Cursul Iii

CURSUL III TRANSPORTUL SUBSTANŢELOR PRIN MEMBRANA CELULARĂ Lichidul extracelular conţine o cantitate mare de ioni de sodiu, însă o cantitate mică de ioni de potasiu. În cazul lichidului intracelular este întâlnită situaţia opusă. De asemenea, lichidul extracelular conţine o cantitate mare de ioni de clor, în timp ce în lichidul intracelular cantitatea este redusă. Însă concentraţiile fosfaţilor şi proteinelor din lichidul intracelular sunt mult mai mari decât în lichidul extracelular. Aceste diferenţe sunt importante pentru viaţa celulei.

Bariera lipidică membranare de transport

a

membranei

celulare

şi

proteinele

Structura membranei (delimitează fiecare celulă a organismului) este alcătuită aproape în întregime dintr-un bistrat lipidic (conţine însă şi numeroase molecule proteice, multe străbat integral membrana). Bistratul lipidic nu este miscibil nici cu lichidul extracelular şi nici cu lichidul intracelular (constituie o barieră în calea deplasării moleculelor de apă şi a substanţelor hidrosolubile între compartimentele lichidiene extracelular şi intracelular), totuşi unele substanţe (în special substanţele liposolubile) pot străbate bistratul lipidic, difuzând direct prin membrană. Moleculele proteice membranare au proprietăţi diferite în ceea ce priveşte transportul substanţelor (structurile moleculare întrerup continuitatea bistratului lipidic, constituind o cale alternativă de penetrare a membranei celulare). Majoritatea proteinelor integrale de membrană pot astfel funcţiona ca proteine de transport. Proteinele funcţionează în moduri diferite. Unele prezintă canale (pori) care permit astfel deplasarea liberă a apei, precum şi a anumitor ioni sau molecule, acestea sunt denumite proteine-canal. Altele, denumite proteine de transport, formează legături cu molecule sau ioni care urmează a fi transportaţi ulterior în urma modificărilor conformaţionale reversibile (moleculele proteice deplasează aceste substanţe prin spaţiile interstiţiale spre partea opusă a membranei). Atât proteinele-canal cât şi proteinele de transport sunt de obicei foarte selective în ceea ce priveşte tipurile de molecule şi ioni cărora le permit să traverseze membrana. Difuziune versus transport activ Transportul prin membrana celulară fie direct, fie mediat de proteine, se produce prin unul din următoarele procese elementare: difuziune sau transport activ. Difuziunea defineşte deplasarea aleatorie a moleculelor de substanţă prin spaţiile intermoleculare de la nivelul membranei sau prin combinarea cu o proteină de transport. Energia necesară procesului de difuziune este energia cinetică a moleculelor de substanţă. Transportul activ presupune deplasarea ionilor sau a altor substanţe prin membrană în asociere cu o proteină de transport care permite deplasarea substanţei împotriva unui gradient energetic (ex. dintr-o zonă cu concentraţie scăzută spre o zonă cu concentraţie ridicată). Această deplasare necesită o sursă suplimentară de energie în afară de energia cinetică. Difuziunea Toate moleculele şi ionii din lichidele organismului (inclusiv moleculele de apă şi de substanţe dizolvate) se află în continuă mişcare, fiecare particulă deplasându-se independent de celelalte. Această mişcare continuă a moleculelor în lichide sau gaze este denumită difuziune. Ionii difuzează la fel ca şi moleculele.

Difuziunea prin membrana celulară Difuziunea prin membrana celulară este împărţită în două subtipuri denumite: difuziune simplă şi difuziune facilitată. Difuziunea simplă se referă la deplasarea moleculelor sau ionilor printr-o deschidere membranară sau prin spaţiile intermoleculare fără ca aceştia să interacţioneze cu proteine membranare de transport. Rata difuziunii este determinată de cantitatea de substanţă disponibilă, de energia cinetică a moleculelor şi de numărul şi dimensiunile deschiderilor membranare prin care ionii şi moleculele se pot deplasa. Difuziunea facilitată necesită interacţiunea moleculelor cu o proteină de transport. Aceasta are rol adjuvant în transportul moleculelor sau ionilor prin membrana celulară prin formarea de legături chimice cu aceştia, iar complexul rezultat traversează membrana. Difuziunea simplă prin membrana celulară se poate produce pe două căi: 1) prin spaţiile interstiţiale ale bistratului lipidic, dacă substanţa care difuzează este liposolubilă şi 2) prin canalele hidrice delimitate de unele proteine mari de transport. Difuziunea substanţelor liposolubile prin bistratul lipidic Liposolubilitatea este unul dintre cei mai importanţi factori care determină viteza cu care difuzează o substanţă prin bistratul lipidic (ex. gradul de liposolubilitate al oxigenului, azotului, bioxidului de carbon, alcoolului este mare, astfel încât aceste substanţe se pot dizolva direct în bistratul lipidic şi pot difuza prin membrana celulară în acelaşi mod în care difuziunea substanţelor hidrosolubile (solvaţilor) se produce într-o soluţie apoasă). Rata difuziunii este direct proporţională cu liposolubilitatea. În acest fel pot fi transportate cantităţi mari de oxigen (oxigenul pătrunde în interiorul celulelor ca şi cum membrana celulară n-ar exista. Difuziunea apei şi a altor molecule insolubile în lipide prin proteinele-canal Chiar dacă apa este insolubilă în lipidele membranare, aceasta străbate cu uşurinţă canalele proteice care traversează integral membrana. Alte molecule insolubile în lipide pot străbate porii proteinelor-canal în acelaşi mod ca şi moleculele de apă, dacă sunt hidrosolubile şi dacă au dimensiuni suficient de mici. Difuziunea prin proteinele-canal şi porţile acestor canale Canalele proteice au două caracteristici distinctive: 1) au permeabilitate selectivă şi 2) multe dintre canale pot fi deschise sau închise de porţi (canale cu poartă). Permeabilitatea selectivă a canalelor proteice Multe dintre canalele proteice sunt înalt selective. Selectivitatea se datoreză caracteristicilor intrinseci ale canalului (diametrul, forma şi natura sarcinilor electrice şi a legăturilor chimice existente de-a lungul suprafeţelor interne). Canalul de sodiu are diametrul 0,3-0,5 nm, suprafeţele interne sunt puternic electronegative (electronegativitatea poate atrage în aceste canale ionii de sodiu deshidrataţi care au dimensiuni reduse, separând astfel ionii de sodiu de moleculele de apă care-i hidratează). După pătrunderea în canale, ionii de sodiu difuzează în oricare direcţie în conformitate cu legile difuziunii (canalul de sodiu prezintă selectivitate pentru pasajul ionilor de sodiu). În mod contrar, alte canale proteice sunt selective pentru transportul ionilor de potasiu (canalele au dimensiuni mai mici comparativ cu canalele de sodiu (0,3nm), însă nu au încărcătură electrică negativă, iar legăturile chimice pe care le conţin sunt diferite). De aceea, nu există o forţă puternică care să atragă ionii în canale, iar ionii de potasiu nu sunt separaţi de moleculele de apă care-i hidratează. Porţile canalelor proteice Existenţa unor porţi ale canalelor proteice asigură o modalitate de control a permeabilităţii pentru ioni a acestor canale. Se consideră că unele porţi reprezintă extensii ale moleculei proteinei de transport, care pot închide poarta canalului sau o pot deschide în urma unor modificări conformaţionale ale moleculei proteice.

Deschiderea şi închiderea porţilor este controlată prin două mecanisme principale: 1) reglarea prin voltaj (potenţialul electric între cele două suprafeţe ale membranei celulare) şi 2) reglarea chimică (prin ligand). Porţile altor canale proteice se deschid în cazul legării unei substanţe chimice (ligand). Unul dintre cele mai importante exemple de reglare chimică a permeabilităţii unui canal este canalul acetilcolinic (acetilcolina deschide poarta acestui canal descoperind un por cu sarcină negativă care permite trecerea moleculelor neutre sau a ionilor pozitivi. Această poartă are rol important în transmiterea impulsurilor nervoase între neuroni şi de la neuroni spre celulele musculare pentru a induce contraţia musculară. Canale deschide versus canale închise La nivelul canalului, curentul electric este condus conform legii “totul sau nimic” (poarta canalului se deschide şi se închide brusc).

Difuziunea facilitată Difuziunea facilitată este denumită şi difuziune mediată de proteinele de transport (substanţele transportate astfel străbat membrana cu ajutorul unei proteine specifice de transport). Proteina de transport facilitează difuziunea acestor substanţe de partea opusă a membranei celulare. Printre substanţele cele mai importante care străbat membranele celulare prin difuziune facilitată se numără glucoza şi majoritatea aminoacizilor.

Factori care influenţează rata netă a difuziunii Multe substanţe pot difuza prin membrana celulară. Este importantă rata netă de difuziune a substanţei în direcţia dorită. Aceasta este determinată de mai mulţi factori. 1) influenţa diferenţei de concentraţie asupra difuziunii nete printr-o membrană (rata cu care substanţa difuzează spre interior este proporţională cu concentraţia moleculelor din exterior, iar rata cu care moleculele difuzează spre exterior este proporţională cu concentraţia moleculelor respective la interior); 2) influenţa potenţialului electric membranar asupra difuziunii ionilor - potenţialul Nernst (dacă este aplicat un potenţial electric transmembranar, sarcinile electrice ale ionilor determină deplasarea acestora prin membrană chiar dacă nu există nici o diferenţă de concentraţie care să inducă mişcarea); 3) influenţa gradientului transmembranar de presiune; 4) osmoza prin membrane cu permeabilitate selectivă – difuziunea netă a apei (substanţa cea mai abundentă care difuzează prin membrana celulară este apa). În mod normal, cantităţile care difuzează în ambele direcţii sunt atât de bine echilibrate încât nu există o deplasare netă a apei. De aceea volumul celulei rămâne constant. În anumite condiţii însă poate apărea de-o parte şi de alta a membranei o diferenţă de concentraţie a apei într-un mod similar cu apariţia diferenţelor de concentraţie ale altor substanţe. În această situaţie se realizează deplasarea netă a apei prin membrana celulară conducând la mărirea sau la micşorarea celulei, în funcţie de sensul deplasării. Procesul deplasării nete a apei cauzate de diferenţa de concentraţie a acesteia este denumit osmoză (ex. de osmoză: moleculele de apă pot străbate cu uşurinţă membrana celulară în ambele sensuri, în timp ce ionii de sodiu şi clor pot traversa membrana numai cu dificultate).

Presiunea osmotică Valoarea exactă a presiunii necesară pentru întreruperea osmozei este denumită presiunea osmotică Importanţa numărului particulelor osmotic active (importanţa concentraţiei molare) pentru valoarea presiunii osmotice Presiunea osmotică exercitată de particulele din soluţie, indiferent dacă acestea sunt molecule sau ioni, este determinată de numărul de particule din unitatea de volum lichidian şi nu de masa particulelor. Fiecare particulă din soluţie, indiferent de masa acesteia, exercită în

medie aceeaşi presiune asupra membranei. Factorul care determină presiunea osmotică a unei soluţii este numărul de particule din soluţie (concentraţia molară, dacă este o moleculă nedisociată). Osmolaritatea Pentru a exprima concentraţia particulelor dintr-o soluţie se utilizează în loc de grame unitatea de măsură denumită “osmol”. Osmolaritatea reprezintă concentraţia osmolară exprimată ca osmoli/lde soluţie. Un osmol reprezintă 1 echivalent gram (mol) din solvat nedisociabil osmotic activ. În mod contrar, dacă un solvat disociază în doi ioni, 1 echivalent gram din solvatul respectiv devine egal cu 2 osmoli, deoarece numărul particulelor osmotic active este în această situaţie de două ori mai mare decât în cazul solvatului care nu disociază. O soluţie care conţine 1 osmol de solvat dizolvat la fiecare litru de apă are osmolaritatea de 1 osmol per litru, iar o soluţie care conţine 1/1000 osmol dizolvat la fiecare litru are osmolaritatea de 1 mOsm/l. Osmolaritatea normală a lichidului inracelular şi extracelular este de aprox. 300 mOsm/l. Legătura dintre osmolaritate şi presiunea osmotică Osmolaritatea este cea care determină presiunea osmotică (în cazul soluţiilor diluate cum sunt lichidele organismului, acest parametru este utilizat în aproape toate studiile fiziologice). La temperatura normală a corpului, o concentraţie de 1 osmol/l va produce în soluţie o presiune osmotică de 19.300 mmHg. Corespunzător, o concentraţie de 1mOsm/l este echivalentul unei presiuni osmotice de 19,3 mmHg. Înmulţind această valoare cu concentraţia de 300 mOsm a lichidelor organismului se obţine presiunea osmotică totală a acestora, care este 5.790 mmHg (în realiate este aprox. 5.500 mmHg, cauza este faptul că mulţi dintre ionii prezenţi în lichidele organismului, ex. ionii de sodiu şi clor, prezintă o atracţie reciprocă puternică, în consecinţă aceştia nu se pot deplasa complet liberi prin lichide şi nu-şi pot exercita în întregime potenţialul osmotic).

Transportul activ al substanţelor prin membrane Este important ca în celulă concentraţiile ionilor să fie menţinute la valori foarte scăzute (nu se realizează numai prin difuziune simplă, deoarece difuziunea simplă conduce în final la echilibrarea concentraţiilor ionice între cele două compartimente delimitate de membrană). Consumul de energie determină deplasarea în exces a ionilor de potasiu spre interiorul celulei şi a ionilor de sodiu spre exteriorul acesteia. Când o membrană celulară deplasează molecule sau ioni împotriva unui gradient de concentraţie (sau gradient electric sau de presiune), procesul este denumit transport activ (ex. de substanţe care sunt transportate activ la nivelul membranelor celulare: ionii de sodiu, potasiu, calciu, fier, hidrogen, clor, iod, urat, diferite glucide, majoritatea aminoacizilor). Transportul activ primar şi transportul activ secundar În transportul activ primar, energia este obţinută din scindarea adenozin trifosfatului (ATP) sau a altor compuşi care conţin legături fosfat-macroergice. În transportul activ secundar, energia este oţinută din gradientul transmembranar de concentraţie al unei molecule secundare sau al unor ioni, gradient realizat prin acţiunea transportului activ primar. În ambele cazuri, transportul este realizat de proteine de transport care străbat integral membrana celulară, ca în cazul difuziunii facilitate. În cazul transportului activ, proteina de transport este capabilă să transfere o parte din energie substanţei transportate pentru a o deplasa împotriva gradientului electrochimic.

Transportul activ primar Pompa de sodiu-potasiu Printre substanţele care sunt transportate prin transport activ primar se numără ionii de sodiu, potasiu, calciu, hidrogen, clor, precum şi alţi ioni. Mecanismul de transport activ a fost studiat pe larg în cazul pompei de sodiu-potasiu + (Na – K+), care pompează ionii de sodiu în spaţiul extracelular şi simultan deplasează ionii de potasiu de la exteriorul spre interiorul celulelor. Pompa sodiu – potasiu este responsabilă atât pentru menţinerea diferenţelor transmembranare de concentraţie pentru ionii de sodiu şi potasiu, cât şi pentru menţinerea unei încărcături negative în interiorul celulei. Pompa sodiu – potasiu stă şi la baza funcţionării nervilor, contribuind la transmiterea impulsurilor nervoase la nivelul întregului sistem nervos. Modul în care funcţionează pompa este următorul: când doi ioni de potasiu se leagă la nivelul segmentului extracelular al proteinei şi trei ioni de sodiu la nivelul segmentului intracelular, este activată funcţia ATP-azică a pompei. Urmează scindarea unei molecule de ATP cu formarea de adenozin difosfat (ADP) şi eliberarea energiei stocate în legătura macroergică scindată. Se consideră că această energie determină producerea de modificări conformaţionale şi chimice ale proteinei de transport, rezultatul fiind eliberarea celor trei ioni de sodiu în spaţiul extracelular şi a celor doi ioni de potasiu în spaţiul intracelular. Importanţa pompei Na+ – K+ pentru controlul volumului celular Una dintre cele mai importante funcţii ale pompei Na+ – K+ este controlul volumului celular (în absenţafuncţionării acestei pompe, majoritatea celulelor organismului şi-ar mări volumul până când s-a produce liza acestora. Mecanismul de control al volumului celular este următorul: în interiorul celulei se găsesc numeroase proteine şi alte molecule organice care nu pot părăsi celula (majoritatea sunt încărcate negativ, atrăgând astfel numeroşi ioni pozitivi, în special de sodiu şi potasiu). Toate aceste molecule şi ioni detrmină pătrunderea prin osmoză a apei în celulă. Dacă aceste procese nu sunt controlate, celula îşi va mări volumul continuu până în momentul în care se va liza. Mecanismul normal pentru prevenirea acestui eveniment este reprezentat de funcţionarea pompei Na+ – K+. Acest dispozitiv pompează trei ioni de sodiu în spaţiul extracelular pentru fiecare doi ioni de potasiu pompaţi în spaţiul intracelular. Membrana este mult mai puţin permeabilă pentru ionii de sodiu decât pentru ionii de potasiu, astfel încât odată ce ionii de sodiu se găsesc în afara celulei , aceştia au tendinţa puternică de a se acumula la acest nivel. Astfel, se produce o pierdere netă de ioni spre exteriorul celulei, fapt ce iniţiază deplasarea prin osmoză a apei din celulă spre spaţiul extracelular. Dacă volumul unei celule începe să crească (dintr-o cauză oarecare), acest eveniment activează pompa Na+ – K+ transportând un număr mare de ioni în afara celulei, apa deplasându-se odată cu aceştia. Astfel pompa Na+ – K+ realizează supravegherea continuă a volumului celular, intervenind pentru menţinerea constantă a acestuia. Natura electrogenă a pompei Na+ – K+ Faptul că pompa Na+ – K+ deplasează trei ioni de sodiu la exteriorul celulei pentru fiecare doi ioni de potasiu pe care-i transportă spre interior înseamnă că o sarcină pozitivă netă este deplasată dinspre interiorul celulei spre exterior la fiecare ciclu efectuat de pompă. Se ceează astfel încărcarea pozitivă a suprafeţei externe a celulei, cu apariţia unui deficit de ioni pozitivi la interior (interiorul celulei devine încărcat negativ). De aceea se consideră că pompa Na+ – K+ este electrogenă, deoarece dă naştere unui potenţial electric transmembranar (obligatoriu pentru transmiterea impulsurilor la nivelul neuronilor şi al fibrelor musculare). Transportul activ primar al ionilor de calciu Un alt mecanism important de transport activ primar este reprezentat de pompa de calciu.

Ionii de calciu sunt menţinuţi în mod normal la o concentraţie extrem de scăzută în citosolul tuturor celulelor organismului (concentraţia de 10.000 de ori mai mică în comparaţie cu concentraţia ionilor de calciu în lichidul extracelular). Concentraţia aceasta este obţinută în principal prin acţiunea a două pompe care realizează transportul activ primar al ionilor de calciu. Una dintre acestea este localizată la nivelul membranei celulare şi pompează ionii de calciu spre spaţiul extracelular, iar cealaltă pompează ionii de calciu în interiorul unuia sau mai multor organite celulare, cum sunt reticulul sarcoplasmic în celulele musculare şi mitocondriile în toate celulele. În fiecare caz, proteina de transport străbate membrana şi are funcţie ATP-azică, fiind la fel de capabilă să scindeze ATP-ul ca şi proteina de transport a ionilor de sodiu. Diferenţa constă în faptul că această proteină are un situs de legare cu specificitate foarte înaltă pentru ionii de calciu şi nu pentru ionii de sodiu. Transportul activ primar al ionilor de hidrogen Există două niveluri în organism la care transportul activ primar al ionilor de hidrogen este foarte important: 1) la nivelul glandelor gastrice şi 2) în ultima porţiune a tubilor contorţi şi la nivelul ductelor colectoare din corticala renală. Cel mai intens mecanism din organism pentru transportul activ primar al ionilor de hidrogen este întîlnit la nivelul celulelor parietale profunde ale glandelor gastrice. Acesta cntrolează secreţia acidului clorhidric în sucul gastric. La nivel renal, există celule intercalate speciale în tubul contort distal şi în porţiunea corticală a ductelor colectoare, acestea transportând ionii de hidrogen prin transport activ primar. În acest caz, cantităţi mari de ioni de hidrogen sunt transferate din sânge în urină în scopul eliminării surplusului din organism. Ionii de hidrogen pot fi secretaţi în urină împotriva unui gradient de concentraţie de 900:1. Aspecte energetice ale transportului activ primar Cantitatea de energie necesară pentru transportul activ al unei substanţe printr-o membrană este determinată de cantitatea de substanţă concentrată în timpul transportului. Energia necesară este proporţională cu logaritmul creşterii concentraţiei.

Transportul activ secundar – co-transportul (simport) şi contra-transportul (antiport) Când ionii de sodiu sunt deplasaţi în afara celulelor prin transport activ primar, se formează un gradient transmembranar mare de concentraţie – există o concentraţie ridicată de ioni de sodiu la exteriorul celulei şi o concentraţie foarte mică la interior. Acest gradient reprezintă un depozit de energie, deoarece ionii de sodiu în exces din spaţiul extracelular au în permanenţă tendinţa de a difuza spre interiorul celulei. În condiţii adecvate, această energie poate asigura şi transportul altor substanţe împreună cu ionii de sodiu prin membrana celulară. Fenomenul este denumit co-transport şi reprezintă o formă de transport activ secundar. În cazul contra-transportului, ionii de sodiu au tendinţa de a difuza spre interiorul celulei datorită gradientului mare de concentraţie. De data aceasta substanţa care va fi transportată se găseşte în interiorul celulei şi trebuie transportată la exterior. De aceea, ionii de sodiu se ataşează la proteina de transport pe faţa externă a membranei, în timp ce substanţa care urmează a fi contra-transportată se ataşează la proteina de transport pe faţa internă a membranei. După ataşarea ambilor compuşi se produce o modificare conformaţională a proteinei de transport, iar energia eliberată în urma deplasării ionului de sodiu spre interior (în sensul gradientului de concentraţie) deplasează cealaltă substanţă spre exterior. Co-transportul glucozei şi al aminoacizilor împreună cu ionii de sodiu Glucoza şi mulţi aminoacizi sunt transportaţi în majoritatea celulelor împotriva unor gradiente foarte mari de concentraţie, mecanismul de transport este reprezentat în întregime de co-transport. Proteina de transport are doi receptori pe faţa externă, unul pentru ionii de sodiu şi unul pentru glucoză. Concentraţia ionilor de sodiu este foarte mare pe faţa externă şi

foarte redusă pe faţa internă a membranei, fapt ce asigură energia necesară pentru transport. Până în momentul ataşării unei molecule de glucoză la proteina transportoare nu se va produce nici o modificare conformaţională a transportorului care să permită pătrunderea ionilor de sodiu în celulă. Când ambele molecule sunt ataşate, modificarea conformaţională se produce automat, iar ionii de sodiu şi glucoza sunt transportaţi în celulă simultan. De aici provine denumirea de co-transport sodiu-glucoză. Co-transportul sodiu-aminoacizi se derulează similar cu cel al glucozei, cu excepţia faptului că este efectuat de un set diferit de proteine transportoare. Au fost identificate 5 proteine de transport pentru aminoacizi, fiecare fiind responsabilă pentru transportul unei subcategorii de aminoacizi cu caracteristici moleculare specifice. Co-transportul ionilor de sodiu împreună cu glucoza şi aminoacizii este întâlnit în special la nivelul epiteliului intestinal şi la nivelul tubilor renali, fiind astfel favorizată absorbţia acestor substanţe în sânge. Alte mecanisme importante de co-transport (cel puţin în anumite celule) sunt pentru ionii de clor, iod, fier şi urat. Contra-transportul ionilor de calciu şi al ionilor de hidrogen împreună cu ionii de sodiu Două mecanisme importante de contra-transport (transportul unei substanţe în sens opus sensului de transport al ionului primar) sunt cele pentru contra-transportul sodiu-calciu şi sodiu-hidrogen. Contra-transportul sodiu-calciu este întâlnit la nivelul tuturor (aproape tuturor) membranelor celulare, ionii de sodiu deplasându-se spre interiorul celulei şi ionii de calciu spre exterior, ambii ioni ataşându-se la aceeaşi proteină de transport în regiuni opuse. Acest mecanism este adiţional transportului activ al ionilor de calciu întâlnit în unele celule. Contra-transportul sodiu-hidrogen este întâlnit în numeroase ţesuturi (ex. transportul de la nivelul tubilor renali proximali, unde ionii de sodiu se deplasează din lumenul tubilor în interiorul celulei tubilor, în timp ce ionii de hidrigen sunt deplasaţi prin contra-transport spre lumenul tubilor).

Transportul activ transcelular În numeroase regiuni ale organismului substanţele trebuie să fie transportate printr-un strat de celule şi nu doar prin membrana celulară. Acest tip de transport este întâlnit la nivelul 1) epiteliului intestinal, 2) epiteliului tubilor renali, 3) epiteliului tuturor glandelor exocrine, 4) epiteliului vezicii biliare şi 5) membranei plexului coroid cerebral, precum şi la nivelul altor membrane. Mecanismul fundamental de transport al unei substanţe printr-un strat de celule constă în 1) transportul activ prin membrana celulară la nivelul unui pol al celulelor transportoare din strat, iar apoi 2) difuziunea simplă sau difuziunea facilitată prin membrana de la nivelul polului celular opus.

Întrebări din Cursul III 1. Difuziunea substanţelor liposolubile 2. Difuziunea apei prin proteinele-canal 3. Canalele proteice 4. Difuziunea facilitată 5. Pompa sodiu-potasiu 6. Transportul ionilor de calciu 7. Transportul ionilor de hidrogen

8. Co-transportul glucozei şi al aminoacizilor 9. Contra-transportul ionilor de calciu şi al ionilor de hidrogen împreună cu ionii de sodiu 10. Transportul activ transcelular -----------