Cursul 1 Gandirea Ec. Pre Modern A

DOCTRINE

ECONOMICE

C LA S I C E

A. GÂNDIREA ECONOMICĂ PREMODERNĂ

Pentru o mai bună şi mai exactă înţelegere a tabloului ideaţiei economice contemporane, dar şi a dinamicii confruntărilor de idei caracteristice momentului istoric actual, se cere, din punct de vedere teoretic, o trecere în revistă a principalelor modele teoretice pe care conştiinţa economică istorică le-a conformat, în încercarea omului de a stabili şi înţelege principalele regularităţi, devenite mai apoi, în termenii teoriei, legile economice explicative şi definitorii pentru o realitate economică sau alta. Documentele istoriografice accesibile în ultimele cinci mii de ani subliniază preocuparea constantă a omului de a descifra tainele unei realităţi create chiar de el însişi, o realitate inexistentă înainte de apariţia omului pe Pământ, şi care se dezvoltă de atunci după reguli şi legi pe care conştiinţa ştiinţifică le descoperă şi formulează în cadrul unor modele teoretice care încearcă să redea în termeni logici cât mai exacţi, procesele dinamicii economice respective. Este „drama” oricărui efort teoretic de a se confrunta, de cele mai multe ori imediat ce modelul logic-raţional este definitivat, cu o realitate care, deşi a servit drept model practic pentru o teorie aproape perfectă, deja nu mai corespunde acestuia. Realitatea, în general, şi, în acest caz, realitatea economică, mai ales, se caracterizează printro grabă ireparabilă către o finalitate greu de întrevăzut. Astfel că, realitatea deja depăşeşte modelul gata structurat, în chiar acest moment al înţelegerii. Poate că acesta este şi motivul pentru care gândirea economică este într-atât de neobosită, iar procesul cercetării şi înţelegerii vieţii şi realităţii economice atât de lipsit de tihnă! Peisajul istoriei cunoaşterii teoretice oferă o departajare semnificativă a istoriei economice în două mari perioade.

1. Apariţia reflecţiei teoretice economice se caracterizează printr-un limbaj preştiinţific. Momentul acestei apariţii se pierde în timpuri imemoriale, dar poate fi fixat undeva în urmă cu mai multe mii de ani, iar ca teritoriu geografic se circumscrie Orientului

Apropiat – Egiptul, Babilonul, Israelul -, orientului Mijlociu – Persia -, şi Orientului Extrem – India, China, Japonia. Această perioada destul de neclară sub aspect istoric, imprecisă ca modelare teoretică, transmite vremurilor moderne concepte generale organizatorice, conformatoare. „Codul lui Hammurabi”, elaborat în mileniul al II-lea î.H., conţine informaţii esenţiale despre structurile organizatorice politice ale statului babilonian sclavagist şi despre măsurile administrative şi juridice de consolidare a proprietăţii private, între care proprietatea imobiliară, a sclaviei, măsuri privitoare la dreptul muncii, dreptul comercial, semnalând, între altele, şi momentul apariţiei „muncii salariate”, ca moment în care era necesar un volum de muncă mai mare decât cel acoperit de munca sclavilor, posibil datorită existenţei clasei „oamenilor liberi”. Angajarea era de scurtă durată şi remunerată cu o anumită sumă, stabilită şi reglementată legal. În alte texte, de origine hindusă, precum „Călăuza pentru regi la întocmirea decretelor” – „Arthashastra”-, şi „Legile lui Manu”, sunt analizate caracteristicile instituţiei social-istorice a sclaviei, sursele care alimentau şi formau această clasă socială şi sunt indicate domeniile în care aceştia erau folosiţi. Date fiind fundamentele religioase ale vieţii sociale în India antică, sclavajul se justifica prin intenţia şi voinţa divină, împărţirea societăţii în caste, de la cele superioare, „din care făceau parte „aleşii”, brahmanii (preoţii) şi războinicii (kshatriyi), trecând la clasa productivă, a „gospodarilor”, cărora societatea indiană le datora subzistenţa, pâna la clasa „paria”, a blestemaţilor şi la clasa sclavilor, proveniţi din prizonierii de război. Tot aici, „bogăţia” este considerată ca avându-şi sursa în muncă. Pământurile, minele, pădurile, nu sunt considerate ca aducătoare de bogăţie, ci ca fiind sterpe. De aceea, problema proprietăţii se pune în termeni care nu vizează „averea”, ci dreptul de a poseda, de a moşteni. Averea nu este o chestiune economică, ci una pur juridică. În „Legile lui Manu” se întrevede pentru prima dată problema structurării noţiunii de buget de stat, întrucât statului îi revine grija managerizării forţei de muncă, a depozitelor lemnoase şi a efectuării lucrărilor de „interes public”. Apar, tot atunci, noţiuni ca „venituri curente” şi „venituri permanente, fundamentale”. Este evidentă favorizarea claselor superioare ale societăţii brahmane, ceea ce va duce la perimarea acestei concepţii, odată cu apariţia concepţiei buddhiste. Buddhismul contestă conceptia brahmanică asupra omului, vieţii şi societăţii, subminând atitudinea ordonatoare şi inegală faţă de fiinţa umană în general. Buddhismul afirmă că de vreme ce viaţa şi realitatea sunt doar iluzii, creaţii ale minţii şi tot atâtea surse ale suferinţei omului pe Pământ, calea trăirii iluminate poate fi îmbrăţişată doar

prin renunţarea la sine, la dorinţele legate de aspectele materiale ale vieţii, şi, prin urmare, prin distrugerea oricăror fundamente materialiste ale concepţiei despre viaţa proprie. Cu toate acestea, Buddhismul va milita pentru stimularea raporturilor economice, atât în interiorul Indiei, cât şi în afara acesteia, în condiţiile răspândirii sale în întreaga Asie. Discutând despre teritoriul Asiei Extreme, nu putem omite confucianismul, concepţie filosofică şi mentalitate dominantă în China antică, dominant între secolele al VI-lea şi al IIIlea î.H. Considerând Virtutea un excepţional fundament al vieţii sociale, confucianismul ordona viaţa socială şi activităţile de organizarea a acesteia în funcţie de conceptul moralei. Astfel, deşi promova bogăţia ca scop, confucianismul atrăgea atenţia că bunăstarea generală, a maselor, a poporului, nu trebuie sacrificată pentru binele câtorva. Clasa conducătoare este responsabilă nu doar pentru binele sau personal, ci, în primul rând pentru binele maselor, care trebuie asigurat în toate privinţele. Satisfacerea nevoilor umane este înţeleasă ca necesitate asigurată printr-un consum moderat general, fără disparităţi izbitoare. Astfel, Virtutea este izvorul bogăţiei, iar moderaţia măsura ei. Statul ideal este cel în care se munceşte mult şi se consumă cu moderaţie, pentru a asigura stabilitatea mult dorită a societăţii. Desigur, idealul confucianist viza unificarea Chinei într-un stat puternic, aparţinând tuturor, şi în care sunt promovaţi cei virtuoşi şi merituoşi, foarte inteligenţi şi talentaţi. Statul confucianist este statul în care toţi oamenii au existenţa asigurată. Chiar dacă idealist şi irealizabil, modelul confucianist marchează un moment important în cadrul gândirii premoderne. La o privire atentă, observăm că aceste rudimente ale gândirii economice ale antichităţii au ocupat o poziţie subsidiară, secundară şi cu totul practică în comparaţie cu alte domenii ale conştiinţei sociale: filosofia, morala, ştiinţele naturii, politica, religia. Interesul gânditorilor antici pentru aspectele economice ale vieţii sociale va creşte odată cu apariţia banilor, a creşterii activităţilor de schimb şi a comerţului ca ocupaţie. Grecia antică, caracterizată printr-o democraţie sclavagistă, este unul dintre statele antice care va favoriza dezvoltarea comerţului şi a creditului. În plan teoretic, asistăm la o trecere de la un pragmatism exercitat sub presiunea evenimentelor istorice, la o privire teoretică din ce în ce mai focalizată asupra fenomenului economic. Cercetătorii moderni consideră aceste tentative de eliberare de sub servituţile pragmatismului de moment „adevărate începuturi sau rudimente de teorie economică, chiar în sensul modern al

termenului” (1), cum este cazul operei lui Aristotel. Odată aruncată măsuşa abordării critice, au aparut şi cele două tabere la care gânditorii greci au subscris, fiecare în felul său: adepţii democraţiei sclavagiste, numiţi şi „sofişti”, şi tabăra „ socraticilor”, care susţineau de pe poziţii conservatoare interesele statului sclavagist. Deosebirile de poziţie teoretică sunt evidente în ceea ce priveşte în ceea ce priveşte interpretarea diferitelor categorii economice – muncă, venituri, avuţie – cât şi din puntul de vedere al abordării şi înţelegerii sclaviei şi cămătăriei. „Sofiştii”, reprezentaţi de Protagoras, Hippias, instituţia sclaviei ţi pe cea a autorităţii statale. Şi dacă „omul este măsura tuturor lucrurilor”, cum susţinea Protagoras, scopul statului ar trebui să fie emanciparea individului, iar statul în sine să devină un instrument al acestei emancipări. Ei se pronunţau pentru dezvoltarea şi intensificarea schimburilor comerciale ale Greciei cu alte state. La antipod atitudinal, „socraticii” Xenofon, Platon, Aristotel, tradiţionalişti şi conservatori, apărau instituţia sclaviei şi considerau modalitatea intervenţiei statului în reglementarea conflictelor şi controverselor pe tema repartiţiei veniturilor, drept cea mai corectă şi mai înţeleaptă măsură organizatorică. Îi datorăm lui Xenofon (427-335 î.H), socratic înverşunat, o încercare elocventă de definire a ştiinţei economice, în lucrarea „Oeconomicos”: „...o asemenea ştiinţă cu ajutorul căreia oamenii pot să îşi îmbogăţească viaţa economică, iar viaţa economică, după determinarea noastră, este întreaga avuţie fără excepţie...ceea ce este util în viaţa”(2). Astfel, „economia” apare ca fiind ştiinţa care îl învaţă pe stăpânul de sclavi cum să îşi sporească averea – cantitaea de bunuri utile -, printr-o organizare cât mai eficientă a propriei activităţi. Evident pentru acele timpuri, agricultura şi arta militară reprezentau cele mai importante activităţi, dinamica acestor imprimând un ritm alert sau lent tuturor celorlalte activităţi economice. Comerţul şi meseriile, ca activităţi nedemne, ignobile, nu trebuiau practicate de oamenii liberi, ci doar de sclavi şi de străini. Lucrarea „Despre venituri” reprezintă o încercare de cercetare a mecanismului repartiţiei veniturilor, aşa cum „Cyropedia” încearcă să stabilească relaţiile care există între diviziunea muncii şi dimensiunile pieţei. El consideră că diviziunea muncii se adânceşte odată cu dezvoltarea comerţului, teză confirmată de date fizice, concrete. „Sofiştilor” le datorează tradiţia teoretică şi practică convingerea că statul este pilonul pe care se spijină societatea, condiţie a funcţionării corecte a acesteia. În privinţa banilor,

„sofiştii” sunt „crysofobi”, manifestând ostilitate faţe de procesul de acumularea a avuţiei sub formă bănească, ca şi împotriva sclavilor, aspect care le va limita orizontul înţelegerii fenomenului economic general. Platon, ca exponent al curentului „socratic”, se va preocupa de latura pragmatică şi normativă a cunoaşterii economice, considerând ca necesară intervenţia statului în repartiţia produsului obţinut. Spre deosebire de Platon, Aristotel (384–322 î.H.) este preocupat de înţelegerea şi explicarea fenomenelor economice. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte discipline ştiinţifice, al căror fondator incontestabil este, Aristotel a reuşit să formuleze o serie de ipoteze şi generalizări îndrăzneţe pentru timpul său. El este cel care, în „Politica”, cartea despre „Statul şi bazele sale”, introduce distincţia dintre obiectul economiei şi cel al politicii, cercetează schimbul de mărfuri şi categoriile sale şi face o analiză complexă ştiinţifică a societăţii sclavagiste. Astfel, „economia” se referă la „gospodăria casnică a stăpânului de sclavi”, în timp ce „politica” vizează activitatea statului. Aristotel distinge între economia naturală ca activitate de producere a valorilor de întrebuinţare necesare gospodăriei stăpânului de sclavi şi economia de schimb sau „chrematestică”, având la bază procesul acumulării banilor cu scopul de a obţine avere, pe care personal, Aristotel o consideră contrară naturii umane şi cu care nu este de acord. Aristotel analizează categoria de „marfă”, cu cele două aspecte ale acesteia, valoarea şi valoarea de întrebuinţare. Astfel, valoarea se manifestă în procesul circulaţiei mărfurilor, când produse diferite ca însuşiri şi utilitate sunt aduse la acelaşi numitor. Valoarea de întrebuinţare este dată de utilitatea acesteia, de valoarea mărfii şi de însuşirea acesteia de a putea fi schimbată cu o altă marfă, ceea ce îl duce pe Aristotel la categoria de „valoare de schimb”. Deşi foarte avansată, gândirea aristolică se opreşte aici datorită limitelor timpului, care nu permiteau stabilirea elementului comun al tuturor mărfurilor care se schimbă, nici a descoperirii modului în care se ajunge practic la fenomenul egalităţii în procesul în procesul de schimb. Dispreţul faţă de muncă, izvor al valorii, efectuată în acele timpuri doar de sclavi, l-a împiedicat să depăşească aceste limite şi să ducă mai departe, spre adevăr, cunoaşterea economică.

Gândirea romană, reprezentată de Marcus Terentius Varo, celebru erudit roman, aduce în discuţie problemele dificile antrenate de crizele economice periodice cu care era confruntat Imperiul Roman în perioada în care se manifesta clar tendinţa transformării sale într-un „imperiu parazitar”, datorită importului forţat de mărfuri destinate consumului zilnic, dar şi ca urmare a creşterii dispreţului manifestat faţă de munca fizică. Soluţia lui Varo pentru aceste crize este întoarcerea la economia naturală, ca soluţie optimă de relansare a producţiei agricole din imperiu şi înlăturarea pe această cale a dependenţei de importul care, pe cât de costisitor, era cel puţin tot atât de nesigur, datorită blocării căilor de acces naval sau terestru, iniţiată de duşmanii Romei. Cato cel Bătrân, este cunoscut în istorie pentru înverşunarea lui împotriva Cartaginei, dar şi pentru tratatul său economic intitulat „Despre agricultură”. Cato considera agricultura drept cea mai bună ocupaţie pentru romani, comerţul şi camăta fiind considera nu numai nesiogure, dar şi foarte periculoase ţi păgubitoare. Lucius Columella a scris cel mai complet tratat despre agricultură al antichităţii. Cuprinzând 12 cărţi, tratatul încearcă găsirea unor sopluţii fezabile pentru ieşirea din criză a agriculturii Imperiului Roman. Are meritul incontestabil de a fi propus măsuri socioeconomice şi politico-culturale împotriva sistemului latifundiar. Cea mai radicală masură propusă de Columella o reprizintă renunţarea parţială şi apoi treptată la munca sclavilor şi trecerea la sistemul colonatului. Fraţii Tiberius şi Caius Grachus s-au situat pe poziţia de aparători ai intereselor populare, în special ale ţăranilor liberi, împotriva intereselor şi tendinţelor explicite ale marilor latifundiari de a acapara suprafeţe de pamânt tot mai mari. Ei au propus o lege de împroprietărire a ţăranilor, cu precădere a celor care s-au înrolat în armata imperială, şi limitarea latifundiilor la 250 ha.

2. Gândirea economică în Evul Mediu. Feudalismul, succesor al antichităţii sclavagiste, aduce un alt mod de abordare a problematicii economice. Stratificarea socială accentuată caracterizează perioada de trecere la feudalism, odată cu dezvoltarea proprietăţii feudale asupra pământului şi instalarea dominaţiei politice şi economice a clasei feudale. Se consolidează clasele sociale specifice, clasa feudalilor, clasa iobagilor şi cea a ţăranilor liberi. În plan spiritual, asistăm la o consolidare a importanţei şi

statutului bisericii şi a doctrinei creştine. Scolastica şi dogmatica, ca discipline ale spiritului, cunosc o dezvoltare înfloritoare, ducând la dezvoltarea întregului eşafodaj teoretic şi speculativ creştin. În acelaşi timp, asistăm la un conflict deschis între instituţia bisericii şi instituţiile laice, cu scopul obţinerii unei dominaţii cât mai consistente asupra conştiinţei maselor. Aripa laică numără între susţinătorii principali pe Toma d’Aquino, Dante Alighieri şi Marsilo de Padova. Toma d’Aquino (1225-1374), considerat unul dintre cei mai iluştrii scolastici medievali europeni, este autorul celebrei „Summa theologice”, chintesenţă filosofică a catolicismului. Scolastica lui d’Aquino este aristotelică, preluând fundamentele filosofiei aristotelice şi dezvoltând astfel o dogmatică creştină sui generis. Întreaga lui operă apară interesele clasei căreia i-a aparţinut acest autor, justificând dogmele bisericii şi ale orânduirii feudale. D’Aquino abordează societatea ca pe un sistem organic, în care fiecare individ îşi exercită funcţia în mod „natural”. „Justiţia distributivă”, pe care autorul o îndreptăţeşte, atribuie fiecărei stări şi clase sociale anumite drepturi şi obligaţii, imuabile, prin urmare, de neschimbat! Privitor la clasa feudalilor, autorul centrează analiza pe categoria de rentă funciară. Renta funciară reprezintă dreptul absolut necesar posesorilor de pământuri, pentru ca acestia să fie lipsiţi de grijile vieţii de zi cu zi, putându-se ocupa de activităţile lor favorite, spirituale. Schimbul de mărfuri nu este exclus în viziunea lui Toma d’Aquino, adept al economiei naturale, fiind considerat chiar

necesar şi justificat, întrucât oamenii au nevoie unii de

bunurile produse de ceilalţi. Bogăţia este de două feluri: „bogăţia naturală”, adică hrana, bunuri de uz personal, animale, pământ şi „bogăţia artificială”, formată din aur şi argint, care nu ar trebui să îl domine pe om. Toma d’Aquino introduce noţiunea de „preţ just” ca totalitate a cheltuielilor efectuate pentru producerea mărfurilor ce vor face obiectul schimburilor, la care se adaugă şi venitul corespunzător stării sociale a participantului la schimb, venit care asigură acoperirea nevoilor de consum corespunzătoare stării lui sociale. Întrucât „preţul just” nu se putea realiza pe piaţă, el trebuia asigurat de către stat printr-o serie de reguli menite să conserve rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la schimb. Potrivit lui Toma d’Aquino, statul nu poate să asigure fericirea cetăţenilor săi decât în măsura în care se subordonează nevoilor acestora. Cinci sunt formele de guvernământ posibile, după autorul italian: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia şi o formă mixtă rezultată din îmbinarea aristocraţiei cu democraţia. Acestor forme de guvernământ le corespunde o serie de legi: legea eternă, legea naturală, legea umană şi legea divină.

Acestor concepţii elitiste li se vor opune masele oprimate în cadrul unor manifestari contestatare numite „erezii”, precum „Răscoala lui Nat Taylor” (1381), care cerea confiscarea averilor mânăstirşti şi împărţirea lui ţăranilor, desfiinţarea iobăgiei, comunitatea de averi şi egalitatea deplină. Sau, 150 ani mai târziu, „Războiul ţărănesc” (1525) condus de Thomas Munzer, care şi-a expus ideile economice în formă eretică, antireligioasă; „mişcarea husită”, condusă de Ian Hus, care cerea organizarea pe baze obştesti a vieţii sociale. În Europa răsăriteană, mişcările „eretice” au loc în Bulgaria – „mişcarea bogomilită”, a cărei ideologie se bazează pe dualismul dintre Bine şi Rău, o critică radicală a feudalismului. Bogomilismul s-a întins rapid în toată Peninsula Balcanică şi în Rusia. În Transilvania, „Răscoala de la Bobâlna” (1437) revendica limitarea domeniilor feudale şi îmbunătăţirea situaţiei maselor ţărăneşti. De asemenea, „Războiul lui Gheorghe Doja”(1514) avea ca program desfiinţarea tiraniei nobilimii.

Feudalismul asiatic se remarcă prin anumite particularităţi, cum este cuzul celui din China şi din Orientul Apropiat. Feudalismul chinez apare în secolele III-II î.H. Statul are trăsături puternic orientale şi dispune de un puternic aparat birocratic, în care politica şi religia sunt strâns interconectate. Religia devine o puternică armă ideologică folosită pentru conservarea relaţiilor feudale. Ca urmare, şi în acestă parte a lumii, protestul va îmbrăca forma „ereziilor”. Confucianismul reprezintă încă modul foarte expresiv şi predilect de amnifestare a gândirii economice, supus însă unor transformări şi adaptări. Un exponent al confucianismului din această perioadă este Dun Ciju Sun (sec II-I Î.H.). Puterea în stat trebuie deţinută de împărat, aşa cum în Univers există un singur stăpân suprem care dirijează toate fenomenele şi procesele naturale şi sociale. Autorul pretinde că mentorul sau, Confucius, în lucrarea „Primăvara şi toamna”, relevă existenţa atrei stadii de dezvoltare istorică a societăţii. Primul stadiu, „veacul decăderii şi al tulburărilor”, se caracterizează prin lupta pentru putere a principilor locali. Al doilea stadiu, „veacul instaurării păcii”, caracterizează perioada de unificare a Chinei, iar al treilea stadiu, numit „veacul marii păci”, ar duce la instaurarea armoniei universale prin aderarea la societatea chineză a altor triburi străine. Această doctrină neoconfucianistă, numită şi confucianismul teologizat, va fi susţinută ulterior de clasele sociale înstărite.

Neoconfucianismul se va ridica împotriva confucianismului teologizat şi a taoismului, curent religios considerat reactionar, prin reprezentanţii săi din acea vreme: Van Qiun, Qijun Ch’an Tun şi Bao Qejin Yan. Astfel, Van Qiun, într-o analiză critică a confucianismului clasic, combate teza monitorizării divine a acţiunilor umane zilnice. Autorul rămâne însă tributar concepţiei fataliste, conform căria destinul uman ar fi prestabilit, respectiv predestinat. Qijun Ch’an Tun critic furibund taoismul. Teoria existenţei unui „Tao ceresc”, a unei legi cereşti, este incredibilă, idealistă, după autorul amintit. Ea nu serveşte oamenii şi dezvoltarea socială, dimpotrivă, reprezintă o frână în dezvoltarea societăţii, iar exacerbarea ei poate duce chiar la dispariţia statului. Idei economice interesante întâlnim la Lu Qiji (sec. al IX-lea), în lucrarea „Şase articole referitoare la repartiţia egalitară a impozitelor şi la apărarea poporului”. Autorul propune ca obiectul impozitării să nu fie averea individului, ci omul însişi, deoarece el este cel care produce bunurile în mod nemijlocit. „Bogăţia se naştre din forţa omului, scire el, şi daca această forţă lucrează şi este activă, ea creează o bunăstare deplină şi desăvârşită. Invers, dacă ea este neîndemânatică şi inactivă, sărăcia şi mizeria sunt rezultatul! Valoarea banilor depinde de cantitatea acestora, iar statul nu ar trebui să intervină pentru a-şi creşte veniturile. Utopia este un loc comun pentru viziunea acestui autor, pentru care realizarea „unei societăţi frumoase”, fără privilegii, clase sociale, impozite şi fără autoritate statală, reprezintă un deziderat. India continuă să fie un loc al al marilor contraste sociale, prin prezenţa unor caste puternice, influenţate de brahmanism şi de buddhism. Din interferenţa acestor două mari religii va rezulta hinduismul,care propovăduieşte respectarea de către fiecare individ a legilor castei sale şi a crezului de a nu săvârşi răul. Şi India este zguduită de erezii sub forma mişcărilor antifeudale. Între acestea, mişcarea ţărănească „Bhakti” cuprinde ca revendicări unitatea şi egalitatea oamenilor, independenţa faţă de religie, respingerea sistemului castelor, lupta împotriva ritualurilor bisericeşti etc. Sub aspectul gândirii economice hinduse, Achbar (1556-1605) se manifestă ca un susţinător al economiei de schimb, al reorganizării sistemului circulaţiei băneşti şi al sistemului de impozitare asupra pământului şi în formă bănească.

Secolul al XVIII lea marchează puternica influenţă europeană asupra culturii şi a gândirii indiene tradiţionale, prin intermediul coloniştilor englezi. Este epoca apariţiei iluminismului care va marca în sens pozitiv gândirea şi spiritualitatea indiană şi gandirea economică buddhistă în special. Vali Ulah este unul dintre reprezentanţii majori ai iluminismului indian. În lucrarea „Apărătorul lui Alah cel de sus” el susţine teza conform căreia omul este o fiinţă legată nu numai de familie şi de societate, ci de întreaga umanitate. Această teorie anticipează ceea ce va caracteriza

în Europa „doctrina solidaristă”. În

concepţia autorului amintit, statul este un organism care trebuie să se întemeieze şi să funcţioneze pe baza legilor dreptăţii şi ale binelui general, respectând el însuşi drepturile cetăţenilor săi, ceea ce indică spre o atitudine progresistă şi foarte avansată.

Orientul arab este dominat de învăţătura moral-religioasă a Coranului, care consfiinţeşte inegalitatea de avere şi drepturi a cetăţenilor, ca rod al predestinării, o concepţie fatalistă favorabilă aristocraţiei musulmane. Împotriva acestor idei vor milita autori progresişti precum An Nazani (801-831), Abul Ala Amaari (973-1057), Ibu Bajda (sec al XI lea) etc. An Nazani contestă dreptul religiei de a controla statul, pronunţându-se pentzru separarea bisericii de viaţa politică. Statul este privit ca o instituţie separată de problemle religioase, independent, cu drepturi şi atribuţii distincte de drepturile şi obligaţiile bisericii. Abul An Amaari se opune şi el ingerinţelor bisericii în viaţa politică, dar este şi un critic acerb al rânduielilor timpului, în care puterea de stat este deţinută de aristocraţie, pe baza bogăţiei strânse din exploatarea celorlalte clase sociale. El caracterizează situaţia ca fiind „inumană”, fiind necesară depăşirea ei prin voinţa oamenilor, a poporului care este îndreptăţit să îşi aleagă singur conducătorii. Ibu Bajda este reprezentantul unui puternic curent utopic. În lucrarea sa, „Călăuza solitarului”, autorul expune ideea realizării unui stat ideal în care autoritatea publică ar fi total inutilă. Ibu Bajda este important pentru convingerea pe care o nutreşte cu privire la posibilitatea realizării unui stat bine organizat sub aspect social, în care oamenii să fie egali şi să trăiască în armonie fizică şi spirituală.

În concluzie, se poate afirma că apariţia şi evoluţia ulterioară a feudalismului în Europa, Asia şi Orientul Arab a adus mutaţii importante în în planul gândirii economice, a remodelat interpretarea fenomenelor şi proceselor sociale. Se constată o orientare democratică

şi progresistă a unor reprezentanţi ai claselor sociale interesate in dezvoltarea socială, superioară oricărei viziuni prezente în mentalitatea şi concepţiile care au guvernat societăţile anterioare, sclavagiste.

*