Cum Nu L-am Cunoscut Pe Dl. Ovidiu Vuia

Cum nu l-am cunoscut pe dl. Ovidiu Vuia -Christian W. SchenkÎn primul rând trebuie sa precizez ca eu nu-mi amintesc să-l fi cunoscut pe acest ominos domn Ovidiu Vuia. Am aflat de acest nume anul trecut, deci în 2008, când am fost atenţionat de către preşedintele Uniunii Scriitorilior din Renania Palatina, al cărei membru sunt, ca cineva a început sa mă denigreze. Atunci am început să caut şi să văd despre cine e vorba. M-am mirat cum de nu cunosc, nici măcar după nume, un autor/poet pe nume Ovidiu Vuia. Am citit, m-am interesat si am dat de o (sub)mediocritate. Evident că nu am avut cum să ştiu de el. Atunci mi-am amintit ca în 1984 m-au vizitat câţiva oameni de cultura din România, printre ei aflându-se – probabil – si acest domn Ovidiu Vuia. Spun în mod cât se poate de conştient „probabil” fiindcă nu pot jura că întradevăr şi el era, sau nu era, printre ei! În fine, scriu aceste rânduri nu spre a mă justifica fiindcă NU AM CE JUSTIFICA! Doresc doar să lămuresc cât de „bine” îşi scriu unii jurnalele şi câte confuzii fac. (Jurnalul e azi la modă...). Precizez că notele din textul original sunt scoase în evidenţă de catre mine iar notele mele din text sunt specificate cu o steluţă(*) spre a nu creea neînţelegeri şi spre a exemplifica cum a lucrat autorul! Textele mele explificative din text sunt de asemenea marcate cu numele meu. Domnul Vuia scrie:

Pe un poet din tara trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singuratatile mele. Siatunci mi-a spus ca trebuie sa-l cunosc pe Christian Schenk, neamt (spre lămurire: neamţ=German*) de origine, din România, dar care scriind poezii în limba româna poarta în piept o inima de dac. El a plecat si eu n-am insistat, n-a fost sa fie sa ne cunoastem cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, vesnic batrâna dar si mereu noua, pâna vizitându-ma de data aceasta un sculptor din Timisoara, la câteva zile mi-a adus la cunostiinta ca suntem invitati la domnul Christian Schenk – pe-atunci nu se lauda cu titlul de doctor – undeva lânga Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.

Schenk: Deci daca au fost la mine în 1986, fiindca domnia sa a auzit de mine în 1985 si după un m-a întâlnit, nu era posibil! În 1986 eu locuiam deja de un an în localitatea Lünen lânga Dortmund, deci peste 300 Km. De ivitat nu am invitat pe nimeni ci am fost anuntat că doresc câtiva oameni de cultura din România sa mă cunoască, dar asta s-a întâmplat în anul 1984 pe când locuiam în localitatea Bingen pe Rin, deci dl. Ovidiu Vuia nu putea sa fi fost printre ei, el auzind de mine: citez „prin iunie 1985”!

Când dl. Vuia a auzit de mine puteam (citez „pe-atunci nu se lauda cu titlul de doctor”) „să mă laud” cu titlul de doctor. Eu nu am facut niciodata un „cenaclu literar [...] undeva lângă Mainz la Kastellaun. Si aici distanta este apreciabilă, dacă asta se poate numi „lângă Mainz” la fel de bine aş putea spune ca Lugoj e undeva pe lângă Arad...

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din tara, pe care îl considera elevul sau preferat într-ale Poeziei, prevazuta de Goethe în actul III al partii a doua a lui Faust prin caderea lui Euphorion/Byron, neastâmparatul copil al lui Faust si al frumoasei Elena, eroina a lui Homer, dar readusa pe pamânt de Forkias/Mefisto pentru a fi sotia erosului goethean.

Schenk: Ce vrea dl. Vuia în definitiv? Să ne arate câte ştie? Să mă compare cu Euphorin, dr. Faustus sau Mesitofel, sau ce fraze lungi e în stare să compună? Bineînteles ma bucuram ca am sa-l cunosc pe dl. Schenk, dar în principal ardeam de dorinta de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic,(ce întâlnire? Ce Sympozion? Acum e sigur: dl. Vuia nu a putut fi fost prezent. Eu vorbesc de Bingen 1984, dl. Vuia de Kastellaun „lânga Mainz” 1986, iar dupa 1984 nu am mai avut astfel de vizite „masive”, mai ales că din 1986 era periculos pentru cei din ţară sa ma contacteze într-un fel sau altul fiind persoană nedorită în ţară*) tocmai pentru a demonstra lumii, adica noua, ca sacrul cult al Poeziei nu putea sa se stinga niciodata, dovada o aduceam prin prezenta noastra, la masa tacerii a Poeziei, de-apururi vie.

Schenk: Probabil acest domn Vuia a citit în presă, a auzit la radioa sau televiziune (sau a dat de internet citind despre mine) că am organizat în 1991/1992 seri româneşti cu participarea câtorva actori germani de la Teatrul Darmstadt şi invitaţi din România. Aici iar nu se potriveşte ceva: Eu m-am mutat la Kastellaun abia în anul 1988 (ca să fiu mai exact, în luna mai)! Nu stiam pe atunci cât de mult voi regreta aceasta aventura ce va putea fi numita oricum, numai spirituala, nu.

Schenk: Banuiesc şi cred regretul: Fenomenul Salieri! Deschiderea cenaclului a apartinut gazdei care a dat citire unor poezii cu substrat medical ajungându-se pâna la sortul matului (epiplon), ceea ce îmi amintea ca dl. Schenk era stomatolog si ma obliga sa scriu ca a mai schimbat subiectul dar nu si elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibila impresie, însotita de senzatii de greata.

Schenk: Am mai pomenit că nu am facut niciodata un cenaclu. În cele scrise de dl. Vuia mai sus, cine-mi cunoaşte cărţile, vede foarte bine ca eu nu am abordat niciodată, în scris, o tema medicală. Nu am avut curajul de a mă hazarda în penibilităţi ca „enigma sau secretul” morţii cuiva sau a altcuiva facându-mă de râsul lumii cum au facut-o alţii!

Nu ştiu cum, cine sau mai ales de ce l-a obligat „sa scrie” si anume... ce? Senzaţiile de graţă ştie dl. Vuia mai bine cum se produc! Se putea sustine ca nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut sa fie acceptat drept, poezie.

Schenk: La cele citite mai sus mi-am dat cu mare siguranţă seama că m-a confundat cu altcineva, iar numele meu i-a ramas de nu ştiu unde întipărit în memorie. Că nu-i plac poeziile mele este dreptul lui deplin (dacă întradevăr ceea ce a citit/auzit a ieşit din pana mea) şi-şi poate spune

părerea oricând si oriunde vrea. Dar... şi aici vine un „DAR” mare de tot: Cărţile mele au fost comentate (şi nu vorbesc de perioada 1986-1989 când nu aveam voie să intru în ţară fiind declarat „persona non grata”) în mod pozitiv de cei mai mari critici literari: Emil Manu, Eugen Simion, Ovid S. Crohmalniceanu, Gheorghe Bulgăr, Marin Mincu, Dumitru Micu, Alexandru Cistelecan şi alţii de talia lor, ceea ce se poate urmarii fără greutate. Am fost introdus în peste 10 antologii din Germania şi România şi în nenumărate dicţionare de literatură începând din Germania, trecând prin America şi ajungând în România. Oare dl. Ovidiu Vuia se ridică peste aceştia? Oare numai el are simţul discernământului? Ceea ce a auzit pot fi fost oare acele poezii ale mele? Nu cred fiidca şi-ar recunoaşte în acest caz singur mediocritaea, ipocrizia şi şiar da pe faţă toate complexele. Un scurt raspuns soţiei care m-a atacat cu aceeaşi vehemenţă pe alte pagini pe care nu mă mai străduiesc sa le caut, dar sunt de gasit pe internet: Stimată doamnă (soţie sau fostă soţie, în orice caz tot cu numele Vuia), mă puneţi în legătură cu „falsificarea” unor manuscrise de care n-am cunoştinţă, cu o editura de care nu am auzit, până la dvs. niciodată, cu un editor al cărui nume nu-mi spune nimic şi mai ales cu un domn Blaga pe care nu l-am văzut în viaţa mea (poate a fost şi Domnia Sa la vre-o manifestare culturală unde am fost şi eu). Uitaţi să precizaţi ca numele „Blaga” apare pe net în „repere critice” unde sunt trecuţi doar o parte dintre cei care au scris despre mine şi acolo veţi gasi peste 100-120 de nume dintre care personal nu cunosc decât cam 20%, am auzit de cca. 30%. Domnul Blaga a scris cu siguranţă, undeva şi cândva, o recenzie la o carte sau ceva despre mine la fel cum au scris atâţia critici, jurnalişti, sau alţii în diverse ziare şi reviste. Cu siguranţă însă, nu ştiu despre cine poate fi vorba. Ar trebui sa cotrobăiesc prin zeci de dosare ca să văd despre ce revistă sau ziar este vorba şi zău că nu merită daca vă uitaţi la cele scrise mai sus. E o confuzie totală şi un haos de nedescris! Urmam la lectura, dar având în vedere atmosfera apasatoare provocata de aiurelile dlui Schenk, mam lasat îndelung rugat, nu fiindca îmi placea sa joc rolul de primadona, dar eram convins ca nu mai puteam continua, dupa ce autopsia celuilalt jignise total Poezia, scrisa cu litera mare ca pe numele lui Dumnezeu.

Schenk: Ce să mai comentez. Cum „schimbările de nume” au fost facute „în mod deliberat” – după cum spuneţi – se poate că dl. Vuia să fi fost întradevăr la un cenaclu literar făcut de un poet „în exil” şi mie doar să-mi fi confundat numele? Am uitat sa mentionez ca pe lânga noi doi si sculptorul, mai era de fata un domn ce-si dadea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m-a enervat cumplit, dar dupa atâtea insistente m-am hotarât sa citesc poezia Acropole si sincer sa fiu am refuzat sa dau atentie “distinsului” critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrajit al inimii. Senzatia pe care o dadea se compara cu a unei moluste lipicioase, si când l-am vazut prezentat de dl. Iosif C. Dragan ( Iosif C. Drăgan am auzit aşa cum a auzit toată lumea, în rest nimic!*)ca facând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fara doar si poate, de propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de fapt umbra fidela a

aceluiasi Dragan, de unde tendentioasele lui laude, în buna parte, omul de afacere “gazarul” si le adresa lui însusi. În sfârsit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început sa discutam despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel putin ca dl. Schenk în calitatea sa de gazda n-a depus efortul de a ne servi macar cu o ceasca de cafea.

Schenk: Astfel de aiureli nu le pot califica decât ca nesimţire şi lipsă de bun simţ, exprimate de un „autoxilat”, plin de complexe, răutate vorbindu-i pe alţii numai în invective şi amintiri luate din cele visate. Toată lumea să fi fost împotriva lui? Nu trebuie să studiezi medicina sau psihologia ca să-ţi dai uşor seama că miroase a mania persecuţiei. Cititorule, poţi crede aşa ceva? Eu nu am întâlnit pe niciunde am umblat, o gazdă care să nu te servească cu ceva! Putem şti noi pe unde a umblat dl. Vuia prin 1986? Am fost comunist, securist, anarhist, ceauşist sau alt „ist”? Cine oare mi-a interzis intrarea în ţară când am scris contra „urbanizărilor ceauşiste”? Democraţii, plebisciştii, naţionaliştii, flecarii din exil, legionarii sau fostul guvern din exil? Mai gândiţi-vă puţin! În fine, m-aş putea acum întinde la toate ameţelile, maniile, întrebari ca: fiind mare patriot, de ce nu s-a întors în ţară să facă ceva împotriva mişeliilor de acolo că flecari erau destui în vest. Si domnia sa s-a alăturat celor ca Grivei care latră dincolo de gard ştiind ca bâta nu-l ajunge! Restul aberaţiilor le puteţi citi pe internet sau cumpărând acea carte plină de invective, cu mici excepţii, şi mai ales nu prost ci foarte prost documentată! Vedeţi stimată doamnă, care aţi pus totul în mişcare, va fac şi propagandă! Christian W. Schenk P.S. Nu e oare o grandomanie să numeşti o carte: Ovidiu Vuia („Cu Pamfil Seicaru în exil”)? Cine a fost Pamfil Seicaru şi cine Ovidiu Vuia? Întrebari la care vor răspunde odată istoricii! *Note introduse se către mine. Cap.13 din „Sub zodia cartii si a studiului (Cu Pamfil Seicaru in exil), Vol I-III” scris in anul 2003 - varianta corecta trimisa la redactie de Rita Vuia