Ciobanu Cristina Il Caragiale Concluzii

Concluzii I.L. Caragiale Jocuri textuale si tipuri de discurs Ciobanu Cristina www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com

I.L. Caragiale: jocuri textuale şi tipuri de discurs. Aplicaţie pe Momente şi Schiţe

În loc de concluzii Lucrarea de faţă nu oferă soluţii, ci numai sugestii privind o analiză a schiţelor caragialiene din perspectiva naratologică şi pragmatică. De aceea, este evident că inventarierea tipurilor de discurs posibile în opera lui Caragiale se poate completa şi cu ceea ce Plantin numea „discursuri sociale” (oratoric, jurnalistic, epistolar etc.), cu o distincţie între discursul scris şi cel oral şi desigur cu procedeele de punere în discuţie a lor, altfel spus, cu interpretarea discursului parodic care le înglobează. Ironia şi parodia constituie firul de legătură care străbate atât discursul epic şi cel dramatic, cât şi diferitele tipuri de relaţii transtextuale în care intră aceste discursuri. Analiza aşa-numitelor schiţe-scenetă şi a celor tip antologie, susceptibile de a fi inţelese ca expresie a unei predominări a dramaticului (naratorul tinde să dispară lăsând în prim plan vorbirea personajelor) relevă importanţa discursului de gradul 2. Minarea textului se face prin mijloacele epicului: jocuri de perspectivă, schimbarea, aparentă sau nu, a instanţelor narative (treceri de la naratorul obiectiv la cel subiectiv ca în Congresul cooperativ român), mimarea seriozităţii, sau prin mijloacele dramaticului (anularea instanţei naratoriale – naratorul zero ori crearea unei tensiuni din opoziţia text – contra-text). Interferenţa registrelor şi a tipurilor de discurs se subordonează însă unor tehnici mai ample de ambiguizare, de creare a echivocului, de devalorizare ironică şi parodică a convenţiilor literare (se mimează ironic inclusiv interferenţa epicdramatic). Ambiguitatea la nivelul lecturii este programată de structura textuală, contează prea puţin dacă autorul empiric a intenţionat acest lucru sau nu, prin goluri, prin complicitatea narator 1 – narator 2 (în cazul povestirilor intercalate). Se oferă astfel o grilă de lectură şi de interpretare a ficţiunii şi chiar a ceea ce e dat ca nonficţional după alte reguli decât cele ale adevărului (este şi motivul pentru care multe texte caragialiene au fost discutate ca arte poetice implicite).

145

Cristina CIOBANU Nici introducerea naratorului în text (tipul homodiegetic) nu a condus la existenţa unui epic pur şi aceasta pentru că, exercitând, în continuare, funcţia de regie, eul narant se distanţează la modul ironic de cele relatate şi chiar de propriul discurs (avem de-a face deci cu o apropiere de discursul dramatic axat pe showing). Faptul acesta este vizibil şi datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte naratorul în lumea fictivă: simplu declanşator şi factor de întreţinere al fluxului verbal al personajelor. Pendularea între epic, caracterizat şi aici printr-o anumită tehnică a suspansului, prin gradare, prin succesiunea de evenimente, şi dramatic (dialogul, tensiunea ce se creează la nivelul textului) are şi de această dată rolul unei introduceri în spectacolul literar propunându-se o dedublare a pactului de lectură naivparticipativ şi critic totodată. În jocul „de-a literatura” (şi spunând aceasta nu vrem să introducem nici o nuanţă peiorativă, dimpotrivă), scriitorul pune în discuţie toate clişeele, lasă cititorului impresia că opera sa ar corespunde unui orizont de aşteptare creat de universul intertextual pentru a-i zdruncina apoi certitudinile şi pentru a-l învăţa să intre într-un text literar eliberat de superstiţii. De aceea, şi paratextul auctorial se dezvoltă pe două direcţii: una propunând o răsturnare a convenţiilor (prin schimbarea registrului datorită unei redefiniri ironice a termenilor anunţaţi de acest tip de discurs, prin referinţele intertextuale, metatextuale sau chiar la un alt tip de paratextualitate) şi alta vizând explicitarea demersului naratorial. Procesul acesta de destructurare, de devalorizare nu atinge doar lumea fictivă şi convenţiile ei, ci se extinde şi asupra realului prin procedeele de recuzare a discursului. Desigur, referinţele extratextuale fac şi ele parte din capcana întinsă cititorului naiv invitat să confunde realitatea cu ficţiunea. O analiză mai atentă relevă faptul că ele sunt elemente secundare ale textului, un mijloc de atragere a lectorului în lumea fictivă, de integrare în universul acesta caricatural. Transformarea textului în contratext, a textului serios în text parodic, procesul acesta de devalorizare a discursului este mult mai evident în cadrul inserturilor, de cele mai multe ori, fals citate, sau a divagaţiilor, a digresiunilor. Exhibarea mecanismelor acestei

146

I.L. Caragiale: jocuri textuale şi tipuri de discurs. Aplicaţie pe Momente şi Schiţe transformări are drept scop dezvăluirea modalităţilor de a produce literatură şi, desigur, ironizarea lor. Ultimul subcapitol al lucrării de faţă a încercat să releve modernitatea lui Caragiale prin analiza unui text-enigmă cum l-a numit critica. Am ales să citim Inspecţiune ca un discurs autoreferenţial, un metatext, evidenţiind faptul că această grilă de lectură oferă poate singura posibilitate de a ieşi din cercul vicios pe care textul îl programează. Lucrarea noastră nu oferă o abordare cu totul nouă a schiţelor lui Caragiale, ci, pornind de la sugestiile date de exegeză, dezvoltă o analiză pe câteva texte trecând în prim plan elemente din opera scriitorului pe care critica s-a mulţumit, de cele mai multe ori, să le inventarieze. Interpretarea de faţă vine să demonstreze încă o dată că nu numai teatrul, ci şi schiţele caragialiene (tratate într-o perioadă ca gen minor în raport cu dramaturgia şi cu nuvelistica) se pretează unei multitudini de interpretări atât din perspectiva tradiţională cât şi din perspectiva modernă. Nu avem pretenţia de a oferi soluţii unor probleme/dispute nerezolvate de exegeza caragialiană. Pledăm însă pentru preponderenţa parodicului în raport cu textul serios, pentru un anumit grad de ambiguitate programat în structura textuală şi nu pentru claritatea scriiturii subliniată de o parte a criticii. Ambiguitatea se naşte din redefinirea termenilor, din multiplicarea sensurilor, din însăşi structura schiţelor care oferă uneori un sens opus dat de textul în sine, din interferenţa diferitelor tipuri de discurs sau, pur şi simplu, din coexistenţa lor în interiorul aceluiaşi fragment, din aşezarea pe acelaşi plan a textului şi a contra-textului. Nu vrem să formulăm concluzii riguroase pornind de la analiza operei caragialiene pentru că ni se pare mai important ca această direcţie de interpretare să rămână deschisă şi să fie o invitaţie la relectură.

147