Ciobanu Cristina Il Caragiale Argument

Argument I.L. Caragiale Jocuri textuale si tipuri de discurs Ciobanu Cristina www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com

I.L. Caragiale: jocuri textuale şi tipuri de discurs. Aplicaţie pe Momente şi Schiţe

Argument Nu ne propunem să realizăm, în această lucrare, o analiză exhaustivă şi nici chiar o trecere în revistă completă a tipurilor de discurs din opera caragialiană. Studiul de faţă se vrea o abordare a schiţelor din perspectivă pragmatică şi naratologică. De aceea, ni se pare mult mai important să reuşim o aplicare, pe câteva texte, a unui număr relativ restrâns de noţiuni vehiculate de acest tip de critică formalistă decât să introducem foarte multe distincţii referitoare la modurile de expunere, la tehnicile şi la instanţele narative. De altfel, schiţele caragialiene nici nu admit distincţii foarte clare în interiorul lor şi un punct important al analizei va trebui să-l constituie felul în care diferitele discursuri se amalgamează conferind o neaşteptată modernitate acestei opere. Punând accentul pe modalităţile de organizare, pe jocurile textuale a căror miză este înţelegerea mecanismului naraţiunii, trecerea de la structura de suprafaţă, afişând, de multe ori, o seriozitate trucată, la structura de adâncime (parodică şi ironică), nu vom neglija nici sensurile care se degajă de aici. Importanţa pe care o acordăm laturii semantice (latură ce derivă din organizarea schiţelor) se datorează dorinţei de a atrage atenţia asupra complexităţii operei scriitorului şi imposibilităţii unei abordări strict formale, irelevante în lipsa interpretărilor funcţionale şi semantice. Orientarea spre acest tip de analiză a fost determinată, într-o anumită măsura, şi de numărul destul de mic (comparativ cu studiile tematice) de interpretări ale operei caragialiene din perspectiva naratologică. Încercăm astfel o delimitare (dar nu un refuz, o respingere) de critica tradiţională care a preferat să discute aspecte legate de moralitatea scrierilor lui Caragiale (una dintre primele grile de lectură), de diferitele tipuri de comic, de personaje (caractere, tipologii) etc. Lucrarea noastră porneşte de la câteva studii axate, în principal, pe această direcţie critică, naratologia. Am aminti Despre Caragiale a Mariei Vodă-Căpuşan, carte care, dincolo de proiectarea într-o „mitologie” (una a cuvântului) a lumii caragialiene (Moftologii,

7

Argument I.L. Caragiale Jocuri textuale si tipuri de discurs Ciobanu Cristina www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com

Cristina CIOBANU

Chemarea mitului), se opreşte si asupra textului (Textul impur, Tirania textului). Fără a prelua termenul „text impur” (preferăm să punem accentul pe omogenitatea textului, pe organizarea lui într-un ansamblu coerent), ni se pare relevantă analiza inserturilor din schiţe, a schemei globale de structurare a lor în care totul (blancuri, titluri, aşezare în pagină, digresiuni, rezumate, citate şi false citate etc.) devine semnificant. Cea de-a doua lucrare importantă de la care pornim este Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii de Florin Manolescu. Vom reţine de aici ideea amalgamării continue a formelor literare care conferă totodată şi un statut ambiguu textului caragialian. De asemenea, pornind de la unele dintre capitolele sale, vom acorda şi noi un loc important, în analiza multiplicării ofertelor de participare a cititorului, tehnicilor de apel extratextual (Amestecul formelor literare. Oferta de participare, Textul literar o mărime negociabilă), procedeelor de devalorizare a discursului (Parodia ca teorie şi practică a discreditării). Viziunea scriiturii ca joc (vizibilă din titlul lucrării şi reluată de către critic într-un capitol aparte, Jocul cu mai multe strategii), deşi a suscitat destule controverse, credem că poate fi considerată definitorie pentru schiţele lui Caragiale. Totodată, Caragiale, fireşte de Liviu Papadima este poate una dintre puţinele cărţi care împinge în prim plan analiza naratologică şi propune câteva categorii esenţiale pentru înţelegerea prozei scriitorului (Omogenitatea textului, Autor şi narator, Ironia). Pornind de aici, vom încerca să relevăm importanţa distincţiei autor-narator în interpretarea unei opere, modul în care ironia se constituie ca factor de structurare a textului şi totodată rolul pe care îl au divagaţia şi insertul. Acestea din urma nedistrugând „omogenitatea” scriiturii, ci contribuind la organizarea textului şi la producerea sensului. Cele trei studii au furnizat punctele de plecare, direcţiile de analiză pentru lucrarea de faţă care se vrea o pledoarie pentru modernitatea scriitorului şi, la nivel formal, a scriiturii. Vom dedica primul capitol (Probleme de receptare) unei treceri în revistă a diverselor studii care s-au ocupat, într-o măsura mai mare sau mai mică, de acest tip de abordare a prozei scriitorului. Noţiunile în jurul cărora vom organiza capitolul (stilul indirect liber, text

8

Argument I.L. Caragiale Jocuri textuale si tipuri de discurs Ciobanu Cristina www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com

I.L. Caragiale: jocuri textuale şi tipuri de discurs. Aplicaţie pe Momente şi Schiţe

„serios” – text parodic, blancurile) nu vor forma obiectul unor secţiuni aparte în analiza propriu-zisă, dar ele constituie coordonate esenţiale într-o astfel de interpretare şi, de aceea, referirile la ele se vor face de-a lungul întregii lucrări. Studiul asupra schiţelor caragialiene va fi organizat pe două direcţii: una privind distincţia între discursul epic şi cel dramatic, accentul punându-se însă pe coexistenţa lor, pe interferenţe (Dramatic şi/sau epic. Interferenţe) şi alta având ca obiect oferta de participare pe care o propun diversele tipuri de discursuri şi procedeele prin care se realizează destructurarea naraţiunii clasice (Devalorizări ale discursului). Aceste părţi ale lucrării au în comun insistenţa pe jocul naratorului cu textul, implicând atât personajele, cât şi cititorul, şi accentul pus pe tehnicile de ambiguizare a scriiturii. Pentru delimitările terminologice, rezervăm cel de-al doilea capitol, Câteva repere teoretice. Cel de-al treilea capitol va fi structurat din perspectiva funcţiilor naratorului şi a prezenţei sau absenţei acestuia în text, factori pe care îi considerăm esenţiali în delimitarea epicului de dramatic. Se constată o anumită evoluţie de la dramatic, care poate fi preponderent în „schiţele-scenetă” sau „antologii”, la epic, prin introducerea naratorului în lumea fictivă. Totuşi distincţia nu va putea fi tranşată în favoarea unuia sau altuia dintre discursuri pentru că mult mai importante ni se par interferenţele: prezenţa unor naraţiuni de gradul 2 în prima categorie de schiţe şi crearea unei tensiuni dramatice în cea de-a doua. Cel de-al treilea capitol propune, în primul rând, o analiză a modalităţilor de apel extratextual ale discursului (Paratextualitatea, Recuzarea discursului, Divagaţia şi insertul) şi apoi una a discursului autoreferenţial (Metatextul). Se doreşte astfel o analiză a modului în care scriitorul reuşeşte să se folosească de referinţele intratextuale, intertextuale, metatextuale sau paratextuale pentru a crea o capcană pentru cititorul neavizat urmărind, în felul acesta, să ofere o lecţie de lectură critică a literaturii.

9