi tendinţe în evoluţia politicilor comerciale promovate de statele lumii (perioada postbelică).................................................29 CAPITOLUL 3.............................................................................................33 ELEMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ, CA SUPORT ÎN DEZVOLTAREA RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE................33 3.1. Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF)........................................33 3.2. Clauza regimului naţional (CRN)......................................................35 3.3.

Sistemul

generalizat

de

preferinţe

vamale

nereciproce

şi

nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP)........................36 3.3.1. Scurt istoric.................................................................................36 3.3.2. România, ţară în curs de dezvoltare, beneficiară de preferinţe...37 3.4. Sistemul global de preferinţe comerciale între ţările în curs de dezvoltare (SGPC)...............................................................................................37 3.5. Aspecte conexe: GATT/OMC, UNCTAD, UE, AELS......................39 CAPITOLUL 4.............................................................................................40 POLITICA

COMERCIALĂ

A

ROMÂNIEI

ÎN

DOMENIUL

COMERŢULUI EXTERIOR..................................................................................40 4.1. Perioada 1950-1989...........................................................................40 4.1.1. Reglementări privind importul....................................................40 4.1.2. Reglementări privind exportul....................................................41 4.2. Perioada 1990 şi până în prezent........................................................42 4.2.1. Restructurarea organizării comerţului exterior al României şi reorientarea pe fluxuri comerciale...................................................................42 4.2.2. Reglementări de politică comercială adoptate în perioada actuală .........................................................................................................................44 CAPITOLUL 5.............................................................................................46

3

CADRUL

JURIDIC

AL

TRANZACŢIILOR

COMERCIALE

INTERNAŢIONALE .............................................................................................46 5.1. Aspecte introductive..........................................................................46 5.2. Cadrul contractual şi legea aplicabilă contractelor externe................47 5.3. Conţinutul contractului extern de vânzare-cumpărare........................48 CAPITOLUL 6.............................................................................................53 TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE..............................................................................................53 6.1. Sisteme, modalităţi, tehnici................................................................53 6.2. Plata contra factură............................................................................54 6.3. Plata contra trată (scrisoare de schimb)..............................................54 6.4. Plata contra cec..................................................................................56 6.5. Biletul la ordin...................................................................................56 6.6. Ordinul de plată.................................................................................56 6.7. Creditul documentar..........................................................................57 6.8. Incassou-ul documentar....................................................................60 CAPITOLUL 7.............................................................................................61 TEHNICI

DE

FINANŢARE

ÎN

TRANZACŢIILE

COMERCIALE

INTERNAŢIONALE..............................................................................................61 7.1. Definiţii şi clasificări.........................................................................61 7.2. Credite de prefinanţare.......................................................................63 7.3. Creditul pe termen scurt.....................................................................64 7.4. Credite pe termen mediu şi lung........................................................65 7.5. Acorduri guvernamentale de credit şi protocoale bancare.................67 7.6. Finanţarea comerţului mondial de produse primare...........................68 Finanţarea comerţului.......................................................................68 Finanţarea proiectelor.......................................................................69 7.7. Modalităţi neconvenţionale de finanţare............................................69 7.8. Garanţii şi cauţiuni bancare................................................................71 CAPITOLUL 8.............................................................................................72 RISCURILE ÎN OPERAŢIUNI COMERCIALE EXTERNE......................72 4

8.1. Definirea şi clasificarea riscurilor specifice comerţului exterior........72 8.2. Clauze contractuale de prevenire a riscurilor.....................................74 8.3. Alte metode de prevenire şi contracarare a riscurilor specifice comerţului exterior..............................................................................................75 CAPITOLUL 9.............................................................................................76 Organizarea comerţului exterior de tip “tradiţional”.....................................76 9.1. Aspecte introductive..........................................................................76 9.2. Exportul şi importul direct.................................................................77 9.3. Exportul şi importul indirect..............................................................81 CAPITOLUL 10 ..........................................................................................87 TRANZACŢIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ..................................................87 10.1. Definiţii şi clasificări prealabile.......................................................87 10.2. Livrări de mărfuri şi servicii în compensaţie (contrapartida clasică)88 10.3. Operaţiunile paralele (contra-cumpărarea).......................................91 10.4. Operaţiunile combinate....................................................................92 10.4.1. Prelucrarea în switch.................................................................92 10.4.2. Tehnica de lohn.........................................................................96 10.5. Contraprestaţiile comerciale şi alte operaţiuni apropiate de contrapartidă........................................................................................................97 10.6. Reexportul.......................................................................................97 CAPITOLUL 11 ..........................................................................................98 TRANZACŢII COMERCIALE SPECIALE................................................98 11.1. Transferul internaţional de creativitate şi tehnologii moderne.........99 11.1.1. Transferul internaţional al brevetelor de invenţie......................99 11.1.2. Comerţul cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-how)...................................................................................................102 11.1.3.

Colaborarea

economică

internaţională

prin

consulting-engineering...................................................................................103 11.2. Leasing-ul – cedarea dreptului de folosinţă....................................105 11.3. Franchising-ul – cedarea dreptului de comercializare....................106 11.4. Licitaţiile în comerţul exterior.......................................................107 5

11.4.1. Licitaţii de vânzare (export)....................................................107 11.4.2. Licitaţii de cumpărare (import)...............................................108 CAPITOLUL 12 ........................................................................................111 EFICIENŢA ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE ...............................................................................................................................111 12.1. Efecte ale comerţului exterior........................................................111 12.2. Balanţe utilizate în analiza comerţului exterior..............................113 12.3. Sporirea eficienţei economice a comerţului exterior al României..114 ANEXA I....................................................................................................115 ANEXA II..................................................................................................120 UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare ...................................................................................................................120 Sesiunea UNCTAD.........................................................................120 Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare............................................121 Comisii permanente, comitete şi grupe de lucru.............................121 Secretariatul UNCTAD...................................................................122 ANEXA III.................................................................................................123 ANEXA IV.................................................................................................130 BIBLIOGRAFIE........................................................................................131

6

CAPITOLUL 1 POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI 1.1. Definirea politicii comerciale 1.1.1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică

În epoca actuală, dezvoltarea unei ţări – indiferent de sistemul social-politic sau gradul de dezvoltare – este condiţionată de participarea ţării la diviziunea mondială a muncii. Diviziunea mondială a muncii – exprimă relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum şi rolul ce revine fiecărui stat în circuitul mondial de valori. Diviziunea mondială a muncii exprimă totodată procesul de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, proces ce s-a conturat în timp şi stă la baza legăturilor dintre state. Diviziunea mondială a muncii are ca scop adaptarea potenţialului economic al statelor la cerinţele pieţei mondiale şi este determinată de factori ca: – condiţiile naturale din fiecare ţară; – mărimea teritoriului, populaţia etc.; – tradiţii economice; – nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv; – apropierea geografică şi raporturi generate de aceasta; – factori extraeconomici (sisteme socio-politice, dominaţie colonială etc.). Actuala revoluţie tehnico-ştiinţifică a devenit cel mai important factor de dinamizare a economiei mondiale şi de influenţare a diviziunii mondiale a muncii; ea generează o accentuare a interdependenţelor economice dintre state, respectiv fiecare stat trebuie să participe într-o măsură mai mare sau mai mică şi într-o formă sau alta la circuitul economic mondial. Aspectele invocate obligă firmele care deţin puterea (ponderea) într-o economie să privească la nivel de glob derularea afacerilor pe termen lung, deoarece asistăm la un proces de globalizare a afacerilor.

În ansamblul fluxurilor mondiale, comerţul cu mărfuri corporale deţine ponderea principală de 80%,restul de 20% revenind fluxurilor comerţului invizibil. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică se caracterizează prin: 7

a) o dinamică accentuată a fluxurilor comerciale internaţionale:1 Astfel, conform rapoartelor publicate de OMC şi UNCTAD în 1948 exporturile FOB la nivel mondial se ridicau la 58 miliarde dolari, ajungând la 6414,058 miliarde dolari în 2002 (au crescut de peste 100 ori): Situaţia sintetică a exporturilor şi importurilor la nivel mondial pentru perioada 1948- 2002 se prezintă astfel: Tabel nr. Evoluţia exporturilor şi importurilor mondiale în perioada postbelică(mld. dolari) 1 948

953 5

Ex 8

porturi

1

1 963

8 4

1 973

1 57

1 983

5 79

1 993

1 835

2 000

3 671

2 001

6 426,893

2 002

6 155

6 414,058

(F OB) 6

Im 6

porturi

8 4

1 63

5 89

1 881

3 770

6 554,168

6 441

6 568,834

(C IF) Sursa: OMC,International trade statistics,2002 UNCTAD,Handbook of Statistics

b) creşterea importanţei ţărilor dezvoltate în comerţul mondial Istoria comerţului internaţional arată că primul loc pe piaţa mondială a fost deţinut de o naţiune industrializată, această tendinţă amplificându – se în perioada postbelică. După 1950 ţările dezvoltate au derulat cea mai mare parte a fluxurilor comerciale internaţionale ponderea lor înregistrând o continuă creştere până în 1990. În anii următori deşi această pondere a înregistrat o oarecare scădere, ţările dezvoltate au continuat să deţină primul loc în comerţul mondial. Consolidarea poziţiei ţărilor dezvoltate în comerţul mondial este rezultatul unei specializări internaţionale mai eficiente.

1

N. Sută, coord. – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Cers, 1992; Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, 1995.

8

Tabel nr.

–Evoluţia ponderii diferitelor categorii de ţări în comerţul

mondial(%) 19

19

48

53

*

3

19

73

19

83

200

93

2

I

E

I

E

I

E

I

E

I

E

I

E

I

6

6

6

6

6

6

7

7

6

6

7

7

6

6

3,8 3

1,1

3,8 3

0,4 6

*

19

E

2,9 * *

196

4,4 2

8,1 5

,8

8 8

,1

6,6 2

7,3 2

2,4 7

,6

2,4 1

1

0,8 2

2,2 2

0,1 1

0,3

8,9 9

,1

3,7 1

5,9 2

6,8 8

,9

5,7 9

,5

2 2

0,8 2

5,1 8

,4

6,3 2

,9

3,46 2

6,29 3

1,68 2

,9

2 8,89

4 ,86

4 ,82

**

Sursa: OMC,International trade statistics,2002 UNCTAD,Handbook of Statistics

E –export(FOB) I – import(CIF) Conform clasificării UNCTAD: * Ţări dezvoltate: America de Nord, Europa de Vest, Australia, Japonia, Noua Zeelandă ** Ţări în dezvoltare: America Latină,

Africa, Orientul Mijlociu, Asia

(exclusiv cele de mai sus) *** Economii în tranziţie: Europa Centrală şi de Est, Statele Baltice, CSI NOTĂ: Între anii 1973şi 1983 şi între anii 1993 şi 1999 aceste ponderi au fost semnificativ influenţate de creşterea preţului petrolului. c) Ritmul mediu de creştere a comerţului internaţional între 1950-2002 a devansat nu numai ritmul de creştere al PGB mondial, ci şi al producţiei industriale. Conform datelor statistice publicate de OECD în perioada 1950-2002: - modificarea medie anuală a valorii exporturilor mondiale este 9,7% -

modificarea medie anuală a volumului exporturilor mondiale este 6,22%

-

modificarea medie anuală a volumului producţiei este 3,85%

-

modificarea medie anuală a PGB real mondial este 3,85%.

c) Diversificarea continuă a structurii comerţului internaţional

9

Structura pe produse a comerţului internaţional se modifică de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite în cadrul diviziunii mondiale a muncii. Trecerea acesteia prin diverse stadii(agricultură-industrie, extracţie-prelucrare, industrie-industrie) a însemnat noi tendinţe de specializare în care accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe produsele cu puternică intensitate de capital şi tehnologie de vârf. În consecinţă, pe termen lung se observă o creştere a ponderii exporturilor de produse manufacturate, mai ales în structura comerţului internaţional al statelor dezvoltate. Pentru a urmări schimbările survenite în structura comerţului internaţional, trebuie să apelăm la datele statistice comunicate de ONU - GATT şi alte organisme internaţionale care clasifică EXPORTUL ca structură: # PRODUSE DE BAZĂ (neprelucrate şi gradul redus de prelucrare): –

ALIMENTARE;

–

MATERII PRIME;

–

COMBUSTIBILI.

# MANUFACTURATE (finite şi semifinite): –

PRODUSE CHIMICE;

–

MAŞINI, UTILAJE, MIJLOACE DE TRANSPORT;

–

ALTE PRODUSE MANUFACTURATE.

Datele statistice arată că, urmare a accentuării diviziunii mondiale a muncii şi-n primul rând a diviziunii industriale a muncii, s-a înregistrat un ritm de creştere mult mai înalt al comerţului cu produse manufacturate (fizic-valoric) faţă de comerţul cu produse de bază; rezultă, astfel, în ultimii 70 de ani, schimbări structurale:2 – anii ’35 – 64% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL; – 36% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL;

– 2002 – 24,9% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL; – 75,1% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL.

Rezultă că structura comerţului mondial are azi un pronunţat caracter industrial, deci predomină absolut produsele cu un grad tot mai înalt de valorificare 2

*** UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997; GATT/OMC Report 1997, OMC Report 2003 etc.

10

industrială, iar această tendinţă se va accentua în viitor, avantajul revenind ţărilor dezvoltate economic. În fapt, ţările capitaliste dezvoltate deţin monopolul industriei prelucrătoare şi, prin aceasta, deţin şi monopolul exportului de produse manufacturate, exceptând unele perioade scurte caracterizate prin crize energetice şi de materii prime pe plan mondial. Ţările capitaliste dezvoltate pot controla preţul producţiei manufacturate în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor din “lumea a treia”. În ceea ce priveşte evoluţia structurii exportului mondial pe cele 6 grupe de produse reţinem (date aproximative):3 1

200

935 Produse alimentare

2 2

7,5

9% Materii prime

% 2

4,6

2% Combustibil

% 8

9,8

% Produse chimice

% 4

10,

% Maşini, utilaje şi mijloace de transport

5% 1

40,

0% Alte produse manufacturate

5% 2

24,

4%

1%

În ceea ce priveşte structura comerţului exterior al ţărilor dezvoltate situaţia se prezintă astfel: Tabel nr.

Structura comerţului exterior al ţărilor dezvoltate 1963 E( %)

A merica

2 9

Produse

de Nord miniere

I (%)

Produse agricole

1983

9,2

2,2 3,2

agricole

8,3

7,4

2,9

2,8

3

3,0

1 1,2

7 6,9

1 5,5

,2

,2

3,6

6

7

6

1

(%)

0,7

3,4

I

1

2

6

3

(%)

0,1

1,5

E

1

1

4

1

(%)

1,3

0,4

I

2

2

5

manufacturate Produse

(%) 2

1

Produse

E

2002

7 8,5

9 ,4

1 0,2

*** UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997; GATT/OMC Report 1997 etc.

11

E uropa de

Produse

8,

miniere

5 Produse

Vest J aponia

1 8,6

7

manufacturate Produse

8 Produse

miniere

2 Produse

2,9 9

manufacturate 0,0 2,6 Sursa: OMC,International trade statistics,2003

6,3

,6 2

5,7

1

1

5,9 9

5,7

,1 5

,5 2

7

1

0,7 1

0,7

0,7 2

,8 3

1

8

6,0 1

4,5 1,

,9 5

1,7 4

6

6,3 7

6,6 8,

2

3,0 4

1,8

agricole

1

2 4,2

9

1,4

3,0

5 7,5

Datele publicate în raportul anual al OMC pentru 2002 arată că mai mult de jumătate din exporturile şi importurile mondiale de produse manufacturate sunt derulate de ţările dezvoltate: E(%)

I(%)

America de Nord

15,5

23,1

Europa de Vest Japonia TOTAL

45,5 6,18 67,18

41,4 2,97 67,47

d)amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a liberalizării preferenţiale a comerţului internaţional în cadrul aranjamentelor de integrare regională. Tabel nr.

Ponderea exporturilor şi importurilor intra –regionale în totalul

exporturilor şi importurilor regionale(%)

1990

APEC

*

(21 ţări) * UE

I

E

I

E

I

6

6

7

7

7

7

5,4 3

2,5 *

(15

4,6

4,9

ţări) *

6,9

3,0

8,3

4,0

12

7,2

5,2

3 0,0

6 1,6

3 4,8

0,0 2

6

3 6,0

2,8 2

6

3 7,0

1,7 2

6

3 5,1

3,1 3

6

*

2002

E

7,5 *

1995

6 1,9

3 8,4

3 8,1

NAFT

*

A

4 2,6

*

(3 ţări) * ASEA

4,4 5

7,4 *

N *

ţări) CEFT

6,1

5,6

0,1

7,7

3,9

6,2

*

-

-

*

-

-

*

8,

1

A (7 ţări) * MERC OSUR

9 *

(4 ţări) * ANDE

4,5 9

1,1 *

AN

5,5 4,

2 *

(5 ţări)

7 9

* 5,8 2,3 Sursa: OMC,International trade statistics,2003

*

7,0 8

8,5

2,9

3,0 1

1

0,2

3,9

8 7,1

1

8

1

8 7,8

9,8

1,5

1,9

2,2

8

1

8

1

9

0,2

7,8

8,1

9,5

1

8

1

7

7,

1 2,2

8,7

0,5 8

6,4

8

2

7

6,0

1,3

5,5

3,6 7

1

8

2

4,0

1,1

4,5

1,9 2

8

1

6

3,5

8,9

4,5

8,1 4

1

7

3

6,5

2,3

5,5

5

6

2

8 3,8

3

5

1

7 9,9

4

6

2

*

(10

3

8 9,8

8 6,1

intra - regional

** extra – regional NOTĂ: Ţările CEFTA au încheiat acorduri de asociere cu UE, derulând cea mai mare parte a comerţului lor exterior cu “cei 15”. Din datele statistice publicate de UNCTAD rezultă că în anul 2002 aproximativ 70% din exporturile mondiale s-au derulat la nivel regional. Tabel nr.

Ponderea exporturilor intra – regionale în exporturile mondiale în

anul 2002: Exporturile totale ale regiunii

Exporturile intra – regionale

Ponderea exporturilor regionale

intra

(mld dolari)

(mld dolari)

în

APEC UE NAFT

2941,637 2449,025 1106,936

2162,10 1494,15 619,884

33,70 23,29 9,66

ASEA

385,675

87,93

1,37

exporturile

mondiale(%)

A

13

–

N MERC

88,479

15,66

0,24

ANDE

52,951

5,61

0,08

OSUR AN 68,34

TOT AL Sursa:UNCTAD,Handbook of Statistics

e)Dacă se compară dinamica şi volumul comerţului internaţional cu evoluţia rezervelor de aur şi devize (pentru ţările nesocialiste, deoarece ţări precum China, în prezent, nu au publicat astfel de date) rezultă o devansare de către comerţul internaţional, atât ca ritm de creştere cât şi ca volum valoric absolut, a rezervelor de aur şi devize.4 f) internalizarea pieţelor ca urmare a expansiunii societăţilor multinaţionale care controlează în prezent aproximativ 80% din investiţiile externe directe şi peste 50% din comerţul mondial.5

1.1.2. Definirea politicii comerciale şi obiectivele acesteia Politica comercială este o parte componentă a politicii economice generale a unui stat, parte care vizează sfera comerţului, a relaţiilor economice externe.6 Politica economică reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un guvern urmăreşte să reglementeze şi să influenţeze situaţia economică şi dezvoltarea pe termen lung a unei ţări.7 În principiu, în ţările dezvoltate, politica economică (şi prin aceasta şi politica comercială) este orientată spre atingerea următoarelor obiective:8

4 5

N. Sută – Op. cit. I. Ignat, I. Pohoaţă ş.a, - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2002

6

C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953. Trebuie făcută o distincţie clară între: – politică economică; – politică comercială; – politică comercială de firmă. Autorii invocaţi delimitează coerent cele trei categorii menţionate. Prin politică comercială de firmă autorii înţeleg – sens la care subscriem şi noi – politica de piaţă a firmei, uzual asociată politicii de marketing. Pe parcursul lucrării de faţă discutăm de politica comercială promovată la nivel macroeconomic de către guvern, ca un set coerent de măsuri de dezvoltare economică internă la adăpost de concurenţa străină. 7 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953.Remarcăm o conexiune profundă între politica economică şi cea comercială. Conform cu C. Fota ş.a., în abordarea modernă utilizarea noţiunii de politică comercială înglobează politica economică generală a guvernului. 8 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953.

14

a) Menţinerea unui grad cât mai ridicat şi stabil de ocupare a forţei de muncă, deci un şomaj cât mai scăzut (se folosesc politici monetare şi fiscale menite să menţină un nivel cât mai ridicat al CERERII şi de evitare a RECESIUNII). b) De a sigura o creştere economică cât mai susţinută şi, pe această bază, o creştere a standardului de viaţă la nivel naţional (investiţiile, dezvoltarea şi modernizarea producţiei etc.). c) Evitarea inflaţiei sau, cel puţin, menţinerea ei sub un anumit control cu influenţă în plan economic şi social (măsuri: creşterea producţiei, echilibru cerere/ofertă, politica monetară, valutară etc.). d) Stabilitatea balanţei de plăţi externe prin promovarea exporturilor, controlul importurilor, atragerea de investiţii străine, politica financiară, valutară etc. Se află în corelaţie cu controlul inflaţiei şi echilibru BPE (se menţine dacă creşterea preţurilor interne nu devansează creşterea preţurilor din ţările partenere în relaţiile comerciale). e) Alte obiective urmărite: – mai bună distribuţie a venitului naţional prin sistemul de impozite, subvenţii etc.; – reducerea situaţiei de monopol a unor mari companii. Problema esenţială a politicii economice promovate de orice stat este aceea de CORELARE şi ECHILIBRU între diferitele componente şi obiective vizate, întrucât nu este posibilă promovarea simultană a tuturora şi în acelaşi grad.9 Ca parte a politicii economice, politica comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (caracter: juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul derulării comerţului exterior, al promovării schimburilor comerciale cu alte state şi protejării economiei naţionale de concurenţă străină. Pe termen lung, principalul obiectiv al politicii comerciale a oricărui stat este de a stimula creşterea economică naţională la adăpost de concurenţă străină. Rezultă că politicii comerciale îi revin două funcţii: – de promovare a relaţiilor comerciale externe; – de protejare a economiei naţionale. Pe termen scurt şi mediu, politica comercială poate urmări obiective care derivă din cele pe termen lung, precum:10 – perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe; – stimularea exporturilor cu anumite produse sau grupe de produse; – restrângerea importurilor cu anumite produse sau grupe de produse; – modificări în orientarea geografică a comerţului exterior; – protecţie accentuată pentru unele sectoare economice faţă de concurenţa străină; – menţinerea echilibrului general al balanţei comerciale, ca parte a BPE; – îmbunătăţirea raportului de schimb; – încasări la bugetul statului. Ţările dezvoltate economic urmăresc, prin intermediul politicilor comerciale promovate, cucerirea de noi surse de aprovizionare cu materii prime, menţinerea şi cucerirea unor pieţe externe de desfacere, stimularea dezvoltării ramurilor strategice din economia lor naţională etc. Ţările în curs de dezvoltare urmăresc şi situează în centrul politicilor comerciale: valorificarea superioară a resurselor naţionale, dezvoltarea industriei prelucrătoare, reducerea dependenţei de unele importuri, specializarea unor industrii pentru export etc. În fapt, dacă ţinem seama de teoria ricardiană asupra costurilor comparative, 9

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 Gh. Ciobanu – Op. cit.

10

15

prin politica comercială promovată, fiecare ţară vizează să obţină din REI avantajul comparativ, respectiv o economie de muncă prin export de mărfuri competitive şi import de produse pentru care sunt condiţii mai puţin favorabile de fabricaţie în ţară. În plan teoretic, există trei tipuri de politică comercială: # Politica comercială AUTARHICĂ (o stare de izolare economică şi orientarea spre interior, ignorându-se avantajele REI); # Politica comercială LIBERSCHIMBISTĂ (un comerţ internaţional fără obstacole, curent aplicat de ţările ce au beneficiat primele de procesul industrializării); # Politica comercială PROTECŢIONISTĂ (când se vizează restricţionarea accesului produselor străine pe piaţa naţională). Pe plan internaţional, se admit ca măsuri protecţioniste aplicabile în relaţiile dintre state: – din motive de securitate naţională, sănătate publică, protecţia mediului ambiant, etc.; – în cazul unui deficit accentuat în BPE, cu rezerva ca aceste măsuri protecţioniste să fie temporare şi nediscriminante faţă de toate ţările partenere; – faţă de acele ţări (colectiv) care fac exporturi la preţuri de dumping sau când aceste exporturi sunt masive şi prejudiciază grav o industrie naţională în ansamblu; – se admit măsuri protecţioniste pentru acele industrii (sectoare) care sunt în faza de început a dezvoltării lor, în noile state independente, sau pentru industriile noi din ţările dezvoltate, până când aceste industrii ajung la maturitate. Cel puţin principial, la nivelul unor organisme internaţionale (GATT, UNCTAD etc.) şi-n general pe plan internaţional, nu se admit ca fiind corecte alte măsuri de protecţie, iar în caz de aplicare de astfel de măsuri diferite de protecţie, acestea se consideră ca fiind în afara regulilor de derulare a comerţului internaţional. Politica comercială prezintă o serie de particularităţi, dacă se analizează comparativ cu celelalte componente ale politicii economice. Astfel, în afară de o sferă de cuprindere diferită a celor două, sesizăm două aspecte: # politica economică generală se aplică pe teritoriu ţării respective, pe când politica comercială vizează în mare măsură relaţia cu alte state, deci consecinţele măsurilor de politică comercială sunt mai greu de anticipat, iar alte state pot lua măsuri de contracarare, atunci când le sunt afectate interesele lor; rezultă că trebuie să se urmeze anumite reguli convenite între state (mai ales cele statuate în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ/GATT, 1948, devenit în prezent ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI); # domeniul de aplicare al politicii comerciale este mai fluent şi influenţat de un număr de factori mai mare (decât cel al politicii economice), factori specifici pieţei mondiale, efectul politicii comerciale fiind mai puţin cert şi mai greu de evaluat decât cel al măsurilor de politică economică generală; acest efect este dependent de potenţialul economic, gradul de dezvoltare economică şi gradul de dependenţă a acelei ţări faţă de piaţa externă. În perioada postbelică, în contextul adâncirii interdependenţelor economice dintre ţări, reglementarea REI se impune obiectiv necesară. În afară de reglementările adoptate în cadrul GATT (OMC) s-au coordonat într-o anumită măsură politicile comercială ale statelor lumii: – bilateral; – subregional; – regional.

16

– –

Cu toate acestea, practica REI arată că adesea aceste PRINCIPII ŞI REGULI statuate între ţări au fost încălcate. Oficial, în limita acordurilor cuvenite, ţările lumii pot recurge, în practica curentă a schimburilor comerciale, la o serie de instrumente concrete de materializare a politicilor lor comerciale. Aplicarea unor astfel de instrumente/măsuri asigură acea protecţie a dezvoltării economiilor naţionale fără a fi supuse confruntării directe cu practicile concurenţiale externe. Recursul la instrumentele de materializare a politicilor comerciale ale statelor trebuie însă să nu exceadă PRINCIPIILE/REGULILE negociate şi convenite sub egida OMC, UNCTAD, ONU şi alte organisme internaţionale. În esenţă, instrumentele de politică comercială sunt: INSTRUMENTE TARIFARE se vizează restrângerea importurilor INSTRUMENTE NETARIFARE

–

INSTRUMENTE PROMOŢIONALE ŞI DE SIMULARE

se vizează impulsionarea exporturilor

1.2. Politica vamală 1.2.1. Taxele vamale Petru a se prezenta modalitatea de utilizare concretă a instrumentelor tarifare, trebuie definită politica vamală, care reprezintă o componentă a politicii comerciale a unui stat. Politica vamală include totalitatea dispoziţiilor legale privind intrarea şi ieşirea în/din ţară a mărfurilor, respectiv acele norme legale cu privire la:11 – controlul mărfurilor cu ocazia trecerii frontierei de stat; – controlul mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei de stat; – îndeplinirea formalităţilor vamale; – plata taxelor vamale (impunerea vamală). Instrumentul principal de realizare a politicii vamale este tariful vamal în care se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale şi cuantumul de taxe percepute.12 Plata taxelor vamale, percepute prin intermediul tarifului vamal, sau impunerea vamală îndeplineşte trei funcţii: # fiscală (este o sursă de venit la bugetul statului); # protecţionistă (se protejează economia naţională sau sectoare ale acesteia, deoarece taxa vamală la import va ridica preţul produsului importat care devine mai puţin competitiv faţă de cele indigene); # de negociere (pentru a stimula schimburile comerciale, statele pot negocia concesii vamale reciproce sau nereciproce). Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţa vamală a ţării.13 Se pot clasifica după patru criterii:14 a) După tipul operaţiei sau obiectivul impunerii vamale: – taxe vamale de import care se aplică mărfurilor importate, se plătesc de firma importatoare dar în final se includ în preţ şi se suportă de consumatorul final; sunt un puternic mijloc de protecţie a economiei naţionale şi au cea mai largă răspândire; 11

I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică. Bucureşti, 1997 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. Vasile Goldiş, Arad, 1996 13 N. Sută, coord. – Op. cit. 14 N. Sută, coord. – Op. cit. 12

17

– taxe vamale de export: au aplicabilitate limitată; se aplică pentru unele produse de bază în vederea stimulării prelucrării la intern (venituri suplimentare la buget); – taxe vamale de tranzit: asupra mărfurilor străine aflate în tranzit pe teritoriu vamal al ţării respective (în prezent au o importanţă mai modestă, deoarece se încurajează tranzitul pentru a folosi infrastructura, depozitele, porturile etc.). b) După scopul pentru care se instituie taxa vamală: – taxe cu o orientare protecţionistă (de regulă au nivel mai ridicat); – taxe cu orientare fiscală, pentru venit suplimentar la buget. c) După modul de percepere al taxelor vamale, acestea sunt: – specifice, percepute pe unitatea fizică de marfă importată (x lei/tona cărbune); – “ad valorem”, percepute ca o cotă procentuală din valoarea vamală a mărfurilor (din punct de vedere tehnic sunt simplu de aplicat dar în condiţiile fluctuării preţurilor mondiale se poate pierde efectul protecţionist; în plus, uneori importatorul declară în vamă preţuri mai mici decât cele reale; unele ţări au instituit dreptul de preemţiune: dreptul statului de a cumpăra marfă importată, dacă organele vamale constată că preţul facturat este mai mic decât cele efectiv plătit de importator); – mixte, ca o combinaţie a primelor două categorii, când pe lângă taxa “ad valorem” se percepe, temporar, şi o taxă specifică. d) După modul de fixare de către stat, taxele vamale pot fi:15 • taxe vamale autonome, stabilite de stat în mod independent şi nu pe baza unor înţelegeri cu alte state, atunci când faţă de statele respective nu se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate şi nu sunt convenţii reciproce. În cazul unor astfel de taxe, sunt prevăzute trei nivele: – maxime – intermediare – minime Taxele autonome permit discriminarea în politica comercială promovată faţă de un stat sau altul, sunt răspândite în ţările dezvoltate şi au nivele foarte ridicate. • taxe vamale convenţionale (contractuale) care se adoptă de stat prin înţelegere cu alte state pe baza acordurilor comerciale încheiate; sunt mai reduse ca cele autonome şi fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT (OMC); • taxe vamale preferenţiale: au un nivel mai redus, uneori zero (comparativ cu alte taxe vamale) şi constituie o derogare de la aplicarea CNF, deoarece se aplică doar faţă de anumite state pentru toate mărfurile sau anumite mărfuri importate. Exemple de taxe vamale preferenţiale: – taxele ce se aplică de către fostele ţări metropole faţă de fostele colonii; – taxele ce se aplică de ţările CEE şi alte ţări dezvoltate faţă de Europa Centrală şi de Est în cadrul SGP (sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare); • taxe vamale de retorsiune (răspuns), care se aplică ca răspuns la politica comercială neloială a altui stat; acest din urmă tip de taxe se regăsesc ca: – taxe vamale antidumping (taxe vamale suplimentare percepute de stat, peste cele obişnuite, pentru a anihila efectele exportului la preţ de dumping sau al dumpingului valutar practicate de o anumită ţară la un moment dat);

15

N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995

18

– taxe vamale compensatorii: se percep de stat asupra unor importuri ce provin din ţări care subvenţionează exportul unor produse sau acordă prime de export (vor compensa diferenţa). Taxele vamale de retorsiune se pot aplica numai după ce a avut loc o anchetă prin care se dovedeşte politica comercială neloială promovată de un anume stat. Acest fapt conferă taxelor de retorsiune o dublă natură: – tarifară; – netarifară. 1.2.2. Tariful vamal S-a menţionat că în tariful vamal se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale şi cuantumul taxelor percepute pe fiecare marfă. În conţinut, tariful vamal este un catalog în care sunt nominalizate toate produsele supuse impunerii vamale şi mărimea taxelor vamale percepute pe fiecare produs sau grupă de produse. Alături de legislaţia în materie, regulamente, dispoziţii administrative privind comerţul exterior etc. tariful vamal este componenta principală a regimului vamal al unei ţări.16 Suplimentar, ca excepţie, se pot nominaliza şi mărfuri scutite la import pe anumite relaţii comerciale. Clasificarea mărfurilor în cadrul tarifului vamal se poate face: – după originea mărfii (produse vegetale, animale, minerale); – funcţie de gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, finite); – alfabetic; – combinat. În 1950, printr-o convenţie de la Bruxelles s-a elaborat un nomenclator unic de bază numit nomenclatorul vamal de la Bruxelles şi care în prezent poartă denumirea de Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală, NCCV acceptat de 150 ţări aproximativ (excepţii sunt SUA şi Canada) cu 1097 poziţii tarifare. Clasificarea mărfurilor în NCCV se face după un criteriu combinat, respectiv gradul de prelucrare şi origina lor. 17 La nivel de ONU se foloseşte clasificarea tip pentru CI elaborată de Comisia de Statistică ONU în 1950 care este mai detaliată. Se doreşte armonizarea codificării mărfurilor în tarifele vamale, motiv pentru care în 1983 la Bruxelles s-a adoptat o nouă Convenţie privind sistemul armonizat de descriere şi c odificare a mărfurilor (tariful vamal al României se bazează pe Sistemul armonizat având 5018 poziţii). În afară de diferenţele privind modul de întocmire a nomenclatorului din tariful vamal, în practica internaţională întâlnim:18 – tarife vamale simple, care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate mărfurile (specific ţărilor în curs de dezvoltare); – tarife vamale compuse, care cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale, diferenţiat pe produse şi ţări de provenienţă (CNF etc.). La nivel GATT (OMC) se admite, ca unic instrument de realizare a politicii de protecţie a pieţei interne, doar tariful vamal. 1.2.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale Simpla comparare cantitativă a taxelor vamale nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea acţiunii acestor taxe ca instrument de protecţie. Comparaţia tarifară este dificilă, deoarece aceiaşi modificare a taxei vamale poate antrena reacţii diferite ale cererii 16

I, Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 18 I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 17

19

de import de la o ţară la alta. Există un număr mai mare de factori care conferă o anume intensitate protecţiei reale antrenate de o anumită taxă nominală prevăzută în tarif. Dintre aceşti factori, se detaşează ca importanţă ponderea pe care o deţine valoarea adăugată (manopera) în preţul final al produsului exportat (importat). Aşadar, trebuie să distingem între : – rata nominală de protecţie (X % din tarif); – rata efectivă de protecţie. Rata efectivă de protecţie (sau rata protecţiei efective) se referă la protecţia obţinută pentru valoarea nou creată în ţară (manopera). RPE – măsoară sporul de valoare nou creată pe unitate de produs în condiţiile aplicării tarifului vamal, faţă de aceiaşi valoare nou creată pe unitatea de produs în condiţiile lipsei tarifului vamal. De regulă, RPE sau protecţia efectivă se calculează după relaţia:19 Te=

Tnf ⋅ Vf − Tnm ⋅ Vm ⋅100 Vf − Vm

, unde:

Te = taxa efectivă; Tnf = taxa nominală asupra produsului finit importat; Tnm = taxa nominală asupra materiei prime importate; Vf = valoarea produsului finit; Vm = valoarea materiei prime. Exemplu: Pentru un import de mobilă în valoare de 100 $/buc: Tnf = 10%; Tnm = 0%; structura costului 50% manoperă ( valoarea nou creată) şi 50% materii prime: 10 ⋅ 100− 0⋅ 50 Te = 100 ⋅ 100 = 20% 100− 50 Rezultă că protecţia nominală de 10% impusă asupra produsului finit se va repartiza doar asupra valorii nou create de 50 $ şi-i asigură o protecţie efectivă de 20% (deci dublă). Prin mărirea preţului de import de la 100$ la 110 $ se permite ţării importatoare, prin aplicarea Tnf, să plătească 60 $ pentru forţa de muncă faţă de 50 $ în absenţa tarifului vamal. Concluzionând, se încurajează importul de lemn neprelucrat şi se descurajează importul de mobilă. RPE sau protecţia efectivă se mai poate calcula şi după relaţia:20 Te =

Vcp − Vap Vap

, unde:

Vcp = valoarea nou creată pe unitate de produs în condiţii de protecţie; Vap = valoarea nou creată pe unitate de produs în absenţa protecţiei. Concluzionând, protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul taxei vamale asupra produsului finit şi invers proporţional cu nivelul taxei vamale asupra materiilor prime ce intră în componenţa produsului finit respectiv. Nivelul ridicat al protecţiei efective dezavantajează mai ales ţările în curs de dezvoltare, deoarece elementul principal în formarea costului este preţul materiilor prime. 1.2.4. Teritoriul vamal Teritoriul vamal este teritoriul pe care se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. De regulă, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional, dar sunt şi 19 20

N. Sută, coord. – Op. cit. C. Fota, coord. – Op. cit.

20

situaţii (numeroase azi) când teritoriul vamal este mai mare sau mai mic ca cel naţional. Astfel, discutăm despre:21 • Extinderea teritoriului vamal, când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, care va îngloba teritoriul statelor participante; • Restrângerea teritoriului vamal, când statele hotărăsc ca anumite porturi, zone sau localităţi să fie exceptate de la aplicarea regimului vamal obişnuit. a) Extinderea: Un efect parţial (incomplet) al extinderii teritoriului vamal este zona de liber schimb, când se liberalizează comerţul între ţările membre, dar fiecare stat va aplica o politică comercială şi tarif vamal propriu faţă de terţi (ex.AELS). Efectul de bază (complet) al extinderii este Uniunea Vamală: statele membre liberalizează comerţul între ele dar instituie şi o politică comercială comună faţă de terţi (exemplu fundamental este CEE). Ideea de bază care stă la motivarea creării uniunii vamale este aceea că liberalizarea comerţului poate contribui la creşterea bunăstării mondiale, lucru confirmat de rezultatele obţinute la nivel de CEE, din anii ’60 şi până azi. În legătură cu uniunea vamală s-au introdus noţiunile de:22 # crearea de comerţ, ce presupune apariţia de noi fluxuri comerciale în interiorul uniunii vamale, fluxuri care înlocuiesc sursele de aprovizionare mai puţin eficiente din interiorul sau exteriorul uniunii cu altele mai avantajoase din punct de vedere al costului de producţie; # deturnarea de comerţ (numită şi creare externă de comerţ sau deturnare negativă), ce presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare dar aflate în afara uniunii, cu alte surse interne uniunii, mai puţin avantajoase sub aspectul costului, însă care devin artificial mai competitive în urma eliminării taxelor vamale în schimburile reciproce dintre statele ce formează uniunea. Cele două fenomene menţionate (crearea de comerţ – deturnarea de comerţ) au apărut ca efecte ce au însoţit şi caracterizat procesul de formare şi consolidare a CEE. Efectele invocate au avut şi au influenţe directe atât asupra ţărilor membre Pieţei Comune, cât şi asupra ţărilor terţe (din afara uniunii). Astfel, asupra ţărilor membre ale uniunii, noi fluxuri comerciale rezultate prin crearea de comerţ au condus la îmbunătăţirea raportului de schimb, la care se adaugă alte efecte pozitive. Asupra ţărilor terţe, opiniile şi studiile teoretice sunt împărţite în a argumenta dacă efectele constituirii şi dezvoltării CEE sunt pozitive sau negative (se inclină a sublinia caracterul protecţionist al CEE şi o anumită perturbare a fluxurilor CI).23 b) Restrângerea: Această restrângere a teritoriului vamal se realizează prin înfiinţarea pe teritoriul naţional de: # Porturi franco. în care se permite intrarea şi ieşirea de mărfuri, indiferent de origine, fără a fi supuse impunerii vamale şi regimului vamal obişnuit (se pot înfiinţa în port şi ICE-uri, firme de producţie etc.; de exemplu, Sulina, în România); # Zone libere: când o suprafaţă limitată, situată pe trasee comerciale, se exceptează de la regimul vamal şi se va bucura de aceleaşi privilegii ca portul franco; # Antrepozite vamale şi depozite: în care se pot păstra mărfuri importate, pe anumite perioade, fără a plăti taxe vamale, dar se plătesc taxe de antrepozitare.

21

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 C. Fota, coord. – Op. cit. 23 P. Kennen – The International Economy, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1985 22

21

1.3. Politica comercială netarifară 1.3.1. Aspecte introductive În afara tarifului vamal, statele aplică un complex de măsuri şi reglementări pentru a proteja piaţa internă de concurenţa străină. Sunt identificate circa 2000 de astfel de obstacole netarifare care pot urmări marfa importată de la exportator şi până la consumatorul final (deci astfel de măsuri nu se limitează doar în vamă); uneori acestea devin obstacole mai mari în calea importului decât taxele vamale prevăzute în tarif vamal (chiar de nivel ridicat).24 Astfel de bariere (obstacole) netarifare sunt greu de identificat şi negociat de către state. În general, GATT-ul le clasifică în cinci grupe, deşi delimitarea este preponderent metodologică: 1. bariere ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor; 2. bariere ce implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor; 3. bariere ce decurg din formalităţile vamale şi administrative la import; 4. bariere ce decurg din participarea statului în activităţile comerciale; 5. obstacole tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene. 1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor Acest tip de bariere, ce implică limitarea cantitativă directă a importurilor, sunt negociate prin acorduri (convenţii) internaţionale între statele participante. Se include în această categorie: a) Interdicţiile (prohibiţiile) la import: sunt mijlocul cel mai radical de protecţie, când se interzice total sau parţial, pe timp limitat sau nelimitat, importul unor produse sau grupe de produse. Motivele sunt politice sau economice şi se materializează prin refuzul organismelor de stat de a elibera licenţa de import la acele produse. În cadrul CEE se aplică interdicţii selective şi temporare la import, mai ales la unele produse agricole realizate de comunitate. b) Contingentele de import: sunt plafoane maxime, stabilite cantitativ sau valoric, la importul unor produse sau grupe de produse, pe perioade limitate de timp. Contingentele la import pot fi de două feluri:25 – globale, fără a repartiza importul respectiv pe ţări de provenienţă; – bilaterale, când se precizează ţara de provenienţă (se pot conveni ca anexă la acordul comercial bilateral). c) Licenţele de import, sunt autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare pentru o grupă de produse şi pentru o anumită perioadă de timp. După modul de eliberare şi formalităţile cerute, licenţele de import pot fi: • licenţe automate de import, când cererea de import se acceptă în mod automat într-un termen stabilit, pentru orice produs liberalizat la import; • licenţe de administrare a restricţiilor cantitative la import, care se acordă selectiv pe produse, ţări şi numai în limita plafoanelor maxime prevăzute la importul acelor produse neliberalizate la import (contingenitate). Această categorie de licenţe de import, în mod similar contingentelor, pot fi: – acordate global; – acordate bilateral. 24 25

N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 N. Sută, coord. – Op. cit.

22

d) Limitările voluntare la export (sau AUTOLIMITĂRI LA EXPORT): sunt înţelegeri oficiale sau semioficiale dintre ţări, în baza cărora ţara exportatoare se obligă, la cererea ţării importatoare, să reducă la un volum convenit exportul unui produs sau grupă de produse, sub ameninţarea că, în caz contrar, ţara importatoare va introduce ea însăşi contingente de import mai restrictive şi pe timp mai lung. Acest tip de restricţie duce la o reorientare temporară de fluxuri comerciale şi la înţelegeri (carteluri) intre producătoriiexportatori privind repartizarea volumului de export. Exemple clasice de acorduri de “autolimitare” la export: – SUA – Japonia; – CEE – Japonia. e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor: sunt o restricţie cantitativă apropiată de limitările voluntare, dar bazată pe negocieri bilaterale/multilaterale între state, obligatoriu la nivel de guvern, şi care include alături de limitarea “voluntară” la export şi prevederi suplimentare vizând preţurile, clauzele de salvgardare şi alte aspecte similare. Exemplu clasic în acest sens este acordul privind CI cu produse textile, domeniu în care din 1961 s-au introdus restricţii pe bază de acorduri oficiale; azi se numeşte “Aranjamentul multifibre” (AMF din 1973 s-a prelungit prin protocolul semnat în cadrul GATT şi revizuit ulterior). 1.3.2. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor În această categorie de obstacole netarifare se include, în principal, următoarele bariere: a) Prelevările variabile la import: se aplică ca măsură de protecţie la frontieră la nivelul UE; se doreşte aducerea preţului de import franco-frontiera ţării importatoare CEE la nivelul preţurilor de pe piaţa intercomunitară, pentru a proteja agricultura ţărilor membre. Astfel de taxe de prelevare se aplică doar acelor produse agricole care intră sub incidenţa politicii agricole comunitare. Prelevarea la import este diferenţa dintre preţul programat de import şi preţul mondial la acel produs agricol ce se doreşte a fi importat din afara CEE:26 – dacă preţul mondial este mai mic, taxa de prelevare o suportă importatorul şi se varsă la FEOGA; – dacă preţul mondial este mai mare şi importul este necesar, atunci taxa de prelevare devine subvenţie la import. b) Preţurile minime şi maxime la import: în conţinut constituie un obstacol netarifar comparabil cu prelevările variabile la import, dar sunt practicate de majoritatea ţărilor dezvoltate şi nu numai cele din CEE. Astfel, se pot stabili: – preţuri minime: dacă pe piaţa mondială preţul la un produs scade mult (şi devine astfel competitiv la export) ţările importatoare stabilesc preţuri minime de import foarte apropiate sau egale cu preţul cu ridicata la intern pentru acel produs (se protejează direct acel sector al industriei naţionale); – preţuri maxime de import: când ţările exportatoare încearcă o ridicare artificială a preţului la un produs, ca răspuns principalele ţări importatoare pot stabili nivele maxime de preţ de import foarte apropiat de preţul cu ridicata intern. c) Ajustările fiscale la frontieră: constituie un regim fiscal potrivit căruia mărfurile exportate se scutesc de impozite indirecte (mai întâi TVA) iar mărfurile importate se supun aceloraşi impozite ca şi cele indigene; pentru a respecta acest principiu, ţările negociază 26

N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995

23

convenţii privind evitarea dublei impuneri. Principalele categorii de taxe ce intră sub incidenţa ajustărilor fiscale la frontieră:27 – TVA aplicat în CEE, România etc.; – taxa în cascadă (impozit de consum aplicat la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor dar la întreaga ei valoare); – accizele pentru produse de lux, tutun, băuturi alcoolice etc. (monopol de stat); – alte categorii de taxe: – taxe portuare; – taxe statistice; – taxe sanitare; – taxe consulare. Discriminarea pe calea politicii fiscale (chiar atunci când sunt convenţii încheiate pentru a se pune de acord toate categoriile de taxe) poate fi aplicată prin: – evaluarea diferenţiată a bazei de impunere; – ordinea de percepere a taxelor; – legarea impunerii de calitate, caracteristici tehnice etc. d) Taxele antidumping şi compensatorii: teoretic se pot folosi împotriva practicilor neloiale ale unor sate (export la preţ de dumping + subvenţii şi prime la export), iar ţara importatoare trebuie să dovedească prejudiciul cauzat ca fiind real. În astfel de cazuri, ţara importatoare are dreptul la o perioadă de anchetă; în acea perioadă se blochează importul (măsură netarifară). e) Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele ţări dezvoltate, importatorul este obligat să depună la organele vamale o cotă parte din valuta necesară viitorului import (cu 6 luni de zile înainte, fără dobândă), pe o anumită relaţie, fapt de natură a descuraja importul pe acel flux comercial. 1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale şi administrative privind importurile Formalităţile vamale şi administrative sunt cerinţe de ordin tehnic ce se cer a fi îndeplinite cu ocazia derulării importului şi care, prin numărul mare de documente necesare şi caracterul greoi şi complicat în unele cazuri, se transformă în obstacole ce frânează sau limitează importul unor produse. În această categorie de bariere netarifare se includ:28 a) Modalităţile concrete de evaluare a mărfurilor în vamă, care au ca principiu de bază reglementările internaţionale în acest sens: – convenţia internaţională cu privire la evaluarea vamală; – codul de evaluare vamală negociat la runda Tokyo. Ambele reglementări sunt negociate în cadrul GATT (OMC) şi stipulează că evaluarea trebuie să se facă pe baza preţurilor CIF, urmărindu-se să se stabilească o valoare reală a mărfurilor, respectându-se două condiţii:29 – se iau ca bază de calcul preţurile reale de import şi nu preţuri interne sau altele stabilite arbitrar; – preţul mărfurilor importate se exprimă în moneda naţională la un curs real recunoscut de FMI. 27

N. Sută, coord. – Op. cit. Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 29 N. Sută, coord. – Op. cit 28

24

b) Documentele numeroase şi complicate, ca şi alte formalităţi ce se cer a fi îndeplinite la importul unor mărfuri (sau din unele ţări), şi care devin obstacole netarifare, atunci când îngreunează desfăşurarea normală a schimburilor comerciale. 1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de CE În această categorie de bariere netarifare se include, cel mai frecvent: a) Achiziţiile guvernamentale: prin care se poate da prioritate absolută firmelor naţionale faţă de cele străine, pentru aprovizionarea unor ministere, departamente, alte instituţii de stat. b) Comerţul de stat (avem în vedere tranzacţii de vânzare-cumpărare efectuate de companii cu capital de stat) când, de regulă, firmele naţionale beneficiază de reduceri şi scutiri în plan fiscal, faţă de firmele străine. c) Monopolul de stat asupra importului unor produse strategice ca importanţă (cereale, petrol, medicamente etc.) poate duce la orientarea cantitativă a importului pe anumite fluxuri/ţări. 1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica ţărilor dezvoltate, sunt relativ dificil de contracarat şi pot constitui obstacole serioase în calea importurilor, mai ales dacă se aplică selectiv. Se includ în această categorie: a) Normele sanitare şi fitosanitare ce se cer a fi îndeplinite în ţările dezvoltate la importul unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condiţiile de calitate, de omologare etc.). b) Normele de securitate şi alte condiţii impuse la importuri destinate consumului productiv (maşini-utilaje sau mijloace de transport). c) Normele de ambalare, marcare şi etichetare: pot deveni obstacole ce îngreunează derularea unor schimburi comerciale normale între ţări, îndeosebi prin caracterul excesiv şi/sau selectiv. 1.4. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază a politicilor comerciale promovate de majoritatea ţărilor lumii. Această impulsionare include: • măsuri promoţionale sau de promovare a exporturilor: se vizează influenţarea pe diverse căi a clienţilor potenţiali externi pentru a cumpăra mărfurile disponibile la export. În acest sens se recurge la: – convenţii şi acorduri comerciale, inclusiv facilităţi acordate expres; – participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea unor astfel de manifestări pe plan intern (TIB, cazul României); – organizarea de reprezentanţe comerciale în ţările importatoare; – organizarea unor servicii de informare-orientare a clienţilor externi; – publicitate externă etc. • măsuri de stimulare a exporturilor; măsuri/instrumente care se grupează în patru 30 grupe: 30

N. Sută, coord. – Op. cit

25

– – – –

măsuri bugetare; măsuri fiscale; măsuri financiar-bancare; măsuri valutare.

1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor În această categorie de măsuri de stimulare a exportului se includ: a) subvenţiile la export: sunt sume de bani acordate firmelor direct sau indirect, pentru a le rentabiliza activitatea de export, atunci când preţurile externe nu sunt atractive. Subvenţionarea se face de regulă selectiv pentru anumite sectoare economice:31 – agricultura, care este sectorul cel mai puternic subvenţionat; – industrii strategice (aeronautică, electronică); – industrii în dezvoltare (informatică); – industrii care deţin o pondere mare în ocuparea forţei de muncă (automobile); – industrii în declin; b) primele de export: se acordă de stat acelor exportatori care realizează mari volume de export sau exportă produse ale unor industrii de importanţă naţională (sunt comparabile cu subvenţiile, ca efecte); c) alte instrumente bugetare, din categoria subvenţiilor indirecte la export, precum facilităţile acordate exportatorilor pe seama cheltuielilor publice (informaţii, studii, cercetări, participarea la târguri internaţionale, transporturi etc.). 1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor Prin astfel de măsuri de stimulare a exportului se vizează creşterea competitivităţii pe seama diminuării unor componente ale costului de producţie. Se apelează la scutiri, reduceri sau restituiri de taxe şi impozite directe sau indirecte şi se include în această grupă de măsuri: a) facilităţi fiscale pentru mărfuri exportate: constau în reducerea sau restituirea impozitului pe circulaţia mărfurilor – cazul României, a TVA – şi se pot acorda pentru toate mărfurile exportate sau după anumite criterii (importanţă, grad de prelucrare, noi locuri de muncă etc.); b) facilităţi fiscale acordate exportatorilor: reduceri ale impozitului pe venit (profit) realizat de ICE în urma exportului (inclusiv se admite constituirea de ICE de fonduri de rezervă, fonduri de stimulare);32 c) facilităţi vamale la importul unor mărfuri ce se vor prelucra şi încorpora în produse destinate exportului (reduceri, scutiri sau restituiri de taxe vamale la import de materii prime, combustibili, materiale, utilaje destinate producţiei de export). Se aplică şi admisia temporară a unor mărfuri importate, pe perioade limitate, cu scutire de orice taxe sub rezerva prelucrării şi exportării lor în acelaşi interval de timp. Astfel de facilităţi vamale la import echivalează, în fapt, cu facilităţile fiscale pentru mărfurile ce vor urma a fi exportate. Acest mecanism de stimulare condiţionată a exporturilor se mai numeşte sistemul drawback. Sistemul DRAWBACK este un sistem de stimulare a exporturilor aplicat de ţările dezvoltate, prin care se restituie ICE-ul exportator, cu ocazia şi la data efectuării exporturilor, diferite sume sau cheltuieli făcute cum ar fi : – taxe vamale; 31 32

N. Sută, coord. – Op. cit. N. Sută, coord. – Op. cit.

26

– accize; – diferite impozite; – alte taxe. toate făcute la importul unor materii prime sau semifabricate destinate realizării producţiei export. Condiţii de a beneficia de mecanismul drawback: – se declară intenţia de export încă de la efectuarea importului materiilor prime + semifabricate; – se incorporează într-o anumită proporţie; – reexportul mărfurilor realizate are loc într-un anume interval de timp. 1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor În numeroase domenii ale CI, finanţarea are rol hotărâtor în realizarea exportului. Finanţarea exporturilor se realizează prin sistemul naţional bancar şi alte instituţii publice sau private, specializate în acest sens. În categoria unor măsuri de stimulare a exporturilor prin instrumente financiare şi bancare, includem: a) Creditele la export pentru exporturi cu valoare ridicată (instalaţii, utilaje), b) precum acordarea de credite cumpărătorului străin (client extern), într-o formă sau alta: – prin convenţii bilaterale la nivel guvernamental, când se garantează/creditează un anumit plafon pentru creditul angajat de ICE-ul importator; – prin sprijinul unor consorţii bancare, când mai multe bănci se pun de acord pentru a finanţa exporturi complexe şi de mare valoare, şi se procedează la o creditare directă sau indirectă a ICE-ului importator; această creditare ia forma:33 • creditului furnizor: când băncile acordă creditul necesar (sau o cotă parte) exportatorului, pentru ca acesta să poată efectua exportul, să-l crediteze el pe importatorul (clientul) străin; deci în mod indirect băncile vor credita acelaşi importator străin (vezi paragraful 7.4.); • creditului cumpărător: când băncile importatorului străin obţin creditul necesar (sau o cotă parte) din partea unor bănci din ţara exportatoare pentru a putea efectua importul şi a-l achita integral în timp scurt (la livrare chiar); este cel mai răspândit în practica internaţională (vezi paragraful 7.4.). Astfel de credite (ambele) se acordă pe termene medii (1-5 ani) şi lungi (6-20 ani). De regulă, dobânda la ele este mai scăzută decât cea uzuală, iar băncile se refinanţează în condiţii speciale de la băncile CENTRALE (inclusiv prin scontarea cambiilor de export în condiţii preferenţiale şi cu taxe mai reduse faţă de cele interne). b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export este o modalitate de a cointeresa exportatorii să efectueze vânzări pe credit în străinătate. Asigurarea se face atât faţă de riscurile comerciale cât şi necomerciale (risc politic, de convertibilitate, de transfer, de blocare a plăţilor, de embargou, de insolvabilitate etc.). Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi presupune acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa contravaloarea mărfurilor exportate. Garantarea se face pentru creditele cumpărător şi constă în obligaţia asumată de o instituţie specializată din ţara importatorului de a rambursa o cotă parte din credit, dacă debitorul devine insolvabil. Asigurarea şi garantarea exporturilor se practică azi în toate ţările lumii, dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Pentru a elimina riscul pieţei externe, în unele ţări există recomandarea (SUA, Anglia) iar în altele obligativitatea (Japonia) asigurării exportului.

33

A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, France, 1996

27

1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor În această categorie de măsuri de stimulare a exporturilor se includ: a) primele valutare: se apropie în conţinut de subvenţiile la export şi constau în convertirea valutei deţinute de exportatori la cursuri mai avantajoase decât cel oficial la data respectivă; se acordă diferenţiat pe produse, pe ţări, zone etc.; b) deprecierea monedei naţionale stimulează, de regulă, exporturile, atunci când această depreciere este mai accentuată decât scăderea puterii interne de cumpărare (inflaţia). Practica arată că deprecierea monedei naţionale (voit) stimulează exporturile dar pe termen scurt şi numai dacă cererea externă este elastică faţă de preţ pentru anumite mărfuri.34 La nivel macro, deprecierea monedei naţionale conduce la o deteriorare a poziţiei ţării respective în economia mondială, motiv pentru care se practică pe scară redusă.

34

C. Fota, coord. – Op. cit.

28

CAPITOLUL 2 ASPECTE SELECTIVE PRIVIND EVOLUŢIA POLITICILOR COMERCIALE ALE STATELOR LUMII ÎN PERIOADA POSTBELICĂ 2.1. Principalii factorii de influenţă În perioada postbelică, politicile comerciale promovate de statele lumii au fost marcate de urmările războiului şi evoluţia ulterioară, în plan economic şi politic, la scară mondială. Principalele ţări învingătoare la finele conflagraţiei mondiale – în primul rând SUA – au manifestat tendinţa de exploatare a poziţiei deţinute pe seama schimburilor comerciale promovate cu alte state.35 Se pot sintetiza ca factori principali de influenţă: a) Factorii caracteristici primului deceniu postbelic, când s-a resimţit schimbarea raportului de forţe între ţările dezvoltate şi SUA, perioadă în care se înregistrează:36 # concesii faţă de SUA, mai ales în domeniul vamal; # blocadă economică şi discriminări comerciale promovate de SUA (la care s-au raliat celelalte ţări dezvoltate) faţă de ţările socialiste; # accentul politicilor comerciale ale ţărilor lumii s-a pus pe tariful vamal şi restricţii cantitative. b) Factorii caracteristici perioadei următoare, când survin schimbări în relaţiile economice internaţionale, factori între care amintim: # se manifestă o concurenţă dură, pe piaţa mondială, între SUA şi alte grupuri de ţări dezvoltate, pentru a menţine şi cuceri anumite pieţe (rolul SUA în CI se diminuează uşor pe măsură ce se impun pe piaţa mondială: – Japonia + alte ţări nou industrializate; – CEE, ca piaţă unică, în cadrul căreia instituţiile comunitare promovează o politică comercială comună faţă de ţările terţe). # procesele de integrare economică din Europa Occidentală (CEE şi AELS) antrenează implicaţii în relaţiile reciproce dar şi cu celelalte state;37 # presiunea exercitată de grupul ţărilor în curs de dezvoltare de a obţine facilităţi la exportul lor pe pieţele ţărilor dezvoltate (prin GATT, UNCTAD, ONUDI, FMI etc.) se materializează prin rezolvări parţiale; # fenomenele negative (recesiune, criză de materii prime etc.) survenite în economia mondială, începând cu decembrie 1970, au afectat pronunţat ansamblul REI; # actualele procese de tranziţie din fostele ţări socialiste, procese aflate în derulare vor avea implicaţii asupra politicilor comerciale ale statelor şi REI. 2.2. Principalele trăsături şi tendinţe în evoluţia politicilor comerciale promovate de statele lumii (perioada postbelică) Factorii amintiţi, cât şi alţii, au conturat contextul de ansamblu ale derulării CI, derulare ce a imprimat, la rândul ei, anumite trăsături şi tendinţe politicilor comerciale 35

Gh. Ciobanu – Schimburi economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 A. Barelier, coord. – Exporter, Pratique du commerce international, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 37 N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 36

29

promovate de ţările lumii în perioada postbelică. În sinteză, ca trăsături principale ale politicilor comerciale invocate, amintim: a) Atenuarea protecţionismului industrial şi menţinerea protecţionismului agricol la nivel ridicat. Astfel, corespunzător celor două grupe de produse amintim: • PRODUSE INDUSTRIALE: – prin intermediul GATT, nivelul mediu al taxelor vamale de import pentru majoritatea produselor industriale se reduce aproximativ cu 60%; se favorizează creşterea CI cu astfel de produse;38 – pentru anumite produse industriale taxele vamale rămân încă protecţioniste; – în domeniul barierelor netarifare (la R. Tokyo) s-au adaptat acorduri sau coduri de conduită pentru CI cu produse industriale, pentru a reglementa diferendele dintre ţări şi a acorda un tratament preferenţial ţărilor în curs de dezvoltare.39 • PRODUSE AGRICOLE: – liberalizarea comerţului cu produse agricole nu înregistrează succese semnificative; – sporeşte preocuparea unor ţări de a-şi proteja agricultura printr-un complex de măsuri: – bariere tarifare; – bariere netarifare; – instrumente de stimulare şi promovare; – în ţările industrializate, protecţia agricolă este de circa 3 ori mai mare ca protecţia asupra produselor manufacturate. b) Liberalizarea CI în deceniile şase-şapte, creşterea protecţionismului netarifar în perioada următoare şi protecţie pentru industriile tinere din ţările în curs de dezvoltare.40 În domeniul liberalizării CI, rezultate majore s-au obţinut sub GATT, dar începând cu deceniul opt tendinţa iniţială se modifică, în principal, prin promovarea protecţionismului netarifar în sectoare ca: textile, confecţii, încălţăminte, automobile, electronică etc. Apar noi forme ale barierelor netarifare (depuneri prealabile la import, limitări voluntare la export etc.) iar aplicarea unor măsuri se face discriminatoriu. Pentru ţările în curs de dezvoltare s-au aplicat unele strategii de protecţie şi dezvoltare a industriei, dar rezultatele obţinute sunt parţiale (anumite succese sub GATT). c) Începând cu deceniul şase, cresc în importanţa măsurile de promovare şi stimulare a exportului, în ansamblu politicilor comerciale promovate de statele lumii. Ascuţirea concurenţei pe piaţa mondială între ţările dezvoltate a condus la o creştere a rolului şi intervenţiei statului în economia naţională şi susţinerea exportului.41 A crescut ponderea subvenţiilor la export în structura PNB, iar creditele de export cu dobânda preferenţială ajung, în valoarea exportului naţional, de la 10% (SUA, Canada, Germania etc.) la 45% (Japonia, Anglia etc.). Conform unor estimări, pe ansamblu CEE valoarea subvenţiei comunitare la export atinge 10 miliarde $ anual.42 d) Ca o derogare de la CNF, sporeşte numărul aranjamentelor preferenţiale aplicate în REI, aspect ce constituie o trăsătură distinctă a politicilor comerciale promovate de ţările lumii în prezent. Astfel de aranjamente s-au dezvoltat în paralel cu procesele integraţioniste din diferite zone ale lumii, cât şi între ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. La nivel GATT, s-a admis ca o derogare de la principiul fundamental al CNF 38

I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 40 N. Sută, coord. – Op. cit. 41 P. A. Samuelson, coord. – Economics, Ed. McGraw-Hill Book, ediţia a 14-a, New York, 1992 42 N. Sută, coord. – Op. cit. 39

30

aplicarea unor astfel de aranjamente preferenţiale. Un statut aparte ocupă două aranjamente de acest tip, astfel: • SGP – sistemul general de preferinţe vamale nereciproce şi nediscrimintorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare; • SGPC – sistemul global de preferinţe comerciale între ţările în curs de dezvoltare (ambele se prezintă în capitolul 3). e) În ultimii ani, în condiţiile manifestării unor fenomene negative în economia mondială, are loc o accentuare a protecţionismului în general. În dorinţa de susţine şi a face competitive pe piaţa mondială unele produse, mai ales ţările dezvoltate recurg, în anii ‘80-’90, la măsuri de protecţie – prin diferite instrumente şi modalităţi – ceea ce contravine unor reguli şi angajamente convenite în relaţiile comerciale internaţionale. Astfel de măsuri includ protecţia netarifară:43 – nerespectarea principiilor GATT; – noi forme de restricţionare directă a importurilor sau de stimulare la export; – apelarea la principii de reciprocitate în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare; – aplicarea graduală a SGP; – taxe diferenţiate expres pe fluxuri comerciale funcţie de gradul de prelucrare a produselor; – categorii noi de taxe produselor industriale din ţările în curs de dezvoltare. În cadrul unor astfel de măsuri, în paralel dar şi sub auspiciile GATT, s-a introdus de către ţările dezvoltate conceptul de “DEZORGANIZARE A PIEŢEI”, ca element de referinţă pentru a invoca clauza de salvgardare. Atunci când anumite importuri înregistrează creşteri importante, iar preţurile sunt sensibil inferioare celor mondiale, se pot aplica măsuri descriminatorii, de retorsiune faţă de ţara exportatoare (s-au făcut eforturi pentru a da o valoare juridică în cadrul GaTT şi s-a reuşit, parţial, prin semnarea Acordului pentru produse textile, devenit apoi Acordul Multifibre ce include mai multe produse).44 O altă formă de manifestare a protecţionismului actual o constiutie apelarea excesivă şi abuzivă la PROCEDURI ANTIDUMPING: nu se mai folosesc ca mijloc de luptă împotriva practicelor comerciale neloiale ci ca mijloc de protecţie, cel puţin pe o perioadă limitată de timp (de la data declanşării procedurii şi până la data formulării concluziilor de o comisie special mandatată sunt necesare luni de zile, perioadă în care relaţiile comerciale reciproce pentru produsul în cauză se suspendă COMPLET). Unele ţări, au fixat preţuri minime de referinţă la importul anumitor mărfuri, iar importul sub aceste nivele intră sub incidenţa unor SUPRATAXE aplicate imediat. Aplicarea în practică a unor măsuri protecţioniste, în general de către ţările dezvoltate, în actuala etapă a înregistrat modalităţi diferite de materializare la nivelul celor trei POLI DE PUTERE ECONOMICĂ pe plan mondial:45 # în Europa Occidentală (ţările CEE), măsurile protecţioniste se aplică din iniţiativa şi sub supravegherea GUVERNELOR din aceste ţări, bazându-se mai puţin pe un cadru juridic adoptat de parlamentele ţărilor respective. Unele reglementări de ansamblu sunt cunoscute doar la nivelul CEE; astfel de practici dependente direct de guvern sunt foarte greu de cunoscut şi contracarat de ţările în curs de dezvoltare. # Japonia aplică în practică măsuri similare dependente direct de guvern, fiind ţara cu piaţa cea mai ÎNCHISĂ pentru tot ceea ce înseamnă produse industriale cu grad superior de prelucrare; politica comercială promovată de Japonia şi măsurile de protecţie

43

N. Sută, coord. – Op. cit. N. Sută, coord. – Op. cit. 45 N. Sută, coord. – Op. cit. 44

31

excesivă a economiei naţionale au generat veritabile crize chiar în relaţiile cu SUA şi CEE, şi nu numai cu ţările în curs de dezvoltare. # în SUA aplicarea măsurilor protecţioniste este circumscrisă legislaţiei adoptate în acest sens de Congres, aspect ce face ca procedura să fie mai transparentă, iar măsurile luate mai bine cunoscute de statele interesate. Numărul unor astfel de reglementări adoptate de SUA este mare (Legea de comerţ exterior a SUA, 1974; Legea pentru tarife şi comerţ, 1987; o serie de amendamente etc.), iar de fiecare dată s-au vizat problemele concrete survenite pe unele fluxuri comerciale ale SUA: – cu Brazilia şi alte ţări din America de Nord (oţel, încălţăminte, soft etc.); – cu Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong; – cu unele ţări din CEE (Germania, Italia, Anglia, Franţa etc.).

32

CAPITOLUL 3 ELEMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ, CA SUPORT ÎN DEZVOLTAREA RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE 3.1. Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF) Un rol important în dezvoltarea REI revine negocierii şi semnării de către ţări de: – tratate comerciale şi de plăţi; – acorduri comerciale şi de plăţi. Atât tratatele, cât şi acordurile semnate pot fi bilaterale şi multilaterale. Tratatele comerciale, denumite uneori şi tratate de comerţ şi navigaţie (deoarece se reglementează prin acelaşi document şi transportul fluvial şi maritim), sunt convenţii internaţionale dintre două sau mai multe state, prin care se reglementează schimburile de mărfuri şi întreaga problematică ce derivă din aceste schimburi. 46 Prin astfel de tratate comerciale se statuează principiile generale ce vor guverna raporturile economice dintre ţările semnatare; se formează, astfel, un cadru juridic general care tinde a deveni stabil în timp.47 Nu există o regulă generală, însă principial, în baza tratatelor comerciale, ţările semnează acorduri comerciale şi de plăţi (ca şi alte tipuri de acorduri economice), acestea fiind documente prin care se detaliază şi concretizează prevederile generale din tratate.48 Ca regulă generală, tratatele sau, după caz, acordurile cuprind cel puţin două clauze (principii) esenţiale ce vor sta la baza cadrului juridic ce reglementează REI dintre ţările semnatare:49 – clauza naţiunii celei mai favorizate; – clauza regimului naţional. Cele două clauze sunt obligatoriu incluse între clauzele acordurilor negociate, întrucât derivă din negocierile sub egida OMC.50 Altfel spus, avem în vedere două principii fundamentale ce guvernează practica REI.51 ■ Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF) este prevederea înscrisă în tratat (acord) prin care părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat deja sau le vor acorda în viitor ţările terţe, în domeniul relaţiilor comerciale. De regulă domeniile la care se referă CNF sunt: – perceperea de taxe vamale la import, export şi tranzit; – eliberarea licenţelor de export-import; – tranzitul de mărfuri; – navigaţia maritimă şi fluvială; – situaţia juridică a firmelor, reprezentanţelor comerciale şi alte persoane juridice dintr-o ţară ce exercită acte de comerţ pe teritoriul altei ţări semnatare; – alte aspecte. În practica relaţiilor comerciale internaţionale, înscrierea CNF în tratat se poate face sub forma a două modalităţi: 46

Gh. Ciobanu – Schimburi economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 48 P. H. Lindert – Economie internationale, Ed. Economica, Paris, 1986 49 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 50 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 51 C. Fota, coord. – Op. cit. 47

33

a) CNF necondiţionată (sau forma necondiţionată a clauzei), este denumită şi principiul egalităţii de tratament, când părţile îşi asumă obligaţia de a acorda automat şi fără alte compensaţii toate avantajele sau privilegiile acordate deja sau care se vor acorda în viitor ţărilor terţe în relaţiile comerciale.52 Forma necondiţionată a CNF se poate materializa în tratat printr-o: • formulare negativă: avantajele pe care părţile se obligă să şi le acorde nu vor fi mai mici decât cele acordate în viitor unor ţări terţe; • formulare pozitivă: avantajele care au fost acordate sau vor fi acordate în viitor de o ţară semnatară unor terţi trebuie să fie extinse imediat şi necondiţionat asupra celorlalte părţi. b) CNF condiţionată (sau forma condiţionată a CNF), este denumită şi principiul compensaţiei, când părţile se obligă să extindă automat şi gratuit asupra celorlalte ţări semnatare ale tratatului doar acele avantaje ce le-au acordat sau le vor acorda în viitor unor terţi fără nici un fel de compensaţie din partea acestora. 53 În caz contrar, o ţară parteneră la tratat poate obţine avantajele respective doar în schimbul unor compensaţii corespunzătoare (similare) din partea ei. În general, materializarea CNF condiţionată în tratat se formulează printr-o exprimare clară a condiţionării modului de acordare a avantajelor între părţile semnatare.54 În practică, ţările dezvoltate corelează coloanele de taxe vamale prezentate în tarifele vamale proprii de acordarea CNF, pe relaţii şi grupe de ţări, astfel: – o coloană de taxe vamale pentru ţările care beneficiază de CNF (nivel scăzut de taxe); – o altă coloană de taxe prohibitive (mult mai mari) pentru ţările nebeneficiare. Exemplu cel mai cunoscut în acest sens este tariful vamal aplicat de SUA. România a semnat şi ratificat acordul general privind relaţiile comerciale cu SUA, este în prezent beneficiară a CNF. Primul articol al acordului stipulează aplicarea în relaţiile reciproce a prevederilor GATT, inclusiv acordarea reciprocă a CNF. Acordul a fost reatificat şi de SUA pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de prelungire din 3 în 3 ani. Ca implicaţie practică, CNF influenţează volumul schimburilor comerciale dintre SUA şi România, cât şi condiţiile de eficienţă a exportului românesc. Astfel, tariful vamal al SUA include: – coloana de taxe pentru ţările beneficiare de CNF, cu taxe reduse sau zero; – coloana a doua taxe, care sunt de 2-3 ori mai mari decât taxele din prima coloană. Evident deci că, pentru acelaşi produs (inclusiv calitate), importatorul american va alege ţara beneficiară de CNF astfel ca preţul final cu care va penetra piaţa internă a SUA să fie cât mai mic. În caz contrar, el este obligat să solicite exportatorului o reducere echivalentă cu nivelul taxelor. Prin urmare, lipsa CNF echivalează cu pierderea unor exporturi pe piaţa americană sau preţuri mai mici la export. Alte prevederi ale acordului comercial dintre SUA - România: – asigurarea unui comerţ nediscriminatoriu cu produse sau servicii; – reglementarea unor schimburi barter şi contrapartidă; – deschiderea de reprezentanţe comerciale şi angajare personal, salarizare etc.; – consultări privind unele cazuri de importuri masive la anumite mărfuri; – reglementarea diferendelor la legea aplicabilă, în caz de litigii între firme sau persoane fizice din cele două ţări (se recurge la CCI Paris, o altă ţară parte la Convenţia de la New York, 1958); 52

Gh. Ciobanu – Schimburi economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 A. Barelier, coord. – Expoerter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 54 A. Barelier, coord. – Op. cit. 53

34

– promovarea turismului, protecţia mărcilor, brevetelor etc. 3.2. Clauza regimului naţional (CRN) Al doilea principiu fundamental pe care se sprijină dezvoltarea REI – negociat tot sub egida OMC – principiu pe care-l regăsim drept clauză de bază în acordurile/tratatele semnate de ţări, este dat de clauza regimului naţional. ■ Clauza regimului naţional (CRN) este prevederea înscrisă în tratate (acorduri) prin care părţile semnatare se obligă să acorde persoanelor fizice/juridice ale unui stat ce exercită acte de comerţ sau alte activităţi pe teritoriul celuilalt stat aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie economică ca şi naţionalilor. În general, domeniile vizate de CRN sunt:55 – condiţiile de utilizare şi acces la mijloace de transport, depozite, instalaţii etc.; – impunerea mărfurilor şi servicii la export-import; – impunerea pe profitul realizat de firme, societăţi mixte, filiale etc.; – implicarea în materie economică a persoanelor fizice; – recunoaşterea reciprocă a statutului investitorilor străini; – drepturi egale în faţa legii, a organismelor de judecată etc.; – alte aspecte în materie. Un domeniu separat şi, în general, neinclus în tratatele economice este regimul proprietăţii asupra terenului, chestiune pe care legislaţia naţională o soluţionează diferit de la o ţară la alta, dar ca regulă se avansează principiul de închiriere şi nu vindere (inclusiv legea română). În mod temporar, atunci când o ţară în curs de dezvoltare este interesată în a atrage investiţiile străine din ţările dezvoltate poate acorda prin legea naţională (dar nu prin acord) drepturi şi avantaje mai mari persoanelor juridice/fizice străine comparativ cu naţionalii (este şi cazul României în prezent). Astfel, legea nr. 35/1991 modificată şi completată succesiv ulterior (prin legea 75/1994 privind investiţiile străine) acordă un astfel de regim de favoare: – scutiri de impozit pe profit de la 2 -5 ani, după sectorul în care se face investiţia; – unele scutiri pentru profitul reinvestit, pregătire personal, tehnologii noi etc.; – reduceri de taxe vamale la importul de utilaje, instalaţii etc. Principiul fundamental rămâne însă forma de bază a CRN care se prevede uzual în tratate (acorduri) economice; alte facilităţi statuate prin legea naţională sunt la latitudinea oricărui stat, dar nu se admite a se reglementa un statut mai defavorabil decât al naţionalilor. CRN mai este denumită frecvent şi principiul posibilităţilor egale, deoarece se beneficiază reciproc de aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi naţionalii.

55

N. Sută – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992

35

3.3. Sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP) 3.3.1. Scurt istoric Bazele primului Acord cu privire la instituirea unui sistem generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare (SGP) au fost puse în 1970, sub auspiciile UNCTAD, aprobate apoi de Adunarea Generală ONU, ratificat de parlamentele ţărilor donatoare şi înaintat la GATT pentru a obţine derogarea de aplicare (1979). În esenţă, alături de alte aspecte, forma negociată a SGP prevede că:56 • SGP: se acordă în principiu de către toate ţările dezvoltate; • SGP: comportă scutirea integrală sau parţială de taxe vamale din partea ţărilor donatoare la importul de produse manufacturate din ţările beneficiare (ţările în curs de dezvoltare). Preferinţele acordate în cadrul SGP sunt unilaterale. Totodată, subliniem că:57 – sistemul este general (generalizat), deoarece ar trebui să fie aplicat de toate ţările industrializate la importul din ţările în curs de dezvoltare; – sistemul este nedescriminatoriu, deoarece ar trebui să se aplice faţă de toate ţările în curs de dezvoltare şi-n acelaşi grad; – este nereciproc, respectiv ţările beneficiare nefiind obligate la concesii similare. În practică se aplică scheme individuale de preferinţe, pe grupe de ţări în curs de dezvoltare (deşi din 1979 în cadrul GATT s-a legalizat aplicarea SGP).58 Dintre ţările donatoare de preferinţe cele mai importante sunt (ca pondere la importul din ţările în curs de dezvoltare): SUA, Japonia, ţările CEE (formula celor 15), la care se adaugă Canada, Australia, Noua Zeelandă, fostul URSS, Elveţia, Norvegia etc. Dintre ţările beneficiare de preferinţe fac parte, în principiu, toate ţările ce au statutul de “ţări în curs de dezvoltare”: – “grupul celor 77” care în 1990 includea 127 de ţări, printre care şi România; – alte ţări care s-au autodeclarat în curs de dezvoltare (exemplu: Albania, China, Israel etc.); – teritorii dependente care sunt reprezentate de unele ţări dezvoltate (teritorii foste colonii). În practică, lista ţărilor beneficiare este stabilită de fiecare ţară donatoare, mai discriminatorii fiind lista stabilită de SUA (un statut special este acordul unor ţări subdezvoltate sau teritorii dependente). Gama mărfurilor care intră sub incidenţa SGP este stabilită de fiecare ţară donatoare prin liste pozitive (se includ mai ales textile, produse din piele, hidrocarburi, produse agricole etc.). Amplitudinea reducerii taxelor vamale diferă între ţările donatoare:59 – ţări care au prevăzut o scutire totală a taxelor la toate mărfurile importate (SUA, Norvegia etc.); – ţări care aplică reduceri totale la importul unor produse (materii prime) şi reduceri parţiale la altele (CEE); – alte ţări cu reduceri diferenţiate de taxe (de la total, la 50%, 10%). 56

I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 N. Sută, coord. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 58 P. H. Lendert – Economie internationale, Ed. Economica, Paris, 1986 59 N. Sută, coord. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 57

36

Ţările donatoare de preferinţe au stabilit şi mecanisme de salvgardare: dreptul de a limita sau retrage temporar unele sau toate preferinţele vamale acordate unor ţări beneficiare, din cauze interne sau externe, pentru a proteja piaţa lor naţională. Aplicarea SGP se face doar pentru bunuri produse în ţările în curs de dezvoltare, respectiv este nevoie a respecta anumite reguli de origine pe fiecare marfă:60 – produsele supuse SGP trebuie să fie realizate în ţara beneficiară, în întregime sau într-o proporţie substanţială; – unele ţări donatoare solicită o anumită pondere de valoare adăugată în ţara beneficiară; – în principiu, produsele sub incidenţa SGP se expediază direct de la ţara beneficiară la ţara donatoare; – este nevoie de un document scris care atestă originea mărfurilor (sub SGP); – ţările donatoare pot cere alte dovezi suplimentare care să ateste originea mărfurilor. 3.3.2. România, ţară în curs de dezvoltare, beneficiară de preferinţe Participând la sesiunile UNCTAD, la activităţile GATT (1971) şi fiind membră a “Grupului celor 77”, România a solicitat şi a obţinut recunoaşterea statutului de ţară în curs de dezvoltare şi a fost înscrisă pe lista de preferinţe vamale a mai multor ţări donatoare: Australia, Noua Zeelandă, Norvegia, SUA, UE etc.61 Acordarea SGP a avut un impact favorabil asupra unor exporturi româneşti către ţările donatoare: produse petroliere, tractoare, rulmenţi, aluminiu, industrie chimică, mobilă, textile, confecţii etc. (ponderea lor în total export a crescut de la 5% la 25% între 1970-1980). Totuşi, tratamentul preferenţial de care se bucură România prin SGP este afectat negativ de unele aspecte:62 – regimul preferenţial aplicat României este mai restrictiv decât cel aplicat multor alte ţări în curs de dezvoltare; se exclud zeci de produse care ar prezenta mare interes pentru exportul românesc (CEE, Norvegia etc.); – unele ţări donatoare au aplicat clauza de salvgardare pentru produse exportate de România, produse ce au fost astfel excluse de la tratament preferenţial; – au survenit anumite limitări cantitative aplicate de ţările donatoare la importul unor bunuri industriale din România. Aşadar, putem concluziona că pe măsură ce o ţară beneficiară devine competitivă pe plan internaţional la un produs apar imediat restricţii şi limitări în aplicarea SGP. 3.4. Sistemul global de preferinţe comerciale între ţările în curs de dezvoltare (SGPC) Ideea încheierii unui acord de facilităţi şi preferinţe pentru schimburile comerciale între ţările în curs de dezvoltare a apărut în cadrul “Grupului celor 77”, încă din 1979, având loc mai multe negocieri succesive între principalele ţări ale grupului, între care şi România:63 • 1979 - “Programul de la ARUSHA”; • 1981 - “Programul de acţiune de la CARACAS (Venezuela)”; 60

N. Sută, coord. – Op. cit. C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 62 N. Sută, coord. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 63 N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992 61

37

• 1982 - “Declaraţia de la New York privind instituirea SGPC”; • 1984 - “Acordul de la CARTAGENA (Columbia)”; • 1986 - “Declaraţia de la Brasilia”, semnată de 51 de ţări, printre care şi România, ce exprimă intenţia de a participa la negocierea SGPC şi adoptă trei documente: – declaraţia de la Brasilia privind lansarea primei runde de negocieri a SGPC; – liniile directoare privind tehnicile de negociere la prima rundă; – acordul privind SGPC drept cadru juridic provizoriu până la negocierea finală şi ratificarea SPGC. În acest context, negocierile între ţările în curs de dezvoltare interesate de acord au avut în vedere aspecte precum: – reducerea treptată a taxelor vamale la comerţul între ţări în curs de dezvoltare; – reducerea sau eliminarea unor bariere netarifare; – consultări privind anumite produse de interes reciproc pe grupe de ţări. România a participat activ la negocierea SGPC la toate rundele de negociere şi întâlnirile ce au avut loc şi a convenit facilităţi vamale reciproce cu 25 dintre statele semnatare ale acordului. România a ratificat “Acordul privind SGPC” şi a început să-l pună în aplicare din aprilie 1989. Dintre obiectivele SGPC:64 – impulsionarea comerţului şi cooperării între ţările în curs de dezvoltare; – punerea în valoare a potenţialului fiecărei ţări în curs de dezvoltare şi sporirea rolului comerţului exterior ca factor al dezvoltării pentru fiecare ţară; – de a contribui la promovarea schimburilor şi cooperării mondiale. Dintre principiile ce trebuie să guverneze SGPC:65 – participă exclusiv ţările în curs de dezvoltare membre ale “Grupului celor 77”; – se bazează pe principiul reciprocităţii avantajelor între toţi participanţii; – se negociază şi lărgeşte treptat prin revizuiri periodice; – completează doar grupările economice regionale sau subregionale dintre ţările în curs de dezvoltare; – vizează în perspectivă toate produsele ce se schimbă între ţările membre; – vizează în perspectivă toate obstacolele tarifare şi netarifare la importul din ţări membre. Acest “Acord privind SGPC” este primul instrument juridic cu caracter multilateral şi obligatoriu ce vizează extinderea legăturilor economice dintre ţările în curs de dezvoltare. “Acordul” nu vizează o izolare a ţărilor în curs de dezvoltare faţă de alte state, ci doar o facilitare a schimburilor comerciale reciproce. Acordul este în conformitate cu clauzele negociate sub GATT, runda Tokyo, fiind deci o derogare de la principiile GATT (admise de această organizaţie), respectiv de la aplicarea CNF. Primul “Acord privind SGPC” vizează doar barierele vamale (tarifare), dar pe viitor se vor derula negocieri pentru a se conveni facilităţi şi în domeniul netarifar.66 Rezultatele concrete ale aplicării acestui ACORD vor putea fi analizate după minimum 10 ani de la data aplicării (în mod normal ar trebui să influenţeze pozitiv extinderea relaţiilor comerciale reciproce dintre ţările în curs de dezvoltare).

64

N. Sută, coord. – Op. cit. N. Sută, coord. – Op. cit. 66 I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 65

38

3.5. Aspecte conexe: GATT/OMC, UNCTAD, UE, AELS În sinteză, problematica specifică unor organizaţii/instituţii/acorduri comerciale ce sprijină şi/sau influenţează decisiv ansamblul REI este rezervat anexelor de la finele lucrării, astfel: – Anexa I: GATT/OMC; – Anexa II: UNCTAD; – Anexa III: Uniunea Europeană; – Anexa IV: AELS.

39

CAPITOLUL 4 POLITICA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI ÎN DOMENIUL COMERŢULUI EXTERIOR 4.1. Perioada 1950-1989 4.1.1. Reglementări privind importul În perioada imediat postbelică a avut loc instituirea monopolului de stat asupra comerţului exterior al României, fapt care a antrenat reglementări specifice, ce s-au modificat succesiv, mai ales pe măsura aderării României la o serie de organisme internaţionale (GATT, FMI, BIRD, UNCTAD etc.).67 După o perioadă de circa un deceniu (1950-1960), în care s-a manifestat un anumit gol de reglementări de politică comercială, prin Legea nr. 1/1971 se reglementează activitatea din comerţul exterior, în primul rând politica vamală. Ulterior, prin Legea nr.12/1973 s-a adoptat TARIFUL VAMAL DE IMPORT, care va intra în vigoare definitiv de la 1 ianuarie 1977. Acest tarif vamal de import nu se aplica în relaţiile cu ţările care, pe bază de reciprocitate, nu percepeau taxe vamale la importul din România. (se puteau conveni şi alte reduceri, eliminări) Tariful vamal de import s-a elaborat în baza Nomenclatorului de Cooperare Vamală de la Bruxelles având o singură coloană de taxe vamale, tip CONVENŢIONALE (aplicate în regimul CNF) şi percepute ca taxe AD-VALOREM. Ulterior s-au adoptat: – Codul Vamal al României (1979); – Regulamentul Vamal. ♦ Codul Vamal includea 10 capitole, reglementând următoarele aspecte: # întreprinderile autorizate să desfăşoare comerţ exterior; ele puteau exportaimporta doar mărfuri ce făceau obiectul lor de activitate; # vămuirea la import implica controlul vamal al mărfurilor şi mijloacelor de transport, verificarea documente, evidenţa mărfurilor; # taxele prevăzute în TVI se puteau majora la importul din ţările care nu aplicau CNF în relaţiile cu România sau introduceau majorări de taxe vamale la importul din România; # valoarea în vamă a mărfurilor se determina conform Regulamentului Vamal (se respecta CODUL DE CONDUITĂ PRIVIND EVALUAREA VAMALĂ adoptat sub auspicii GATT la Runda TOKYO, 1979); # pentru anumite bunuri importate (mostre, modele, materii prime destinate producţiei de export etc.) se prevedeau scutiri de taxe vamale; # o reglementare distinctă privea introducerea (scoaterea) în/din ţară a unor bunuri de către MISIUNI DIPLOMATICE şi OFICII CONSULARE acreditate în România, inclusiv pentru membrii acestor instituţii. ♦ Regulamentul vamal reglementa distinct sau în completarea CODULUI VAMAL alte aspecte ale politicii comerciale (înainte de 1989) astfel: # tranzitul mărfurilor pe teritoriul României, pe cale ferată, rutier, fluvial maritim şi aerian (principiu: fără plata taxelor vamale); # organizarea, funcţionarea şi regimul zonelor libere şi porturilor FRANCO (exceptarea de la taxe vamale dar plata unor taxe de depozitare);

67

S. N. Stănescu – Decalaje economice ale lumii contemporane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1980

40

# organizarea activităţii vamale în România, care includea activitatea unor instituţii: – Ministerul Comerţului Exterior; – Direcţia generală a vămilor; – Unităţi vamale (vămi + puncte); – Comisia vamală. În politica sa vamală dintre 1950-1989 România a ţinut seama de convenţiile semnate succesiv, de obligaţiile ca parte contractantă GATT, de protocoale preferenţiale semnate sub egida GATT şi, fiind ţară în curs de dezvoltare, beneficiază de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii din partea majorităţii ţărilor dezvoltate.68 Reglementarea cantitativă a activităţii de comerţ exterior, în contextul aplicării monopolului de stat în acest domeniu, a inclus instrumente de politică comercială pentru a realiza obiectivul de echilibrarea balanţei comerciale (mai ales din anii ’80 până în 1989):69 # planificarea centralizată a exportului şi importului, însă cu efecte nesemnificative pentru echilibrarea BPE; # corelarea volumului importului aprobat cu volumul de export efectiv realizat pe ministere, centrale, întreprinderi etc. (se sista mai ales importul); # autorizaţiile de export-import eliberate de MCE pe fiecare produs sau marfă – în cadrul unor cantităţi şi plafoane globale, prestabilitate – se eliberau doar către ICE-uri, care alegeau apoi parteneri externi pe criterii strict economice; # restricţiile s-au interdicţiile la importul unor produse, nominalizate expres. 4.1.2. Reglementări privind exportul În paralel cu măsurile de reglementare şi control al importurilor, România a aplicat, mai ales între 1960-1989, şi o politică comercială susţinută de promovare şi stimulare a EXPORTULUI.70 În principiu, a folosit toate instrumentele cunoscute pe plan mondial, însă şi unele instrumente mai puţin acceptate în comerţul internaţional (1980-1989) . Dintre mijloacele promoţionale, România a recurs îndeosebi la:71 # negocierea şi semnarea de acorduri, tratate, convenţii şi alte înţelegeri comerciale şi de cooperare externă cu un mare număr de state (MCE şi Ministerul Afacerilor Externe au coordonat această activitate); # s-au înfiinţat reprezentanţe economice permanente în străinătate (agenţii comerciale, plus secţii economice ale misiunilor diplomatice, birouri comerciale, reprezentanţe a unor ICE-uri sau producători români) care aveau ca sarcini: – promovare intereselor economice româneşti; – analize de piaţă, studii economice, studii pe zone geografice etc.; – organizarea participări la unele târguri, cooperări etc. # participarea la târguri şi expoziţii internaţionale (100 - 130 de astfel de manifestări anual, după 1970) şi organizarea în România a unor astfel de târguri şi expoziţii (TIB); # participarea României la unele organisme economico-financiare internaţionale şi obţinerea unor facilităţi ca ţară în curs de dezvoltare (România beneficiază de tot ceea ce s-a negociat sub GATT şi UNCTAD, unele facilităţi, până în 1980, prin FMI şi BIRD); 68

N. Sută, coord. – Comerţul internaţional şi politici comerciale, Ed. Ceres, Bucureşti, 1992 N. Sută, coord. – Comerţul internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 70 B. Balassa – Industrial Protection in the Developed Countries, World Economy, nr. 2/1984 71 N. Sută, coord. – Op. cit. 69

41

# activităţi promoţionale derulate de Camera de Comerţ şi Industrie a României, aşa cum era organizată conform Legii nr. 1/1971 (restructurată în actuala formă în 1990), activităţi care vizau: – reclamă comercială, acţiuni publicitare în străinătate etc., – informarea şi documentarea firmelor străine interesate; – informarea întreprinderilor româneşti. Dintre măsurile de stimulare a exporturilor România a apelat mai ales la:72 a) Instrumente de stimulare de natură bugetară: conform Legii nr. 12/1980, anual MCE, Ministerul de Finanţe şi alte ministere şi departamente propuneau cursuri diferenţiate, pe grupe de mărfuri, plus un fond de regularizare a influenţelor conjucturale (format: taxe vamale la import, prelevări din unele influenţe pozitive de preţ şi alte surse din BUGETUL DE STAT). Din acest FOND se subvenţionau exporturile a căror cursuri de revenire erau insuficiente; în fapt, erau SUBVENŢII DIRECTE DE LA BUGET menite a rentabiliza un produs sau grupă la export. În acelaşi context, s-a avut în vedere ca, la nivel de MCE, să se constituie un fond de promovare a exportului (surse diferite) din care să se acorde un gen de prime de export acelor producători ce depăşeau producţia de export şi exportul realizat (plan). b) Instrumente de stimulare de natură fiscală, categorie incluzând: – scutiri şi facilităţi vamale la importul unor bunuri destinate a fi încorporate în producţia pentru export (o formă a sistemului DRAWBACK); – acordarea unor beneficii suplimentare pentru salariaţi (şi firmele) care lucrau în cadrul producţiei pentru export. c) Instrumente de stimulare de natură financiar-bancară, în primul rând prin asigurarea unor surse de creditare stabile şi ieftine pentru producători şi pentru ICE-uri. S-a aplicat în cadrul acestei grupe:73 – creditarea activităţilor de comerţ exterior la producătorii ce realizau producţie destinată exportului (avansuri asupra producţiei de export; credite pentru mărfuri expediate şi neîncasate etc.); – creditarea activităţilor de comerţ exterior la ICE-uri care lucrau pe bază de comision cu întreprinderile producătoare (credite în LEI de la expediere şi până la încasarea mărfurilor de la clienţii externi); – susţinerea unor operaţiuni de export efectuate pe credit comercial, prin contract (conform uzanţelor internaţionale, se puteau acorda astfel de credite de la 180 zile la 1 an, 5 ani sau mai mult). d) Instrumente de stimulare de natură valutară: includeau, în principal, facilităţi în ceea ce priveşte accesul la valută şi utilizarea ei de producători şi ICE-uri. Producători foloseau o parte din valuta încasată pentru efectuarea unor importuri, introducerea de noi tehnologii etc. 4.2. Perioada 1990 şi până în prezent 4.2.1. Restructurarea organizării comerţului exterior al României şi reorientarea pe fluxuri comerciale În contextul perioadei actuale, prima şi cea mai importantă măsură adoptată în domeniul comerţului exterior – încă din 1990 – a fost eliminarea monopolului de stat asupra domeniului invocat. Conform Decret Lege 54/1990 şi Legea 31/1990, orice firmă, 72 73

N. Sută, coord. – Comerţul internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 N. Sută, coord. – Comerţul internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995

42

la data înfiinţării poate prevedea, prin statut, alături de alte activităţi pe care le va derula şi activitate de comerţ exterior; toţi agenţii economici legal constituiţi pot desfăşura operaţiuni de comerţ exterior.74 Dacă până în 1989 doar circa 20 de ICE-uri erau autorizate să desfăşoare operaţiuni de comerţ exterior, azi numărul societăţilor comerciale care au declarat prin documentele de constituire operaţiuni de comerţ exterior este de câteva zeci de mii (din totalul de circa 600.000 societăţi comerciale înfiinţate). 75 În acelaşi sens, a fost desfiinţat monopolul valutar al statului asupra încasărilor din comerţul exterior şi alte operaţiuni. Până în 1989 doar BNR şi BRCE erau băncile autorizate să administreze valuta; azi oricare din băncile comerciale şi firme au dreptul să deţină valuta în cont şi să participe la licitaţii bancare pentru vânzarea-cumpărarea de valută. Alte măsuri în cadrul procesului de restructurare a activităţii de comerţ exterior:76 – există un singur MINISTER AL COMERŢULUI având un departament de Comerţ Exterior (sarcina de elaborare şi implementare a politicii comerciale a statului; încheierea de tratate, acorduri etc.; eliberarea de licenţe de export-import etc.); – s-au adoptat măsuri de aplicare a unor instrumente noi de politică comercială, care să aibă la baza pârghii economice şi mai puţin pârghii administrative; – revizuirea cadrului juridic extern şi promovarea intereselor României, în noul context politico-economic; – respectarea strictă a tuturor obligaţiilor asumate de România în cadrul unor organisme şi instituţii internaţionale (GATT, ONU, FMI etc.). În actuala perioadă, 1990-1998, s-au înregistrat şi modificări semnificative în ceea ce priveşte derularea comerţului exterior al României, respectiv o reorientare pe fluxuri comerciale faţă de situaţia de până în 1989 (cauza principală: dezintegrarea CAER-ului şi reorientarea politicii externe a României spre Occident).77 Structura exportului şi importului României:78 – din 1991 până în prezent, exportul/importul pe CLIRING, exprimat în RUBLE ca unitate de cont, se reduce considerabil (circa 100 miliarde ruble, adică 2-3% din total faţă de circa 50% în 1989); – în 1989 România dispunea de circa 2 miliarde $ sold activ al balanţei comerciale (8,4 miliarde $ import – 10,4 miliarde $ export), iar în 1998 circa 8,2 miliarde $ sold pasiv; – 1991-1998: anual, sold pasiv al balanţei comerciale de circa 1,2-1,3 miliarde $ (5,6 miliarde $ import, 4,3 miliarde $ export); – datoria externă actuală: circa 8,6 miliarde $; – în structura exportului predomină produsele industriale în proporţie de 94-95% (metalurgie, chimie, maşimi, utilaje, textile, confecţii etc.); – în structura importurilor circa 50% revine pentru materii prime, combustibil, energie; 20% maşini, utilaje, instalaţii, iar diferenţa bunuri industriale de consum. Reorientarea geografică pe fluxuri comerciale şi ţări a comerţului exterior al României a vizat: • peste jumătate din valoarea comerţului exterior al României se derulează în prezent cu ţările CEE (şi la export şi la import); 74

A. Puiu – Managementul în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 75 *** – Buletin Statistic, nr. 26-27/1998 al CCI, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului 76 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 77 C. Fota, coord. – Op. cit. 78 I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997; N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1996 etc.

43

• circa 20% din comerţul exterior se derulează cu ţările în curs de tranziţie, iar diferenţa cu ţări în curs de dezvoltare şi ţări dezvoltate ca SUA, Jponia, ţările AELS etc.; • România a semnat Acordul de asociere cu CEE (intrat în vigoare la 1 Mai 1993), ca prim pas pentru viitoarea aderare la CEE (denumirea “Acord de Comerţ şi Cooperare Comercială şi Economică”); • România a semnat un acord comercial cu AELS, intrat în vigoare la 1 mai 1993; • România a negociat şi semnat un Acord Comercial cu SUA şi beneficiază de CNF din partea SUA; • România-SUA: Acord privind garantarea reciprocă a investiţiilor; • reorganizare a cadrului juridic între România şi fiecare dintre ţările CSI; • reînnoirea cadrului juridic cu ţările vecine (Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, Slovacia etc.; un LOC SPECIAL ocupă MOLDOVA; • preocupări largi pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale cu alte ţări dezvoltate (Canada, Japonia, Australia etc.). 4.2.2. Reglementări de politică comercială adoptate în perioada actuală Astfel de măsuri adoptate de România după 1990 au vizat în egală măsură toate cele trei domenii ale politicii comerciale:79 – tarifar; – netarifar; – de stimulare şi promovare. ♦ În domeniul tarifar, măsurile de politică vamală adoptate în actualul context au vizat, în primul rând, adoptarea unui nou tarif vamal de import. După perioada 1990-1991 (s-a aplicat vechiul tarif), cu începere de la 1 ianuarie 1992 a intrat în vigoare noul tarif vamal al României elaborat după Convenţia vamală din 1983 privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor; se aplică la toate mărfurile importate. Taxele vamale sunt AD-VALOREM şi se varsă la bugetul central al statului. Sunt prevăzute: – unele scutiri de taxe vamale; – se pot aplica reduceri sau exceptări temporare de la plata taxelor vamale; – se pot aplica suprataxe (DCE şi MF). Evaluarea în vamă se face conform principiilor GATT la care România este membră (Codul vamal adoptat la Runda Tokyo) şi include: preţul extern transformat în LEI la cursul BNR + cheltuielile pe parcurs extern + cheltuieli de încărcare, manipulare etc. + costul asigurării pe parcurs extern. Tariful vamal includea trei coloane de taxe:80 • prima coloană: taxe vamale convenţionale, aplicate la importul din ţări în regimul CNF; • a doua coloană: taxe vamale preferenţiale, aplicate în relaţiile cu ţările semnatare ale Acordului privind Sistemul Global de Preferinţe Comerciale (ţările în curs de dezvoltare); • a treia coloană: taxe vamale preferenţiale, aplicate la importul din ţările semnatare ale “PROTOCOLULUI CELOR 16”. Ulterior, s-au adăugat încă două coloane de taxe: • la importul din ţările CEE (acestea se reduc reciproc, treptat); 79 80

C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1996

44

•

la importul din ţările AELS. Iniţial, codificarea mărfurilor înscrise în TARIF s-a făcut cu 6 cifre, iar în prezent are la bază 8 cifre; se uniformizează treptat sistemul de codificare (şi politică vamală în ansamblu) în vederea pregătirii aderării României la CEE. ♦ În domeniul politicii comerciale netarifare, măsurile adoptate de România între 1990-1998 au vizat adoptarea nor reglementări privind regimul de export şi import al României, reglementări prin care se stabileşte: • exportul este liberalizat, supus licenţei de export automate (în scopuri statistice), cu unele excepţii: mărfuri contingentate sau supuse unor restricţii cantitative; exporturi complexe de contrapartidă; export pe credit guvernamental; etc. (Ministerul Comerţului, DCE stabileşte lista mărfurilor exceptate); • importul este liberalizat, supus licenţelor automate de import (statistic), cu unele excepţii: importul din fonduri valutare ale statului; importuri în contrapartidă şi operaţii conexe pe bază de înţelegeri guvernamentale (Ministerul Comerţului, DCE, la cererea BNR, poate institui restricţii cantitative la import în cazul dezechilibrării accentuale a BPE, conform procedurii GATT); • la eliberarea de LICENŢE (export-import) DCE poate solicita firmei o atestare a capacităţii de derulare a operaţiunii. În vederea protejării producţiei interne, România mai poate folosi, conform drepturile şi obligaţiile asumate în cadrul GATT, şi alte instrumente:81 – taxe anti-dumping pentru importuri la preţ de dumping; – taxe compensatorii pentru unele subvenţii la exportul din ţări de provenienţă a unor astfel de importuri; – taxe de salvgardare pentru importuri în cantităţi foarte mari ce ameninţă un sector industrial. ♦ În domeniul politicii comerciale promoţionale şi de stimulare aplicată de România între 1990-1998, sintetizăm ca măsuri principale: • măsuri promoţionale, dintre care: – reînnoirea cadrului juridic internaţional de derulare a schimburilor comerciale externe (sau încheiat peste 100 de acorduri); – participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea în România a unor astfel de manifestări; – reorganizarea Camerei de Comerţ şi Industrie şi sprijinul acordat de aceasta pentru dezvoltarea schimburilor comerciale externe; – reprezentarea comercială în străinătate, pe o scară mai largă; – constituirea în ţară a unui sistem informaţional adecvat activităţii de comerţ exterior (EUROINFO în cadrul CCI; Centrul Naţional de Comerţ Internaţional; Centrul de Comerţ Exterior din Ministerul Comerţului etc.); – participarea României în cadrul unor acorduri şi organizaţii internaţionale (GATT, UNCTAD, FMI, BIRD etc.). • măsuri de stimulare a exporturilor, dintre care amintim: – restituirea TVA pentru mărfurile exportate; – un regim vamal de DRAWBACK la importul unor materii prime sau materiale destinate producţiei de export; – măsuri de ordin financiar-bancar şi înfiinţarea EXIMBANK (Banca de Import Export) pentru operaţiuni de garantare de credite pentru export, asigurări şi reasigurări etc.; 81

I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

45

– înfiinţarea Comitetului interministerial de Garanţii şi Credite de comerţ exterior, cu reprezentanţi din MF, Ministerul Comerţului, BNR, EXIMBANK ş.a.; sprijin direct: subvenţionarea parţială a unor participări la târguri, expoziţii, reclamă pe piaţa externă etc.

CAPITOLUL 5 CADRUL JURIDIC AL TRANZACŢIILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE 5.1. Aspecte introductive Toate activităţile ce preced semnarea contractului într-o tranzacţie de comerţ exterior (cercetarea pieţei, analiza partenerilor, negocierea etc.), pot fi considerate ca activităţi sau etape pregătitoare. Contractarea este etapa cea mai importantă în astfel de operaţiuni, care condiţionează succesul întregii operaţiuni de comerţ exterior, derularea actului ca atare şi eficienţa economico-financiară.82 Activitatea de comerţ exterior se derulează pe baza semnării şi corelării a două categorii de contracte:83 – contracte economice externe, ce se semnează între parteneri din ţări diferite; – contracte economice interne, ce se semnează între o firmă sau un partener de pe piaţa internă cu o firmă de comerţ exterior din aceeaşi ţară, pentru a se asigura obiectul operaţiunii din cadrul primului tip de contracte (externe). Activitatea de comerţ exterior este esenţial un tip de afacere economică externă. Derularea şi materializarea (concretizarea) unui act de comerţ exterior are loc, în fapt, prin mai multe modalităţi specifice, în afara actelor de vânzare-cumpărare de mărfuri sau export-import direct în sensul clasic.84 Prin tehnici de comerţ exterior înţelegem ansamblul procedeelor şi metodelor utilizate în practicarea activităţii de comerţ exterior sau a unor operaţiuni legate direct (sau indirect) de această activitate. Înţelegerea diferitelor tehnici de comerţ exterior utilizate astăzi şi delimitarea lor se poate face, cel mai bine, în raport de obiectul specific al afacerilor economice externe. În raport de acest obiect, cel mai frecvent contractele economice externe pot fi:85 – contracte de vânzare-cumpărare, de regulă specifice importului şi exportului tradiţional; – contracte de cooperare în producţie, care frecvent se completează cu exportimport clasic de utilaje, instalaţii etc.; – contracte pentru executarea de lucrări şi prestarea unor servicii la nivel internaţional; – contracte pentru transfer de tehnologie; – contracte pentru transfer de capital; – contracte pentru afaceri financiar-valutare; – contracte de depozit pentru custodierea unor valori sau bunuri;

82

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, 1992 A. Puiu – Op. cit. 84 P. Mourier – Euromarketing, Editions d’organisation, 1989 85 A. Puiu – Managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 83

46

– contracte de mandat şi reprezentare comercială, în special pentru utilizarea unor mărci (fabrică, comerţ etc.) recunoscute. Contractele externe se încheie şi se modifică de regulă în formă scrisă, luându-se garanţii pentru a proteja interesele firmei dar şi interesele naţionale (neprotejarea intereselor naţionale, pe termen lung se va răsfrânge ulterior şi asupra intereselor firmei). 5.2. Cadrul contractual şi legea aplicabilă contractelor externe Contractele externe se încheie în condiţiile în care legislaţia statelor diferă, iar cerinţa fundamentală a comerţului internaţional (REI) este ca părţile participante să aibă o poziţie juridică egală. Această poziţie juridică egală impune ca regimul juridic ce reglementează comerţul exterior să fie cât mai uniform.86 Cadrul contractual uniform pentru diferite contracte externe şi, mai ales, pentru contractul de vânzare-cumpărare a fost creat în practica internaţională prin:87 – elaborarea unor condiţii generale sau clauze fundamentale de contract; – elaborarea unor contracte tip (de către Comisia Economică ONU pentru Europa sau de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris); – sintetizarea uzanţelor comerciale uniforme la nivel internaţional (ex. INCOTERMS). Ţările au adoptat unele reguli de drept uniform, pe baza unor convenţii sau tratate internaţionale, la recomandarea unor organizaţii internaţionale. Teoretic, firmele ce derulează operaţiuni de comerţ exterior – funcţie de naţionalitatea fiecăreia – se raportează la sisteme juridice fundamentale diferite:88 – dreptul latin (legea scrisă): Franţa, România etc.; – dreptul anglo-saxon sau Common Low (Anglia, SUA etc.); – dreptul asiatic, rezultat ca un mixaj între legea conexă şi precedent; – dreptul ţărilor aflate în tranziţie şi/sau foste socialiste. Pentru fiecare ţară, elementele de drept comercial aplicabil în practica afacerilor – piaţa internă şi externă – derivă din surse precum: legislaţia în materie (Constituţie, tratate internaţionale, legi etc.); voinţa părţilor contractante şi cutumele ce se formează în timp; jurisprudenţa în materie. Firmele româneşti participante pe piaţa externă trebuie să aibă în vedere unele convenţii/tratate bilaterale la care România este parte (acordarea: CNF, CRN, alte aspecte) şi unele convenţii multilaterale. Între astfel de convenţii multilaterale ratificate de România – convenţii ce concură la uniformizarea cadrului juridic internaţional – amintim:89 – Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980); – Convenţia de la Haga, 1964; – Convenţia de la Roma 1980, privind legea aplicabilă angajamentului contractual. În contextul în care unul dintre partenerii unui contract economic este partener străin orice contract de acest fel este marcat de un element de extraneitate. Datorită acestui element de extraneitate, orice contract extern devine susceptibil a fi cârmuit de legile a

86

A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition., Foucher, Paris, 1995 A. Barelier, coord. – Exporter, Foucher, Paris, 1995 88 A. Barelier, coord. – Op. cit. 89 A. Barelier, coord. – Op. cit. 87

47

două sau mai multe state.90 Alegerea de către părţile contractante a legii după care se va judeca contractul, poate fi expresă (prin contract) sau tacită. Dacă părţile nu desemnează legea contractului, dreptul internaţional privat românesc consacră ca norme:91 • contractul extern este cârmuit de legea ţării în care a fost încheiat, existând prezumţia cunoaşterii ei de către părţi la data încheierii (Lex Loci Conclusionis Contractus); • dacă contractul extern are o legătură directă şi importantă cu locul de executare, în practica arbitrajului internaţional se aplică această lege (Lex Loci Executionis). 5.3. Conţinutul contractului extern de vânzare-cumpărare Orice contract extern este comparabil, într-o anumită măsură, cu un contract extern de vânzare-cumpărare. Deşi extrem de diverse, contractele externe au anumite reguli generale ce constituie uzanţe esenţiale ale actului de vânzare-cumpărare. Cunoaşterea şi analiza cadrului juridic general al contractului de vânzare-cumpărare permite compararea şi particularizarea lui ulterioară, faţă de alte tipuri de operaţiuni de comerţ exterior sau tehnici folosite. Orice contract extern de vânzare-cumpărare include, de regulă, într-o abordare generală, clauze privind următoarele grupe de probleme (părţi componente): 1. Preambulul contractului, ce include drept elemente de bază: – părţile şi rolul fiecăreia (vânzător-cumpărător); – denumire, sediu, înregistrare la registru de comerţ, formă juridică etc.; – persoanele ce reprezintă firma; – documentele de împuternicire pentru negocierea/semnarea contractului. 2. Obiectul contractului extern, parte a contractului în care se stipulează: – denumirea mărfii sau serviciului, cât mai exact (normă, mostră, catalog etc.); – cantitatea şi eşalonarea în timp, eventual anexe şi/sau grafice de livrare. Calitatea mărfii ce face obiectul contractului extern poate fi determinată:92 – determinare pe baza vizionării; – determinare tel quel (aşa cum este); – determinare prin mostre; – determinare pe bază de tipuri şi denumiri uzuale (standard ISO = Organizaţia internaţională a standardizării); – pe bază de degustare (băuturi); – determinare prin marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu. 3. Ambalajul şi marcarea loturilor de mărfuri se prevăd, uzual, separat în structura contractului extern. Ambalajul trebuie să îndeplinească, ca ambalaj uzual de export, anumite condiţii: – să fie uşor (survin manipulări repetate); – să fie rezistent (pentru a asigura protecţie); – să fie estetic. De regulă, marfa se vinde împreună cu ambalajul. Marcarea ambalajului se face în limba ţării exportatoare şi una de circulaţie internaţională (cel mai frecvent). 90

A. Puiu – Op. cit. A. Puiu – Op. cit. 92 A. Puiu – Managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 91

48

4. Determinarea preţului în contractul extern constituie una din etapele majore ale negocierii contractului şi are rol determinant în semnarea sau nu a contractului. Preţurile internaţionale se clasifică după multe criterii, dar prezintă importanţă:93 a) în funcţie de tehnicile de comercializare utilizate: – cotaţii sau cursuri de bursă; – preţuri de licitaţii; – preţuri de catalog; – alte categorii. b) după etapele afacerii de comerţ exterior: – preţuri de ofertă; – preţuri de negociere; – preţuri de tranzacţie (contractuale); c) după fluctuaţia pieţei valutare: – preţuri nominale, evaluate la cursul actual al monedei; – preţuri reale, evaluate la cursul monedei din perioada de bază. Fundamentarea preţurilor în vederea semnării unui contract de comerţ exterior este o operaţiune dificilă. Se poate realiza prin utilizarea a şase tipuri de strategii de preţ:94 – strategii de preţ bazate pe costuri; – strategia preţului obiectiv (proiecte de investiţii); – strategia preţului global (exporturi complexe, cooperare, atragerea de capital, efecte antrenate); – strategia preţului determinat funcţie de instabilitatea pieţei (preţuri de conjunctură, preţuri diferenţiate etc.); – strategi de preţ funcţie de concurenţă; – strategii de preţ funcţie de ciclul de viaţă al produselor. O dată determinat preţul în contracte, se prevăd şi clauze asiguratorii (interesele exportatorului, inflaţie etc.), stabilindu-se bonificaţii şi sancţiuni pe baza situaţiei concrete din contract. 5. Condiţiile, modalităţile şi termene de livrare sunt clauze contractuale prin care se stabileşte locul şi momentul în care, odată cu trecerea mărfii de la vânzător-cumpărător, se transferă şi cheltuielile şi riscurile (de transport şi asigurare). Camera Internaţională de Comerţ din Paris a publicat, în anul 1936, o serie de reguli de interpretare a principalelor clauze folosite în contractele de comerţ exterior. Aceste reguli sunt facultative în folosire de către firme, dar firmele preferă totdeauna recunoaşterea şi interpretarea internaţională, faţă de nesiguranţa interpretării unei clauze contractuale în diferite ţări.95 Regulile INCOTERMS se extind asupra tuturor etapelor de transfer al mărfii:96 – obligaţia de a livra şi de a prelua marfa; – suportarea cheltuielilor de ambalare; – controlul calitativ şi cantitativ; – locul de trecere a cheltuielilor şi riscurilor de la vânzător la cumpărător; – obligaţia vânzătorului de a aviza cumpărătorii săi că a pus marfa la dispoziţie; – încheierea contractului de transport şi obţinerea documentelor de livrare; – obligaţia altor documente (licenţă, certificat, de origine, factură consulară etc.); – organizarea vămuirii şi plata taxelor vamale. 93

A. Puiu – Op. cit. A. Puiu – Op. cit. 95 A. Puiu– Op. cit. 96 Regulile INCOTERMS, CCI Paris, 1990 94

49

INCOTERMS a fost revizuit în cinci etape, din care ultima în anul 1990. În fapt, regulile INCOTERMS includ 13 CONDIŢII DE LIVRARE, grupate în patru categorii: a) grupa E – plecarea de la fabrică; b) grupa F – transportul principal neplătit; c) grupa C – transportul principal plătit; d) grupa D – plata fracţionată, după cum convin părţile. Dintre cele 13 condiţii, sunt utilizate cel mai frecvent în practică 4 condiţii:97 ♦ FOB – (Free on Board) Franco la bord (vas)… urmează nume port de expediere (Constanţa); în principial se foloseşte transportul pe mare sau căile navigabile. Înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare când a trecut marfa peste balustrada vasului în portul de expediere numit şi a îndeplinit formalităţile de export. Cumpărătorul va suporta toate costurile şi riscurile de pierdere sau avarie din acel punct. În sinteză, obligaţiile părţilor sunt: FOB Obligaţiile vânzătorului Obligaţiile cumpărătorului – livrează marfa şi factura comercială – plăteşte preţul prevăzut în contract – obţine pe costul şi riscul său licenţă de – obţine pe costul şi riscul său orice licenţă export + alte formalităţi de import şi alte formalităţi, inclusiv pentru tranzit – contract transport şi asigurare: nici o – contractează transportul pe costul lui + obligaţie asigurare – transferă riscurile în momentul şi punctul – preia toate riscurile de pierdere sau numit avarie din punctul numit (port). – verificare, ambalare, marcare conform contractului.

♦ CIF - (Cost, Insurance and Freight) Cost, Asigurare şi Navlu până la …… port de destinaţie; în principal, pentru transport pe mare sau cale navigabilă internă. Înseamnă că vânzătorul plăteşte costurile şi navlul pentru a duce mărfurile în portul de destinaţie + contractează asigurarea şi plăteşte prima de asigurare pe mare împotriva riscului cumpărătorului de pierdere sau avarie a mărfurilor pe tipul transportului + îndeplineşte formalităţile de export. În sinteză, obligaţiile părţilor sunt: CIF Obligaţiile vânzătorului Obligaţiile cumpărătorului – livrează marfa şi factura comercială – plăteşte preţul conform contractului – obţine pe costul şi riscul său licenţa de – obţine pe costul şi riscul său licenţa de export şi alte formalităţi import şi alte formalităţi – contractează şi plăteşte pe costul său – contract transport + asigurare: nici o transport + asigurare în numele obligaţie cumpărătorului care, dacă va fi cazul, poate reclama ulterior (110% din

97

Regulile INCOTERMS, CCI Paris, 1990

50

valoarea mărfii) – suportă toate riscurile de pierdere sau – transferă riscurile în portul de expediţie avarie până în port expediţie (deşi (dacă vor apare litigii va reclama el la firma transportul se achită până la destinaţie, de asigurare). iar asigurarea se încheie de el, dar în numele cumpărătorului. ♦ CIP - (Carriage and Insurance paid to …) transport şi asigurare plătite până la… urmează numele loc de destinaţie, pentru orice tip de transport. Înseamnă că vânzătorul plăteşte transportul până la locul de destinaţie + procură asigurarea împotriva riscului cumpărătorului de pierdere sau avarie pe timpul transportului, deci contractează asigurarea + îndeplineşte formalităţile de export + transferul riscurilor are loc la data şi locul livrării mărfurilor la primul cărăuş (în baza poliţei de asigurare cumpărătorul va reclama ulterior dacă va fi cazul). ♦ DAF - (Delivered at Frontier) …. Numele locului Franco frontieră …. loc numit; în principial, pentru transport pe calea ferată sau rutier, dar şi alte mijloace. Înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare când mărfurile sunt făcute disponibile, cu formalităţile pentru export îndeplinite, în punctul şi la locul numite de frontieră, dar înainte de frontiera vamală a ţării vecine (de regulă, frontiera vamală a ţării exportatoare). Totodată, vânzătorul: – angajează contractul de transport şi-l achită pe costul lui până la punctul numit; – nu are obligaţii privind contractul de asigurare; – suportă toate riscurile de pierdere sau avarie până la locul şi momentul ajungerii mărfii la punctul numit. 6. Recepţia mărfurilor şi controlul calităţilor se realizează fie prin autorecepţie la vânzător, fie prin recepţie la cumpărător sau un terţ organ specializat. 7. Condiţiile de plată: pentru a elimina sau atenua riscul de neplată se recomandă credit documentar, acreditiv documentar, scrisoare de credit etc. 8. Dispoziţii privind expedierea şi transportul, care se prevăd în corelaţie cu punctul 5 (modalităţi şi termene de livrare): – condiţia FOB: expedierea şi alegerea rutei revine cumpărătorului care suportă costul transportului; – condiţia CIF: vânzătorul se ocupă de expediere, transport, asigurare pe parcurs extern, deoarece el suportă costul transportului. 9. Remiterea documentelor de la vânzător la cumpărător include remiterea facturii, certificate de origine, de calitate, documente de livrare, de asigurare, documentaţii tehnice şi know-how pentru instalaţii complexe, alte documente 10. Transferul proprietăţii are loc, de regulă, începând din momentul în care riscurile trec de vânzător la cumpărător.98 11. Reclamaţii privind cantitatea şi calitatea, penalităţi: se precizează condiţiile şi termenele în care cumpărătorului poate reclama astfel de deficienţe. Penalităţile, de regulă, nu pot să depăşească paguba suferită sau câştigul nerealizat. 12. Soluţionarea litigiilor: include partea sau clauzele din contract prin care se prevăd clauze de soluţionare pe cale amiabilă, prin tratative şi negocieri. În caz contrar se recurge la arbitraj de regulă, internaţional. 13. Dispoziţiile finale: includ prevederile contractului extern de vânzare-cumpărare prin care se stipulează: – interzicerea transmiterii unor terţe persoane a drepturilor şi obligaţiilor contractuale de către o parte; 98

A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995

51

– numărul de exemplare din contract care se semnează ca originale; – dacă anexele sunt incluse sau nu în contract; – alte clauze.

52

CAPITOLUL 6 TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE 6.1. Sisteme, modalităţi, tehnici Pentru “actorii” comerţului exterior şi alţi profesionişti ai comerţului internaţional, aceste tehnici de plăţi, dar în aceeaşi măsură de finanţare, au un impact direct asupra activităţii practice curente. Trebuie făcută distincţia clară între:99 • instrumente de plată; • tehnici (modalităţi) de plată. Prin instrumente de plată noi înţelegem instrumentele pe care se sprijină toate sistemele de plăţi:100 – viramentul; – cecul; – cardul bancar; – efectul de comerţ; – avizul de prelevare. Aceste instrumente se aplică pe pieţele interne ca şi pe pieţele externe. Fiecare din instrumentele menţionate are unele avantaje (mai mult sau mai puţin costisitoare, mai mult sau mai puţin rapide, relative la iniţiativa de emisie, relative la recunoaşterea datoriilor etc.) precum şi unele inconveniente (iniţiativa de emisie, riscul de pierdere sau furt etc.). Pe baza acestor instrumente de plată, în cadrul SBI au fost dezvoltate mai multe tehnici şi/sau modalităţi de plată: – plata contra factură; – plata contra trată (scrisoare de schimb); – plata contra cec; – ordinul de plată; – biletul la ordin; – creditul documentar; – incassou-ul documentar; – alte tehnici şi/sau modalităţi de plată. Fiecare tehnică de plată implică, în acelaşi timp, avantaje şi dezavantaje pentru cele două părţi din contractul de comerţ exterior: • vânzător (exportator); • cumpărător (importator). În general, creditul documentar (forma de acreditiv documentar) echilibrează pretenţiile celor două părţi şi poate garanta punerea în practică a obligaţiilor asumate de fiecare parte (sarcinile asumate de contractanţi).

99

A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 S. Gaftonic – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995

100

53

6.2. Plata contra factură În cadrul tehnicii de plată contra factură, exportatorul (vânzătorul), după ce a expediat marfa, încredinţează băncii sau direct importatorului documentele convenite prin contract. Printre aceste documente, factura comercială este cel mai important document prin care se fixează preţul; alte documente care pot sau nu însoţi factura comercială: – documentul de transport (contractul de transport, scrisoarea de trăsură etc.); – certificatul de asigurare; – certificatul de provenienţă etc. “Este posibil să se ceară plata mărfii exportate prin simpla prezentare a facturii comerciale importatorului sau când creditul convenit cumpărătorului ajunge la termen”.101 Factura comercială (şi eventual celelalte documente) pot fi însoţite sau nu de un efect de comerţ (de exemplu: trată), care va fi dat importatorului contra plăţii sau acceptării. În virtutea acestor documente, importatorul trebuie să facă un virament bancar internaţional prin care dă ordin băncii sale să-i debiteze contul pentru a credita contul exportatorului. Viramentul bancar poate avea loc prin telex sau prin sistemul SWIFT. În cazul plăţii contra factură, importatorul poate foarte bine să nu plătească niciodată, chiar dacă banca păstrează documentele; deci securitatea este foarte redusă pentru vânzător (risc de non-transfer, risc logistic etc.). “Faptul de nu pune în aplicare securitatea plăţii, evită o greutate birocratică şi administrativă, dar trebuie ştiut că, în caz de litigiu, nefiind prevăzută nici o barieră de protecţie, cumpărătorul îşi poate impune voinţa să modifice în mod unilateral condiţiile de plată”.102 Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici sau în tranzacţiile între societăţi care dau dovadă de încredere reciprocă sau fac parte din acelaşi grup. 6.3. Plata contra trată (scrisoare de schimb) Scrisoarea de schimb sau trata este un înscris prin care o persoană numită trăgător (creditorul-exportatorul) dă un ordin unei alte persane numite tras (debitorul-importatorul) să plătească o sumă oarecare, unei alte persoane numite beneficiar, adesea trăgătorul elînsuşi sau banca sa. Părţile implicate în emiterea unei trate şi schema simplificată a funcţionării acestei tehnici de plată sînt prezentate în figura 6.1. Menţiunile obligatorii pentru o trată sunt: – cuvântul “scrisoare de schimb” sau “trată” inserat în chiar textul titlului; – ordinul de plată a unei sume; – numele trasului; – numele beneficiarului; – scadenţa (sau la vedere); – locul plăţii (sau domiciliul trasului); – data şi locul creării (sau domiciliul trăgătorului); – numele şi semnătura trăgătorului.

101 102

D. P. Monod – Moyens et techniques de paiement internationaux, 2e Edition, Ed. ESKA, Paris, 1995 D. P. Monod – Op. cit.

54

Figura 6.1. Schema simplificată a funcţionării unei trate

Tras

Trăgător

Beneficiar

Alţii

Cambia serveşte ca:103 – instrument de plată: trăgătorul are de încasat o sumă de la tras dar are în acelaşi timp de achitat o datorie altei persoane (beneficiarul); – instrument de credit: în intervalul de timp ce survine de la emiterea cambiei şi până la plata ei efectivă (care uneori este foarte mare) aceasta circulă în condiţii specifice, ca instrument de credit. Cambia trebuie să conţină: denumirea de cambie, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă, termenul de scadenţă (30, 60, 90, 180 zile) etc. Dacă nu se menţionează scadenţa, cambia este plătibilă la vedere; dacă nu se menţionează locul plăţii acesta este domiciliul trasului, iar dacă nu se menţionează locul de emitere - domiciliul trăgătorului. În perioada cât circulă ca instrument de credit, există o serie de operaţiuni sau tehnici specifice aplicate cambiei: • avalizarea – este o operaţiune care apare în situaţia în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului, motiv pentru care apelează la o garanţie, denumită aval, din partea unei terţe persoane (o bancă), care se înscrie sub semnătură pe una din părţile cambiei; • andosarea – este tehnica de transmitere a cambiei prin gir sau andosare şi se realizează printr-o dispoziţie scrisă pe cambie de beneficiar, care ordonă trasului să achite suma arătată unei alte persoane (sau la ordinul ei) menţionate expres; • scontarea – operaţie prin care posesorul cambiei obţine de la o bancă comercială, înainte de scadenţă, suma înscrisă pe cambie minus: – dobânda aferentă sumei înscrisă din acel moment şi până la scadenţă; – valoarea de scont drept comision al băncii • rescontarea – operaţie prin care banca comercială prechimbă cambia în bani la banca centrală, care percepe pentru aceasta taxa oficială a scontului (de aici se influenţează nivelul aproximativ al ratei dobânzii); • forfetarea – vinderea cambiei, indiferent de scadenţă, la o instituţie financiară specializată, alta decât băncile comerciale, care preiau riscul de neplată, contra unei taxe de forfetare superioare taxei de scont. În operaţiunile de comerţ exterior, plata contra trată se utilizează mai ales în corelaţie cu alte modalităţi de plată (credit documentar, factură etc.).104 Beneficiarul plăţii este în general exportatorul el-însuşi şi trata poate fi la vedere sau la termen. În această din urmă ipoteză, trata este un titlu de credit; exportatorul îşi poate mobiliza creanţa prin scontarea tratei la o bancă comercială. Totuşi, există unele inconveniente pentru exportator când utilizează numai o simplă trată ca mod de plată (risc de pierdere sau furt, riscul neplăţii, poate să nu fie utilizat în toate ţările etc.). În plus, exportatorul poate să-şi mobilizeze creanţele rezultate şi prin alte instrumente şi tehnici mai favorabile din punctul său de vedere (credit documentar). 103 104

G. Kingsburg – An introduction to World Financial Market, Open University, 1996 *** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993

55

6.4. Plata contra cec Cecul este un ordin scris şi necondiţionat de plată dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane (o bancă cel mai des), pentru a plăti o sumă unui beneficiar. Ca tehnică de plată în comerţul exterior, beneficiarul cecului este exportatorul. Bineînţeles, banca nu acceptă să plătească decât dacă există fonduri suficiente în contul clientului său (importator sau trăgător). Existenţa fondurilor la bancă, în numele importatorului, constituie provizia cecului (trebuie să fie făcut de trăgător).105 În comerţul exterior, cecul este un mijloc de plată mai puţin rapid, deoarece, emis de importator, este expediat exportatorului care îl va transmite apoi băncii sale. Suma cecului este debitată din contul importatorului în contul exportatorului. Utilizarea cecului ca modalitate de plată în comerţul extern implică unele riscuri: riscul de cec fără resurse, risc de pierdere sau de furt, risc de opoziţie din partea trăgătorului, risc de schimb etc. Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici (plata avansurilor, comisioanelor etc.). 6.5. Biletul la ordin Biletul de ordin este un înscris prin care o persoană numită subscriptor (debitorulimportator) recunoaşte datoria şi se angajează să plătească beneficiarului (creditorulexportatorul) o sumă oarecare, la o dată determinată. Menţiunile obligatorii pentru biletul de ordin sunt: – formula “bilet de ordin” inserată în chiar textul biletului; – promisiunea (angajamentul) de plată a unei sume determinate; – scadenţa (sau la vedere); – locul plăţii (sau domiciliul subscriptorului); – numele beneficiarului; – data şi locul de emitere; – semnătura subscriptorului. Sunt aplicabile biletului de ordin, în măsura în care ele nu sînt incompatibile prin natura lor, toate dispoziţiile relative la scrisorile de schimb (scadenţă, acceptare, aval, andosarea, scontarea etc.). Biletul de ordin poate fi la vedere sau la termen (în ipoteza a doua, el este un titlu de creanţă care devine un ordin de plată la scadenţa creditului convenit de exportator). Plata biletului de ordin la termen se efectuează în acelaşi fel ca pentru o trată. “Acest mod de plată este de fapt puţin utilizat în comerţul internaţional”.106

6.6. Ordinul de plată Ordinul de plată este un înscris prin care o persoană numită ordonator (importator) dă un ordin băncii sale să plătească o sumă oarecare în favoarea unei alte persoane numite beneficiar (exportator). În general, pentru realizarea ordinului de plată există înscrisuri 105 106

*** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993 Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988

56

adecvate puse la dispoziţie de bănci pentru facilitarea abordării operaţiunii. În cadrul SBI, în virtutea ordinului de plată, va fi efectuat un virament bancar internaţional între cele două conturi ţinute într-o singură bancă sau ţinute de două bănci deferite (în acest din urmă caz, operaţiunea are loc prin viramente între cele două bănci şi/sau o compensare intrabancară).107 În practica comerţului exterior, ordinul de plată este puţin folosit; se recomandă pentru plata şi încasarea avansurilor, comisioanelor etc. Dacă între importator şi exportator există relaţii de încredere şi au loc tranzacţii foarte frecvente, importatorul poate autoriza creditorul (exportatorul) să preleveze din contul său, printr-o prelevare automată, toate sumele datorate (în acest caz, exportatorul prezintă avize de prelevare automată băncii importatorului, care va plăti dacă sunt resurse în cont). Acest mod de plată este bine adaptat mijloacelor moderne de lucru în cadrul SBI (de exemplu: SWIFT) şi este foarte rapid, dar prezintă inconvenientul de a genera litigii când creditorul face prelevări abuzive sau eronate. 6.7. Creditul documentar Creditul documentar sau documentary credit este un mijloc (tehnică) de plată condiţionată şi, în acelaşi timp, un instrument de credit care poate fi utilizat în comerţul internaţional în două formule: – acreditiv documentar (numit curent credit documentar); – scrisoare de credit comercial. Trebuie făcută menţiunea că, în cadrul SBI precum şi în practica comerţului exterior, pentru creditul documentar (acreditiv documentar) se aplică Regulile şi uzanţele uniforme ale creditului documentar puse în aplicare sub egida Camerei de Comerţ Internaţionale Paris (RUU 500); aceste reguli sînt universal recunoscute şi constituie un veritabil cod mondial în materie de comerţ internaţional.108  Creditul documentar (documentary credit) Creditul documentar sau acreditivul documentar a apărut progresiv din practica comerţului exterior şi din practica Sistemului Bancar Internaţional, ca o garanţie de plată emisă de o bancă în favoarea unui exportator. Termenii acestei garanţii sînt exprimaţi întrun document denumit deschiderea creditului documentar. “Principiul de bază al creditului documentar este sistemul de troc: se schimbă documente contra unei plăţi”.109 Un credit documentar este un angajament condiţionat de plată dat de o bancă; mai precis, este un angajament luat de o bancă (emitentă) şi dat vânzătorului (beneficiarexportator), la cererea şi conform instrucţiunilor cumpărătorului (ordonator-importator), de a opera sau de a cere operarea unei reglementări, fie efectuând o plată, fie acceptând sau negociind unele efecte de comerţ până când apare concurenţa unei sume specificate, aceasta cu o întârziere determinată şi sub prezentarea unor documente precizate. Creditul documentar s-a dezvoltat în funcţie de nevoia de securitate simţită simultan şi de exportator şi de importator. “Creditul documentar este singura metodă universal admisă care permite realizarea unui compromis acceptabil între obiectivele vânzătorului şi cele ale cumpărătorului”.110 Părţile care intervin în punerea în aplicare a creditului documentar: • ordonatorul (cumpărător-importator); • beneficiarul (vânzător - exportator); 107

I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 *** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993 109 Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988 110 Y. Simon – Op. cit. 108

57

• banca emitentă (banca cumpărătorului); • banca notificatoare (banca corespunzătoare băncii emitente, în principiu situată în ţara vânzătorului); • banca vânzătorului, eventual o bancă confirmatoare. Schema simplificată a funcţionării unei operaţiuni de credit documentar este prezentată în figura 6.2.. În practica comerţului exterior, există diferite tipuri de credit documentar: – creditul revocabil (care poate fi amendat sau anulat în orice moment fără aviz sau notificare prealabilă adresată vânzătorului); – creditul irevocabil (care nu poate fi amendat sau anulat decât cu acordul tuturor părţilor implicate, inclusiv beneficiarul); – creditul irevocabil şi confirmat (un credit irevocabil care este în plus confirmat de banca notificatoare şi/sau altă bancă situată în ţara vânzătorului); Figura 6. 2. Schema simplificată a creditului documentar VÂNZĂTOR

CUMPĂRĂTOR

(EXPORTATOR)

(IMPORTATOR)

BANCA VÂNZĂTORULUI

BANCA NOTIFICATOARE (CONFIRMATOARE)

CUMPĂRĂTOR (IMPORTATOR)

– un credit special de tip înnoibil sau revolving, care se reînnoieşte automat când suma iniţială a fost utilizată sau când s-a terminat o perioadă determinată; – un credit special de tip transferabil (o parte din creditul deschis în favoarea exportatorului este “transferată” furnizorului real al mărfii); – un credit special de tip contra-credit sau back to back, care este ca şi precedentul (beneficiarul cere băncii sale să deschidă un alt credit documentar în favoarea furnizorului sau a intermediarului său, dar al doilea credit este “sprijinit” de primul care îi slujeşte de garanţie); – un credit special de tip plată anticipată sau red clause, care este pus în aplicare când importatorul face avansuri de plată exportatorului său; – alte tipuri de credite documentare speciale şi aranjamente particulare între importator şi exportator. Pentru fiecare tip de credit documentar menţionat, schema de funcţionare (figura 6.2.) se prezintă de o manieră mai complicată; dar principiul rămâne acelaşi. Pe de altă parte, Sistemul Bancar Internaţional asigură pentru fiecare tip de credit toate garanţiile de funcţionare conforme cu Regulile şi uzanţele uniforme ale CCI (RUU 500). În practica comerţului exterior şi a SBI, modalităţile de funcţionare a creditului documentar sînt următoarele:111 • documente contra plata la vedere: sînt modalitatea cea mai simplă, când banca notificatoare (emitentă) se angajează să plătească suma creditului contra documente cu 111

A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1993

58

condiţia ca acestea să fie în ordine (conforme cu condiţiile de credit documentar, de contract etc.); • documente contra acceptării: când banca notificatoare sau confirmatoare se angajează să accepte tratele trase de beneficiar sau să-şi asume responsabilitatea de a se accepta; • documente contra negocierii: când banca notificatoare scontează efectul de comerţ tras de fiecare persoană menţionată la credit; • documente contra plată diferită: când banca (emitentă, notificatoare sau confirmatoare) se angajează, în scris, să efectueze plata la scadenţă (diferenţa principală în raport cu cele două cazuri precedente consistă în faptul că beneficiarul creditului nu poate sconta acest document). Pentru fiecare modalitate de funcţionare a creditului documentar şi, de asemenea, pentru fiecare tip de credit special, beneficiarul trebuie să ţină cont de: – data de validitate care indică ziua după care creditul este caduc; – intervalul prezentării documentelor, care începe să curgă de la data expedierii mărfii, conform contractului; – locul prezentării documentelor (banca emitentă sau banca notificatoare). În comerţul internaţional, importatorul utilizează creditul documentar mai ales când nu e sigur că vânzătorul îşi va îndeplini obligaţiile şi/sau când el doreşte să obţină un avantaj de la vânzător (preţ, întârziere etc.); în acelaşi timp, exportatorul utilizează creditul documentar mai ales când doreşte să-şi acopere riscul comercial şi politic şi/sau doreşte să fie plătit în momentul expedierii mărfii. Problemele care pot apare în aplicarea unui credit documentar: • data limită de expediere a mărfii şi/sau data validităţii creditului nu au fost respectate; • suma şi/sau cantitatea sînt diferite de cele care sînt menţionate în credit; • documentele nu sînt conforme cu cele cerute de credit şi de contract. La nivelul întreprinderilor de comerţ exterior, la punerea în aplicare a unui credit documentar, beneficiarul trebuie să fie prudent pentru a se achita de angajamente şi a evita problemele mai susmenţionate. Creditul documentar prezintă, pentru exportator, două avantaje foarte importante: acoperirea creanţei în străinătate şi o mare securitate de plată prin garanţii bancare. Oricum, există un inconvenient în acest caz al tehnicii de plată prin credit documentar: greutatea de a manipula toate aceste documente cerute şi complexitatea procedurii. “În schimbul securităţii aduse exportatorului, creditul documentar face să-i apară băncii un risc tehnic rezultat dintr-o eroare în verificarea documentelor, un risc constând din eventuala insolvabilitate a băncii emitente şi un risc politic inerent pentru toate angajamentele luate în contul unei entităţi străine”. 112 Dar, printre alte activităţi, SBI are un rol de perfecţionare şi acoperire a unor riscuri care însoţesc operaţiunile de comerţ exterior. Totuşi, în practica comerţului internaţional, cel mai adesea se implică tehnica de plată prin credit documentar (formula de acreditiv documentar), în raport cu celelalte tehnici de plată.  Scrisoarea de credit (Letter of credit) Ca tehnică de plată în comerţul internaţional, scrisoarea de credit (letter of credit) seamănă cu creditul documentar, deoarece ea este în acelaşi timp un mijloc de plată condiţionat şi un instrument de credit acordat de o bancă clientului său importator; în plus, documentele utilizate în acest caz sînt comparabile cu documentele specifice ale creditului documentar. Oricum, există diferenţe fundamentale între cele două tehnici de plată: – scrisoarea de credit este trimisă de banca emitentă direct firmei de comerţ exterior (la exportator sau la beneficiar); 112

Y. Simon – Op. cit.

59

– scrisoarea de credit nu aduce o securitate similară de plată exportatorului; – scrisoarea de credit este puţin utilizată în comerţul internaţional. Scrisoarea de credit comercial, emisă în favoarea exportatorului de banca importatorului, autorizează beneficiarul să tragă asupra acestei bănci sau alta desemnată o trată documentară. Oricum, ea prezintă totuşi mai puţine garanţii pentru exportator, deoarece plata va fi efectuată la banca emitentă ceea ce lasă să existe riscul de non-transfer (riscul comercial spre banca emitentă este total). Pentru evitarea riscului comercial, scrisoarea de credit trebuie confirmată de banca exportatorului, când tehnica de plată prin scrisoare de credit se apropie de un credit documentar. Un caz particular al scrisorii de credit este scrisoarea de credit stand by, care serveşte de garanţie când cumpărătorul nu face faţă angajamentelor sale (este, de fapt, o garanţie pusă în practică de SBI; şi ea nu trebuie să fie confundată cu un mijloc de plată). 6.8. Incassou-ul documentar Tehnica de plată prin incassou documentar se numeşte uneori “remiza documentară” şi consistă într-o operaţie prin care exportatorul, după ce a expediat marfa, încredinţează băncii documentele convenite şi destinate a fi remise contra plată şi/sau acceptare. Diferenţa incassou-ului faţă de plata contra factură: în acest caz exportatorul mandatează banca pentru încasarea sumei datorată de cumpărătorul său la momentul prezentării documentelor reprezentând marfa. Documentele care pot fi convenite între cei doi sunt: – documentele de transport (conosament, scrisoare de trăsură, document de transport combinat etc.); – factura comercială; – certificatul de asigurare; – alte documente. În general, sînt utilizate două forme de incassou documentar: • documente contra plată (remiterea se face contra plăţii imediate); • documente contra acceptare (o trată etc.). Tehnica de plată prin incassou documentar este puţin utilizată în comerţul internaţional (mărfurile sunt expediate fără nici un angajament de plată din partea cumpărătorului; riscul de non-transfer, risc logistic etc.). “Garanţiile oferite de acest mijloc de plată sînt departe de a fi perfecte”.113

113

Y. Simon – Op. cit.

60

CAPITOLUL 7 TEHNICI DE FINANŢARE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE 7.1. Definiţii şi clasificări Finanţarea activităţilor comerciale externe se analizează din două perspective: • una bancar-monetară, ce include sumele de bani în diverse valute cu care băncile contribuie la derularea operaţiunilor externe; • o perspectivă mai largă, ce include toate modalităţile de asigurare a mijloacelor de plată în tranzacţii internaţionale. Din ambele perspective, finanţarea comerţului exterior al unei ţări (România) poate avea loc din:114 – surse interne: prin care se finanţează exportul pe baza unor credite şi subvenţii, care la rândul lor au la bază încasările din export şi prestări servicii; – surse externe: se finanţează importul în principal, pe baza unor fonduri alocate drept credite de alte state, instituţii financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială etc.) sau alte bănci particulare străine. În finanţarea comerţului exterior se aplică mai multe tipuri de tehnici de creditare şi categorii de credite. Succint, creditele din comerţul exterior se pot clasifica: ♦ După obiectul creditării: – credite comerciale, care sunt de regulă şi credite-furnizor, acordate pentru finanţarea exportului de mărfuri, maşini, utilaje etc.; – credite bancare sau financiare, care sunt de regulă credite cumpărător, acordate pentru efectuarea unor importuri. ♦ Funcţie de participanţi: – credite guvernamentale practicate între state (prin intermediul băncilor); – credite bancare la care participă numai banca şi clientul ei; – credite acordate de instituţii financiare internaţionale (Banca Mondială, BIRD etc.); – eurocreditele, acordate în eurovalute de consorţii bancare la clienţi publici sau privaţi. ♦ Din punctul de vedere al duratei de creditare: – credite pe termen scurt: 0-2 ani; – credite pe termen mediu: 2-5 ani; – credite pe termen lung: 5-10 ani sau mai mult. ♦ Funcţie de modalitatea de acordare a creditelor: – credite în cont curent, acordate de băncile comerciale clienţilor (se completează prin credite ramburs); – credite de scont, rezultate prin scontarea tratelor ce apar în tranzacţii internaţionale. ♦ Funcţie de garanţia rambursării: 114

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, 1992

61

– credite garantate; – credite negarantate. ♦ Din punctul de vedere al costului cu care se acordă: – credite cu dobândă fixă; – credite cu dobândă variabilă. Durata de creditare în comerţul exterior cuprinde intervalul dintre momentul acordării creditului şi cel al rambursării lui integrale, şi se compune din: perioada de utilizare a creditului, perioada de graţie şi perioada de rambursare. Durata de acordare a creditului depinde de obiectul creditului, de situaţia cererii şi ofertei pe piaţa creditului internaţional, de poziţia firmei de export-import, de situaţia politică din ţara beneficiarului etc.115 Ca modalitate de eliberare a creditului, acesta se face prin viramente interbancare, scriptural; se pune la dispoziţia (contul) beneficiarului de credit, care-l poate utiliza o singură dată sau în tranşe. Costul creditului în comerţul exterior este determinat de dobânda percepută de creditor, de primele de asigurare şi de diverse speze bancare. Dobânda plătită de debitor se exprimă ca procent la suma creditului pe timp de un an de zile, iar nivelul ei depinde de mărimea taxei de scont de pe piaţa creditorului şi de alţi factori. La creditele acordate pe termen lung, de regulă dobânda este mai mare ca la creditele pe termen scurt. La creditele în eurovalute, nivelul dobânzii ţine seama de rata dobânzii interbancare la depozitele la termen de pe piaţa Londrei, numită LIBOR. Rata dobânzii negociate, este mai mare cu 12% decât valoarea LIBOR. Creditul este indispensabil comerţului internaţional, pentru că termenii şi condiţiile de plată sunt elemente importante pentru obţinerea de contracte; uneori, modalităţile de finanţare determină operaţiunile de export, în aceeaşi măsură ca şi calitatea produselor exportate.116 După cel de-al doilea război mondial, Sistemul Bancar Internaţional se adaptează exigenţelor comerţului internaţional şi pune în practică progresiv diferite tipuri de credit şi/sau modalităţi de finanţare pentru fiecare tip de operaţiune de comerţ exterior. Trebuie să se facă distincţia între:117 • creditul şi/sau finanţarea operaţiunilor de export (import); • finanţarea investiţiilor în străinătate. Pentru firmele româneşti, numai modalităţile de credit şi de finanţare a exporturilor trebuiesc luate în considerare (investiţiile în străinătate joacă un rol secundar). România, ca şi alte PVD, pot produce şi exporta produse manufacturate, bunuri şi echipamente pe pieţele internaţionale, dar trebuie dezvoltat sistemul instituţional susceptibil de a mobiliza credite suficiente pe termen mediu şi lung exportatorilor români (astăzi: EXIMBANK şi Centrul de Comerţ Exterior etc.). O întreprindere românească implicată într-o operaţiune de comerţ exterior (ICE, producător etc.) poate să recurgă, în plan teoretic, la: – piaţa internă pentru obţinerea fondurilor necesare (în monedă naţională şi/sau devize); – pieţele financiare internaţionale (finanţare în devize). Modalităţile principale de finanţare a exporturilor sau de credite la export sunt: – credite de prefinanţare la export (în lei sau în devize); – credit pe termen scurt (în lei sau în devize); – credit pe termen mediu şi lung (în lei sau în devize); – modalităţi neconvenţionale de finanţare. 115

A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 S. Gaftoniuc – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995 117 A. Barelier, coord. – Op. cit. 116

62

În acelaşi timp, în cadrul SBI şi, de asemenea, în sistemul bancar român este vorba: – de acorduri guvernamentale de credit şi de protocoale bancare; – de garanţii bancare. De fapt, “... creditele pe termen scurt, pe de o parte, pe termen mediu şi lung, pe de altă parte, sunt principalele modalităţi de finanţare a exporturilor”.118 Dar, Sistemul Bancar Internaţional joacă un rol important în dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale, printr-o largă gamă de operaţiuni şi de tehnici puse la dispoziţia profesioniştilor din comerţul internaţional.119 În cea mai mare parte a ţărilor industrializate, au fost puse în aplicare tehnici de finanţare a exporturilor (şi de investiţii în străinătate) din ce în ce mai perfecţionate, mai ales pentru contracte complexe (bunuri şi echipamente, construcţii de uzine “la cheie” etc.). Este evident că noţiunea de credit, mai ales creditul pe termen lung, constituie un element esenţial al acestor contracte, ceea ce pune probleme particulare de apreciere a riscurilor politice şi monetare, de garanţie, de modalităţi de plată, de cost al creditelor utilizate, de mobilizare şi creanţe.120 În plus, faţă de riscul industrial şi comercial asumat normal, exportatorul nu poate să se expună la riscuri pe care nu le poate stăpâni (politice, monetare etc.). Este rolul SBI, prin unele tehnici de plată, prin unele tehnici de finanţare şi prin garanţii la export, să aducă o securitate la export şi să minimizeze riscurile specifice operaţiunilor de comerţ exterior. 7.2. Credite de prefinanţare O întreprindere care are o cifră de afaceri regulată din exporturi poată să urmeze prefinanţarea activităţilor sale prin mai multe metode: – o prefinanţare prin avansuri obţinute de la importatorii săi (clienţi); – o prefinanţare printr-un credit documentar deschis de importator (un credit de tip red clauze, de tip revolving etc.); – o prefinanţare prin credite de trezorerie mobilizabile pe lângă banca centrală, prin intermediul băncilor comerciale. În special în cadrul unui contract cu valoare mare a mărfurilor la export, a unui contract de lucru în străinătate, a unui contract de furnizare de echipamente - exportatorul sau producătorul poate solicita băncii sale şi/sau unei bănci specializate (de exemplu EXIMBANK etc.; pentru firmele româneşti) să obţină un credit de prefinanţare a activităţilor privind direct exportul şi/sau privind importul de materii prime şi bunuri destinate producţiei de export. Se poate vorbi de credite de prefinanţare la export numite revolving (în unele ţări); sunt acordate pentru o durată de un an, reînnoibile, şi valoarea lor este în funcţie de cifra de afaceri şi de durata ciclului de producţie.121 În general, avem două tipuri de credite de prefinanţare:122 – credite de prefinanţare specializate; – credite de prefinanţare cu procent stabilizat. • Creditele de prefinanţare specializate privind contractele de valori mari (de exemplu: ansambluri “la cheie”, lucru în străinătate pentru o durată lungă etc.) au ca obiectiv să acopere decalajul de trezorerie al exportatorului sau producătorului, între data 118

Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988 A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996 120 A. Barelier, coord. – Exporter, 11e edition, Foucher, Paris, 1995 121 G. Défossé – Les exportations françaias et leur financement, PUF, Pres Universitaires de France, Paris, 1982 122 Y. Simon – Op. cit 119

63

semnării contractului şi data de încasare a plăţii. Aceste credite sunt acordate firmelor careşi exportă direct marfa, dar pot de asemenea beneficia de o sumă conform cu partea lor în realizarea producţiei de export. Suma acestor credite poate atinge 100% din decalajul trezoreriei exportatorului sau producătorului. Costul lor este legat de procentele bancare de bază precum şi de unele comisioane bancare. Rambursarea unui credit de prefinanţare specializat este asigurat în funcţie de două aspecte:123 – dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit cumpărător; – dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit furnizor. • Creditele de prefinanţare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele specializate, dar procentele de interes se aplică de manieră irevocabilă în tot timpul duratei prefinanţării, oricare ar fi fluctuaţiile ulterioare ale procentelor bancare de bază. Pentru exportatori, acest tip de credit de prefinanţare este mai favorabil decât celălalt deoarece această procedură le permite să-şi includă în preţurile de vânzare unele costuri financiare fixe, indiferent de variaţia procentajului bancar de bază. În practica bancară şi, mai ales, în practica de comerţ exterior, cele două forme de credit de prefinanţare pot fi tratate ca o modalitate de finanţare sau credit pe termen scurt. Trebuie remarcată flexibilitatea SBI în punerea în aplicare a tehnicilor adaptate aproape fiecărui tip de operaţiune de comerţ exterior. 7.3. Creditul pe termen scurt Expansiunea comerţului internaţional a fost legată de dezvoltarea realizărilor financiare ale SBI, foarte general numite “pe termen scurt” (sub 18 luni) precum şi “pe termen mediu şi lung” (între 18 luni şi 10 ani sau mai mult). Pentru a se adapta la exigenţele firmelor de comerţ exterior, SBI poate pune în aplicare modalităţile următoare de finanţare a operaţiunilor de export: – creditele de mobilizare de creanţe create, uneori considerate ca o modalitate de finanţare neconvenţională; – avansul în devize, prin intermedierea SBI (şi nu ca avansuri obţinute de la clienţi); – credite de trezorerie specializate, de la băncile comerciale. Avansul în devize este o metodă de protecţie contra riscului ratei de schimb, dar este de asemenea o tehnică de finanţare a operaţiunilor de comerţ exterior. Această posibilitate poate fi utilizată de exportator sau de producător pentru a-şi finanţa toate operaţiunile comerciale şi financiare la export precum şi la import. La export, firma poate să se îndatoreze în devize la banca comercială, fără limită de sumă nici de durată, iar procentul de dobândă fixat de bancă va fi în funcţie de procentele pieţei de eurodevize. Aceste posibilităţi de finanţare sunt, totuşi, limitate de reglementările de schimb şi de credit în ţara celui care împrumută.124 Creditele de trezorerie specializate sunt aplicate în cea mai mare parte a ţărilor industrializate, în cadrul preocupărilor de stimulare a exporturilor. Obiectivul acestor credite este de a facilita, pentru exportatori sau producători, căutarea de noi deschideri, mai ales în ţările PVD; sunt incluse în această categorie:125 – creditele de prospecţie în străinătate (cu procente bancare de bază plus comisioane ca un ajutor financiar, reînnoibil etc.); 123

A. Burciu – Pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996 G. Kingsburg – An Introduction to World Financial Market, Renters Open University, 1996 125 Y. Simon – Op. cit 124

64

– creditul de finanţare a stocurilor deţinute în străinătate (mai ales pentru bunurile şi echipamentele deţinute în străinătate, şi care se aplică în funcţie de valoarea stocurilor, pentru un an, la procentele de bază bancare plus comision etc.); – creditele pentru ameliorarea rapidităţii livrării în străinătate (în special când clientul extern este îndepărtat); – creditele de mobilizare a indemnizaţiilor de sinistru care trebuie să fie plătite de o societate de asigurări (pentru acoperirea trezoreriei exportatorului între data sinistrului şi data deciziei societăţii de asigurare); – alte tipuri de credite de trezorerie specializate. 7.4. Credite pe termen mediu şi lung Aceste credite pe termen mediu şi lung permit finanţarea exporturilor de mărfuri, precum şi diverse contracte de cooperare în producţie în străinătate. În general, este vorba de două modalităţi de finanţare pe termen mediu şi lung:126 – creditul furnizor; – creditul cumpărător. ♦ Creditul furnizor este un credit bancar comun acordat exportatorului sau producătorului care a consimţit partenerului său un termen de plată mai mare de 18 luni (între 18 luni şi 7 ani – credit pe termen mediu; între 7 ani şi 10 ani şi mai mult – credit pe termen lung). Acest credit permite exportatorului să încaseze, în momentul livrării parţiale sau totale de mărfuri, sumele care îi sunt datorate de cumpărătorul străin. În cadrul creditului furnizor, exportatorul trebuie să negocieze mai întâi cu clientul străin; apoi, trebuie să negocieze şi să obţină de la banca sa un credit corespondent pentru suma care el însuşi a consimţit-o partenerului extern. Prin convenţia de credit cu banca sa, pentru exportator sunt stipulate: condiţiile de punere la dispoziţia sa de fonduri, condiţii de rambursare, comisioane bancare, eventuale sancţiuni etc. Deci, în cazul unui credit furnizor, exportatorul rămâne în centrul operaţiunii de finanţare; în plus, el trebuie să-şi reglementeze poliţa de asigurare, trebuie să recupereze sumele de la clientul său străin etc. ♦ Creditul cumpărător este o finanţare acordată direct unui cumpărător străin de una sau mai multe bănci ale exportatorului; principiul general este de a deplasa creditul furnizor spre cumpărătorul străin. Tehnica de credit a fost pusă în aplicare între 1965-1966 în marea majoritate a ţărilor industrializate, ca o procedură pentru susţinerea exporturilor proprii şi activitatea de export a marilor întreprinderi. În cadrul creditului cumpărător, sunt semnate două contracte distincte şi autonome: • contractul comercial legând exportatorul şi cumpărătorul său străin; • contractul sau convenţia de credit între acelaşi cumpărător care ia împrumutul (sau prin intermediul unui organism financiar din ţara sa) şi una sau mai multe bănci comerciale din ţara exportatorului. Dubla negociere pentru cele două contracte trebuie să fie bine sincronizată; în această procedură, intervenţia băncilor este întotdeauna mai activă şi directă. Banca joacă un rol central în cazul creditului cumpărător:127

126

Cele două tipuri de credite au fost invocate de către noi în prima parte a cursului, atunci când discutăm despre instrumente de stimulare şi promovare a exporturilor. Totuşi în structura capitolului de faţă vom detalia problematica specifică creditului furnizor/cumpărător. 127 A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier” Toulouse, 1996

65

– ansamblul de relaţii financiare cu cumpărătorul străin se derulează prin băncile SBI implicate în operaţiunea de finanţare; – riscul politic şi riscul comercial care se ataşează cumpărătorului străin sunt asumate de băncile implicate (ele trebuie să se asigure la o societate de asigurări, la o bancă centrală, la alte organisme publice); – riscurile de schimb sunt, de asemenea, asumate de băncile implicate în operaţiunea de finanţare. În acelaşi timp, procedura de credit cumpărător necesită o colaborare constantă între exportator şi banca sa: negocierea celor două contracte, livrarea mărfurilor şi plata etc. În cazul creditului cumpărător, finanţarea furnizorului (exportatorului) poate să se realizeze în module, exact după cheltuielile pe care le presupune, în special prin plăţile progresive în funcţie de prestaţiile interne şi/sau externe. Principiul care a prezidat instituţia creditului furnizor a fost conservat în cadrul creditului cumpărător, dar această procedură realizează o mai bună repartiţie a riscurilor de export între diverşii operatori prezenţi în acest tip de intervenţie financiară (această procedură este mai favorabilă exportatorului). Prin urmare, pentru exportatorul care şi-a îndeplinit loial obligaţiile contractuale, nu există nici un risc important în efectuarea operaţiunii de export.128 Mai ales pentru creditele pe termen lung, dar şi pentru celelalte tehnici de finanţare la export, fiecare ţară dezvoltată şi a constituit progresiv un sistem naţional de încurajare a exportului, inclusiv prin dezvoltarea creditului cumpărător. De exemplu, în principalele ţări ale OCDE, organismele de finanţare şi de asigurare a creditului la export sunt cele din tabelul 7.1. Oricum, pentru evitarea unei escalade a condiţiilor de credit la export şi o creştere a subvenţiilor publice în domeniul condiţiilor de creditare şi asigurare, sub egida OCDE a fost semnat un aranjament cunoscut sub numele de “Consensul OCDE” (în 19761978 şi revizuită apoi în mai multe reprize; aranjamentul a fost semnat de toate ţările OCDE, cu excepţia Islandei şi Turciei). Acest aranjament este un gentelmen's agreement şi priveşte liniile directoare pentru creditele la export beneficiind de o susţinere publică; se aplică întreprinderilor ţărilor membre care utilizează finanţări la export mai mare de 2 ani (sunt stabilite: procentele de interes, durata maximală a creditului etc.).

128

A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995

66

Tabelul nr. 7.1. Finanţare

Ţara SUA

Germania Franţa Marea Britanie Italia

Bănci comerciale EXIMBANK PEFCO (Private Export Funding Corporation) AKA (Ausfunkredit - Geselschaft) şi KFW (Kreditanstalt fur Wieder aufbau) Băncile comerciale Banca Franţei BFCE (Banca Franceză de Comerţ Exterior) Bănci comerciale Bănci comerciale Bănci de afaceri

Garanţie EXIMBANK FCIA (Foreign Credit Insurance Association) MITI (Ministry of Internaţional Trade and Industry) COFACE (Compania Franceză de Asigurări pentru Comerţul Exterior) ECGD (Export Guarantee Credit Department) SACE (Sezione Speciale per l'Assicurazione del Credito all'Esportazione

Dar, evoluţia divergentă a procentelor de interes în diferite devize şi ţări a condus experţii OCDE la calcularea unui Comercial Interest Reference Rates (CIRR); se aplică în unele ţări ale OCDE care sunt penalizate în raport cu procentele “Consensului”. 7.5. Acorduri guvernamentale de credit şi protocoale bancare În cadrul SBI, pe lângă alte tehnici de finanţare pentru operaţiunile de comerţ exterior (prefinanţare, finanţare pe termen scurt, finanţare pe termen mediu şi lung etc.), cele mai mari bănci se angajează frecvent prin protocoale bancare semnate independent şi/sau paralel cu guvernele pentru încurajarea exporturilor şi activitatea principalelor firme naţionale. Între două sau mai multe ţări, frecvent sunt negociate convenţii şi acorduri de credit pentru dezvoltarea vânzărilor în străinătate şi definirea mai precis a modalităţilor de finanţare a contractelor de export (prin aceste convenţii sunt stabilite elemente ca: o durată excepţională de credit, o reducere a costului creditului, împrumuturi speciale pe termen lung, de exemplu pe 20 ani etc.). Pentru punerea în aplicare a acestor acorduri de credit, două sau mai multe bănci din ţări diferite semnează o convenţie sau un “protocol de aplicare”, prin care ele fixează modalităţile precise de finanţare şi utilizarea concretă de către exportatori a creditelor prevăzute în acordul guvernamental (schema generală este ca în figura 7.1.). Pe lângă aceste protocoale de aplicare, numeroase convenţii bancare pot fi negociate şi semnate independent de toate protocoalele guvernamentale prealabile.129 Protocoalele bancare semnate devin un cadru prestabilit la care se pot referi exportatorii, fapt care facilitează considerabil activitatea de export.

129

Y. Simon – Op. cit

67

Figura 7.1. Schema de aplicare a unui protocol bancar

Ţara A

Ţara B

Acord guvernamental Protocol bancar

Banca A

Banca B

7.6. Finanţarea comerţului mondial de produse primare Finanţarea comerţului Nevoile financiare pentru contractele de produse primare (şi de asemenea pentru unele proiecte complexe) pot depăşi un miliard de dolari frecvent şi băncile susceptibile de a se implica în operaţiunile de finanţare de acest tip sunt puţin numeroase. În comerţul mondial de produse primare există aproape 50 de mari firme (printre care: Marc Rich AG, Cargill-Tradax, Phibro, Sucres et Denrées, Congagra, Feruzzi etc.).130 Aceste firme semnează contracte de vânzare-cumpărare de mărfuri în cantităţi mari (sute de mii de tone). Finanţarea acestor contracte implică uneori stabilirea de consorţii bancare. Totuşi, cele mai mari bănci comerciale internaţionale participante sunt capabile să asigure finanţarea acestor operaţiuni de comerţ internaţional (băncile merchant banks din Londra, marile bănci americane, unele bănci japoneze etc.). O societate de comerţ internaţional de produse primare (materii prime), numită “societate de negociere” internaţională, trebuie să-şi asume riscul mai multor funcţii:131 – o funcţie logistică (transferul produselor, stocajul eventual etc.); – o funcţie financiară (singură/sau împreună cu alte bănci din SBI); – o funcţie de asumare de riscuri (fluctuaţia preţurilor mărfii, fluctuaţia cotelor de navlu, riscuri logistice, riscuri de contrapartidă, riscuri financiare etc.). Pe lângă propria sa organizare (gestiunea acestor riscuri, formarea de “traders”, accesul la informaţii etc.), la originea reuşitelor, pentru fiecare societate de comerţ internaţional cu produse primare, se va găsi sprijinul bancar al unor bănci din SBI. Băncile care sunt capabile să se implice în operaţiunile de finanţare a comerţului mondial cu aceste produse nu vor putea aplica, în acest caz, raţionamentele clasice în materie de finanţare a exporturilor. În acest caz, banca trebuie să judece mai înainte calitatea şi seriozitatea societăţii de “negociere” şi capacitatea echipei de direcţie pentru punerea în aplicare acestui tip de operaţiune de comerţ internaţional. Totuşi, viitorul acestor societăţi de comerţ mondial de produse primare rămâne nesigur (piaţa de materii prime înregistrează un declin; există mari fluctuaţii de preţ precum şi noi operatori pe aceleaşi pieţe etc.).

130 131

A. Burciu – Pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996 P. Joffre – Encyclopédie de gestin, vol. I-III, Ed. Economica, Paris, 1989

68

Finanţarea proiectelor Prin finanţarea unui proiect trebuie înţeles finanţarea unei unităţi economice viabile pe un plan triplu: tehnic, comercial, financiar (de exemplu: transporturi maritime, transporturi aeriene, mari ansambluri industriale, sectoare energetice, mine şi petrochimie etc.). În aceste finanţări, există o repartizare a riscurilor între promotorii proiectului şi cei care dau împrumutul.132 Montajul finanţării proiectului presupune trei etape: – un studiu de engeneering; – un studiu juridic, contabil şi fiscal; – un studiu financiar. Riscurile asociate finanţării unui proiect sunt numeroase: – riscurile nerealizării lucrărilor; – riscurile depăşirii costurilor; – riscurile exploatării; – riscurile de abandonare a proiectului; – riscurile comerciale, politice etc. Pentru a se implica în finanţarea acestor proiecte, SBI trebuie să aibă o foarte mare competenţă în domeniul financiar dar şi juridic, fiscal, contabil şi tehnic. În cadrul SBI participă la finanţarea proiectului în special instituţiile şi băncile următoare: – băncile merchant banks din Londra (mai ales Morgan Grenfell); – băncile de investiţii americane (mai ales CITICORP, Chase Manhattan, Morgan Guaranty Trust, Bank of Amerrica etc.). – grupul Banca Mondială şi alte bănci de dezvoltare (Banca Interamericană, Banca Asiatică etc.); – alte bănci internaţionale. 7.7. Modalităţi neconvenţionale de finanţare În cadrul SBI şi, de asemenea, în practica comerţului exterior, pe lângă principalele modalităţi de finanţare a exporturilor (importurilor) – prefinanţarea, finanţarea pe termen scurt, mediu şi lung – există, în plus, multe alte procedee şi/sau metode de finanţare în materie de operaţiuni de comerţ internaţional. Printre aceste modalităţi de finanţare, numite “neconvenţionale”, vom examina succesiv: • Mobilizarea creanţelor apărute pe termen scurt în străinătate poate fi tratată ca un credit pe termen scurt sau ca o modalitate neconvenţională de finanţare; ea implică credite pentru exportatorii care le-au acordat partenerilor lor străini termene de plată mai mici de 18 luni. În acest caz, exportatorul remite băncii sale documentele comerciale reprezentând creanţa în străinătate, (bilete de ordin, trate etc.), însoţite de un efect financiar la banca centrală (cu două semnături, “dispensă de referinţă” pentru unele ICE etc.). • Creditele financiare sau “creditele paralele” sunt cerute uneori de cumpărători pentru completarea finanţării exporturilor (în special în ţările în curs de dezvoltare, cumpărătorii manifestă astfel de cerinţe, ca un argument în cadrul negocierilor comerciale). • Creditele mixte sunt “o savantă şi subtilă dozare de credite comerciale clasice şi de ajutoare publice”.133 Acestea sunt utilizate în vederea favorizării exporturilor ţărilor 132 133

Y. Simon – Op. cit. Y. Simon – Op. cit

69

dezvoltate spre PVD şi ele oferă o finanţare la un cost inferior procentelor Consensului (mai ales Franţa, Italia, Marea Britanie etc.). • Credit-bail (leasing), după cum vom vedea, se aplică în acelaşi timp ca o tehnică de finanţare şi ca o tehnică de comerţ exterior. Ca o tehnică de finanţare, leasingul internaţional consistă într-o operaţie prin care exportatorul nu vinde marfa direct clientului său străin. Refinanţarea societăţii de leasing apare în modalităţi diferite: – un credit cumpărător sau furnizor; – un credit financiar graţie unui împrumut pe piaţa internaţională de capitaluri; – alte modalităţi de refinanţare. În practica SBI şi a comerţului internaţional, numeroase operaţiuni de credit- bail sunt efectuate plecând de la societăţi “off-shore”, aflate în paradisuri fiscale. O operaţie de credit-bail destinată finanţării exporturilor determină intervenţia unei relaţii tripartite între: – exportator; – societatea de leasing; – cumpărătorul străin (importator sau primitor). Societăţile de credit-bail constituite în ţările industrializate sunt o soluţie şi o sursă de finanţare “neconvenţională” pe termen mediu şi lung. În acelaşi timp, tehnica de creditbail la export este sensibil mai complexă decât o finanţare convenţională şi “... costul leasing-ului este departe de a fi neglijabil”.134 • Factoringul este o tehnică de finanţare: printr-un contract, exportatorul cedează integral, contra unui comision, unui factor (unei bănci sau o instituţie financiară specializată) creanţele sale la export deţinute asupra unui cumpărător extern; în schimb, factorul procedează la reacoperirea acestor creanţe şi îşi ia în calcul toate riscurile.135 Factorul poate să-şi reglementeze relaţia sa cu exportatorul, prin plata anticipată a unei părţi sau a întregii sume din creanţele astfel transferate. Dar costul factoring-ului este relativ ridicat şi cuprinde: – un comision “ad valorem” de ordinul 0,5-2,5%; – un comision calculat, “prorata temporis” în funcţie de procentele de interes. Totuşi, exportatorul beneficiază, prin tehnica de factoring, de unele avantaje (simplifică gestiunea trezoreriei, nu mai este expus riscului de neplată, poate să-şi mobilizeze creanţele etc.). În cadrul Sistemului Bancar Internaţional, toate marile bănci comerciale au creat filiale specializate în operaţiuni de factoring internaţional. • Forfetarea (forfaiting) se numeşte, de asemenea, finanţare sau scont fără recurs; este o tehnică neconvenţională de finanţare a exporturilor similară cu factoringul (creanţele reprezentate de bilete de ordin, trate şi alte efecte comerciale sunt transferate unei societăţi specializate sau unei societăţi de confirmare). • Se poate vorbi de alte tehnici “neconvenţionale” de finanţare în comerţul internaţional şi/sau unele servicii legate de această finanţare care este pusă în aplicare de SBI: – acordurile de compensare (vezi operaţiunile paralele); – unele operaţiuni asociate de finanţare şi/sau de asigurare-credit şi/sau de confirmare (de exemplu: confirming houses); – creditele pe garanţii sau semnătură (vezi garanţii şi cauţiuni bancare).

134 135

Y. Simon – Op. cit Y. Simon – Op. cit

70

7.8. Garanţii şi cauţiuni bancare Alături de tehnicile de finanţare a exporturilor, în cadrul SBI a fost pus la punct un sistem specific de garanţii şi de cauţiuni bancare în favoarea întreprinderilor implicate în comerţul internaţional. Băncile sunt frecvent solicitate să elibereze cauţiuni pentru contul clienţilor lor exportatori; aceste cauţiuni vor da loc unui credit pe semnătură. De fapt, o cauţiune nu este cu adevărat un credit; aceasta este un angajament luat de o bancă sau de o societate de asigurări pentru clientul lor exportator (o garanţie că el va fi în măsură să realizeze contractul), în raport cu clientul străin. Cauţiunile sunt numeroase şi variază de la o ţară la alta, în funcţie de practicile comerciale şi de reglementările locale; cele mai importante tipuri de cauţiuni şi garanţii utilizate în comerţul internaţional sunt în tabelul 7.2. (care sunt prezentate cu traducerea în engleză). De exemplu, printre cauţiunile din tabelul 7.2.: • prin cauţiunea de bună execuţie: banca garantează executarea completă a contractului convenit de exportator cu clientul său străin; • prin cauţiunea de restituire a acontului: banca garantează importatorului (client străin) că aconturile avansate de el exportatorului îi vor fi rambursate dacă obligaţiile asumate prin contract nu sunt executate. Tabelul 7.2. Principalele cauţiuni utilizate în cadrul SBI Cauţiunea de garanţie a ofertei Bid bond Cauţiunea de bună execuţie Performance Bond Cauţiunea de restituire a acontului Advance Payment Bond Cauţiunea de reţinere a garanţiei Retention Money Bond Cauţiunea de “întreţinere” Maintenance Bond Cauţiunea de plată Labour and Material Payment Bond Sursa: Simona Gaftoniuc - Practici bancare internaţionale, Ed. Economica, 1995.

71

CAPITOLUL 8 RISCURILE ÎN OPERAŢIUNI COMERCIALE EXTERNE 8.1. Definirea şi clasificarea riscurilor specifice comerţului exterior Activitatea de comerţ exterior se desfăşoară într-un mediu care, prin natura sa, include riscuri multiple determinate de complexitatea acestui tip de afaceri, de evoluţia contradictorie a pieţei mondiale, de insolvabilitatea specifică unor economii naţionale, ca şi de insolvabilitatea pieţei mondiale. Firmele participante în activitatea de comerţ exterior nu au siguranţa (certitudinea) că vor obţine rezultatele scontate.136 Riscul reprezintă posibilitatea de a obţine rezultate favorabile sau nefavorabile întro acţiune viitoare, posibilitate exprimată probabilistic. Riscul în comerţul exterior poate fi definit şi ca posibilitatea de a înregistra o pierdere într-un contract de comerţ exterior, datorită producerii unor evenimente imprevizibile.137 În practică, ideea de risc este asociată cu cea de pierdere, existând riscuri din care decurg pierderi pentru ambii parteneri şi riscuri din care decurg pierderi numai pentru unul. În domeniul răspunderii contractuale în comerţul exterior, specialiştii delimitează riscurile din sfera evenimentelor imprevizibile negative, care sunt exterioare tranzacţiei, faţă de riscurile din sfera evenimentelor ce depind de parteneri. Altfel spus, pierderile cauzate unui partener de conduită culpabilă a celuilalt nu intră în accepţiunea conceptului de risc specific comerţului exterior.138 Totuşi, dacă într-un contract de comerţ exterior creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere debitorul şi acest tip de pierdere se consideră ca făcând parte din sfera riscurilor generale.139 Literatura juridică apreciază că riscurile comerciale specifice comerţului exterior sunt riscuri normale, dacă nu se poate reţine nici o culpă în sarcina uneia din cele două părţi implicate în operaţiune. Riscurile specifice comerţului exterior se pot clasifica după mai multe criterii: ♦ Funcţie de conţinutul şi natura lor, discutăm de: – riscuri economice (fluctuaţii valutare, neplata preţului, neexecutarea altor obligaţii etc.); – riscuri neeconomice (război, blocade, embargou, anulări de licenţe, calamităţi etc.). ♦ După cauzele ce le determină, întâlnim: – riscuri naturale (cutremure, inundaţii, furtuni etc.); – riscuri politice (revoluţii, schimbări de guverne); – riscuri de preţ (inflaţie, instabilitate etc.); – riscuri financiar-monetare (fluctuaţia cursului monetar); – riscuri legate de organizarea în domeniul producţiei. ♦ După localizarea riscurilor, avem: – riscuri interne (întreprinderi productive, ICE, transport etc.); – riscuri externe (derularea pe piaţa externă). 136

A. Barelier, coord. – Exporter, Pratique du commerce international, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 A. Barelier, coord. – Op. cit. 138 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 139 A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 137

72

Dacă se combină criteriile de clasificare principalele, riscurile întâlnite frecvent în comerţul exterior sunt:140 a) Riscuri în sfera producţiei pentru export: survin în legătură cu nerealizarea la termenele stabilite a mărfurilor pentru export; cantitatea, structura şi calitatea mărfurilor exportate. b) Riscuri de inovaţie şi tehnologice: apar în cazul neîndeplinirii inovaţiilor preconizate şi modernizărilor tehnologice pentru producţia pentru export sau când costurile anticipate pentru aceste inovaţii sunt sub costul de realizare a lor, urmând ca exportatorul (producătorul) să lucreze în pierdere. Uneori, fabricile producătoare şi exportatoare din ţări dezvoltate îşi experimentează produsele şi tehnologiile noi pe seama unor parteneri din ţări în curs de dezvoltare în care legislaţia privind securitatea producţiei şi protejarea populaţiei este mai lejeră. Riscul de inovare şi tehnologie poate apare şi dacă, în urma transferului de tehnologie (inovaţii, brevete sau know-how), importatorul nu realizează produsul la parametrii proiectaţi, similari cu situaţia de la exportator. În acest caz, poate pierde importatorul, dar dacă plata transferului de tehnologie se face în cote procentuale din noile produse realizate sub licenţă sau know-how, atunci pierde şi exportatorul. c) Riscul informaţional: apare între producătorii de marfă pentru export şi ICE, printr-o întârziere privind informarea reciprocă privind derularea operaţiunilor de export. d) Riscul în domeniul logisticii mărfurilor: sunt legate de apariţia unor pierderi, degradării, avarii ale lotului de marfă, pe parcursul transportului (intern, extern) sau în cazul manipulării, depozitării etc. Acest tip de riscuri au o frecvenţă mare de apariţie şi o pondere valorică ridicată în comerţul exterior, motiv pentru care s-au elaborat unele sinteze de uzanţe comerciale (exemplu: regulile INCOTERMS) şi s-au perfecţionat tehnici specifice de asigurare. e) Riscurile privind “capacitatea de realizare umană”: sunt determinate, fie de cunoştinţele insuficiente ale specialiştilor antrenaţi în activitatea de producţie pentru export, fie de nerespecatrea caracterului confidenţial al realizării tehnice şi tehnologice a producţiei pentru export. Această nerespectare favorizează spionajul economic, urmările fiind grave pentru firmă şi pentru economia naţională. f) Riscul de neexecutare: este o formă a riscului comercial ce apare atunci când una din părţi nu poate sau nu vrea să-şi onoreze obligaţiile contractuale asumate. g) Riscul de insolvabilitate: apare atunci când cumpărătorul, după preluarea mărfii, nu achită în termenul şi condiţiile convenite preţul mărfurilor, total sau parţial. Este specific numai operaţiunilor de export derulate pe credit. h) Riscul de preţ: este determinat de neconcordanţa în timp între momentul semnării contractului de comerţ exterior şi momentul încasării sau plăţii. Pentru exportator există riscul ca preţul la semnarea contractului să fie sub preţul mondial din momentul plăţii, iar pentru importator riscul este ca preţul la semnarea contractului să fie peste preţul mondial de la data plăţii. Acest risc de preţ este cu atât mai mare cu cât contractul de comerţ exterior se încheie pentru o perioadă mai lungă de timp, pentru mai mulţi ani de zile. Riscul de preţ se reflectă: • asupra întreprinderii producătoare de marfă pentru export, când preţul extern rămâne fix sau scade iar preţul intern creşte, datorită creşterii preţului la materii prime şi manoperă; • asupra ICE, caz în care dacă preţul extern creşte faţă de cel din contract (care este fix) ICE pierde în cazul exportului şi câştigă în cazul importului.141 140

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

73

i) Riscul valutar: determinat de modificarea cursului valutar (apreciere-depreciere) a valutei de contract, în intervalul de la semnarea contractului de comerţ exterior şi până la efectuarea plăţii în valută respectivă. Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare în cazul în care, la data încasării creanţei, valuta de contract s-a depreciat faţă de momentul semnării contractului (a scăzut puterea de cumpărare a ei). Pentru importator (debitor), riscul valutar apare în cazul în care valuta de contract, pe acelaşi interval, are o putere de cumpărare mai mare.142 Riscul valutar include, alături de cele două situaţii menţionate, şi riscul convertirii dintr-o valută într-o altă valută. j) Riscul de transfer valutar: apare atunci când ţara gazdă introduce unele restricţii sau taxe de transferare a valutei. 8.2. Clauze contractuale de prevenire a riscurilor Aceste clauze vizează menţinerea echilibrului contractual, prin împărţirea echitabilă a riscului între părţi, cât şi prin renegocierea şi adaptarea contractului la noile circumstanţe apărute pe parcursul derulării.143 Principalele clauze contractuale utilizate în comerţul exterior pentru acoperirea riscului de preţ şi cel valutar:144 a) Clauza preţului escaladat: se aplică în contractele pe termen lung, cu livrări eşalonate, pentru a se păstra echilibru între preţul produsului finit şi preţul factorilor de producţie utilizaţi pentru fabricarea lui. Astfel, dacă preţul materiilor prime şi preţul manoperei concurente pentru fabricarea produsului A cresc sau scad, peste/sub un prag de variaţie (X%), preţul de contract (notat P0) se înlocuieşte cu un nou preţ (notat P1). Determinarea noului preţ se face după relaţia:145  M L  P1 = P0 a + b 1 + c 1  , unde  M0 L 0  

• a – constantă exprimând ponderea non adaptabilă a preţului de contract, de exemplu

20%; b – ponderea materiilor prime în preţ; c – ponderea manoperei în preţ (a + b + c = 1); • M 1 M 0 – media aritmetică/ponderată a preţurilor materiilor prime la acel moment; • L 1 L 0 – media aritmetică/ponderată a salariilor la cele două momente. b) Clauza de indexare: prin care are loc legarea preţului (sumei) prevăzut în contract de un anumit etalon: o marfă de referinţă sau anumiţi indicatori sau indici. Dacă valoarea etalonului se modifică peste o limită convenită reciproc, se schimbă automat şi preţul din contract cu un procent convenit. c) Clauza de consolidare a preţurilor sau clauza marfă: se aplică pentru livrări pe credit şi rambursarea creditului în produse, când se precizează expres preţul pe baza căruia se va efectua schimbul reciproc, dar se stabileşte şi cantitatea de produse de rambursat pentru volumul de livrări efectuate (cantitativ). Introducerea clauzei apropie acest contract de contractul de contrapartidă. 141

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 142 A. Puiu – Op. cit. 143 R. Pomfret – International Trade: an Introduction to Theory and policy, Basil Blackwell, Inc., Cambridge Center, USA, 1991 144 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 145 A. Puiu – Op. cit.

74

d) Rectificarea preţului: se aplică la livrările de maşini, utilaje, echipamente când se prevede o aliniere automată a preţurilor la conjunctura de pe piaţa reprezentativă a acelui tip de utilaj, echipament (piaţa reprezentativă este dată de piaţa ţării cu rol major în producţia acelui tip de utilaj). În fapt, apelul la acest tip de clauză se recomandă pentru orice exporturi ce se distribuie pe un interval lung de timp, când asupra preţului de contract (P0) îşi vor pune amprenta rata inflaţiei (Ri) şi rata dobânzii (Rd). Teoretic, preţul echivalent/rectificat – funcţie de conjunctura de pe piaţa reprezentativă convenită – poate fi determinat după relaţia:146 Rd Ri    P1 = P0 1+ 100 + 100n , unde  

•

n – numărul de ani (perioada). e) Clauza de revizuire a preţului: prin care părţile se obligă să renegocieze preţul dacă se înregistrează o variaţie peste o limită convenită la costul materiilor prime, transport, manoperă etc. f) Clauza ofertei concurente: permite obţinerea de condiţii mai favorabile decât cele convenite la semnarea contractului (se solicită, de regulă de cumpărător), în raport de evoluţia ofertei unei firme concurente recunoscute. g) Clauza valutară: presupune legarea valutei în care se face plata de o altă valută considerată ca având un curs stabil. h) Clauza multivalutară: când moneda de plată se raportează la un coş valutar simplu (ponderat), constituit din mai multe valute cotate pe piaţa financiar-bancară internaţională. De regulă, clauza multivalutară presupune raportarea la coşul de valute format de Drepturile Special de Tragere (DST), la cursul stabilit de FMI în ziua anterioară semnării contractului, cu o abatere de ± 1%. i) Clauza de alegere a monedei de plată: prin care se exprimă creanţa în mai multe monede (prin contract) iar la data efectuării plăţii partenerul alege moneda de plată. Clauza poate avea un caracter unilateral – se convine numai în favoarea distribuitorului/creditorului – cât şi un caracter bilateral, caz în care ambii parteneri au opţiunea alegerii monedei de plată.147 k) Clauza de impreviziune (hardship): părţile păstrează dreptul de a cere renegocierea contractului, total sau parţial, dacă a intervenit un eveniment exterior imprevizibil ce a dezechilibrat raporturile dintre părţi, faţă de situaţia avută în vedere la semnarea contractului.148 Această clauză se aseamănă cu clauza de forţă majoră dar include numai evenimente ce îngreunează executarea contractului nu şi evenimentele implacabile ce o fac imposibilă.

8.3. Alte metode de prevenire şi contracarare a riscurilor specifice comerţului exterior Dacă părţile contractante într-o operaţiune de comerţ exterior nu au reuşit să prevadă, în contract, clauze asiguratorii contra riscurilor sau dacă cele prevăzute nu sunt eficiente, acestea au posibilitatea de a interveni ulterior pentru a limita sau elimina o parte a riscului. Cele mai importante riscuri în comerţul exterior sunt cele de preţ şi cele valutare, determinate de factorul timp ce se interpune între data angajării obligaţiei şi data la care ea devine scadentă. Relaţia dintre factorul timp şi factorul risc în comerţul exterior este o 146

A. Puiu – Op. cit Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 148 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 147

75

relaţie direct proporţională. Pentru a obţine reducerea influenţei factorului timp asupra preţului se apelează la metode precum:149 – reducerea duratei de derulare a contractului extern; – folosirea unor instrumente de plată negociabile (trate, bilete de ordin), care pot fi încasate înainte de scadenţă şi diminuează riscul deprecierii valutare (nivelul taxei de scont se include, în prealabil, în preţul de ofertă); – actualizarea, în contractele pe termen lung, când se scontează fluxul de încasări valutare pe o perioadă cu un coeficient prestabilit; – modificarea termenelor de încasare sau de plată; – sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută, respectiv compensarea; – încheierea de tranzacţii la termen la bursa de mărfuri sau pe piaţa valutară. Tot pentru contracararea riscurilor specifice comerţului exterior, după încheierea contractului, părţile pot apela la operaţiuni de Swap, care sunt o înţelegere între părţi de a schimba o anumită sumă, dintr-o monedă într-o altă monedă, urmând ca după o anumită perioadă de timp fiecare parte să restituie sumele cu care s-a făcut schimbul.

CAPITOLUL 9 ORGANIZAREA COMERŢULUI EXTERIOR DE TIP “TRADIŢIONAL” 9.1. Aspecte introductive Pe plan mondial, comerţul exterior se derulează în prezent, în cea mai mare parte, printr-o organizare specifică tehnicii clasice de desfăşurare. Ca import-export sau vânzarecumpărare de mărfuri prin mijloace, modalităţi, proceduri de tip clasic, comerţul exterior presupune o operaţiune obişnuită de vânzare-cumpărare, însă în cadrul acestei operaţiuni partenerii sunt din ţări diferite.150 În principiu, ca mijloc de plată în comerţul exterior “tradiţional” se foloseşte valuta, prin valută înţelegând orice monedă naţională a unei terţe ţări aflată în posesia unei persoane fizice sau juridice din ţara de referinţă. Elementul specific, de noutate absolută a unui contract de vânzare-cumpărare de mărfuri în comerţul exterior este elementul de extraneitate, cu toate implicaţiile ce decurg de aici.151 Aparatele operative, prin care se derulează concret comerţul exterior în lume, sunt diverse, în raport de nivelul de dezvoltare al economiei naţionale, al sectorului însuşi, al tradiţiilor existente în utilizarea unor anumite canale de distribuţie. Distribuţia, în general (dar şi cea din comerţul exterior), are funcţii complexe şi influenţează regularizarea producţiei, echilibrul raportului cerere-ofertă, dacă sunt gestionate optim stocurile, formarea loturilor comerciale, transportul, depozitarea etc. În România, începând din anul 1990, a fost eliminat monopolul statului asupra activităţii de comerţ exterior, prevedere care pe termen scurt a generat unele aspecte:152 – pozitive, legate de activizarea concurenţei în domeniu, libertatea de decizie şi organizare marilor producători (pot opta între import-export direct şi indirect), apelarea mai largă şi la alte operaţiuni decât cele “tradiţionale” etc.;

149

A. Puiu – Op. cit. A. Barelier – Expoerter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 151 A. Barelier – Op. cit. 152 A. Burciu – Pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996 150

76

– negative, legate de unele tendinţe ale unor firme nou apărute în comerţul nostru exterior de a neglija interesul naţional faţă de unele interese de moment, proprii. Pe termen lung însă, în mod normal această decizie de eliminare al monopolului de stat ar trebui să aibă influenţe pozitive asupra dezvoltării comerţului exterior al României. Oricum, în general în lume dar şi în ţara noastră, este necesar să se armonizeze interesele pe termen lung cu cele pe termen scurt, pentru a se asigura un orizont larg firmelor de comerţ exterior, bazat pe eficienţă permanentă.153 Dat fiind mediul extern, riscurile specifice şi alţi factori, numai o parte a întreprinderilor producătoare se angajează în operaţiuni comerciale directe pe pieţele externe. Dacă ne raportăm la numărul de verigi ce intervin între producătorul (dintr-o ţară) şi consumatorul din ţara în care se face exportul, distingem: – distribuţia directă (export-import direct); – distribuţia indirectă (export-import indirect). 9.2. Exportul şi importul direct Exportul şi importul direct presupun faptul că producătorul îşi realizează prin compartimentele proprii, fie exportul, fie importul de mărfuri şi servicii.154 Avantajele organizării unui aparat propriu de comerţ exterior la producător sunt, în principal, următoarele:155 – oferă producătorilor posibilitatea de a încasa profitul comercial, avantaj care este valabil dacă prin politica de marketing a firmei respective se obţine un preţ avantajos pe pieţele externe; – producătorii au posibilităţi mai largi de a se menţine în contact şi legătură directă cu piaţa externă, recepţionând operativ evoluţia cererii şi adaptând producţia de export la cerinţele pieţei; – asigură condiţii superioare de promovare a mărcii de fabrică, consolidând astfel poziţia firmei pe piaţa externă. Limitele sau dezavantajele organizării directe a exportului-importului de către producători sunt: – cheltuielile specifice de comercializare pe piaţa externă sunt, în general, ridicate şi deci numai la un anumit volum al vânzărilor exportul direct devine rentabil; – riscurile specifice operaţiunilor comerciale externe sunt mai ridicate decât pe piaţa internă şi se răsfrâng asupra întregii activităţi a întreprinderii, uneori antrenând influenţe negative grave; – există riscul ca o parte considerabilă a timpului decidenţilor firmei producătoare să fie destinată afacerilor economice externe în defavoarea problemelor tehnice şi de producţie. În general, putem considera că pentru întreprinderile mari, la care exportul-importul deţine o pondere ridicată în cifra de afaceri, este oportun să se recurgă la importul-exportul direct. Întreprinderile producătoare îşi pot organiza aparatul propriu de comerţ exterior astfel:156 – la firmele mici şi mijlocii, se foloseşte de regulă acelaşi compartiment de marketing pentru comerţ exterior care se ocupă în mod normal şi de piaţa internă; 153

R. Pomfret – International Trade, Basil Blackwell Inc., USA, 1991 I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 155 I. Popa – Op. cit. 156 I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 154

77

– pentru firmele mari şi la care afacerile economice externe deţin o pondere semnificativă, se creează un aparat propriu exclusiv pentru comerţ exterior, aparat ce poate fi organizat ca direcţii, secţii sau servicii de export/import. Direcţiile, secţiile sau serviciile de comerţ exterior independente, aflate în organigrama generală a producătorului, se pot organiza, la rândul lor pe compartimente:157 – compartiment de promovare a afacerilor economice externe (publicitate comercială, cercetarea pieţei etc.); – compartimente operative de export/import, care desfăşoară negocieri, încheie contracte şi derulează aceste contracte; – compartimente de realizare a producţiei pentru export şi de urmărire a produselor după export; – un compartiment separat (eventual) de gestiune economico-financiară a activităţii de comerţ exterior; – alte eventuale compartimente (exemple de legătură cu biroul, sucursala, filiala etc.). Pentru a reduce numărul de verigi intermediare străine prin care circulă marfa, firmele mari producătoare ce se ocupă direct de distribuţie la extern, pot să-şi constituie (creeze) unele forme organizatorice ale activităţii comerciale proprii sau care să susţină interesele proprii pe pieţele externe. Dintre aceste forme organizatorice constituite sau înfiinţate în străinătate de societăţile comerciale producătoare (firme) avem, în principal: a) Reprezentantul exportatorului (delegat) pe piaţa externă, care acţionează în limita mandatului încredinţat de firmă şi-i permite acesteia să fie în raport direct şi constant cu piaţa externă. Reprezentantul comercial al exportatorului urmăreşte: prospectarea pieţei, informarea întreprinderii sale despre structura socială, politică şi economică din ţara unde se află, studiază mecanismul pieţei, studiază uzanţele comerciale şi obiceiurile locale, informează despre activitatea concurenţei, urmăreşte solvabilitatea unor parteneri ai firmei, propune alte măsuri pentru firma sa.158 Este necesar a sublinia explicit faptul că reprezentantul producătorului/ exportatorului constituie, în fapt, un grup de salariaţi ai acestuia detaşaţi temporar în străinătate, ca primă treaptă a tendinţei de penetrare a unei pieţe externe. Prin intermediul reprezentantului producătorului nu se efectuează tranzacţii comerciale propriu-zise (ei studiază şi comunică doar elementele esenţiale ale conjuncturii socio-economice şi politice de pe piaţa ţintă). Aşadar, reprezentanţii producătorilor nu se înregistrează – de regulă – la registrul comerţului din ţara de rezidenţă şi nu activează ca firme propriu-zise. Totodată, este nevoie a face o distincţie clară între un reprezentat al producătorului – în sensul accepţiunii invocate – şi reprezentanţa unei firme, ca intermediar ce activează în numele altora şi pe contul altora (a se vedea ultimul paragraf al prezentului capitol). b) Biroul comercial se înfiinţează într-o ţară străină atunci când exportul derulat de producător obligă la urmărirea mărfurilor la utilizatorul final.159 Pentru a pune unele echipamente în funcţionare, producătorul-exportator trebuie să acorde clientului asistenţa tehnică şi service. Funcţiile biroului comercial: – contact permanent cu piaţa locală pentru a promova alte vânzări; – sprijină pregătirea şi derularea tratativelor; – urmăreşte la faţa locului derularea contractuală; – coordonează asistenţa tehnică şi service-ului post vânzare; 157

I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 A. Puiu – Management în afaceri economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 159 I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 158

78

– informează despre conjunctura pieţei, preţuri, concurenţă etc. Biroul comercial se înscrie în registrul de comerţ sau altă instituţie specifică din ţara de reşedinţă. În practică, biroul comercial se organizează şi funcţionează ca unitate fără personalitate juridică, angajând firma producătoare şi exportatoare doar în limita competenţelor atribuite. Rezultă că biroul comercial nu are capital social propriu, nu poate fi declarat în stare de faliment de autorităţile locale din acea ţară, orice probleme legate de creditori se soluţionează de societatea mamă (aceasta îşi păstrează şi dreptul de a lichida biroul comercial dacă activitatea sa nu aduce rezultate).160 Probleme legate de înfiinţarea unor Birouri Comerciale apar atunci când administraţia locală din unele ţări apreciază că această organizare fără personalitate juridică menţine artificial profitul scăzut, pentru a reveni integral profitul (sau partea cea mai mare) la firma mamă.161 Unele administraţii fiscale locale nu iau în considerare profitul declarat ca fiind realizat de activitatea biroului comercial, ci estimează o cotă parte din profitul total impozabil realizat de societatea mamă, ca revenind pentru activitatea biroului comercial. Din acest motiv, în prezent, se manifestă tendinţa în afacerile economice internaţionale de a organiza Biroul Comercial ca filială sau societate comercială independentă din punct de vedere financiar.162 c) Sucursala în străinătate este un serviciu al firmei producătoare şi exportatoare care este implantat în străinătate. Teoretic, nu are autonomie administrativă, financiară, cheltuielile se acoperă de societatea mamă, angajează contracte numai pe bază de împuternicire scrisă, se înregistrează şi respectă legislaţia locală (dispune de personalitate juridică deplină). d) Filiala din străinătate a societăţii comerciale este o persoană juridică independentă din punct de vedere financiar dar care, în principiu, respectă deciziile societăţii mame care a constituit-o. Filiala are cont în bancă, încheie bilanţ, poate angaja credite bancare, are relaţii proprii (juridice, economice, financiare) cu alte firme.163 Societatea mamă constituie filiala cu capital propriu, sub forma unei societăţi comerciale, conform legislaţiei din ţara de rezidenţă. La baza constituirii şi funcţionării filialelor se au în vedere câteva principii:164 – structura organizatorică şi conducerea filialei se adaptează mediului economic şi regimului juridic al ţării de rezidenţă; – constituirea, înregistrarea, regimul taxelor şi impozitelor etc. diferă de la ţară la ţară; – filiala urmează a se integra în mecanismul economic al ţării de rezidenţă; – prestigiul şi succesul în funcţionarea unei filiale va depinde şi de sprijinul activ şi permanent al societăţii mamă. În prealabil înfiinţării unei filiale, firma mamă realizează un studiu privind tendinţa exportului în ţara respectivă (zonă), legislaţia, cadrul juridic dintre ţări (acorduri comerciale, convenţii privind regimul investiţiilor, evitarea dublei impuneri). e) Societatea comercială proprie sau mixtă se realizează prin investiţii directe în străinătate, pe bază de capital propriu şi personalitate juridică. Societatea comercială proprie acţionează pe piaţa externă potrivit directivelor stabilite de firma sau firmele acţionare (din România), care sunt proprietari. Funcţiile şi constituirea societăţilor comerciale proprii (mixte) sunt comparabile cu ale filialei din străinătate. Dincolo de 160

I. Popa – op. cit. A. Puiu – Op. cit. 162 A. Puiu – Op. cit 163 A. Puiu – Op. cit 164 A. Puiu – Op. cit 161

79

denumirea sub care localizăm diversele structuri organizatorice constituite în străinătate de către firmele producătoare/exportatoare – reprezentanţi, birouri, filiale, sucursale, societăţi mixte etc. – dacă ţinem seama de relaţiile dintre firma mamă şi aceste structuri, de rolul şi funcţiile ce revin acestor entităţi, atunci putem discuta de componentele unei strategii de penetrare a pieţei externe. Altfel spus, un producător intern trebuie să urmeze în mod necesar mai multe etape de internaţionalizare a afacerilor sale (este puţin probabil a obţine “peste noapte” succesul în tranzacţii comerciale internaţionale). Astfel, prima etapă în penetrarea unei pieţe externe este exportul direct, urmată de trimiterea unor reprezentanţi pe piaţa ţintă. După caz, ulterior, producătorul poate opta pentru dezvoltarea unei structuri proprii de tipul: birou comercial, filială, societate mixtă etc. Grafic, aspectele invocate – etapele esenţiale de internaţionalizare a unei afaceri sau componentele unei strategii de penetrare a pieţei externe – se prezintă astfel: Internaţionalizarea afacerii Societate comercială

Filială Birou/ sucursală

Reprezentanţi Export direct

Timp f) Depozitele de mărfuri şi piese de schimb sau magazinele de desfacere, pentru acei producători ce-şi asumă integral distribuţia directă la consumatorii sau utilizatorii finali din străinătate, cât şi reţelele de comerţ cu amănuntul în străinătate – caracteristice pentru mari firme producătoare de automobile, TV, radio, încălţăminte, parfumerie etc. – sunt un tip special de structuri organizatorice dezvoltate în străinătate de către producători. În fapt, avem în vedere o denumire specifică sub care identificăm diverse forme juridice de organizare de tipul amintit anterior (filiale sau societăţi mixte/proprii).

80

9.3. Exportul şi importul indirect Exportul şi importul indirect presupune separarea funcţiilor de comercializare de funcţiile de producţie. Firma de comerţ exterior devine unitate autonomă, complet independentă financiar şi juridic de firma producătoare. Mai mult, o singură ICE angajează simultan relaţii de afaceri cu mai mulţi producători pentru a le exporta (importa) pe/de pe diferite pieţe externe.165 Teoretic, ICE care acţionează pe piaţa externă (mondială) în calitate de comercianţi se pot organiza în trei moduri de bază:166 A = firme care lucrează în nume propriu şi pe cont propriu; B = firme care lucrează în nume propriu, dar în (pe) contul altora; C = firme care lucrează atât în numele altora cît şi în (pe) contul altora. Firme care lucrează în nume propriu şi pe cont propriu În această categorie intră întreprinderile comerciale care achiziţionează mărfuri de pe piaţa internă (naţională) şi le vând în străinătate sau cumpără mărfuri de pe piaţa altor ţări şi le desfac în propria ţară. Tot în această categorie intră firmele ce efectuează activităţi de reexport.167Aceste firme încheie operaţiuni de comerţ exterior în numele şi pe contul propriu; altfel spus, cumpără şi revând marfa în numele lor propriu, pe contul şi riscul lor, revenindu-le profitul integral, ca diferenţă între cheltuielile implicate de operaţiunile angajate şi veniturile înregistrate (sau pierdere). Acest tip de ICE pot realiza beneficii şi din diferenţele de curs valutar:168 – de la momentul cumpărării la cel al plăţii – dintre moneda de pe piaţa ţării furnizoare şi moneda din ţara în care se vinde marfa. Aceste firme, deşi diferenţele de la un tip la altul sunt uneori nesesizabile, se clasifică totuşi în raport de trei criterii:169 I. După modul în care are loc înţelegerea între ICE şi firma producătoare pentru export: – ICE obţine marfa de la producător printr-un contract de vânzare-cumpărare obişnuit, fără a fi dublat de altă înţelegere; – ICE încheie cu producătorul o înţelegere de acordare a dreptului de vânzare pe termen lung, înţelegere ce se încheie printr-un contract de cesionare. Contractul de cesionare poate fi de trei tipuri: • de cesionare obişnuită: când producătorul îşi rezervă dreptul de a vinde aceeaşi marfă pe piaţa externă şi prin alte canale decât cele ale ICE cu care a semnat contractul; • de cesionare prioritară: producătorul va putea apela la alte firme numai dacă ICE-ul semnatar al convenţiei refuză o ofertă; • cesionare cu clauze de exclusivitate: ICE-ul semnatar devine o verigă permanentă, pentru a vinde o marfă pe o anumită piaţă externă (teritoriu). 

165

R. Pomfret – Op. cit. A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 167 A. Barelier – Op. cit. 168 A. Barelier – Op. cit. 169 A. Puiu – Op. cit. 166

81

II. Funcţie de obiectul de activitate al firmelor de comerţ exterior şi formele concrete de organizare a procesului de vânzare, deşi nu există diferenţe esenţiale economico-juridice de la un tip la altul, putem distinge următoarele: a) Casele comerciale: sunt mari firme comerciale care cumpără marfă de la producători sau angrosişti din ţara lor, pe care le vând în străinătate şi cumpără, totodată, mărfuri din străinătate pe care le revând angrosiştilor, detailiştilor sau întreprinderilor producătoare din ţara lor. În general, casele de comerţ se ocupă de tranzacţii internaţionale dar şi de comerţ interior. Casele de comerţ realizează în principal operaţiuni pe cont propriu dar pot să se angajeze şi în servicii de intermediere pe bază de comision. Pot realiza servicii pentru producători autohtoni (studii de piaţă, programe de promovare a exporturilor etc.), pot credita cumpărătorii organizează expoziţii, asigură obţinerea unor documente etc. b) Firmele de comerţ exterior sunt (ca şi casele comerciale) mari ICE ce cumpără pe cont propriu şi-n nume propriu mărfuri de pe piaţa internă pentru export sau mărfuri de pe piaţa externă pentru import şi desfacere cu ridicata sau amănuntul. Sunt aproape perfect comparabile cu casele comerciale, numai denumirea fiind diferită. Se implică, de asemenea, şi-n servicii de intermediere pe bază de comision. Firmele de comerţ exterior apelează la o varietate largă de TEHNICI DE COMERT EXTERIOR şi TEHNICI de cooperare internaţională, cum ar fi: – vânzări-cumpărări tradiţionale de mărfuri şi servicii; – comerţ în contrapartidă; – operaţiuni combinate de tipul: switch, reexport, lohn etc.; – operaţiuni comerciale cu drepturi de proprietate industrială şi intelectuală (brevete de invenţii, know-how); – operaţiuni de leasing şi franchising, de consultanţă şi alte servicii; – licitaţii internaţionale; – cooperarea internaţională în producţie, direct sau prin societăţi mixte; – cooperare internaţională şi comercializarea unor produse. Funcţia principală a ICE, organizate ca firme de comerţ exterior sau case comerciale, constă în a promova, negocia, contracta şi derula operaţiuni comerciale pe piaţa mondială. Dar şi alte funcţii (secundare) revin ICE, în măsura în care au sistem informaţional bine pus la punct şi activează contactele între furnizori şi clienţi, în sensul că determină modernizarea producţiei pentru export, faţă de evoluţia cererii pe piaţa mondială. III. În raport de nomenclatorul mărfurilor comercializate, predominarea importului sau exportului în cifra totală de afaceri şi-n raport de unele particularităţi de organizare, firmele care lucrează în nume propriu şi pe cont propriu pot fi clasificate astfel: a) Firme de export specializate: comercializează o singură marfă sau un număr redus de mărfuri omogene, grupa respectivă de mărfuri deţinând peste 50% din cifra de afaceri. b) Firme de export universale: comercializează un sortiment larg de mărfuri şi exportă, de regulă, produse din mai multe ramuri economice. În mare parte, aceste firme se ocupă de exportul de bunuri de consum, la care cererea este relativ mai stabilă. c) Firme de import specializate: care cumpără din străinătate, pe contul lor, un număr limitat de produse alimentare, nealimentare sau materii prime. Se ocupă în principal cu importul, dar efectuează şi operaţiuni de sortare, finisare, marcare – conform solicitării de pe piaţa internă.

82

d) Comercianţii angrosişti mai puternici, de pe unele pieţe interne, se implică uneori în afaceri de export sau import pentru unele bunuri de larg consum. Prin funcţiile specifice ce le revin, prin poziţia lor de intermediar, cunoscând bine cererea internă îşi pot permite să efectueze unele operaţiuni de comerţ exterior în nume proprii şi pe cont propriu. Uneori, firmele de comerţ cu ridicata obţin (mai ales de la marii producători) exclusivitatea vânzării unor mărfuri cunoscute, aduse din import pentru piaţa internă. e) Comercianţii detailişti: realizează uneori o parte a importului de bunuri de consum solicitat pe piaţa internă. Această situaţie o întâlnim la marile întreprinderi comerciale cu amănuntul, care au pe o piaţă internă o reţea puternică de magazine în lanţ (cele în lanţ sunt specializate pe o ramură de activitate: desfacere cafea şi ceai; reţea de restaurante etc.) f) Organizaţiile cooperatiste, în unele ţări în care sistemul cooperatist deţine o poziţie importantă şi este bine organizat (Anglia, Canada, Austria, Danemarca, Suedia, Elveţia), efectuează şi operaţiuni de comerţ exterior pe nume şi în cont propriu, mai ales de import-export de bunuri de consum. Firme care lucrează în nume propriu dar pe contul altora Într-o accepţiune largă, toţi comercianţii sunt consideraţi intermediari; în continuare considerăm ca fiind intermediari firmele care lucrează în numele propriu dar pe contul altora (B) şi firmele care lucrează în numele şi pe contul altora (C), deoarece utilizarea noţiuni în acest sens este larg răspândită în teoria şi practica afacerilor economice internaţionale.170 Utilizarea intermediarilor în comerţul naţional prezintă o serie de avantaje:171 – intermediarii au propria lor bază tehnico-materială, depozite, săli de expunere, ateliere de reparaţii, magazine cu amănuntul etc.; – intermediarii preiau de la exportatori şi-i eliberează de o serie de sarcini care necesită timp, specialişti şi organizare specifică: formalităţi de expediere, de asigurare, legături cu transportatorii, reclamă, lucrări de sortare şi ambalare etc.; – intermediarii participă cu capital pentru a finanţa parţial unele tranzacţii comerciale internaţionale; – intermediarii şi-au consolidat în timp un sistem de relaţii strânse cu băncile, firme de transporturi, firme de expediţie, companii de asigurări etc.; – pentru unele pieţe regionale, accesul exportatorilor este mai facil dacă folosesc intermediari care au avut sau au relaţii cu acele pieţei; – există pieţe externe, regiuni sau ţări în care intermediarii au constituit practic un veritabil monopol, ceea ce face inevitabilă apelarea la serviciile lor. Utilizarea intermediarilor prezintă şi unele dezavantaje:172 – exportatorul este lipsit de contactul direct cu piaţa de desfacere şi depinde în totalitate de buna credinţă a intermediarului sau de posibilităţile reale pe care le are el; – intermediarii rămân o verigă interpusă care conduce la diminuarea profitului realizat exportatori; – alegerea, cunoaşterea şi formarea unor relaţii sigure cu firmele intermediare, de bună credinţă şi competente, necesită timp şi unele riscuri suplimentare. Principalele tipuri de intermediari ce acţionează în afacerile economice internaţionale, în nume propriu dar pe contul altora, sunt: 

170

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Craiova, 1992 A. Puiu – Op. cit. 172 A. Puiu – Op. cit. 171

83

• •

comisionarii; importatorii-distribuitorii. ♦ Comisionarii: sunt persoane fizice sau societăţi comerciale care participă la încheierea obligaţiilor în numele lor dar pe contul altora. Firmele comisionare pot fi:173 a) Firme comisionare exportatoare: care pot acţiona pe contul vânzătorului sau pe contul cumpărătorului. Comisionarul ce acţionează pe contul vânzătorului (exportator) îndeplineşte ordinele date de vânzătorul din ţara sa pentru a desface mărfuri în străinătate. Comisionarul ce acţionează pe contul cumpărătorului (importator) îndeplineşte ordinele date de cumpărătorul străin pentru a achiziţiona mărfuri din ţara sa (la comanda fermă a cumpărătorului) urmând a fi oferite clientului lui. În afara acestor două tipuri de firme comisionare exportatoare, în practica operaţiunilor externe mai întâlnim casele de confirmare, care sunt firme comisionare exportatoare ce îşi asumă riscul de a credita unii cumpărători fără a solicita de la aceştia dovezi privind posibilităţile de rambursare a creditelor; se ocupă, în plus, de transportul şi asigurarea mărfii, iar pentru activitatea lor primesc un comision (frecvent, activează în Anglia). b) Firme comisionare importatoare, care sunt reprezentanţi ai cumpărătorilor din ţara proprie şi transmit pe contul acestora, comenzi la producători-exportatori străini (pot avea agenţi sau delegaţi la aceşti producători, pot primi unele mărfuri în consignaţie etc.).174 Operaţiunile derulate de sau prin intermediul unor comisionari au la bază, de regulă, un contract de comision: este o relaţie juridică şi economică în care comitenţii (exportatori) se obligă să pună la dispoziţia comisionarului o cantitate de marfă, iar comisionarul se obligă manevreze marfa cu grija unui comerciant onorabil, să o valorifice la preţul pieţei şi să predea comitentului contravaloarea mărfii. 175 Elementele principale ale unui contract general de comision:176 – depozitul de comision sau consignaţie clauză prin comisionarul (denumit consignatar) primeşte marfa, o depozitează separat, ţine evidenţa, iar comitentul are dreptul de a controla depozitul şi operaţiunile efectuate; – limita de preţ se stabileşte de comun acord de comitent şi comisionar, ca o limită maximă în cazul cumpărării şi minimă în cazul vânzării; – cumpărările pe cont propriu, de regulă, comitenţii solicită comisionarilor să preia (să cumpere) o parte a stocului de marfă pe cont propriu, pentru a împarte riscurile; – comisionul se stabileşte, prin contract, la valoarea întregii afaceri sau unitar, de regulă corelat cu preţul obţinut de comisionar pentru a-l cointeresa în afacere; – garanţia referitoare la stocul din depozit, de regulă, este solicitată de comitent şi constă într-o cauţiune depusă într-o bancă, care se obligă să plătească ea dacă comisionarul nu valorifică marfa conform contractului; – DELCREDEREA: o plată separată de comisionul obişnuit, care se achită de comitent, atunci când se convine de comun acord ca o parte a stocului să fie valorificată de comisionar prin vânzări pe credit; dar riscul ce decurge din eventuala neachitare integrală a ratelor este preluat de comisionar.

173

A. Puiu – Op. cit. A. Puiu – Op. cit. 175 A. Barelier – Op. cit. 176 A. Puiu – Op. cit. 174

84

– decontarea sumelor încasate din vânzarea mărfurilor: se virează, de regulă, în raport de încasări, nefiind admisă utilizarea lor în alte afaceri proprii ale comisionarului; comisionarul reţine periodic comisionul convenit. ♦ Importatorii-distribuitori: sunt intermediari rezidenţi în ţara de import, care cumpără mărfuri în numele lor de la furnizorii externi şi le revând în zone în care producătorul-exportator le acordă drepturi de exclusivitate. Importatorul-distribuitor are depozite, spaţii de expunere, unităţi de service general etc. Dacă producătorul-exportator nu este implantat suficient de bine pe acea piaţă, este preferabilă apelarea la importatorul-distribuitor. Potrivit contractului, importatoruldistribuitor devine reprezentant al producătorului în acea zonă sau piaţă, beneficiază de drepturi de exclusivitate. Distribuitorul emite periodic comenzi la producător, pentru a asigura continuitatea vânzările şi a menţine stocul la un nivel optim. Diferenţa dintre preţul de vânzare al mărfurilor din depozitul importatorului/distribuitor faţă de preţul lor de cumpărare de la producător-exportator, revine în principiu firmei intermediare, dar producătorii îşi păstrează dreptul de a controla preţul de revânzare a produselor sale. Importatorul-distribuitor participă alături de exportator la stabilirea nivelului de preţ, la acţiuni publicitare, reclamă comercială etc.  Firme care lucrează atât în numele altora cât şi pe contul altora Această categorie de intermediare cuprinde, în principal: – Reprezentanţii; – brokerii sau curtierii. ♦ Reprezentanţii, cunoscuţi şi sub denumirea de agenţi reprezentanţi, acţionează pe baza ordinului dat de comitent (ordonator) de a săvârşi acte sau fapte de comerţ legate de vânzarea sau cumpărarea mărfii pe contul şi în numele ordonatorului, pe baza unui contract de reprezentare (denumit şi contract de agent). De regulă, reprezentantul ca intermediar este o persoană juridică înregistrată la registrul comerţului. Între el şi comitent există o relaţie de afaceri de lungă durată, în timp. Această durată lungă în timp dintre reprezentant şi comitent diferenţiază practic reprezentantul de broker sau alte tipuri de intermediari. (brokerul sau curtierul nu are mandat de a înfăptui operaţiuni de intermediere pe perioade lungi de timp).177 Reprezentantul se deosebeşte de comisionar (care lucrează în contul său), deoarece el lucrează exclusiv în numele altora şi în contul altora (comitent). Totodată, subliniem explicit că acest tip de reprezentare – ca intermediar ce activează în numele şi pe contul altora – se deosebeşte de reprezentantul producătorului exportator. Reprezentantul contribuie la realizarea tranzacţiei de vânzare-cumpărare, dar nu are calitatea de parte contractantă şi nu cumpără mărfuri pe contul său. Operaţiunile de reprezentare sunt reglementate juridic şi economic diferit de la o ţară la alta. În teoria şi practica comerţului internaţional, întâlnim mai multa categorii de agenţi sau de reprezentanţi:178 • agenţii de export: acţionează la ordinul unui grup de întreprinderi industriale din ţara lor, pe baza unui contract de agent, pentru a favoriza şi a căuta canale de export pentru aceste societăţi comerciale producătoare; • agenţii de import: intermediază operaţiuni de import, în schimbul unui comision, la ordinul şi pe contul vânzătorului extern; decontarea pentru marfa cumpărată se face nemijlocit între vânzători şi cumpărători; • agenţii de desfacere în străinătate: persoane fizice sau juridice cărora o altă companie puternică le acordă dreptul de a acţiona în numele ei şi pe contul ei într-o 177 178

A. Puiu – Op. cit. A. Puiu – Op. cit.

85

anumită zonă a unei ţări străine; firma străină duce tratative pentru a încheia contractul în numele comitentului, dar ea nu apare ca parte în contract: • firmele agent de achiziţionare din străinătate: care intermediază operaţiunile de achiziţionare a mărfurilor din străinătate pentru comitenţii (importatorii) care nu au propriile lor filiale, sau reprezentanţe peste graniţă. Funcţie de un anume tip precis de agent/reprezentant la care ne referim, contractul de reprezentare diferă de la o situaţie la alta, neputând discuta de un tip de contract general. Mai mult, în astfel de operaţiuni, reprezentantul trebuie să respecte contractul încheiat dar să ţină seama de uzanţele comerciale locale. De regulă, se definesc prin contract, cât mai complet şi clar, obiectul de colaborare şi condiţiile colaborării între părţi, la care se poate adăuga: – transmiterea de informaţii curente privind conjunctura pieţei; – modul de lucru al firmelor concurente; – reglementarea comerţului existent din ţara respectivă, regimul vamal specific etc.; – asigurarea de reclamă comercială cu ocazia unor târguri şi expoziţii internaţionale în zonă; – închirierea de mijloace de transport; – investigaţii la autorităţi pentru a obţine, pentru comitet, licenţe de export sau import; – apărarea intereselor comitentului în faţa autorităţilor locale; – apărarea unor drepturi asupra brevetelor, patente, mărci fabrică etc. ♦ Brokerii sau curtierii: aceştia sunt intermediari care mijlocesc încheierea unui contract, prin punerea în legătură a cumpărătorului cu vânzătorul sau invers. Colaborarea în astfel de operaţiuni are un caracter mai mult accidental, brokerul neintrând în relaţii de durată cu nici una din părţi. Atribuţia brokerului poate fi îndeplinită şi atunci când, în urma intermedierii sale, importatorul şi exportatorul au luat contact direct, chiar dacă nu au asumat încă contracte ferme. Brokerii sau curtierii în operaţiuni comerciale internaţionale apar ca intermediari de mărfuri, de efecte de asigurare etc.179 În Anglia, brokerii sunt reuniţi în asociaţii, au capitaluri mai însemnate şi relaţii strânse cu băncile, care prin intermediul lor acordă şi credite cumpărătorilor sau avansuri unor exportatori. Pentru serviciile lor, brokerii/curtierii se remunerează cu un comision, numit în unele zone curtaj, ce se poate calcula procentul la valoarea contractului sau pe unităţi fizice.

179

A. Puiu – Op. cit.

86

CAPITOLUL 10 TRANZACŢIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ 10.1. Definiţii şi clasificări prealabile Contrapartida presupune eliminarea completă sau parţială a instrumentelor de plată tradiţionale în comerţul exterior şi înlocuirea lor cu schimburi reciproce de mărfuri şi servicii, de regulă în cadrul unor aranjamente financiare. Comerţul în contrapartidă se întemeiază, deci, pe formă de “troc” a comerţului, caracterizată de schimb de marfă contra marfă, formă ce a precedat apariţia banilor. În economia contemporană, operaţiunile de contrapartidă s-au dezvoltat şi perfecţionat foarte mult faţă de forma iniţială de “troc”. Acest tip de comerţ s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate monetară şi de lipsă de lichidităţi în comerţul internaţional. Contrapartida s-a dezvoltat şi în unele afaceri ce impuneau soluţii noi pentru a reduce efortul şi riscul valutar specific comerţului exterior.180 Operaţiunile în contrapartidă sunt modalităţi sau mecanisme de condiţionare a fluxurilor de mărfuri şi servicii între doi sau mai mulţi parteneri, ele pot fi analizate:181 • în sens restrâns, când se leagă importul de export pentru a echilibra raporturile între parteneri; • în sens larg, când se consideră drept operaţiuni de contrapartidă toate formele de coordonare a schimburilor, inclusiv din acţiunile de cooperare economică internaţională. Formele de derulare a contrapartidei sunt extrem de diverse şi sunt abordate diferit în literatura de specialitate, dar au toate un element comun: compensarea directă, integral sau parţial, a unui import de un export. Interesul manifestat de firme de comerţ exterior faţă de contrapartidă se explică prin următoarele avantaje ce revin acestui tip de operaţiune:182 a) Este o formă de comerţ mai puţin costisitoare, deoarece aparatul comercial necesar şi activităţile de marketing au o amploare mai mică. b) Prin apelarea la contrapartidă se diversifică fondul de marfă de pe piaţa internă (regională), fără efort valutar, testându-se în acelaşi timp competitivitatea unor produse. c) La nivel de state (prin clearing), contrapartida permite menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii reciproce într-un cadru echilibrat al fluxurilor de mărfuri şi servicii. Conjugat şi cu alte tehnici de comerţ exterior acest aspect poate contribui la echilibrarea balanţelor externe de plăţi şi a balanţei comerciale.183 d) Prin contrapartidă statele şi firmele angajate reduc efortul valutar depus, aspect esenţial în condiţiile actuale de instabilitate monetară, în condiţii de criză a lichidităţilor internaţionale şi de amplificare a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, dar şi a datoriei externe a SUA. În afacerile economice internaţionale, unele ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare se află într-o poziţie de inferioritate datorită lipsei 180

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 Gh. Ciobanu – Op. cit. 182 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 183 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 181

87

de convertibilitate a monedelor proprii, contrapartida constituind, în astfel de cazuri, o soluţie extrem de convenabilă. e) Contrapartida oferă avantaje de promovare sau finalizare a unor mari contracte de cooperare economică internaţională (în producţie, în cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnică), permiţând un efort investiţional şi financiar conjugata al mai multor parteneri. Contrapartida comportă şi unele limite sau dezavantaje: – unele firme din ţările dezvoltate au tendinţa de a exporta, în astfel de contracte, mărfuri prelucrate depăşite din punct de vedere tehnic contra unor materii prime de bază; – pentru unele schimburi de mărfuri, compensarea valorilor şi urmărirea în timp a compensării complete este sau devine dificilă. Operaţiunile în contrapartidă se pot clasifica astfel:184  După numărul de parteneri de afaceri: – operaţiuni în contrapartidă bilaterală; – operaţiuni în contrapartidă multilaterală.  Funcţie de nivelul economico-juridic al partenerilor: – operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprindere; – operaţiuni în contrapartidă la nivel de grupuri de întreprinderi sau ramuri economice; – operaţiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).  După gradul de compensare cu marfă şi servicii şi alte criterii cumulate: – operaţiuni de compensaţie, care presupun eliminarea totală a monedei din raportul de schimb şi include livrările clasice în contrapartidă: • barterul simplu sau garantat: la nivel de întreprindere, grup de întreprinderi sau subramuri economice; • clearingul bilateral şi multilateral între state (ţări). – operaţiuni paralele, care presupun schimburi reciproce de mărfuri sau servicii, din care o parte din afacere are la bază moneda ca termen de schimb; – operaţiuni combinate, care pleacă uzual de la un contract complex de cooperare economică internaţională, completându-se apoi prin diverse tehnici de compensare şi/sau operaţiuni speciale. 10.2. Livrări de mărfuri şi servicii în compensaţie (contrapartida clasică) Livrările de mărfuri şi servicii în compensaţie, ca tehnică de contrapartidă, presupun efectuarea schimbului pe baze echivalente între două sau mai multe firme din ţări diferite, fără a se apela la mijloace şi instrumente de plată consacrate. Aceste operaţiuni (livrări) se caracterizează, în principal:185 • partidele de mărfuri de export şi de import nu se plătesc în valută, ci se compensează reciproc, de regulă integral; • au ca bază juridică un singur contract şi pentru export şi pentru import. Operaţiunile de compensaţie se pot clasifica în mai multe moduri, după cum se încheie între două sau mai multe firme, în temeiul unui acord la nivel macroeconomic sau 184

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 185 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

88

fără această bază etc. Literatura de specialitate împarte, uneori, operaţiunile în compensaţie:186 – compensaţii individuale; – compensaţii globale. ♦ Compensaţiile individuale pot fi, la rândul lor: – simple, când participă două firme din ţări diferite, fiecare firmă fiind exportator şi importator simultan; – progresive, când participă trei, patru sau mai mulţi parteneri (cu derulare în lanţ). ♦ Compensaţiile globale consideră barterul ca o formă a operaţiunii de clearing ce poate avea loc între grupuri de întreprinderi sau ramuri economice. Majoritatea specialiştilor din comerţul exterior consideră însă că în cadrul livrărilor de mărfuri şi servicii în compensaţie (operaţiuni de compensaţie sau contrapartidă clasică) se includ două tipuri de bază de operaţiuni:187 a) Operaţiunile de barter; b) Operaţiunile de clearing. a) Operaţiunile de barter sunt acele tehnici prin care se compensează reciproc, de regulă integral, un export cu un import de mărfuri/servicii între firme din ţări diferite, având ca singură bază juridică contractul direct. ♦ Barterul simplu bilateral. Un contract de barter simplu bilateral este apropiat de contractul de vânzare-cumpărare specific operaţiilor clasice de comerţ exterior, cu diferenţa că se încheie un singur contract şi se stabilesc suplimentar aspecte precum: – contracararea unor riscuri specifice barterului (de exemplu: dezechilibrarea raportului de schimb, ceea ce implică punctaje succesive); – suportarea echilibrată a costului de transport pe ambele fluxuri; – efectuarea pe loc sau eşalonat, dar neapărat în paralel, a schimbului de partizi de marfă; – analiza comparativă a preţurilor propuse spre negociere şi luarea în considerare a legislaţiilor specifice celor două ţări (taxe, accize, TVA etc.). Clauzele de bază ale contractului de barter sunt cele prin care se stipulează că plata mărfurilor importate se va face printr-un export de valoarea egală. Plecând de la raportul de echivalenţă convenit, de regulă se trec în anexe la contract şi structura sortimentală completă, cu cantitatea fizică din fiecare articol prevăzut. Valoarea contractului rezultă, deci, din însumarea mărfurilor nominalizate în anexă; la această valoare corespunde o anumită cantitate fizică de marfă. Contractul se consideră realizat complet dacă se schimbă efectiv cantităţile fizice de marfă convenite. În condiţie de inflaţie, intr-o ţară sau alta, raportul valoric al contractului se poate modifica, dar rămâne ca bază de analiză şi punctaj volumul fizic. De regulă, fiecare din cei doi parteneri va tinde să efectueze el un import prealabil, după care să livreze partida sa proprie de marfă. Riscul de inflaţie în monedă naţională şi riscul de primă livrare pot fi considerate ca riscuri specifice contractului de barter. ♦ Barterul simplu multilateral este similar cu cel bilateral, dar intervin în afacere mai mulţi parteneri. Astfel pot interveni câte doi parteneri din fiecare ţară sau trei parteneri din trei ţări diferite, când se procedează la compensaţii în lanţ. Dificultatea în astfel de cazuri constă în a găsi partenerii şi punerea lor de acord, pentru a realiza un consens privind modul de derulare a operaţiunii de comerţ exterior.188 186

A. Puiu – Op. cit. A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 188 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 187

89

♦ Barterul garantat se referă, fie la un contract bilateral, fie la unul multilateral şi propune apelarea de către părţile contractante la o terţă persoană (instituţie specializată, ICE cunoscută etc.) pentru a se implica şi garanta unele clauze din contract şi derularea operaţiunii în ansamblu. Garantarea se poate face şi de o bancă, prin scrisoare de garanţie bancară, sau se poate face prin expedierea primei partizi de mărfuri la o terţă persoană cu dispoziţia de a elibera marfa numai după ce s-a efectuat importul (sau concomitent cu obţinerea contrapartidei corespunzătoare/echivalente). În cazul apelării la o ICE se contează pe sprijinul ei încă din etapa de negociere a contractului acordându-se practic şi asistenţă tehnică de specialitate. Pentru implicare, firma terţă, în calitate de garant, va primi un comision şi la export şi la import. Pentru operaţiile de barter, în unele situaţii, la nivel de ministere sau chiar guverne se încheie acorduri de derulare, de regulă pentru perioade de un an sau mai puţin, caz in care barterul se apropie mult de clearing.189 b) Operaţiunile de clearing sunt o compensaţie globală privind schimbul reciproc de mărfuri sau servicii între două sau mai multe ţări. Se derulează pe bază de acorduri guvernamentale. Schimburile de mărfuri sau servicii se efectuează fără transfer de devize (valută). În astfel de operaţiuni, apar trei categorii de participanţi:190 – importatorii; – banca de compensaţie (sau băncile de compensaţie); – exportatorii. Calculul de compensaţie se face global (marfă, servicii, comerţ vizibil şi invizibil) de regulă pentru un an de zile, apoi soldul se lichidează după procedura stabilită de părţi (statul). Clearingul poate fi: – clearing bilateral; – clearing multilateral. ♦ Clearingul bilateral are loc între două ţări şi a fost folosit pentru prima dată în perioada 1929-1933, pe baza unor acorduri organizate de Camera de Comerţ Internaţional Paris. Într-un astfel de acord, exportatorii se achită în moneda naţională a fiecărei ţări, evidenţa derulării acordului fiind încredinţată unei bănci centrale sau altă bancă. În principiu, nu are loc nici un transfer de valută, compensându-se reciproc livrările efectuate. Funcţionarea acordului de clearing:191 – firmele din ţara “A” , debitoare faţă de partenerii din ţara “B”, efectuează exportul de marfă şi depun documentele la banca centrală desemnată prin acord sau altă instituţie denumită “oficiu de clearing”; – partenerii din ţara “B” primesc importul, pe care-l achită în monedă naţională şi vor efectua şi ei exporturi spre ţara “A”, depunând documentele de evidenţă la “oficiul de clearing”; – banca sau Oficiul de clearing ţine evidenţa debitelor şi creditelor reciproce şi compensează periodic cele două conturi, efectuând plăţi în monedă naţională la firmele implicate. Se pot utiliza frecvent două bănci sau “oficii de clearing” stabilite prin acord. Distingem, astfel:

189

A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 A. Barelier – Op. cit. 191 I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 190

90

• Clearing cu un singur cont, deschis numai la una din ţările participante la acord, în

moneda ei naţională, caz în care exportatorii din această ţară sunt avantajaţi şi trataţi preferenţial (ei încasează imediat plata); • Clearing cu două conturi, când se deschide câte un cont în fiecare ţară participantă la acord, această procedură fiind mai echitabilă; • Clearing descentralizat banca sau băncile centrale sau “Oficiul de clearing” nu realizează direct operaţiunile bancare (incasso sau acreditiv) pe baza cărora se înregistrează în conturi livrările, ci apelează la bănci comerciale la care deschid subconturi de clearing. Acordul de clearing mai cuprinde şi alte clauze importante, între care: – data intrării în vigoare, termen de valabilitate, organisme implicate, monedă, operaţiuni admise, modul de lichidare a soldului final etc.; – dacă se apelează la creditul tehnic, ca plafon valoric de acoperire a decalajelor între importuri şi exporturi care nu se derulează simultan; – clauza de devize, atunci când diferenţa dintre export-import este foarte mare şi nu se iau măsuri de atenuare, partea în culpă poate acoperi diferenţa cu devize – clauza de switch: o ţară excedentară poate folosi creditul soldului de clearing într-o operaţiune cu o terţă ţară nemembră a acordului; – clauza de rectificare: când părţile semnatare vor să preîntâmpine evoluţia negativă a raportului de schimb; permite renegocierea unor clauze. ♦ Clearingul multilateral: participă trei sau mai multe ţări şi s-a folosit, iniţial, această tehnică pentru a lichida unele solduri persistente provenind din clearing bilateral. Un exemplu cunoscut de astfel de acord de clearing a fost semnat în 1947 de Franţa, Belgia, Italia, Olanda şi Luxemburg sub forma Comitetului acordurilor de plăţi. O perioadă îndelungată au funcţionat acorduri de clearing multilateral între ţările participante la fostul CAER. Acest tip de acord este comparabil cu cel bilateral, dar conceperea, derularea şi funcţionarea lui, ca şi ţinerea evidenţei, sunt mult mai complexe şi relativ greoaie. 10.3. Operaţiunile paralele (contra-cumpărarea) Astfel de operaţiuni au ca obiect schimbul de mărfuri şi servicii între ţări şi firme din ţări diferite; presupun, în esenţă, legarea sau condiţionarea unui import de un export sau invers. Diferă de barter sau clearing prin următoarele elemente: – valoarea partizilor de mărfuri nu trebuie să fie egală, restul se acoperă prin plata în valută; – iniţial, contravaloarea partizilor convenite şi legate la export-import se achită de participanţi, compensarea constă în faptul că pentru un volum de import se realizează şi un export pe devize de aceiaşi valoare sau valoare mai mică (70-80%); – se utilizează, de regulă un contract de export, un contract de import şi un protocol de colaborare pentru punerea de acord a celor două contracte separate; – numărul partenerilor implicaţi nu este prestabilit ci diferă de la caz la caz. În practica tranzacţiilor internaţionale, distingem următoarele tipuri de operaţiuni paralele:192

192

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

91

a) Cumpărările legate: când exportatorul, de regulă dintr-o ţară dezvoltată (care exportă produse industriale), se obligă să cumpere un volum de mărfuri dintr-o listă oferită de ţara importatoare, de regulă în curs de dezvoltare. Astfel de operaţiuni se constituie ca un mijloc de promovare a importului de tehnologie, cu efort valutar mai redus, deoarece 30-100% din valoarea contractului va fi acoperită practic prin export de marfă. b) Compensaţiile inverse sau operaţiunile adresate: o firmă dintr-o ţară dezvoltată/în curs de dezvoltare achiziţionează în avans un produs industrial pe care-l va folosi pentru realizarea unor mărfuri destinate exportului, valoarea importului cuvenit fiind superioară importului.193 c) Cumpărarea de produse rezultate, tehnică denumită şi buy-back sau “formula românească de cooperare”: exportatorul de echipamente şi instalaţii, în contul exportului, va prelua, parţial sau integral, produse realizate de beneficiar cu maşinile şi instalaţiile respective. Unii specialişti definesc această tehnică ca făcând parte din formele specifice de cooperare economică internaţională. * * * După ce am trecut în revistă operaţiunile de compensaţie şi operaţiunile paralele – ca forme ale contrapartidei în sens larg – în continuare ne vom concentra atenţia asupra operaţiunilor combinate, sintetizate de către noi ca tehnici/proceduri asociate, de asemenea, contrapartidei în sens larg (astfel, sintetizăm esenţa tehnicii de switch şi tehnicii de löhn, în subsidiar prezentând operaţiunile de reexport). Este oportun a sublinia că alte operaţiuni speciale (transferul de tehnologie, leasing-ul, franchising-ul etc.) sunt tratate de către noi distinct, respectiv problematica capitolului următor. 10.4. Operaţiunile combinate 10.4.1. Prelucrarea în switch Pe măsura dezvoltării clearing-ului şi, mai ales, în condiţiile clearing-ului multilateral, determinat şi de lipsa de lichidităţi în valute forte, a apărut şi s-a individualizat treptat o tehnică complexă de comerţ exterior, anume tehnica de switch. Unii autori consideră că tehnica de switch are suficiente caracteristici proprii, pentru a fi analizată distinct de cea de contrapartidă, care a generat-o iniţial. Punând accent pe latura financiarvalutară şi pe posibilităţile oferite de această operaţiune ca aport de devize, o parte din specialişti separă complet switch-ul de contrapartidă. Alţi autori apreciază însă că tehnica de switch rămâne doar o formă a contrapartidei şi priveşte doar unele modalităţi de lichidare a unor solduri persistente în cadrul acordurilor de clearing. Aceştia consideră că switch-ul face parte integral din contrapartidă şi, că până la individualizarea sa ca tehnică distinctă, va mai fi necesar mult timp.194 Practic, tehnica de switch s-a afirmat la începutul anilor 1940-1950 şi s-a dezvoltat şi consolidat în perioada 1960-1970, când dezechilibrele frecvente rezultate în unele conturi de clearing au obligat, pentru lichidare: – fie la transformarea soldului disponibil din contul de clearing al unei ţări (faţă de alta ) în valută forte, şi lichidarea în acest fel a datoriei; – fie, invers, la transformare unor fonduri în valută în disponibilităţi de clearing, pe o anumită relaţie, şi apelarea la reexport pentru a stinge datoria. Oricum am încadra tehnica de switch, în cadrul acestui proces de lichidare succesivă a unor solduri ale contului de clearing (şi de aport valutar), interesează faptul că 193 194

P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985

92

această tehnică este extrem de complexă, greu de negociat şi de găsit parteneri potenţiali, dificil de derulat, dar absolut inevitabilă în condiţiile actuale ale comerţului internaţional.195 O definire propriu-zisă a tehnicii de switch este dificil de formulat deoarece diferă elementele de bază după cum este abordată trilateral sau plurilateral, ca modalitate de degajare a contului de clearing, ca mod de a obţine un aport valutar sau ca mijloc de realizare a unui profit de către intermediarii din tranzacţii comerciale internaţionale. Unii autori definesc switch-ul ca o operaţiune de lichidare a soldului de clearing, alţii ca modalitate de realizare a unui aport valutar. Oricum, switch-ul presupune o completare a tranzacţiilor comerciale cu operaţiuni financiar-valutare prin care se transformă o disponibilitate dintr-un acord de clearing în disponibilităţi pentru alte clearing-uri sau în devize forte. Operaţiunile de switch au apărut în legătură cu acordurile de clearing dar şi cu unele contracte de barter. Practic, fie că are inclusă clauza creditului tehnic, fie că nu, în cadrul acordurilor bilaterale de clearing şi a celor multilaterale se ajunge frecvent în situaţia în care un importator depăşeşte limita valorică (în moneda de cont) a exporturilor sale, sau depăşeşte creditul tehnic, neavând în schimb să ofere în continuare acele mărfuri care au fost nominalizate în listele de acord.196 Se ajunge, deci, în imposibilitatea de a mai derula în continuare acordul. Operaţiile de switch fac posibilă continuarea acestor relaţii şi permit deblocarea acordului, în paralel cu realizarea de aport valutar şi beneficii în valută. Ţara cu sold excedentar (creditor) al contului de clearing îşi va utiliza soldul printrun transfer în favoarea altei ţări, convenită de comun acord de primele două, luând astfel naştere o operaţiune de compensaţie triunghiulară. Acest transfer poate avea loc în cursul anului dar mai ales la lichidarea soldului final. Unele acorduri prevăd clauza “switch” , altele interzic însă reexportul prin această tehnică sau alta similară. În această situaţie, se apelează la firme specializate în operaţiuni de switch, sprijinite de unele bănci şi cu acordul tacit al ţărilor partenere la acordul de clearing. Iniţiativa apelării la switch poate reveni ţării creditoare, debitoare sau chiar unei firme de switch sau de intermediere în operaţiuni externe. Operaţiunea de switch prevede, deci, reexportul unei mărfi dintr-o ţară parteneră de clearing într-o terţă ţară, transformând simultan surplusul de monedă de cont de clearing în valută sau invers, când se transformă valuta în disponibilitate de monedă de cont şi are loc reexportul unei mărfi dintr-o ţară terţă într-o ţară parteneră de clearing.197 Operaţiunile de switch se pot clasifica:198 a) După sensul de alimentare a contului de clearing: – operaţii aller, prin care se alimentează contul de clearing cu valută forte (marfă pe valută); – operaţii retour, prin care se vinde excedentul de disponibilităţi în monedă de clearing; – operaţii aller-retour, ca o combinare şi derulare simultană a primelor două. b) Funcţie de obiectul operaţiunii de switch: – operaţii de switch cu marfă;

195

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 197 P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 198 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 196

93

– operaţii de switch cu caracter financiar, prin care se creează sau cedează poziţii de clearing deşi nu au avut loc încă schimburi de mărfuri între cei doi parteneri ai acordului de clearing. c) După numărul participanţilor la operaţiunile de switch: – operaţii de switch simple (normale sau primare), la care participă numai trei ţări, două semnatare ale acordului şi ţara terţă – operaţii de switch în lanţ sau multiple, la care participă mai mult de trei ţări, din care cel puţin două sunt semnatare ale acordului. Prelucrarea în switch presupune operaţiuni deosebit de complexe şi dificil de derulat, deoarece adaugă la problematica cunoscută tradiţional (ce se caracterizează prin riscuri cunoscute) alte probleme şi riscuri în plus, determinate de specific: – cel puţin trei parteneri, din care doi ai acordului clearing; – fluxul de plăţi şi încasări se face în valută dar şi în monedă de clearing; – necesită operaţiuni auxiliare (sortare, reetichetare, documente de provenienţă, de origine, transport etc.) ce presupun o mare abilitate a firmelor implicate. ♦ Varianta de switch aller este varianta clasică a tehnicii, respectiv forma iniţială de aplicare a acestui tip de operaţiuni combinate. În varianta sa cea mai simplă, tehnica de switch include următoarele componente: – ţara B şi C ca ţări membre ale acordului de clearing şi ţara A ca ţară terţă; – în urma fluxului reciproc de mărfuri de la B la C, ţara C devine debitoare şi iniţiază switch-ul; – un exportator din ţara A se angajează să exporte mărfuri pe valută, (mărfuri de valoare egală) în B; – ţara C devine obligată faţă de exportul din ţara A să achite în valută valoarea exportului (a datoriei iniţiale), dar nu are această valută; – intervine firma specializată în operaţiuni de switch, care achită în valută ţarii C datoria faţă de exportatorul din A dar preia în schimb soldul excedentar în monedă de clearing de la ţara B;199 – la calcularea preţului de referinţă pentru lotul de marfă care lichidează debitul, deoarece în acest caz se transformă soldul de clearing în valută, preţul în valută este totdeauna mai mic decât preţul în monedă de clearing;200 – diferenţa între cele două preţuri se numeşte AGIO şi este câştigul firmei de switch; poate ajunge 5-30% din valoarea lotului de marfă; – moneda de clearing obţinută de firma de switch se va folosi ulterior de aceasta pentru a cumpăra alte mărfuri într-o operaţiune inversă sau va revinde moneda altei ţari interesate. În practică, ţara care este debitoare C (sold pasiv) iniţiază legătura cu exportatorul din ţara A şi preia ea însăşi marfa pentru a o reexporta şi a lichida soldul pasiv. Atât timp cât primeşte valuta (de la firma de switch) exportatorul este interesat. Desigur, ţara care este debitoare C va pierde indirect o marjă din aceste operaţiuni dar lichidează, în acest fel, datoria pentru care nu are nici valută nici alte mărfuri incluse în lista de la acord şi care-l interesează pe partenerul B. Şi ţara B suferă, indirect, uneori o pierdere dar mai mică comparativ cu ţara C – ca o parte din AGIO – dar rămâne în schimb cu datoria încasată şi cu o marfă care o interesează, pe care altfel nu ar fi putut s-o obţină decât apelând la valută forte. 199 200

P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 P. Verzariu – Op. cit.

94

♦ Într-o operaţiune switch retour tehnica se iniţiază de ţara cu sold activ (creditoare) şi

generează o diferenţă nefavorabilă de preţ numită DISAGIO, care se suportă în principiu de ţara iniţiatoare. Firma de switch achiziţionează o marfă din ţara cu sold pasiv şi reexportă această marfă într-o ţară terţă dar pe valută (marfa nu este prevăzută în lista de la acord şi nu interesează ţara creditoare). Plata mărfii se face în moneda de clearing, lichidând astfel mai întâi excedentul de disponibilităţi şi obţinând ulterior valută. În astfel de cazuri, firma de switch rămâne de regulă cu disagio (5-40%); totodată se poate implica în alte operaţiuni cu valută obţinută în contul ţării creditoare, înainte de a achita definitiv datoria iniţială. Astfel, se poate implica în a finaliza alte operaţii de switch de tip aller sau alte compensări valută/monedă de clearing. ♦ În varianta unor operaţiuni switch de tip aller-retour ar trebui să se combine doar cele două variante invocate. În realitate, se iniţiază astfel de operaţiuni şi cu caracter speculativ, pentru a obţine diferenţe mari între preţurile în valută şi cele în monedă de clearing, ulterior obţinând profituri în valută. ♦ Operaţiunile de switch valutar sunt operaţii pur financiare realizate de bănci sau alte instituţii specializate: au la bază combinarea unor situaţii ale diferitelor acorduri de clearing de marfă şi servicii, care nu se pot echilibra, mai ales atunci când ţara creditoare scoate la licitaţie moneda de clearing pentru a-şi activiza fondurile imobilizate. Astfel de operaţiuni pot fi, de asemenea, de tip aller, retour şi aller-retour. Câştigul băncilor sau al firmelor implicate, bazat pe aceleaşi diferenţe între devize şi monede de cont sau între diferite monede de clearing, se numeşte DISCOUNT. Recurgerea la tehnicile de switch, în oricare variantă, presupune atât avantaje, cât şi unele dezavantaje. Avantajele acestei operaţiuni combinate sunt: – cresc încasările valutare fără a se face export de substanţă naţională; – se obţin unele mărfuri din ţări dezvoltate, care altfel ar presupune plata în valută; – cresc beneficiile în valută ale firmelor implicate; – se evită plata de dobânzi în cazul depăşirii creditului tehnic; – se pot transforma în devize unele active în monedă de clearing, active care nu poartă dobânzi sau procentul de dobândă este nesemnificativ; – se creează un cadrul mai elastic de negociere în acordurile de clearing, diversificând schimburile comerciale dintre state; – se facilitează plasarea unor mărfuri indigene la export, nu neapărat condiţionat de import; – se influenţează pozitiv balanţa comercială şi procesul de convertibilitate al monedei naţionale. Unele riscuri sau dezavantaje ale tehnicilor de switch sunt: – angajarea operaţiunilor este limitată de găsirea partenerilor interesaţi; – posibilitatea de blocare a contului de clearing, când disponibilităţile create în faza aller nu se mai pot utiliza pentru faza retour; – caracterul confidenţial al unor astfel de operaţiuni este greu de păstrat, iar legislaţia unor ţări (membre ale acordurilor de clearing) interzic categoric reexportul.

95

10.4.2. Tehnica de lohn Sunt operaţiuni ce îmbină caracteristici comerciale şi de cooperare internaţională în producţie, derulându-se ca o formă specifică a operaţiunilor de reexport; se numesc şi “comerţ de manoperă” sau “producţie la comandă”. Prelucrarea în Lohn este tranzacţia desfăşurată pe baza contractuală între două firme din ţări diferite, între care una din ele execută (fabrică) la comandă un produs după modele şi desene ale celeilalte firme şi sub marca acesteia din urmă. În practica afacerilor economice internaţionale: • firma care lansează comanda pentru a se fabrica se numeşte ORDONATOR şi va îndeplini ulterior funcţia de importator; • firma care primeşte comanda şi care execută produsul se numeşte EXECUTANT şi joacă rolul de exportator. În mod curent, ordonatorii în lohn sunt firme ce posedă mărci de prestigiu, bine introduse pe piaţa mondială, şi care vor să-şi extindă afacerile datorită poziţiei pe care o deţin pe această piaţă. Operaţiunile de prelucrare în lohn presupune şi unele raporturi de colaborare în producţie, motiv pentru care sunt comparabile cu acţiunile de cooperare economică şi tehnică în afaceri economice internaţionale. În unele cazuri, stingerea obligaţiilor între cele două firme se face în produse (materii prime contra produse finite), ceea ce permite compararea operaţiunilor în lohn cu contrapartida. Specific operaţiunilor în lohn este faptul că executarea şi fabricarea se face de exportator iar, de regulă, ordonatorul asigură nu numai desenele şi modelele ci şi materii prime, materiale, produse semifinite etc. Explicarea interesului sau avantajelor pentru apelarea la astfel de operaţiuni, 201 diferă: a) la exportator: – realizează o producţie fizică ridicată deşi nu are materii prime, materiale etc.; – utilizează mai complet capacităţile de producţie; – menţine ocupată forţa de muncă, cu implicaţii economice şi sociale; – îşi poate moderniza unele tehnologii, uneori primind şi asistenţă tehnică; – sporeşte calitatea forţei de muncă utilizate; – prelucrarea în lohn este o dovadă a competitivităţii firmei sale. b) la ordonator: – îşi majorează cifra de afaceri (venituri, profit etc.) fără investiţii în producţie; – obţine un spor al ratei profitului, deoarece de regulă nivelul salariilor din ţara executorului este mai redus decât cel al salariilor din ţara sa; – îşi consolidează poziţia pe piaţa mondială, în lupta cu firmele concurente, deoarece acoperă alte sectoare cu marfa realizată sub licenţa sa; – în mod normal, ordonatorul obţine avantaje mai mari decât executantul, mai ales pe termen lung. Operaţiunile în lohn prezintă şi unele riscuri specifice pentru cei doi parteneri:202 a) pentru exportator: – întârzieri în transportul şi aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. ceea ce influenţează ritmicitatea producţiei; – un venit în devize mai redus decât dacă ar exporta produse realizate integral de el;

201

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 202 A. Puiu – Op. cit.

96

– exportul sub marcă străină amâna promovarea firmei pe piaţa mondială în nume şi pe cont propriu. b) pentru ordonator: – executant poate să nu realizeze integral produse de calitate ridicată, consumând materii prime; – în condiţia nerespectării unor cerinţe de calitate, termene de livrare, alte situaţii neprevăzute (politice, naturale etc.) aceste riscuri de “preiau” de ordonator. 10.5. Contraprestaţiile comerciale şi alte operaţiuni apropiate de contrapartidă Contraprestaţiile comerciale constau în prestarea reciprocă, în compensaţie, a unor servicii de marketing de către firme din ţări diferite, având ca efect diminuarea reciprocă a cheltuielilor totale de desfacere a unui produs. Se include în categoria unor astfel de tranzacţii: – schimbul reciproc de informaţii comerciale privind piaţa autohtonă; – studierea în comun a conjuncturii de pe piaţa mondială, fie prin înfiinţarea unui oficiu comun de studiere, fie prin studierea separată a unor zone geografice şi însumarea rezultatelor; – reprezentarea reciprocă în domeniul aprovizionării şi desfacerii unor produse. Între alte forme de comerţ internaţional incluzând şi elemente specifice contrapartidei, amintim: – tranzacţiile pentru facilitarea unor importuri de materii prime: în domeniul extractiv, tehnică asemănare cu buy-back, însă când se doreşte o sursă certă de aprovizionare şi se achită devize de importator şi după terminarea investiţiei; – valuta blocată: tehnică aplicată în industria cinematografică, când repatrierea unor profituri sau dividende în valută forte este dificilă, se achiziţionează în monedă naţională anumite produse ce se vor plasa pe piaţa mondială în devize. 10.6. Reexportul Reexportul constă în cumpărarea dintr-o ţară şi revânzarea în altă ţară a unei mărfi pentru a obţine o diferenţă de preţ ce acoperă toate cheltuielile ocazionate şi asigură un profit. De-a lungul istoriei unele ţări au realizat averi deosebite din reexport (Anglia, Spania, Portugalia etc.), iar în perioada contemporană reexportul combinat cu tehnici de switch, lohn etc. asigură profituri considerabile pentru alte ţări (Belgia, Olanda, Austria etc.).203 Promovarea reexportului se explică astfel:204 – facilitează tranzacţii comerciale pe unele fluxuri prohibite prin embargouri, alte bariere etc.; – se exportă produse indigene îmbunătăţite cu importuri de completare; – se finalizează unele contracte, de export atunci când oferta indigenă este insuficientă se cumpără marfa din altă ţară, marfă care se “naturalizează” şi se revinde. Operaţiunile de reexport se pot clasifica după cum urmează:205 203

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 Gh. Ciobanu – Op. cit. 205 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 204

97

♦ Reexportul efectuat pentru a obţine profit comercial: prin exploatarea unor diferenţe

mari apărute între preţurile de pe diferite pieţe, determinate de factorul timp şi spaţiu. În acest caz, reexportatorul încheie două contracte separate: unul de import cu exportatorul şi altul de export cu importatorul, cei doi necunoscându-se şi neputând angaja relaţii directe, din diferite motive. Se apelează, uneori, la circuite prin zone sau porturi libere, scutind marfa de taxe vamale şi alte obligaţii fiscale. ♦ Reexport efectuat pentru a promova relaţiile comerciale reciproce: când unul dintre partenerii dintr-un acord de clearing are nevoie de marfa ţării A dar nu are valută sau marfă care să se poată valorifica pe piaţa internă din ţara A. Partenerul din ţara A va face livrarea, va prelua un lot de marfă care nu-l interesează, dar obţine acordul să-l reexporte pe o piaţă terţă, dacă va găsi un client potenţial. ♦ Reexport efectuat pe baza importului de completare a producţiei fabricate pentru export: când produsul final se va exporta într-o altă ţară decât cea din care s-a făcut importul de subansamble (în general: la maşini, instalaţii, echipamente etc.). ♦ Reexport cu scopul de a testa o piaţă: pe aceasta se vor exporta ulterior mărfuri ce provin din ţara reexportatorului şi/sau ţara de origine. Mecanismul operaţiunilor de reexport include: – un contract de import; – un contract de export; – deschiderea de acreditiv; – livrarea de marfă direct sau tranzitând ţara reexportatorului; – plata în valută convertibilă, cel puţin pe un flux. Reexporturile conţin însă şi unele riscuri specifice, separat de cele comune comerţului exterior, astfel: – fluctuaţiile valutare angajează simultan două monede; – se efectuează importul şi depozitarea dar nu se mai realizează reexportul; – risc dublu de livrare; – preţurile aplicate suferă o “operare dublă” în privinţa taxelor vamale etc. Pentru promovarea cu succes a reexporturilor este necesară o bază materială largă: fonduri, acces la credite, depozite în ţară, depozite în zone libere, etc. Este necesară, de asemenea, o bună documentare, surse de informare permanentă, relaţii şi contacte strânse cu firme sau intermediari de pe piaţa mondială, reţele de reprezentanţi sau filiale (sucursale, agenţii etc.). De regulă, în operaţiunile de reexport se negociază preţuri ferme (fixe) deoarece termenele de derulare sunt reduse. Ca modalitate de plată, în astfel de operaţiuni, se recomandă a folosi acreditivul transferabil între partenerii implicaţi, acreditiv domiciliat în ţara reexportatorului.

CAPITOLUL 11 TRANZACŢII COMERCIALE SPECIALE

98

11.1. Transferul internaţional de creativitate şi tehnologii moderne 11.1.1. Transferul internaţional al brevetelor de invenţie Pe măsura dezvoltării societăţii, devine din ce în ce mai “explozivă” activitatea creatoare, de inovare, invenţie, perfecţionare a tehnicilor de producţie, comercializare, etc. Asigurarea protecţiei prin lege (piaţa internă) sau prin convenţii şi tratate (piaţa mondială) – pentru orice drept de proprietate intelectuală sau industrială – devine obiectiv necesară. În comerţul internaţional, prima uniune pentru protecţia industrială s-a semnat la Paris, în 1883, revizuită ulterior prin mai multe convenţii multilaterale şi completată cu uniuni restrânse, pe ramuri sau sectoare de activitate. România a aderat la această “Uniune generală” aşa cum a fost ea revizuită la Washington, 1911. Conceptul de proprietate industrială include astăzi următoarele:206 – brevetele de invenţii; – mărcile de fabrică; – mărcile de comerţ sau servicii; – procedeele şi tehnicile nebrevetate (know-how); – consultanţa de specialitate (consulting); – asistenţă tehnico-inginerească (engineering); – indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine pe cale contractuală. Conform organizaţiei mondiale a proprietăţii intelectuale, prin Convenţia de la Stockholm, 1967, acest concept include:207 – drepturile privind opere literare, artistice, ştiinţifice etc.; – fonogramele şi emisiunile radiofonice; – invenţiile în toate domeniile activităţii umane; – descoperirile ştiinţifice; – desenele şi modelele de serviciu; – denumirile comerciale; – protecţia împotriva concurenţei neloiale; – activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic. Circulaţia internaţională a drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală se numeşte transfer de tehnologie şi este o componentă a REI. Importanţa acestui transfer de tehnologie, ca modalităţi şi procedee de transmitere de la o firmă la alta din ţări diferite, “dintr-o dată” sau “pe termen lung”, rezidă în importanţa pe care o are avansul tehnologic asupra progresului economic şi social al oricărei ţări. Recent, se discută posibilitatea includerii acestui transfer de tehnologie în prevederile GATT, pentru a se crea un cadru instituţional mai precis de transmitere între ţări.208 În sens general, invenţia este creaţia care reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul atins într-un domeniu, creaţie care nu a mai fost făcută publică sau brevetată în ţară sau străinătate şi care poate fi aplicată pentru soluţionarea unor probleme de interes general. Brevet de invenţie este un titlu eliberat de stat, titlu care atestă caracterul de invenţie al obiectului său. În temeiul brevetului, titularul capătă o serie de drepturi, dintre care cel mai important este acela că numai el poate exploata personal sau autoriza pe alţii să exploateze obiectul invenţiei. Titularul are obligaţia de a exploata invenţia în termenul 206

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 207 A. Puiu – Op. cit. 208 A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995

99

stabilit de lege (caz contrar se poate revoca brevetul) şi de a plăti anuităţile faţă de stat în perioada de valabilitate a brevetului (max. 20 ani).209 Brevetele de invenţii se pot clasifica după mai multe criterii (principale, adiţionale, individuale, colective etc.). Atingerile nelegale care se pot aduce unui brevet de invenţie:210 • contrafacerea: când dreptul de exploatare al titularului este atins prin fabricare, prin folosire, prin punere în circulaţie a unui produs rezultat; • concurenţa neloială: crearea unor confuzii privind provenienţa unei mărfi fabricate pe baza brevetului, reclama comparativă critică, divulgarea unor secrete de fabrică, uzurparea calităţii de inventator etc. Formele prin care are loc comerţul cu brevete de invenţii:211  Cesiunea: formă de comercializare prin care titularul unui brevet de investiţie transmite dreptul său de proprietate asupra brevetului unei terţe persoane. Cesiunea urmează drumul juridic de drept comun specific contractului de vânzare-cumpărare şi poate fi: – definitivă; – temporară. Întinderea cesiunii poate fi: – totală: când priveşte în întregime brevetul şi teritoriu pe care este protejată; – parţială: sub aspectul teritoriului, al aplicaţiilor posibile, al conţinutului dreptului transmis (ex.: se transmite dreptul de a fabrica, dar nu şi cel de a comercializa).  Aportul unui brevet într-o societate mixtă: când partea care este titulară a unui brevet aduce şi cedează în favoarea societăţii dreptul de proprietate şi, eventual, dreptul de folosinţă asupra brevetului. La dizolvarea societăţii, partea care a dus ca aport un brevet nu are dreptul de a-l relua dacă acest drept nu se prevede expres în statut.  Licenţierea: înţelegerea pe bază de contract prin care titularul unui drept de proprietate industrială (brevet, marcă, know-how etc.) transmite unei alte persoane, în total sau în parte, folosinţa acestui drept exclusiv pentru exploatare, primind în schimb bani sau produse. Titularul dreptului de proprietate industrială se numeşte LICENŢIAR iar beneficiarul folosinţei se numeşte LICENŢIAT. Prin diferenţă faţă de un contract clasic de vânzare-cumpărare, contractul de licenţă de brevet de invenţie se particularizează prin anumite restricţii sau limitări impuse de licenţiar:212 – limitare temporală: deoarece, de regulă, contractul se încheie pe o perioadă mai scurtă decât valabilitatea brevetului; – limitare teritorială: când se acordă dreptul de exploatare pe o parte a teritoriului protejat; – limitare la o anumită firmă pentru exploatare; – limitare în ceea ce priveşte obiectul licenţei, când brevetul are aplicaţii multiple; – limitare cantitativă: când se stabileşte producţia maximă ce va fi realizată sub licenţă. Contractele de licenţă, funcţie de întinderea dreptului transmis, pot fi: – licenţă exclusivă: se acordă licenţiatului drepturi exclusive de utilizare a invenţiei, fără ca ulterior licenţiatul să mai poată ceda aceleaşi drepturi altei persoane; poate fi la rândul lor: • atenuată: când păstrează pentru el însuşi dreptul de exploatare; 209

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 211 Gh. Ciobanu – Op. cit. 212 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 210

100

• absolută: renunţă şi el la exploatare; – licenţă simplă: se acordă licenţiatului dreptul de exploatare, dar se păstrează posibilitatea de acordare şi altor terţe persoane; contractarea, în acest caz, se face prin clauza naţiunii sau firmei celei mai favorizate (drepturile maxime, acordate la unul, se extind la toţi licenţiaţii). La încheierea unui contract de licenţă partenerii au interese comune, dar şi interese individuale, astfel:213 1. Interese specifice pentru fiecare parte: ♦ Licenţiarul urmăreşte, în special: – sporirea veniturilor prin exploatarea în străinătate a brevetelor, mărcilor, knowhow etc.; – valorificarea maximă şi recuperarea rapidă a cheltuielilor de cercetare; – repartizarea între parteneri a zonelor de desfacere; – penetrarea pe pieţe, prin intermediul licenţei, în zone unde exportul clasic este dificil; – dacă este posibil, se urmăreşte obţinerea unei poziţii de monopol, exercitarea unui control etc.; – asigurarea unor surse de finanţare, prin prelevarea unei părţi din profitul realizat de filiale, sucursale etc. ♦ Licenţiatul urmăreşte, în special: – să intre în posesia unor invenţii cât mai valoroase şi a unor informaţii tehnice; – să primească know-how odată cu echipamentele pentru a-şi dezvolta tehnologia proprie; – să stimuleze dezvoltarea industriei naţionale; – să realizeze economii valutare prin reducerea importurilor de produse fabricate pe baza invenţiei; – să ocolească barierele comerciale care interzic importul de produse de înaltă tehnologie; – să promoveze exportul de produse sub licenţă; – să-şi valorifice superior unele materii prime şi forţa de muncă. 2. Interese comune, ale ambilor parteneri: – să se obţină produse de calitate superioară pentru a se păstra prestigiul colaborării; – să întărească relaţiile reciproce, eventual prin apelarea ulterioară la contracte încrucişate sau reciproce de licenţe. Drepturile şi obligaţiile revin partenerilor într-un contract de licenţă se particularizează astfel:214 ♦ Licenţiarul: – are obligaţia de remitere a dreptului de folosinţă prin exploatarea şi de transmitere a tuturor perfecţionărilor aduse ulterior invenţiei, să acorde asistenţă tehnică şi know-how etc.; – are obligaţia de-a garanta existenţa, validitatea şi posibilitatea de exercitare a dreptului transmis. ♦ Licenţiatul: 213

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 214 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

101

– obligaţia de a exploata licenţa în condiţiile convenite; – obligaţia de a plăti preţul convenit; – obligaţia de a păstra secretul şi de non-concurenţă; – obligaţia de a controla validitatea brevetului; – interdicţia de a acorda sublicenţe; – obligaţia de a se aproviziona cu materii prime de la licenţiar sau din sursa indicată de el; – obligaţia de a comunica perfecţionările aduse obiectului licenţei; – obligaţia de a respecta anumite preţuri de vânzare a produselor rezultate. Preţul licenţei de brevet şi modul de plată se pot determina: • ca redevenţe periodice (running royalties), calculate ca procent pe unitatea de produs fabricat şi comercializat; • metoda add valorem, la valoarea produselor comercializate sub licenţă De regulă, în primul an al contractului se acordă licenţiatului o serie de scutiri şi facilităţi privind plata redevenţelor. 11.1.2. Comerţul cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-how) Conceptul de know-how (savoir-faire) se poate echivala, în esenţă, cu “a şti cum să faci” “a şti cum să procedezi”, şi a vizat iniţial acea parte invizibilă, secretă a unei profesii relativ complexe, parte care nu se poate transmite prin descrieri, schiţe, planşe, proiecte etc.215 Practic, această parte a profesiei complexe se transmit numai dacă cel care o stăpâneşte doreşte să facă acest lucru sau dacă se realizează un contact nemijlocit între partea ce vrea să-şi însuşească profesia (specializarea) şi partea care transmite. Ulterior, sensul conceptului de know-how s-a extins foarte mult. Iniţial, conceptul s-a folosit în anul 1916 în SUA, dar a fost consacrat juridic pe plan internaţional în anii 1950-1960. Importanţa acestui concept derivă din următoarele aspecte:216 – rolul ce revine activităţii de cercetare-dezvoltare în lumea contemporană; – imposibilitatea de a încadra toate cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice în termenii convenţionali ce caracterizează brevetul; – dorinţa titularului de a păstra, fie şi temporar, unele cunoştinţe tehnice ce asigură eficienţa maximă; – descrierea brevetelor de invenţii este de regulă complexă, iar exploatarea efectivă devine uneori imposibilă, dacă nu se furnizează date suplimentare. Elementele componente ale know-how-ului sunt:217 a) Abilitatea tehnică: include dexteritatea manuală, grija, precizia cu care un specialist execută o operaţie specifică la o maşină sau instalaţie din întreprinderea în care lucrează. Această abilitate se poate transmite deplin numai dacă persoana respectivă va lucra la firma care preia acea maşină (instalaţie). b) Experienţa tehnică: capacitatea de a da soluţii rapide şi eficiente la problemele ce apar în timpul exploatării unei maşini, instalaţii etc. c) Cunoştinţele tehnice: includ sporul suplimentar de cunoaştere ce se poate extrage din stadiul atins de tehnica mondială la un anumit moment, într-un domeniu anume. d) Procedeele: înglobează anumite procedee industriale propriu-zise, cât şi tehnicile folosite pentru aplicarea lor. 215

A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 A. Barelier – Op. cit. 217 I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 216

102

Practic, cele patru componente se suprapun şi se completează formând acest concept de know-how. De regulă, abilitatea tehnică, experienţa şi cunoştinţele tehnice nu întrunesc elementele necesare pentru a fi brevetate ca invenţii. Ele se pot transmite şi circulă numai sub forma de know-how. Procedeele, dacă nu sunt legate de aplicarea unui brevet de invenţie, se includ pentru a fi transmise sub acelaşi concept. Contractul de know-how se include totdeauna în formă scrisă, respectiv se descriu pe larg obiectul şi obligaţiile părţilor contractante. În unele, ţări aceste contracte se înregistrează într-un registru ţinut de reprezentanţii statului. Transmiterea cunoştinţelor de către furnizor, a condiţiilor în care se face păstrarea secretului, colaborarea reciprocă, plata de către beneficiar etc. Toate se determină cu mare precizie. De regulă, transmiterea knowhow-ul se face prin manuale, instrucţiuni detaliate, unele echipamente suplimentare etc.; dar mai ales prin trimiterea de tehnicieni şi ingineri de la furnizor la uzina beneficiarului şi prin primirea pentru specializare şi formare a unor tehnicieni de la beneficiar la uzina furnizorului. Contractul de know-how se întâlneşte cel mai frecvent în varianta mixtă, când se transmit prin acelaşi contract alte drepturi de proprietate industrială sau se asociază cu unele vânzări de utilaje complexe, obiective realizate “la cheie” prin cooperare etc. Contractul poate fi şi complementar, când transferul este separat şi adiacent faţă de altă operaţiune comercială sau de cooperare.218 Obligaţiile părţilor la încheierea unui astfel de contract sunt asemănătoare cu cele din contractul de licenţă de brevet. 11.1.3. Colaborarea economică internaţională prin consulting-engineering Conceptul de consultanţă de specialitate (CONSULTING) se referă la acordarea unei asistenţe pentru organizarea în plan economic, în managementul unor firme, optimizarea unor decizii etc. Se acordă, de regulă, de institute de cercetare ştiinţifică, universităţi, alte instituţii similare. Conceptul de engineering (asistenţă tehnicoinginerească) constituie o completare a primului şi apare atunci când asistenţa generală acordată se face pentru proiect industrial. Împreună, aceste două concepte vizează o prestaţie de natură intelectuală pentru proiectarea unui obiectiv, pregătirea pentru aplicare şi controlul pe parcursul executării. Dintre operaţiunile în care regăsim această asistenţă:219 – studii tehnice şi economice pentru fundamentarea unor investiţii; – elaborarea caietelor de sarcini la licitaţii internaţionale; – urmărirea şi coordonarea executării unor lucrări de construcţii; – adaptarea unor tehnologii; – cercetarea şi crearea unor procedee industriale noi; – optimizarea unor metode de conducere, organizare, administrare etc. Stabilirea firmei, la care se va apela pentru consultanţă, se poate face neoficial sau printr-o alegere oficială dintre mai multe firme pe domeniu. Între firma de consultanţă şi solicitant se încheie un contract de consultanţă, aspectele principale convenite fiind: – păstrarea de către ambii parteneri a secretului profesional; – obiectivele urmărite, problemele necesare a fi soluţionate, condiţii etc.; – standardele şi normele tehnice ce se vor folosi pe parcursul colaborării; – modul de plată (după timpul lucrat, onorariu de angajare plus onorariu procentual, costuri plus onorariu etc.); 218 219

I. Popa – Op. cit. I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

103

– dispoziţii privind renunţarea de către client; – garanţia de bună executare.

104

11.2. Leasing-ul – cedarea dreptului de folosinţă Leasing-ul reprezintă o formă de comerţ exterior şi o formă de finanţare prin locaţie (închiriere) de către firme financiare specializate pe acest tip de operaţiuni, sau direct de către producători (prezentarea leasing-ului ca formă/procedură de finanţare s-a făcut în capitolul opt). Beneficiarii tehnicii de leasing sunt alte firme care sunt motivate să recurgă la această tehnică, deoarece nu dispun de suficiente fonduri proprii pentru a cumpăra aceste bunuri şi au de executat unele operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabile. Afacerea se încheie pe bază de contract de leasing, pe o anumită perioadă, în care cele două părţi îşi asumă drepturi şi obligaţii reciproce. Leasing-ul se aplică mai ales pentru maşini, instalaţii, utilaje, tehnică de calcul, alte tipuri de aparatură; în ultimul timp, se aplică şi-n sectorul imobiliar, pentru clădiri industriale sau sedii administrative.220 Pentru client, leasing-ul asigură următoarele facilităţi: – plata se face prin taxa de leasing negociabilă; – bilanţul firmei nu se modifică, iar taxele vor afecta cheltuielile generale şi nu investiţiile; – se pot realiza economii importante prin exploatarea intensivă a bunului; – se poate conveni cu furnizorul înlocuirea periodică a utilajului cu altul mai modern. Pentru furnizor avantajele sunt: – contribuie la promovarea şi dezvoltarea exportului; – se atrag şi se câştigă noi clienţi; – se obţin unele venituri suplimentare din încasarea taxei de leasing (a chiriei). Operaţiunile de leasing se pot derula şi clasifica în mai multe variante specifice, astfel: ♦ După poziţia furnizorului în contractul de leasing: – leasing direct, între producătorul de utilaje/exportator şi firmele internaţionale beneficiare; – leasing indirect, când între cei doi se interpun alte societăţi comerciale care efectuează creditarea, prestarea de servicii şi-şi asumă riscurile normale (există societăţi de leasing generale, societăţi de leasing de intermediere, bănci şi societăţi financiare etc.). ♦ Funcţie de conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export: – leasing financiar: când, în perioada de bază sau de primă încheiere, se recuperează integral preţul obiectului exportat şi costurile suplimentare, inclusiv un profit; de regulă, această perioadă este mai scurtă decât durata de folosire a utilajului iar contractul nu poate fi reziliat; dacă clientul nu achită ratele furnizorul dispune de utilaj;221 – leasing funcţional: când, în perioada de bază, se realizează o parte a preţului de export şi se continuă colaborarea ulterior, inclusiv prin prestarea unor servicii sau asigurarea pieselor de schimb de furnizor. ♦ După particularităţile tehnicii de realizare: • lease-back: operaţiuni prin care proprietarul unei firme are nevoie urgentă de fonduri şi-şi vinde întreprinderea (utilajul) unei societăţi de leasing, de la care o închiriază ulterior printr-un contract obişnuit;222 220

Gh. Ciobanu – Op. cit. Gh. Ciobanu – Op. cit. 222 Gh. Ciobanu – Op. cit. 221

105

• time-sharing: închirierea pe timpi partajaţi a unui bun, simultan la mai multe firme; se aplică mai ales pentru echipamente electronice şi calculatoare, deoarece un computer de mare putere poate fi folosit concomitent de 300-400 întreprinderi (sistemul a fost lansat de firma General Electric în 1965, iar în prezent se estimează că până la 80% din parcul mondial de computere este exploatat în acest mod); • operaţiuni de renting: închirierea cu ziua sau cu ora, în general pe termen foarte scurt. Contractul de leasing este un contract de locaţie dar care prezintă unele particularităţi, de regulă încheindu-se un contract de vânzare-cumpărare între producător şi firma de leasing şi un contract de mandat comercial, prin care se cedează dreptul de utilizare (folosinţă) pe o anumită perioadă, între societatea de leasing şi întreprinderea interesată în calitate de client. La expirarea contractului de leasing, clientul are o triplă opţiune: – să restituie utilajul; – să prelungească contractul pentru o nouă perioadă; – să cumpere utilaje la valoarea rămasă. Prin contract se prevăd cât mai clar obligaţiile ce revin clientului (să exploateze maşina conform instrucţiunilor, să-şi instruiască personalul, să asigure utilajul, să nu aducă modificări constructive, să achite taxa convenită etc.), dar şi obligaţiile ce revin furnizorului sau societăţilor de leasing (service, piese, instructaje, facilităţi acordate, alte finanţări etc.). 11.3. Franchising-ul – cedarea dreptului de comercializare Franchising-ul este o tehnică de comercializare prin care o firmă de prestigiu denumită FRANCHISOR, cedează unei persoane sau firme denumite beneficiar, dreptul sau privilegiu de a face afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă limitată şi într-un loc determinat. Sistemul de franchising este relativ dezvoltat astăzi în lume şi se caracterizează prin unele trăsături specifice, ca tehnică distinctă de comerţ internaţional. Ţări cum ar fi: Anglia, SUA, Franţa, Belgia, Australia, Suedia etc. practică pe scară largă acest sistem, inclusiv pe piaţa internă, ca o modalitate de cooperare între marii producători şi micii comercianţi, în vederea promovării vânzărilor la o serie de mărfuri. Contractul de franchising combină concesiunea unei mărci de produse/servicii cu concesiunea unui ansamblu de metode de distribuţie, care pot asigura exploatarea optimă a unor canale de desfacere, în cele mai eficiente condiţii. Acest contract împrumută unele din caracteristicile contractului de vânzare pe bază de monopol, contract de know-how, reprezentanţă, licenţă etc. Se realizează, practic, o coordonare centrală a vânzărilor unor produse şi o integrare economică a micilor întreprinderi sub conducerea CEDENTULUI, care se ocupă de produs până la comercializarea finală. Partenerii într-un contract de franchising sunt:223 ♦ CEDENTUL, denumit franchisor, care deţine partea de proprietate asupra unei mărci de fabrică, de servicii sau de comerţ, drept pe care-l cedează unor persoane pentru a obţi ၮ e venituri suplimentare; ♦ CESIONARUL, denumit şi beneficiar, este partea care doreşte să iniţieze pe cont propriu o afacere şi are mijloacele materiale/financiare pentru a obţine dreptul de franşiză. El apelează la această soluţie deoarece este mai redus riscul de a comercializa un produs cunoscut, sub o marcă de prestigiu, impusă pe piaţă; totodată, urmează să 223

I. Popa – Op. cit.

106

primească asistenţă tehnică de specialitate şi asistenţă financiară din partea cedentului. Cesionarul este o firmă individuală cu capital propriu, dar va folosi, ca metode de lucru, tehnicile puse la dispoziţie cedent. Drepturile şi obligaţiile cedentului:224 – controlează activitatea cesionarului, primeşte taxele, încheie aranjamente financiare, participă la investiţii în reţeaua de magazine etc.; – pune la dispoziţie un proces de fabricare, distribuţie şi comercializare a unei mărfi deja cunoscute, acordă asistenţă tehnică şi financiară, asigură aprovizionarea ritmică, înlocuieşte unele stocuri nevandabile etc. Drepturile şi obligaţiile cesionarului:225 – primeşte autorizarea de funcţionare a magazinelor sub marca cedentului, asistenţă comercială şi financiară, pregătirea personalului etc.; – respectă strict condiţiile contractuale, plăteşte taxa de franchising (o sumă fixă pentru aderenţa la grup şi o redevenţă ca procent la cifra de afaceri). Avantajele sistemului de franchising în comerţul exterior vizează: – se reduce numărul de intermediari pe parcursul distribuţiei; – exportatorii vor realiza încasări suplimentare în valută şi profit suplimentar; – investiţiile sunt reduse şi riscul valutar scăzut, comparativ cu reţeaua de magazine proprii în străinătate; – reglementările din multe ţări preferă această tehnică, deoarece antrenează ocuparea şi instruirea forţei de muncă locale şi corespunde intereselor unor întreprinzători locali; – se promovează exportul în zone sau pieţe pe care tehnicile clasice sunt limitate; se realizează o adaptare a exportului la consumul final de pe aceste pieţe. 11.4. Licitaţiile în comerţul exterior 11.4.1. Licitaţii de vânzare (export) Licitaţiile sunt pieţe de mărfuri cu caracteristici proprii, pieţe ce funcţionează periodic sau ocazional după anumite norme şi concentrează simultan oferta şi cererea de marfă. De regulă, se comercializează mărfuri nefungibile şi netipizate, cu caracteristici de unicat, mărfuri greu vandabile, degradate parţial, supuse unor hotărâri judecătoreşti etc.226 Caracteristicile licitaţiilor de comerţ exterior sunt: – au loc pe baza unor regulamente proprii, în limita legii; – minimizează rolul negocierilor; – sunt tranzacţii bazate pe concurenţă, mai ales cu referire la preţ; – atribuirea proprietăţii bunului comercializat sau acceptarea ofertei se face prin adjudecare; – sunt tranzacţii prompte. Licitaţiile internaţionale se pot organiza de firme producătoare, intermediari, agenţi, firme specializate, de regulă cu participarea unor bănci şi a unor reprezentanţi ai Camerelor de Comerţ sau alte instituţii de stat. 224

I. Popa – Op. cit. I. Popa – Op. cit. 226 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 225

107

Licitaţiile de vânzare se organizează de producătorii pentru export sau alte tipuri de ICE şi au ca obiect exportul unor mărfuri sau servicii. Tehnica vânzării (sau cumpărării) prin licitaţii presupune o serie de reguli:227 – societatea de licitaţie publică un catalog şi asigură condiţiile juridice de transmitere a poziţiilor cumpărate şi încasare a preţului; – acţiunea de licitaţie se pregăteşte în prealabil; – se poate determina, eventual, interesul cumpărătorilor potenţiali; – mărfurile care participă se depozitează în anumite locuri convenite, putând fi examinate direct de cumpărătorii potenţiali; – se formează preţul de strigare (de începere), plecând de la cele cunoscute sau estimate de achiziţie; clienţii vor supralicita preţul după opţiunea lor, adjudecarea urmând a se face pentru cel care oferă cel mai mult; – în unele cazuri, preţul de începere este cel maxim şi se reduce treptat până ce primul cumpărător face o ofertă de preţ; – societatea de licitaţie se ocupă, de regulă, şi de predarea mărfii, după achitarea nivelului de preţ, între 3 -14 zile de la organizare; – de regulă, organizatorii licitaţiilor solicită cumpărătorilor ce se înscriu achitarea unui comision cu titlu de garanţie; – societatea de licitaţii nu răspunde de calitatea mărfii vândute, cumpărătorul achiziţionând marfa “tel quel”. 11.4.2. Licitaţii de cumpărare (import) Acest tip de licitaţii sunt cunoscute şi sub denumirea de “tratative de concurenţă” sau “adjudecări” şi se iniţiază de firmele participante, având ca obiect achiziţionarea din import a unor mărfuri sau servicii pe baze concurenţiale. Licitaţiile de import au ca particularităţi specifice oferta participanţilor pe bază de caiet de sarcini elaborat de organizatori (este o cerere de ofertă) şi adjudecarea conform unui anumit regulament. Pentru importatori, avantajele constau în următoarele aspecte: – obţin un număr mare de oferte comparabile, în timp scurt; – obţin preţuri competitive; – studiază piaţa externă fără costuri semnificative; – obţin produse de calitate. Pentru exportatori, avantajele sunt: – cunosc mai bine performanţele tehnice ale concurenţei; – se informează asupra practicilor comerciale ale unor beneficiari potenţiali; – posibilitatea de a intra în relaţii de cooperare; – dacă se câştigă licitaţia, sporeşte prestigiul firmei şi beneficiază de reclamă largă şi gratuită. Cadrul juridic care stă la baza derulării licitaţiilor internaţionale este dat de regulamentele societăţilor specializate, de prevederile GATT privind achiziţiile publice şi de unele reglementări naţionale în materie. Primul regulament important de organizare a licitaţiilor a fost abordat de BIRD pentru derularea unor proiecte finanţate de această bancă. Principiile care stau la baza promovării unor achiziţii prin licitaţii sunt (conform BIRD): – principiul eficienţei: să asigure un cost cât mai scăzut; 227

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

108

– principiul cooperării: atragerea în competiţie a tuturor ţărilor dezvoltate şi a ţărilor în curs de dezvoltare; – principiul nediscriminării: se instituie condiţii egale de ofertare; – principiul tratamentului preferenţial: ca excepţie de la cel anterior, când se încurajează antreprenori sau producători locali din ţara beneficiară de credit. Aceste principii se regăsesc în alte regulamente adoptate de firme specializate sau alte instituţii ce finanţează unele operaţii de comerţ exterior sau cooperare, inclusiv în prevederile GATT privind achiziţiile publice. În practică, instituţia care asigură finanţarea şi creditarea unei operaţiuni ce urmează a se adjudeca prin licitaţii are drept total de control în ceea ce priveşte pregătirea şi desfăşurarea, conţinutul documentelor de licitaţie şi anunţul publicitar, criteriile de preselecţie şi procedura de evaluare a ofertelor şi de selectare a celei mai avantajoase, modul de acordare a marjelor preferenţiale şi clauzele de achitare a unor eventuale daune, clauza de forţă majoră etc. Mecanismul şi tehnica de angajare şi derulare a licitaţiei de import presupune parcurgerea unor etape succesive, atât de către organizatori cât şi de către participanţii la licitaţie. 228  Pentru organizatori aceste etape sunt: a) Anunţarea licitaţiei de import prin publicitate sau trimiterea de invitaţii unui cerc cât mai larg de furnizori potenţiali. Atât publicitatea, cât şi invitaţiile, includ un minim de informaţii despre natura licitaţiei, pentru a genera interes, şi se lansează în timp util pentru a rămâne o perioadă de pregătire a răspunsurilor de către cei ce vor dori să participe. b) Elaborarea documentelor licitaţiei, inclusiv caietul de sarcini, este etapa cea mai importantă. Caietul de sarcini sau de condiţii este documentul cel mai important al mecanismului de derulare a licitaţiei şi îndeplineşte funcţia de cerere de ofertă. Acest caiet include obligatoriu: – denumirea şi descrierea amănunţită a bunurilor şi serviciilor ce fac obiectul licitaţiei; – instrucţiuni pentru ofertanţi; – condiţiile contractuale. De regulă, organizatorii licitaţiei apelează la firme de consultanţă pe domeniul respectiv mai ales pentru a întocmi condiţiile contractuale, care se pot grupa în trei categorii: • condiţii tehnice referitoare la obiectul licitaţiei, conform standardelor internaţionale, care se referă la: capacităţi, calitatea produsului finit, documentaţia de funcţionare, piese de schimb, caracteristici ale materiilor prime, date climatice, norme privind poluarea etc.; • condiţii comerciale cum ar fi: termenul şi locul de expediere a ofertei, condiţii de plată, termen de livrare, expediţii şi asigurare, modalităţi de recepţie etc.; • condiţii generale cum ar fi: limba folosită, data şi locul de deschidere a ofertelor, perioada de valabilitate, garanţii de bună participare şi bună execuţie, modul de întocmire a ofertei, formulare speciale de completat etc. c) Recepţionarea ofertelor şi a garanţiilor depuse, este etapa în care organizatorii, după celelalte două etape, încep să primească ofertele unor furnizori potenţiali. d) Preselecţia sau precalificarea: este etapa care se aplică, dacă este cazul, pentru a face o primă triere a ofertelor sosite, conform unor condiţii generale prestabilite. e) Deschiderea, evaluarea, analiza şi compararea ofertelor este etapa în care o comisie de adjudecare va analiza condiţiile de formă (depunerile în termen, garanţiile 228

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

109

depuse, să fie în plic sigilat etc.) iar ulterior îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute pentru adjudecare. De regulă, deschiderea ofertelor se face în mod oficial şi în prezenţa firmelor ofertante după procedura stipulată în caietul de sarcini. Se deschid şi se evaluează, mai întâi, oferta tehnică, dacă corespunde cu condiţiile din caietul de sarcini, iar ulterior oferta comercială. Din oferta comercială reţine atenţia mai ales preţul şi modul de stabilire a lui de către ofertant. Comisia de adjudecare va compara mai multe oferte pentru nivelul de preţ, iar apoi cu preţul pieţei mondiale, pentru a obţine ulterior reduceri de preţ în cadrul tratativelor cu firma care va câştiga licitaţia. Pe lângă preţ, se reţin şi se corelează şi celelalte elemente ale ofertei comerciale (transport, modul de plată, service etc.). Concluziile comisiei se înscriu într-un caiet de argumentare a deciziei de adjudecare, respingere sau organizare a unei noi licitaţii. f) Adjudecarea, comunicarea rezultatului şi angajarea de tratative de negociere separate cu firma câştigătoare este etapa în care se finalizează operaţiunile importante ale mecanismului de derulare a licitaţiei. g) Restituirea garanţiilor şi încheierea contractului cu firma câştigătoare: ca ultimă etapă specifică licitaţiilor internaţionale. 229  Pentru participanţii la licitaţii etapele invocate sunt: a) Luarea la cunoştinţă de organizarea licitaţiei prin publicitate sau la primirea invitaţiei, când furnizorul decide că poate participa şi are şanse de câştigare a licitaţiei. b) Cumpărarea caietului de sarcini de la sursa indicată de organizatori şi elaborarea concretă a ofertei posibile de făcut, respectând strict condiţiile impuse de caiet şi, mai ales, se va face corespunzător: – o ofertă tehnică; – o ofertă comercială; – o ofertă generală. Dacă depune în termenul şi la locul prevăzut oferta tehnică şi cea comercială, împreună cu celelalte documente, practic furnizorul se angajează să participe la licitaţie. c) Depunerea garanţiei bancare şi a taxei de participare, de regulă garanţia fiind între 1-5% din valoarea stabilită ca sumă fixă. d) Participarea la tratative şi deschiderea ofertelor de către comisia de adjudecare, primirea rezultatelor oficiale, este etapa în care se va decide succesul sau insuccesul faţă de oferta făcută de furnizor. e) Retragerea garanţiei bancare, dacă se pierde licitaţia, sau depunerea garanţiei de bună executare şi încheierea contractului, dacă adjudecarea s-a făcut în favoarea firmei de referinţă.

229

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

110

CAPITOLUL 12 EFICIENŢA ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE 12.1. Efecte ale comerţului exterior Analiza eficienţei generale a comerţului exterior pleacă de la raportul de bază efecte/raport, dar se presupune luarea în considerare a specificului acestui sector. Baza teoretică a eficienţei comerţului exterior pleacă de la teoria avantajului absolut şi cea a avantajului comparativ în comerţul internaţional, elaborate de Adam Smith şi David Ricardo: • teoria avantajului absolut: consideră că un produs nu se poate exporta decât dacă producătorii au costuri mai scăzute, deci productivitate mai ridicată (A. Smith); • teoria avantajului relativ: compară nu nivelul de cost pentru acelaşi produs în două ţări ci costurile relative a două produse schimbate (D. Ricardo). Într-o viziune dinamică, pentru perioada contemporană, trebuie să se ţină seama de faptul că economiile naţionale comunică între ele prin rata de schimb a monezilor lor, ceea ce complică foarte mult analiza avantajelor relative în comerţul internaţional. Cea mai strălucită completare a teoriei lui Ricardo este adusă de către Heckseher şi Ohlin care explică avantajele comparative în comerţul internaţional prin diferenţe macroeconomice de dotări cu factori de producţie. Efectele generale ale comerţului exterior pentru economia unei ţări pot fi economice, sociale şi politice; cele economice pot fi:230 • financiar-monetare (rentabilitatea); • structurale (de transformare); • de acumulare (raportul de schimb); • de antrenare ( de multiplicare). Toate aceste efecte se pot transmite direct şi nemijlocit sau indirect şi propagat, pe termen mediu şi lung. Rentabilitatea în comerţul exterior exprimă acoperirea din veniturile unei activităţi de export sau import a cheltuielilor ocazionate şi obţinerea de profit sub forma de diferenţă de preţ pozitivă, în condiţiile în care preţul intern se aduce la nivelul preţurilor externe prin intermediul unui curs de schimb pe baza parităţii puterii de cumpărare faţă de alte valute. Ecuaţia generală a unei economii naţionale Oferta globală = Cererea globală, unde:

Finanţarea brută a capitalului fix

PIB + IMP = CF (public + privat) + Investiţii + Variaţii Stocuri + Export

Principalii indicatori statistici utilizaţi în evaluarea exportului şi importului unei ţări sunt: 230

A. Puiu – managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

111

Exp

1. Cota de acoperire: CA = Imp ⋅100 , unde: Cota de acoperire: CA > 100% = BC excedentară CA = 100% = BC echilibrată CA < 100% = BC deficitară Totodată, acelaşi indicator poate fi calculat astfel: Val. exp

Pr. exp

CA = Val. imp ⋅ Pr. imp ; se poate calcula pe ţări, pe produse etc. 2. Cota de penetrare a pieţei interne: CP =

Import . Cerereainternă

3. Efortul de export (coeficientul de deschidere a economiei): E exp =

Exp ⋅100 PIB

Pentru: România, Eexp este circa 10-12% în prezent, în timp ce alte ţări: – Franţa > 20%; – Belgia > 60%. Alte relaţii de calcul a elasticităţii exportului (importului) faţă de modificarea (creşterea): – cererea externă; – cererea internă; – exportul (importul) mondial. Totodată, rentabilitatea comerţului exterior se completează prin analiza efectelor propagate de acesta în viaţa economico-socială a ţării, respectiv:231 a) Efecte structurale: se modifică structura materială a produsului social şi a rezultatelor procesului naţional de producţie în sensul că o parte din produsul social creat se exportă şi se înlocuieşte cu alte valori de întrebuinţare din import. Dacă aceste schimburi structurale la nivel macro vor potenţa şi influenţa pozitiv dezvoltarea economico-socială a ţării, atunci rolul comerţului exterior se amplifică dincolo de rentabilitatea rezultată pe bază de calcule b) Efecte asupra acumulării: apar chiar în situaţia de echilibru în valută a schimburilor, datorită diferenţelor dintre preţurile naţionale şi cele internaţionale, când volumul importurilor exprimat în lei depăşeşte volumul exportului exprimat tot în lei, diferenţa fiind sursă de acumulare. c) Efectele asupra eficienţei utilizării resurselor economiei naţionale, materiale şi umane în primul rând, când urmare a schimburilor de valori cu străinătatea se economiseşte muncă naţională. Analiza rentabilităţii în tranzacţiile economice internaţionale, în ansamblu, se mai poate completa şi cu unii indicatori ce sunt specifici anumitor tehnici: reexport, switch, leasing etc. Raportul de schimb în tranzacţiile economice internaţionale exprimă condiţiile cantitative şi de preţ în care se efectuează schimburile internaţionale de marfă şi servicii. Se determină prin raportarea cantităţii sau preţului de export la cantitatea respectivă/preţul de import, şi ne arată câte unităţi fizice sau monetare trebuie să exportăm pentru a obţine o unitate de import. Acest raport este determinat de factori interni (gradul de dezvoltare a industriei, pregătirea forţei de muncă, structura exporturilor, calitatea negociatorilor etc.) 231

A. Puiu – managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992

112

dar şi de factori externi (structura importurilor, conjunctura de pe piaţa mondială etc.). În legătură cu raportul de schimb s-au dezvoltat o serie de indici care au relevanţă mai ales la nivel macro:232 – indicele raportului de schimb brut; – indicele raportului de schimb net. 12.2. Balanţe utilizate în analiza comerţului exterior Cu ajutorul balanţelor, în general, se poate determina starea economiei naţionale la un moment dat, dar şi stabili strategii adecvate privind legătura dintre ramuri şi relaţiile economice internaţionale. Balanţa legăturilor dintre ramuri constituie un instrument folosit în analiza input-output pentru organizarea informaţiilor referitoare la formarea şi utilizarea resurselor de bunuri materiale şi servicii în cadrul economiei naţionale. Practic, întocmirea acestei balanţe este necesară pentru a cunoaşte/estima: – ieşirile sau livrările unei ramuri către o altă ramură a economiei naţionale pentru consum intermediar productiv; – ieşirile sau livrările dintr-o ramură pentru consum final, personal sau social; – livrările pentru acumulare şi pentru export; – intrările din fiecare ramură de bunuri şi servicii provenind de la alte ramuri sau din import; – consumul de muncă vie; – amortizarea fondurilor fixe pe ramură. Balanţa de plăţi externe cuprinde totalitatea creanţelor şi datoriilor ţării în raporturile sale de ansamblu cu străinătatea, exigibile într-o anumită perioadă, de obicei un an, precum şi mişcările de capital înregistrate în aceeaşi perioadă. Balanţa de plăţi externe se bazează pe principiul contabilităţii în partidă dublă şi înregistrează:233 • la activ: încasările, respectiv creanţele exigibile în acea perioadă, indiferent de momentul generării; • la pasiv: plăţile, respectiv datoriile exigibile în acea perioadă, indiferent de momentul în care au fost generate. Balanţa de plăţi externe se întocmeşte global, regional şi bilateral.234 Deşi nu există un model unanim acceptat, în general BPE include trei capitole sau conturi: a) Contul curent sau BPE curentă care cuprinde: – balanţa comercială, dată de exportul şi importul de mărfuri; – balanţa serviciilor cu încasări şi plăţi din transport internaţional, turism internaţional, servicii de poştă, telecomunicaţii, comisioane şi speze bancare etc.; – balanţa veniturilor, incluzând venituri din muncă şi drepturi de autor, dobânzi şi dividende încasate/plătite etc.; – balanţa donaţiilor şi a transferurilor unilaterale ca ajutoare internaţionale, subvenţii etc. b) Contul de capital sau balanţa mişcărilor de capital care include intrări şi ieşiri de capital: 232

A. Puiu – managementul afacerilor economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 233 A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 234 A. Barelier – Op. cit.

113

– pe termen lung: peste un an, sub formă de investiţii directe, împrumuturi acordate de autorităţi publice, finanţarea unei filiale de societăţi mamă etc.; – pe termen scurt: date de constituirea unor active bancare în străinătate sau repatrierea lor, mişcări de capital cu caracter speculativ etc.; – transferuri financiare cu caracter excepţional. c) Contul de regularizare şi mişcare a rezervelor oficiale nete: care se detaliază pe posturi diferite de la o ţară la alta. Din punct de vedere contabil BPE este echilibrată, de regulă excedentele sau deficitele pe capitole se compensează reciproc iar dacă este pe ansamblu deficitară atunci se apelează la împrumuturi externe; dacă este excedentară pe ansamblu, atunci excedentele primesc o anumită destinaţie. 12.3. Sporirea eficienţei economice a comerţului exterior al României În sinteză, principalele direcţii în care se poate acţiona pentru sporirea eficienţei schimburilor comerciale externe ale României sunt:235 – evaluarea corectă a nivelului tehnico-economic al economiei naţionale şi al întreprinderilor componente, stabilirea potenţialului de export; – selectarea pe baza unor criterii de eficienţă economică a acelor sectoare industriale în care România are şanse reale de dezvoltare a producţiei pentru export şi sprijinirea ulterioară a acestor sectoare; – stimularea producătorilor din agricultură, indiferent care este forma de proprietate; – lărgirea exportului de servicii turistice, transporturi şi unele tehnici speciale de comerţ exterior; – reducerea costurilor de producţie şi creşterea productivităţii în acele sectoare economice orientate spre export, atât din domeniul public cât şi cel privat – condiţii egale şi sprijin egal sectorului particular faţă de cel de stat din economie (credite preferenţiale, sprijin bancar etc.); – optimizarea unor capacităţi de producţie la nivelul marilor întreprinderi; – susţinerea exportului printr-o activitate promoţională mult mai largă; – perfecţionarea managementului în comerţul exterior, al negocierii şi contractării operaţiunilor de export prin diferite tehnici.

235

A. Puiu – Op. cit.

114

ANEXA I236 GATT/OMC Acordul General pentru Tarife şi Comerţ este un tratat multilateral interguvernamental prin care ţările membre se obligă să respecte anumite principii şi reguli în domeniul relaţiilor comerciale; să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale şi să înlăture restricţiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora. Rezultă din această definiţie că obiectivul iniţial principal al GATT-ului a fost crearea de condiţii favorabile pentru desfăşurarea schimburilor comerciale între ţările membre. Acest obiectiv îşi păstrează valabilitatea şi în prezent. În ultimii 15-20 de ani însă, ca urmare a faptului că a crescut numărul ţărilor membre şi în special al ţărilor în curs de dezvoltare, atribuţiile şi obiectivele GATT-ului s-au lărgit, îndeosebi pe linia sprijinului dezvoltării comerţului exterior al acestora şi implicit a economiilor lor. Reiese aceasta din prevederile părţii a patra a GATT-ului, precum şi din faptul că au fost stabilite legături organizate cu UNCTAD-ul prin crearea de la 1 ianuarie 1968 a Centrului comun pentru comerţul internaţional GATT-UNCTAD. Condiţiile în care a fost elaborat şi a început să fie aplicat Acordul General pentru tarife şi Comerţ au determinat şi structura organizatorică iniţială deficitară a acestuia, corectată, treptat, pe parcursul activităţii sale. Deşi GATT-ul nu este o organizaţie internaţională, în practică el exercită atribuţiile unui organism internaţional, asigurând cadrul organizatoric corespunzător pentru negocierile comerciale, precum şi structura organizatorică menită să dea rezultatelor acestor negocieri forma unor instrumente legale. În prezent, activitatea GATT-ului se desfăşoară în cadrul următoarei structuri organizatorice: – Sesiunea părţilor contractante; – Consiliul reprezentanţilor; – Comitete şi grupe de lucru specializate pe probleme (permanente şi temporare); – Secretariatul. • Sesiunea părţilor contractante (membrii cu drepturi depline) este alcătuită din delegaţii tuturor ţărilor membre şi este forul suprem al GATT; se întruneşte, de regulă, odată pe an (sesiune ordinară) sau de mai multe ori pe an, la cererea părţilor contractante (sesiuni extraordinare). Are ca principale atribuţii: – dreptul şi obligaţia de a veghea la respectarea prevederilor Acordului General; – aprobă modificările şi completările aduse textului Acordului General; – aprobă prin vot (trimis prin corespondenţă) primirea de noi membri în GATT; – aprobă crearea de noi organe în structura organizatorică a GATT-ului şi le direcţionează activitatea. • Consiliul reprezentanţilor, alcătuit din reprezentanţii ţărilor membre cu drepturi depline, a început să funcţioneze în 1960 şi îşi exercită atribuţiile între sesiunile părţilor contractante, îndeplinind rolul de organ executiv. Are următoarele atribuţii mai importante: 236

Adaptat după N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995; A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992; A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 etc.

115

– îndrumă activitatea organelor din subordine (comitete, comisii şi grupe de lucru specializate pe probleme); – organizează negocierile pentru primirea de noi membri în GATT; – organizează consultări cu părţile contractante asupra diverselor aspecte ale evoluţiei schimburilor comerciale reciproce; – elaborează, cu sprijinul organelor din subordine, recomandări pentru Sesiunea părţilor contractante în legătură cu problemele înscrise pe ordinea de zi a acestora. • Comitetele şi grupele de lucru specializate pe probleme asigură activitatea permanentă a Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredinţate, fie de către Sesiunea părţilor contractante, fie de către Consiliul reprezentanţilor. Concluziile şi recomandările lor sunt supuse aprobării organelor superioare. În afara comitetelor specializate cu activitatea permanentă pot fi create şi comitete cu activitatea temporară (cum sunt, de pildă, Comitetele pentru organizarea negocierilor comerciale din cadrul rundelor, organizate periodic de către GATT), a căror misiune încetează odată cu terminarea acţiunii pentru care au fost create. • Secretariatul GATT, cu sediul la Geneva, îndeplineşte funcţii administrative ce rezultă din activitatea celorlalte organe ale GATT-ului şi este condus de un director general. El sprijină derularea rundelor de negocieri organizate de GATT şi publică rezultatele acestora. Acordă asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare. Din 1964, mai face parte din structura organizatorică a GATT-ului şi Centrul de comerţ internaţional, care din 1968 a devenit Centrul comun de comerţ internaţional GATT-UNCTAD. ▀ Principalele prevederi ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ Textul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ a suferit pe parcursul existenţei sale, o serie de revizuiri şi completări impuse de condiţiile internaţionale postbelice, în continuă schimbare. În prezentarea principalelor prevederi ale GATT-ului se au în vedere şi aceste revizuiri şi completări. ♦ Din textul Acordului General se desprind o serie de principii fundamentale care trebuie să stea la baza relaţiilor comerciale dintre părţile contractante şi care au fost statornicite în practica activităţii GATT-ului. Acestea sunt următoarele: a) Principiul nediscriminării în relaţiile comerciale dintre părţile contractante. Aceasta înseamnă, în primul rând, că părţile contractante trebuie să-şi acorde reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată (art. I), iar, în al doilea rând, că trebuie să-şi acorde tratament naţional în materie de impozite şi reglementări interne (art. III). Ambele clauze se acordă în GATT pe cale multilaterală. Singura ţară membră a GATT care acordă clauza naţiunii celei mai favorizate şi tratamentul naţional pe cale bilaterală este SUA. b) Interzicerea de către părţile contractante, în relaţiile reciproce, a restricţiilor cantitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la importul şi exportul de mărfuri (art. XI). Aceasta înseamnă că părţile contractante nu trebuie să instituie sau să menţină la importul şi exportul reciproc de mărfuri restricţii de ordin cantitativ, cum sunt contingentele, licenţele de import şi export, interdicţiile sau orice alte măsuri cu efecte similare. De la aceste două principii sunt admise, după cum se va vedea, unele derogări.

116

c) Aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) în relaţiile comerciale dintre părţile contractante, în măsura în care, în anumite situaţii, acestea sunt admise (ca derogări de la principiul “b”) (art. XIII). De aici rezultă că, atunci când, în anumite situaţii, sunt admise restricţii de ordin cantitativ sau alte bariere netarifare, ele trebuie să fie aplicate fără discriminare, adică în aceleaşi condiţii faţă de toate părţile contractante. d) Eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în relaţiile comerciale dintre părţile contractante (art. XIV). Din prevederile art. XIV rezultă că părţile contractante trebuie să elimine sau să limiteze subvenţiile de export în măsura în care acestea afectează serios, direct sau indirect, interesele comerciale ale celorlalte părţi contractante. În astfel de situaţii, părţile contractante sunt obligate să procedeze periodic la examinarea cazurilor concrete şi dacă se face dovada că practicarea unor subvenţii de export de către unele părţi contractante aduce importante prejudicii altor părţi contractante, primele sunt obligate să înlăture sau să limiteze aplicarea subvenţiilor respective. e) Protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină să se facă, în principiu, numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă prohibite (art. XI) şi (art. VII). f) Folosirea consultărilor de către părţile contractante pentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora (art. XXII). Cu alte cuvinte, părţile contractante au dreptul să folosească consultările şi obligaţia de a răspunde la aceste consultări pentru a se rezolva pe această cale diferendele de ordin comercial dintre ele. g) Adoptarea deciziilor de către părţile contractante prin consens general; deciziile se supun la vot numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea unei dintre părţile contractante, fiecare dispunând de un singur vot. Prevederile Acordului, precum şi practica îndelungată a GATT-ului, au statornicit şi unele excepţii sau derogări de la principiile fundamentale, dintre care, mai importante sunt următoarele: a) Recunoaşterea sistemului preferinţelor vamale în vigoare la data semnării acordului, cu condiţia ca limitele acestor preferinţe în vigoare să nu fie extinse ulterior de către părţile contractante. Acestea vizau preferinţele instituie anterior de către metropole şi imperiile coloniale. b) Admiterea creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu tarife vamale externe comune, la care să participe două sau mai multe părţi contractante (art. XXIV), cu condiţia să nu fie instituite noi bariere (tarifare şi netarifare) faţă de celelalte părţi contractante. c) Negocierea de protocoale preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare, părţi contractante ale GATT, şi instituirea Sistemului generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoare ţărilor în curs de dezvoltare (ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate); negocierea Sistemului Global de Preferinţe Comerciale între ţări în curs de dezvoltare, membre ale Grupului celor 77, tot ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. d) Autorizarea ţărilor în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT – de a promova măsuri de politică comercială cu caracter protecţionist pentru apărarea economiei naţionale şi în special a industriei, de concurenţa puternică a ţărilor dezvoltate. Aceasta reprezintă o derogare de la mai multe principii fundamentale. Într-o anumită măsură, prevederile părţii a patra din GATT se înscriu şi ele ca derogări de la unele principii fundamentale în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT.

117

e) Admiterea temporară de restricţii cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte similare) în relaţiile comerciale dintre părţile contractante la importul unor produse care ar periclita producţia internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanţei de plăţi. ♦ Membrii GATT; accesiunea la GATT; retragerea din GATT Textul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ a fost autentificat, pe calea semnării unui act final, de către reprezentanţii a 23 de ţări (care l-au negociat) denumite membre fondatoare (Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhodezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China), fiind înscrise în preambulul acordului. De la semnarea acordului (octombrie 1974) şi până în septembrie 1993, numărul statelor membre la GATT a crescut de la 23 la 133 din care 111 părţi contractante şi 22 ţări membri de facto. Drept vot au numai părţile contractante. Membrii de facto sunt foste colonii pe teritoriul cărora au început să fie aplicate prevederile Acordului General pentru Tarife şi Comerţ înainte de câştigarea independenţei lor politice (prin intermediul metropolei – parte contractantă GATT) şi care, în virtutea prevederilor articolului XXVI din Acord, au dreptul, dacă doresc, să devină părţi contractante după câştigarea independenţei politice. Printre ţările contractante se numără în prezent şi foste ţări socialiste, între care şi România (1971). Cât priveşte retragerea din GATT, articolul XXXI din Acord precizează că orice parte contractantă are dreptul de a se retrage din GATT, atunci când doreşte acest lucru, cu condiţia să înştiinţeze în scris despre aceasta Secretariatul GATT-ului. Cererea de retragere intră în vigoare după expirarea a şase luni de la depunerea ei în Secretariat. ♦ Aderarea României la GATT; participarea ei la activitatea GATT-ului Acordând o atenţie deosebită dezvoltării relaţiilor comerciale cu toate ţările lumii, România şi-a manifestat interesul faţă de activitatea desfăşurată de GATT cu mulţi ani în urmă. Ea a participat în calitate de observator la GATT încă din anul 1957, la invitaţia Secretarului GATT, iar din iulie 1966, a fost stabilită o legătură cu caracter tehnic între Centrul de Comerţ Internaţional al GATT şi Camera de Comerţ şi Industrie a României. În iulie 1968 România a adresat oficial cererea de aderare la GATT ca membră cu drepturi depline. În noiembrie 1968, Consiliul reprezentanţilor a examinat cererea României şi a hotărât crearea unui grup de lucru (format din reprezentanţii a 27 ţări membre), care a negociat cu ţara noastră condiţiile de aderare. În octombrie 1971, Consiliul reprezentanţilor a adoptat în unanimitate raportul grupului de lucru, precum şi protocolul de aderare convenit. Conform practicii uzuale a GATT, protocolul de aderare a fost semnat apoi şi de România (15 octombrie 1971) şi, ca urmare, ţara noastră a devenit membră cu drepturi depline la GATT. Intrând în GATT ca membră cu drepturi depline, România beneficiază de o serie de avantaje, cu implicaţii pozitive asupra schimburilor noastre comerciale. a) Prin intrarea în GATT, România a obţinut pe cale multilaterală clauza naţiunii celei mai favorizate din partea ţărilor membre (cu excepţia SUA care acordă această clauză numai pe cale bilaterală şi din partea căreia a obţinut-o abia în 1975); în consecinţă, beneficiază de concesiile tarifare negociate în cadrul GATT, concesii care nu mai pot fi retrase unilateral de către părţile contractante (fără a-i acorda compensaţii echivalente). b) Admiterea României în GATT ca parte contractantă implică şi eliminarea treptată a restricţiilor cantitative discriminatorii la exportul de produse româneşti în ţările membre. 118

c) Ca orice parte contractantă, România are dreptul de a invoca prevederile Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi de a folosi mecanismul consultărilor bi şi multilateral din cadrul GATT pentru a-şi apăra interesele comerciale în eventualitatea în care anumite măsuri de politică comercială ale partenerilor din GATT i-ar aduce prejudicii. În acest sens, se fac precizări în mod expres în protocolul de accesiune a României la GATT. d) Prezenţa României în cadrul GATT ca membru cu drepturi depline îi oferă posibilităţi suplimentare pentru promovarea intereselor ei comerciale. România va putea participa direct la toate negocierile comerciale ce vor fi organizate în cadrul GATT şi va putea milita, în spiritul prevederilor GATT, pentru crearea de condiţii favorabile şi reciproc avantajoase în ce priveşte desfăşurarea relaţiilor comerciale cu părţile contractante. e) Datorită faptului că şi după instituţionalizarea UNCTAD-ului, GATT-ul a rămas principalul mecanism instituţional în care se dezbat şi se negociază facilităţile concrete în domeniul comerţului internaţional şi al politicii comerciale, România are posibilităţi lărgite de informare cu privire la acţiunile viitoare ale ţărilor membre în domeniul politicii comerciale, ceea ce îi va permite să adopte la momentul oportun măsurile corespunzătoare menite să-i apere interesele, fără a contraveni prevederilor GATT. Prezenţa României în GATT îi permite o mai mare adaptabilitate la condiţiile de desfăşurare a comerţului internaţional şi de promovare a schimburilor sale comerciale. f) În sfârşit, apartenenţa la GATT a României, ca ţară în curs de dezvoltare, îi oferă posibilitatea de a beneficia de măsurile speciale adoptate de părţile contractante în favoarea acestui grup de ţări, potrivit prevederilor părţii a patra din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Protocolul de aderare a României la GATT a înscris şi o serie de obligaţii ce revin ţării noastre, în schimbul avantajelor pe care le-a obţinut sau le va obţine din partea celorlalţi membri. Obligaţiile (angajamentele) României ce au fost înscrise sunt: a) România s-a angajat prin protocolul de accesiune să-şi sporească şi să-şi diversifice importurile de mărfuri din ţările membre ale GATT în acelaşi ritm în care vor creşte importurile totale. b) Prin protocolul de accesiune la GATT, România şi-a sumat anumite obligaţii în ce priveşte politica valutară pe care o va urma atâta vreme cât nu va fi membră a Fondului Monetar Internaţional, în sensul că va acţiona în problemele valutare în conformitate cu spiritul Acordului General. În toamna anului 1972, România a fost primită ca membră atât la Fondul monetar Internaţional, cât şi la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, fiind în felul acesta obligată să respecte statutul celor două organizaţii financiare internaţionale şi prevederile înscrise în protocolul de aderare la aceste organizaţii cu care colaborează GATT-ul.

119

ANEXA II237 UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare Instituţionalizarea UNCTAD: structura organizatorică şi principalele atribuţii. “Grupul celor 77”. Ideea convocării unei conferinţe care să dezbată problemele comerţului mondial şi să pună bazele unei organizaţii internaţionale a comerţului a apărut încă din primii ani postbelici. Din iniţiativa ONU, la începutul anului 1948, a fost convocată la Havana o astfel de conferinţă care s-a soldat cu adoptarea statutului viitoarei Organizaţii Internaţionale a Comerţului (Carta de la Havana), dar neratificarea acestui document de către parlamentele ţărilor semnatare a dus la eşuarea acestei prime încercări pe linia creării unei instituţii specializate a comerţului. Eşecul acestei prime încercări nu adus la abandonarea ideii unei conferinţe mondiale a comerţului. Ca urmare a unor eforturi stăruitoare desfăşurate în această direcţie de către ţările în curs de dezvoltare şi cele socialiste, în decembrie 1962, Adunarea Generală a ONU (Sesiunea a XVII-a) a adoptat hotărârea privind convocarea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. Prima Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare şi-a desfăşurat lucrările la Geneva în lunile martie-iunie 1964. La recomandarea acesteia, Adunarea Generală a ONU (Sesiunea a XIX-a) a adoptat, la 30 decembrie 1964, rezoluţia 1965 (XIX) prin care s-a instituţionalizat UNCTAD-ul ca organ al Adunării Generale a ONU. Aceasta constituie un pas important pe linia eforturilor depuse în direcţia creării unei organizaţii mondiale a comerţului al cărui principal obiectiv ar trebui să fie normalizarea desfăşurării comerţului internaţional şi transformarea lui într-un instrument al dezvoltării economice. UNCTAD-ul are menirea să joace un rol important pe linia extinderii colaborării economice internaţionale şi a atenuării decalajelor care despart ţările în curs de dezvoltare de cele puternice industrializate. Structura organizatorică a UNCTAD şi principalele atribuţii Membrii ai UNCTAD sunt toate ţările membre ale ONU, sau ale uneia din instituţiile sale specializate. Rezoluţia 1965/XIX adoptată, la 30 decembrie 1964, de către Adunarea Generală a ONU, a stabilit următoarea structură organizatorică a UNCTAD: Sesiunea, Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare, în subordinea căruia activează o serie de comisii permanente şi grupe de lucru, Secretariatul şi Comitetul de conciliere. Sesiunea UNCTAD În conformitate cu statutul de organizare, UNCTAD-ul s-a întrunit în sesiuni din patru în patru ani sau din trei în trei ani, după cum urmează: în 1964 la Geneva (I), în 1968 la New-Delhi (II); în 1972 la Santiago de Chile (III), în 1976 la Nairobi (IV); în 1979 la Manila (V); în 1983 la Belgrad (VI); în 1987 la Geneva (VII); în 1992 la Cartagena (Columbia)(VIII). Principalele atribuţii ale Sesiunii UNCTAD sunt următoarele: – să iniţieze măsuri care să favorizeze expansiunea comerţului mondial în scopul impulsionării dezvoltării economice a tuturor ţărilor şi, în primul rând, a celor în curs de dezvoltare; 237

Adaptat după N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995; A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992; A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 etc.

120

– să iniţieze măsuri care să favorizeze dezvoltarea comerţului între ţări cu nivele economice diferite, între ţări în curs de dezvoltare şi între ţări cu sisteme economice şi sociale diferite; – să elaboreze principii şi politici privind comerţul internaţional şi problemele conexe ale dezvoltării economice şi propuneri pentru aplicarea în practică a acestora, care să ţină seama de deosebirile dintre sistemele economice şi nivelurile de dezvoltare economică ale statelor membre; – să urmărească şi să faciliteze coordonarea activităţii altor instituţii aparţinând sistemului Naţiunilor Unite în domeniul comerţului internaţional şi problemelor conexe ale dezvoltării economice şi să colaboreze în această privinţă cu Adunarea Generală a ONU şi cu ECOSOC; – să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale ONU, în vederea negocierii şi adoptării de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerţului internaţional; – să contribuie la organizarea politicilor guvernelor şi grupărilor economice regionale în materie de comerţ şi dezvoltare; – să examineze în lumina experienţei dobândite eficacitatea şi evoluţia viitoare a mecanismelor sale internaţionale în scopul de a recomanda schimbările şi perfecţionările ce se impun şi care trebuie să fie supuse aprobării Adunării Generale a ONU. Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare Este un organ permanent al Conferinţei şi acţionează în intervalul dintre sesiuni. La cea de a patra Sesiune a UNCTAD s-a hotărât ca acesta să fie deschis participării tuturor membrilor UNCTAD. Principalele atribuţii ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare sunt următoarele: exercită funcţii ce sunt de competenţa Conferinţei; în intervalul dintre Sesiunile UNCTAD urmăreşte punerea în aplicarea a recomandărilor, declaraţiilor rezoluţiilor şi altor hotărâri ale Conferinţei, luând în acest scop măsurile ce ţin de competenţa sa; iniţiază şi întocmeşte studii şi rapoarte în domeniul comerţului şi cu privire la problemele conexe ale dezvoltării; în funcţie de necesităţi, interguvernamentale a căror activitate are tangenţă cu atribuţiile sale şi pentru a stabili legături cu aceste organisme; îndeplineşte rolul de comitet pregătitor al Sesiunilor UNCTAD; în acest scop, el ia iniţiativa întocmirii documentelor necesare şi ordinii de zi provizorii a sesiunii şi face recomandări cu privire la data şi locul ţinerii acesteia; întocmeşte rapoarte pentru conferinţă şi o dare de seamă anuală cu privire la activitatea sa, pe care le prezintă Adunării Generale a ONU prin intermediul ECOSOC; în funcţie de necesităţi, face propuneri pentru crearea organismelor subsidiare menite să-i înlesnească îndeplinirea eficientă a activităţii ce-i revin. Comisii permanente, comitete şi grupe de lucru Ca organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare au acţionat următoarele comisii, comitete şi grupe de lucru: a) Comisia pentru produsele de bază, creată la prima sesiune a UNCTAD; în cadrul acesteia şi-au desfăşurat activitatea; subcomitetul permanent pentru produsele de bază; grupul permanent pentru produsele sintetice şi de înlocuire; comitetul pentru tungsten; comitetul interguvernamental special pentru programul integrat (creat la sesiunea a IV-a a UNCTAD şi care în 1980 şi-a încetat activitatea, sarcina sa fiind preluată la 1 ianuarie 1981 de Comisia pentru produsele de bază). b) Comisia pentru produsele manufacturate, creată la prima sesiune a UNCTAD;

121

c) Comitetul special pentru preferinţe, creat la cea de a doua sesiune a UNCTAD şi permanentizat la cea de a treia sesiune; în cadrul acestuia funcţionează grupul de lucru pentru regulile de origine; d) Comisia pentru invizibile şi finanţarea comerţului, creată la prima sesiune a UNCTAD; în cadrul ei a funcţionat grupul de lucru pentru reglementarea internaţională a transporturilor maritime; f) Comisia pentru transferul de tehnologie, creată la a doua sesiune UNCTAD şi în subordinea căreia a funcţionat Serviciul consultativ pentru transferul de tehnologie, instituit la sesiunea a patra a UNCTAD; g) Comisia pentru cooperare economică între ţările în curs de dezvoltare, creată la sesiune a patra a UNCTAD Secretariatul UNCTAD UNCTAD-ul are un secretariat permanent, care este condus de un Secretar general, numit de Secretariatul general al ONU şi confirmat de Adunarea Generală a ONU Sediul Secretariatului UNCTAD este la Geneva: El are un birou de legătură la sediul ONU de la New York.

122

ANEXA III238 Uniunea Europeană (UE) La 25 martie 1957, au fost desemnate, la Roma, două noi tratate de integrare de către aceleaşi şase ţări (Franţa, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1951, au pus bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Este vorba de Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi de Tratatul privind crearea Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (EURATOM). Ele se înscriu pe linia continuării procesului de integrare economică din europa occidentală, îndeosebi primul având o sferă de cuprindere mult mai largă decât Tratatul de la Paris din 1951, care a pus bazele CECO. Potrivit Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale, Comunitatea Economică Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea unei monede unice în interiorul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.  Prevederi vizând constituirea CEE/UE ♦ Prevederi care au vizat crearea uniunii vamale Înţelegând prin uniunea vamală un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi o politică comercială comună faţă de terţi, Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea acesteia următoarele: a) înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale în relaţiile comerciale dintre ţările semnatare, atât pentru produsele industriale, cât şi pentru produsele agricole; ca bază de pornire pentru reducerea acestora s-a stabilit să fie luate taxele vamale în vigoare la 1 ianuarie 1957; b) înlăturarea completă, dar treptată, în decursul aceleiaşi perioade de tranziţie, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului reciproc al ţărilor membre, pentru a se asigura o liberă circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii; c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, adică a unui regim similar de impozite interne (indirecte) pentru a nu fi discriminate produsele importate din ţările membre faţă de produsele autohtone; elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii; d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei de tranziţie prevăzută; aceasta implica, în primul rând, instituirea unui tarif vamal comun faţă de terţi, conceput de Tratatul de la Roma ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naţionale ale ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul de la Roma a mai prevăzut ca, odată cu instituirea tarifului vamal comun, să se armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica uniform de către acestea. ♦ Prevederi care au vizat crearea uniunii economice şi monetare În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre, respectiv fuziunea 238

Adaptat după N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995; A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992; A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 etc.

123

pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie a mărfurilor în cadrul comunităţii ci şi a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă, precum şi o convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice. Principalele prevederi înscrise iniţial în Tratatul de la Roma, pentru realizarea celei de-a doua etape în construcţia Comunităţii Economice Europene au fost: – înlăturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia forţei de muncă în cadrul comunităţii; – înlăturarea tuturor restricţiilor cu privire la circulaţia capitalurilor şi serviciilor în cadrul comunităţii – instituirea unei politici agricole comunitare, a unei politici energetice comunitare, a unei politici comune în domeniul transporturilor, investiţiilor, în domeniul monetar şi a unor măsuri comune pentru remedierea deficitelor din balanţele de plăţi. Un capitol special din Tratatul de la Roma (partea a IV-a), cu implicaţii asupra comerţului internaţional, este şi cel referitor la asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări la CEE, cu scopul oficial afirmat de a dezvolta cu acestea schimburile comerciale reciproce şi de a le sprijini pe linia dezvoltării economie şi sociale. Tratatul de la Roma nu a prevăzut în mod expres de la început şi alte măsuri importante pe linia realizării uniunii economice şi monetare (unificarea bugetară, a rezervelor valutare, etc.), sarcina aceasta revenind instituţiilor comunitare în funcţie de evoluţia evenimentelor interne şi internaţionale. Măsuri întreprinse în cadrul CEE pe linia realizării Uniunii Vamale şi înfăptuirii Uniunii Economice şi Monetare ♦ Liberalizarea schimburilor comerciale reciproce şi instituirea tarifului vamal comun faţă de terţi Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dar primele măsuri pentru traducerea în fapt a prevederilor lui au fost luate abia la 1 ianuarie 1959, anul 1958 fiind considerat un an de pretranziţie. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de dezarmare vamală în relaţiile reciproce dintre ţările semnatare ale Tratatului. Perioada de realizare a uniunii vamale a fost scurtată la zece ani (faţă de prevederea iniţială din Tratat de 12-15 ani) şi în funcţie de aceasta a fost adoptat şi pus în aplicare un calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale şi la o parte din produsele agricole (care nu au intrat sub incidenţa politicii agricole comunitare) care s-a încheiat la 1 iulie 1968. Paralel cu desfiinţarea integrală a taxelor vamale de import în relaţiile comerciale reciproce dintre ţările membre au fost înlăturate şi marea majoritate a restricţiilor cantitative, precum şi alte bariere netarifare, cu efecte similare, iar taxele vamale de export au fost desfiinţate integral încă din anul 1960. Totodată, au fost adoptate de către ţările membre aşa numitele contingente tarifare comunitare (au fost stabilite cantităţile de mărfuri exprimate fizic, fie valoric pe care ţările membre ale CEE le puteau importa din afara comunităţii cu scutire de plată a taxelor vamale de import), în conformitate cu angajamentele asumate de CEE în cadrul GATT. Concomitent cu reducerea treptată a taxelor vamale de import, au fost efectuate şi trei ajustări ale tarifelor vamale naţionale la nivelul tarifului vamal comun faţă de terţi. Cu alte cuvinte, la 1 iulie 1968, a fost pus în aplicare tariful vamal comun faţă de terţi. Se poate, deci, aprecia că la 1 iulie 1968 s-a realizat, în linii generale, primul obiectiv înscris în Tratatul de la Roma şi anume înfăptuirea uniunii vamale a CEE. Acest obiectiv a fost realizat doar în linii generale şi nu integral, din două motive:

124

– în primul rând, datorită faptului că până la 1 iulie 1968 nu au putut fi reglementate integral problemele comerţului cu produse agricole, atât în ce priveşte comerţul intracomunitar cu aceste produse, cât şi cel extracomunitar; – în al doilea rând, până la 1 iulie 1968, nu au putut fi luate toate măsurile pentru a se asigura o circulaţie liberă deplină a mărfurilor între partenerii din comunitate; (pentru realizarea acesteia era nevoie de înlăturarea tuturor obstacolelor netarifare, de armonizarea legislaţiilor vamale, fiscale şi administrative ale ţărilor membre, precum şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii). ♦ Reforma CEE (Cartea Albă, actul unic vest-european) şi realizarea pieţei unice interne. Tratatul asupra Uniunii Europene Discuţii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse nivele în perioada anilor 1983-1985 şi ele au scos la iveală puternice divergenţe de interese între ţările comunitare. În cele din urmă ele s-au finalizat printr-un compromis: adoptarea în iulie 1985 a aşa-numitei “Carte Albă” pentru desăvârşirea pieţei unice interne a CEE până la finele anului 1992. La începutul lunii decembrie 1985 a avut loc la Luxemburg o reuniune la nivel înalt a CEE, la care au participat şi reprezentanţii Spaniei şi Portugaliei (întrucât fuseseră semnate acordurile pentru aderarea acestora la CEE de la 1 ianuarie 1986), care a adoptat proiectele de reformă a CEE, Italia şi Danemarca rezervându-şi dreptul de a se pronunţa ulterior asupra acestor proiecte. Proiectele de reformă a CEE vizau, în principal, următoarele aspecte: – posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în cadrul organelor comunitare; – lărgirea atribuţiilor parlamentului vest-european; – creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar, financiar, tehnologic, mediul înconjurător şi politicilor sociale; realizarea unei uniuni economice şi monetare pe baza Sistemului Monetar European (SME) şi a unităţii de cont vest-european (ECU); – instituţionalizarea Consiliului European, care a funcţionat doar ca o reuniune formală a şefilor de state şi de guverne din ţările membre ale CEE; – întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al securităţii; – realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până în anul 1992. În februarie 1986 nouă ţări membre ale CEE (din cele 12) au semnat documentul privind reforma CEE, denumit “Actul Unic Vest-european”; Italia, Grecia şi Danemarca nu au semnat atunci acest document. Acordul privind reforma CEE trebuia să intre în vigoare după ratificarea lui de către parlamentele ţărilor membre, însă “Actul Unic Vest-european” a intrat efectiv în vigoare la 1 iulie 1987. Piaţa unică internă a CEE reprezintă, în fond, începutul realizării uniunii economice şi monetare în cadrul Comunităţii şi ea nu implică desfiinţarea entităţilor naţionale. Obiectivul acesteia constă în asigurarea condiţiilor ca, până la finele anului 1992 să circule libere în cadrul CEE mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile. Actul unic vesteuropean introduce noţiunea de “spaţiu fără frontiere” în cadrul CEE, înţelegându-se prin aceasta că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul comunităţii. Piaţa unică internă a început să funcţioneze efectiv de la 1 ianuarie 1993. Reforma Tratatului de la Roma, aşa cum a fost convenită în Cartea albă şi Actul unic Vest-european, implică şi realizarea altor obiective în afara pieţei unice interne, anume:

125

• coeziunea economică: crearea condiţiilor ca fiecare stat membru să facă efortul de a-şi conduce politica economică într-un mod convergent cu cele ale partenerilor săi din comunitate; • armonizarea politicii sociale: posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi implementa în toate ţările membre reglementări în domeniul social (vizând armonizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din ţările membre); • coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a tuturor ţărilor membre cu sprijinul multilateral al Comunităţii, inclusiv pe plan financiar; • cooperarea monetară: consolidarea Sistemului Monetar European la care să adere toate ţările membre ale CEE (ECU); • votul prin majoritatea calificată: să se înlocuiască principiul; repartizarea voturilor pe ţări în cadrul Consiliului ministerial al CEE (cei 12) fiind următoarea: Germania, Franţa, Italia, Anglia, câte 10 voturi fiecare; Spania 8 voturi; Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia câte 5 voturi fiecare; Danemarca, Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburgul 2 voturi; din totalul celor 76 de voturi, majoritatea calificată trebuie să fie de 54 de voturi, iar minoritatea de blocaj este de 23 de voturi; • sporirea competenţelor Parlamentului comunitar, care va fi ales prin vot universal direct şi care primeşte o putere de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu majoritatea calificată. Cartea Albă, adoptată de către organele comunitare în iulie 1985, a prevăzut 279 de măsuri privind înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale din calea circulaţiei mărfurilor. Toate aceste măsuri au fost puse în aplicare în perioada stabilită, şi începând cu 1 ianuarie 1993 CEE dispune şi aplică o procedură unică la frontierele cu ţările terţe privind comerţul extracomunitar şi de o totală liberă circulaţie în interior a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.  Instituţiile Comunităţilor Europene Statele care au ratificat tratatele de la Paris (1952 – CECO) şi Roma (1957 – CEE şi Euratom) au consimţit să delege părţi din suveranitatea lor unor organisme internaţionale independente, care reprezintă atât interesele naţionale cât şi interesele comunitare, fiind legate între ele prin raporturi de complementaritate care condiţionează procesul decizional. În cadrul Comunităţilor Europene au fost create şi funcţionează următoarele instituţii: Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Comunităţilor Europene, Curtea de justiţie, Curtea de Conturi şi Comitetul economic şi Social. 1) Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală a Comunităţii Europene şi reuneşte miniştrii celor 15 ţări membre în funcţie de problema înscrisă pe ordinea de zi: afacerile externe, agricultura, industria, transporturile, mediul înconjurător, cercetarea ştiinţifică şi tehnologică etc. Fiecare dintre ţările membre ale comunităţii deţine preşedinţia Consiliului de Miniştri, prin rotaţie, pentru o perioadă de 6 luni. Hotărârile Consiliului sunt pregătite de Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER), ajutat de către comitetele alcătuite din funcţionari ai ministerelor naţionale. Consiliul dispune şi de un Secretariat general, stabilit la Bruxelles, care pregăteşte şi execută hotărârile. Conform art. 145 al Tratatului de la Roma privind crearea CEE, Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale a statelor membre. Câmpul său de activitate s-a extins pe măsură ce Comunitatea i-a lărgit atribuţiile. Consiliul, adoptă norme juridice: regulamente, directive, decizii. El dispune de o putere cvasi-legislativă, pe care o împarte, în unele domenii precizate de Actul Unice European şi de Tratatul asupra Uniunii, cu Parlamentul European. El exercită, tot împreună cu Parlamentul European, puterea asupra 126

bugetului. El adoptă acordurile internaţionale negociate în prealabil de către Comisia Europeană. 2) Consiliul European s-a născut din practica iniţiată în 1974 de a se organiza regulat o întâlnire a şefilor de state sau guverne din Comunitatea Europeană, însoţiţi de miniştrii de externe ai ţărilor respective. Întâlnirile au loc în prezenţa preşedintelui şi a unuia din vicepreşedinţii Comisiei comunităţilor europene. Această practică a fost instituţionalizată prin Actul unic European în 1987. Din acel moment, Consiliul Europei sa reunit cel puţin de două ori pe an, din el făcând parte, ca membru de drept, preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Consiliul European este centrul care impulsionează principalele iniţiative politice ale Comunităţii şi organul de arbitraj al chestiunilor litigioase care nu au putut fi rezolvate de Consiliul de Miniştri. El abordează, de asemenea, problemele actualităţii internaţionale prin Cooperarea politică (CPE), mecanism de apropiere şi exprimare concertată a diplomaţilor statelor membre. 3) Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de control al Comunităţilor Europene, care participă, de asemenea, la procesul legislativ. Este ales prin sufragiu universal începând din iunie 1989 şi numără 518 deputaţi, aleşi din 5 în 5 ani (numărul de deputaţi pentru fiecare ţară membră este stabilit proporţional cu populaţia statelor). Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg. Cele 19 comisii ale sale, care pregătesc lucrările şedinţelor plenare, precum şi grupurile politice se reunesc de obicei la Bruxelles, iar Secretariatul său general funcţionează la Luxemburg. Parlamentul exercită, împreună cu Consiliul de miniştri, o funcţie legislativă. El participă la elaborarea directivelor şi reglementărilor comunitare, pronunţându-se asupra propunerilor Comisiei Europene şi invitând-o pe aceasta să-şi modifice propunerile pentru a ţine cont de poziţia Parlamentului. Actul Unic European, care a revizuit tratatele europene, a prevăzut o procedură implicând două lecturi în Parlament şi la Consiliul de Miniştri. Această procedură, numită procedură de cooperare, întăreşte puterile legislative ale Parlamentului într-un mare număr de domenii. Tratatul de la Maastricht (Olanda) a întărit rolul legislativ al Parlamentului, conferindu-i o putere de decizie alături de cea a Consiliului de Miniştri în câteva domenii: libera circulaţie a mâinii de lucru, piaţa internă, educaţia, cercetarea ştiinţifică, mediul înconjurător, reţele trans-europene, sănătate, cultură, protecţia consumatorului. Actul Unic European obligă Parlamentul să supună ratificării (“avizul conform”) încheierea de acorduri internaţionale de asociere sau cooptare de noi membri în Comunităţile Europene. Acest “aviz conform” a fost extins de Tratatul de la Maastricht şi asupra legislaţiei electorale uniforme, precum şi asupra cetăţeniei europene. Parlamentul împarte cu consiliul de Miniştri şi decizia asupra bugetului, putând să-l respingă. Parlamentul european este un for cu iniţiative şi este organismul de control democratic al activităţii Comunităţii. El are puterea de a demite Comisia comunităţilor europene prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de 2/3, putere de care Parlamentul nu s-a folosit încă. El controlează bunul mers al politicilor comunitare, bizuindu-se, între altele, pe rapoartele Curţii de Conturi. 4) Comisia Comunităţilor Europene este unul din organismele cheie ale sistemului instituţional comunitar. În urma Tratatului de fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967, Comisia este organismul comun al celor trei comunităţi europene: CECO, CEE şi Euratom. De la 1 ianuarie 1986 ea este compusă din 20 membri, dintre care: câte 2 pentru Franţa, Germania, Anglia, Italia şi Spania şi câte 1 un membru pentru fiecare din celelalte 7 state. Membrii săi sunt numiţi pe 5 ani, prin comun acord, de către statele respective şi odată cu

127

intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comisia a fost supusă unui vot de investitură din partea Parlamentului. Comisia beneficiază de o mare independenţă în exercitarea atribuţiilor sale: ea reprezintă interesele comunitare şi nu trebuie să se supună nici unei presiuni din partea statelor membre. Ea veghează în aplicarea reglementărilor şi directivelor adoptate de Consiliul de Miniştri şi poate recurge la atacarea în contencios în faţa Curţii de justiţie pentru a impune aplicarea dreptului comunitar. Dispune de monopolul iniţiativei legislative, este organ de gestiune şi execută deciziile luate de consiliu, dispune de ample puteri în aplicarea politicilor comunitare al căror buget îi este încredinţat (cercetare şi tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, coeziune regională etc.). Comisia dispune de autonomie financiară şi poate să-şi exercite prerogativele într-o deplină independenţă. 5) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene îşi are sediul la Luxemburg, fiind formată din 13 judecători asistaţi de 6 avocaţi generali. Toţi sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani prin comun acord de către statele membre. Independenţa lor este garantată. În esenţă, Curtea de justiţie are dublu rol: – verificarea compatibilităţii cu tratatele a actelor instituţiilor europene şi a guvernelor; – interpretarea sau validarea, la cererea unui tribunal naţional, a dispoziţiilor dreptului comunitar. Prin deciziile şi interpretările sale, curtea de justiţie favorizează naşterea unui adevărat drept european care se impune tuturor. Autoritatea judecăţilor Curţii, în domeniul dreptului comunitar, prevalează asupra celei a diferitelor tribunale naţionale. Din 1987, Curtea este asistată de către un tribunal de primă instanţă, care se ocupă în particular de contenciosul administrativ, ţinând de instituţii şi de litigiile dintre Comisia europeană şi întreprinderi, suscitate de reglementările concurenţiale. 6) Curtea de Conturi, creată prin tratatul din 22 iulie 1975, este compusă din 15 membri, desemnaţi pe o durată de 6 ani, prin comun acord de către statele membre. Ea verifică legalitatea şi buna desfăşurare a încasărilor şi cheltuielilor Comunităţii, precum şi buna gestiune financiară. Acţiunea sa în ansamblu se materializează prin alcătuirea unui raport anual, după încheierea fiecărui exerciţiu. Tratatul de la Maalstricht ridică Curtea de Conturi la rangul de a cincia instituţie a Comunităţii. 7) Comitetul Economic şi Social este organul care asistă Consiliul şi Comisia pentru afacerile de competenţa CEE şi Euratom. Acesta este format din membri reprezentând diferitele categorii sociale şi profesionale interesate. El trebuie consultat obligatoriu înainte de adoptarea unui număr de decizii şi poate, de asemenea, să dea avize din propria sa iniţiativă. În ce priveşte afacerile CECO, Comisia este asistată de un Comitet Consultativ, format din 96 de membri reprezentând producători, muncitorii, utilizatorii şi comercianţii de cărbune şi oţel. Comitetul Economic şi Social, ca şi Comitetul Consultativ, permite o asociere activă a mediilor profesionale şi sindicale la dezvoltarea Comunităţii. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1 noiembrie 1993) în cadrul Uniunii Europene au apărut noi instituţii Comunitare. Astfel, au apărut: Comitetul Regiunilor care va juca rol de consultant în cadrul Comisiei în probleme de interes specific, veghind îndeosebi asupra implementării principiului subsidiarităţii; Comitetul politic, alcătuit din diplomaţi care supervizează politica externă şi de securitate; Europolul care reprezintă un sistem de interconectare a serviciilor de poliţie – cu sediul la Haga (Olanda); Ombudsman – care gestionează petiţiile referitoare la o slabă administrare la nivel comunitar (în domeniul justiţiei şi afacerilor interne); Agenţia Europeană pentru Mediul Înconjurător, cu sediul la Copenhaga (Danemarca); Oficiul pentru Armonizare în 128

Piaţa internă (mărci, desene, modele) cu sediul în Spania; Agenţia Europeană pentru verificarea medicamentelor cu sediul la Londra (Anglia); Oficiul pentru inspecţia Sanitară şi Fitosanitară, cu sediul în Irlanda; Fundaţia Europeană pentru Formare, cu sediul la Torino (Italia); Centrul European pentru dezvoltarea Formaţiei Profesionale, cu sediul la Salonic (Grecia); Agenţia pentru Sănătate şi Securitatea Muncii, cu sediul în Spania; Centrul pentru traduceri al organelor Uniunilor Europene, cu sediul la Luxemburg; Observatorul European al Drogurilor, cu sediul la Lisabona (Portugalia); Curtea de Apel Comună privind Brevetul Comunitar, care se va ocupa de reglementarea litigiilor produse în materie de contrafaceri şi de validitate a brevetelor comunitare.

129

ANEXA IV239 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) Iniţiativa creării AELS a revenit Angliei, ale cărei interese au determinat-o să respingă iniţial ideea participării la CEE. Tratatul de constituire a AELS s-a semnat la Stockholm în noiembrie 1959 de către următoarele şapte ţări: Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia, Austria şi Portugalia şi intrat în vigoare în cursul anului 1960. În 1963 s-a asociat la AELS, Finlanda, iar la 1 martie 1971, Islanda a intrat ca membră cu drepturi depline. În august 1991 a aderat la AELS şi Liechtnstein. Tratatul cuprinde următoarele prevederi mai importante: a) desfiinţarea treptată, până la 1 ianuarie 1970, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la importul de produse industriale în relaţiile comerciale dintre ţările membre; de asemenea s-a prevăzut ca dezarmarea vamală şi înlăturarea restricţiilor cantitative să nu se extindă şi asupra produselor agriculturii şi pisciculturii; b) în relaţiile comerciale cu terţii s-a prevăzut ca ţările membre să desfăşoare o politică comercială independentă; c) tratatul a prevăzut şi înfiinţarea unor organe de conducere care să vegheze la aplicarea în practică a prevederilor lui, organe care nu au un caracter supranaţional (Consiliul Ministerial, Comitetul delegaţiilor permanenţi, Comitetele permanente ale AELS, Secretariatul AELS). La 31 decembrie 1966 au fost complet desfiinţate taxele vamale de import la produsele industriale în relaţiile comerciale reciproce, adică cu trei ani mai devreme faţă de prevederile tratatului. În aceeaşi perioadă de timp au fost luate măsuri pe linia înlăturării treptate a restricţiilor cantitative în comerţul reciproc cu produse industriale. Dezarmarea vamală şi liberalizarea schimburilor comerciale în cadrul AELS nu s-a soldat, aşa cum s-a prevăzut iniţial, cu o intensificare a schimburilor reciproce. Mai mult decât atât, după cum rezultă din datele statistice publicate, unele ţări din AELS (Austria, Elveţia, Anglia) au întreţinut legături comerciale mai intense cu ţările din CEE.

239

Adaptat după N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995; A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992; A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 etc.

130

BIBLIOGRAFIE

1. Balassa, B. – Industrial Protection in the Developed Countries, World Economy, nr. 2/1984 Barelier, A., coord. – Expoerter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 Barelier, A., coord. – Exporter, Pratique du commerce international, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 4. Burciu, A. – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Pasul Sabatier”, Toulouse, 1996 5. Ciobanu, Gh. – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 6. Défossé, G. – Les exportations françaias et leur financement, PUF, Pres Universitaires de France, Paris, 1982 7. Fota, C., coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 8. Gaftonic, S. – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995 9. Joffre, P. – Encyclopédie de gestin, vol. I-III, Ed. Economica, Paris, 1989 10. Kennen, P. – The International Economy, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1985 11. Kingsburg, G. – An introduction to World Financial Market, Open University, 1996 12. Lindert, P. H. – Economie internationale, Ed. Economica, Paris, 1985 13. Monod, D. P. – Moyens et techniques de paiement internationaux, 2e Edition, Ed. ESKA, Paris, 1995 14. Mourier, P. – Euromarketing, Editions d’organisation, 1989 15. Pomfret, R. – International Trade: an Introduction to Theory and policy, Basil Blackwell, Inc., Cambridge Center, USA, 1991 16. Popa, I., coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 17. Puiu, A. – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 18. Samuelson, P. A. – Economics, Ed. McGrow-Hill Book, ediţia a 14-a, New York, 1992 19. Simon, Y. – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988 20. Stănescu, S. N. – Decalaje economice ale lumii contemporane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1980 21. Sută, N. coord. – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Cers, 1992; Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, 1995. 22. Verzariu, P. – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 23. *** – Buletin Statistic, nr. 26-27/1998 al CCI, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului 24. *** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993 25. *** – Regulile INCOTERMS, CCI Paris, 1990 26. *** – UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997; GATT/OMC Report 1997 etc. 2. 3.

131