Carte Monitorizare

Ştefan Bogdan Candrea Bozga, Gabriel Lazăr, Gheorghe Marian Tudoran, Petru Tudor Stăncioiu

Habitate forestiere de importanţă comunitară incluse în proiectul LIFE05 NAT/RO/000176: „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România”

MONITORIZAREA STĂRII DE CONSERVARE

Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2009

© Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Universitatea Transilvania din Braşov, 2009 Autori: Ştefan Bogdan Candrea Bozga, Gabriel Lazăr, Gheorghe Marian Tudoran, Petru Tudor Stăncioiu Coordonator: Petru Tudor Stăncioiu Referent ştiinţific: Ioan Vasile Abrudan La baza acestui studiu au stat cercetările în teren desfăşurate în cadrul proiectului LIFE05 NAT/RO/000176 cât şi informaţii din alte lucrări de specialitate în domeniu. Lucrarea a fost realizată cu sprijin financiar din partea Comisiei Europene, prin instrumentul financiar LIFE. Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, din Universitatea „Transilvania“ Braşov. Orice reproducere parţială sau totală fără acordul acestei instituţii este interzisă. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2009 ISBN 978-973-598-503-5 Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României Habitate forestiere de importanţă comunitară incluse în proiectul LIFE05 NAT/RO/000176: „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România“ Monitorizarea stării de conservare / Ştefan Bogdan Candrea Bozga, Gabriel Lazăr, Gheorghe Marian Tudoran, Petru Tudor Stăncioiu - Braşov: Editura Universităţii „Transilvania“, 2009 Bibliogr. ISBN 978-973-598-503-5 I. Candrea Bozga, Ştefan Bogdan II. Lazăr, Gabriel III. Tudoran, Gheorghe Marian 630*6

Fotografii coperţi: Bogdan Candrea DTP/Tipar: Green Steps S.R.L. Grafică: Raluca D. Hoisan

Studiul a fost elaborat în cadrul proiectului: LIFE05 NAT/RO/000176 - „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România”

BENEFICIAR Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere Şirul Beethoven, Nr. 1 500123 – Braşov, România Tel: + 40 268 418 600 Fax: + 40 268 475 705 http://www.unitbv.ro/silvic/

PARTENERI: Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale B-dul. Carol I, nr. 24, Sector 3, 020921 – Bucureşti, România Tel: + 40 21 307 23 00 E-mail: [email protected] http://www.maap.ro/ Regia Naţională a Pădurilor – ROMSILVA B-dul. Magheru, Nr. 31 Sector 1, 010325 - Bucureşti, România Tel: + 40 21 317 10 05 Fax: + 40 21 316 84 28 E-mail: [email protected] http://www.rosilva.ro/ World Wide Fund for Nature – Danube Carpathian Programme Mariahilferstrasse, 88a/3/9 1070 – Viena, Austria Tel: + 43 1 524 54 70 Fax: + 43 1 524 54 70 70 http://www.panda.org

Cuprins 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Rezumat în limba engleză ................................................................ 5 Introducere ....................................................................................... 9 Scopul şi necesitatea studiului ....................................................... 13 Habitate forestiere – gospodărire şi monitorizare ........................... 14 3.1. Modul actual de gospodărire şi monitorizare a pădurilor ... 14 3.2. Monitorizarea stării de conservare a habitatelor forestiere ... 18 Discuţii şi concluzii ........................................................................... 55 Bibliografie ...................................................................................... 58 Index de termeni tehnici ................................................................. 59 Anexe .............................................................................................. 69

Table of contents 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

English summary .............................................................................. 5 Introduction ....................................................................................... 9 The aim of the study ....................................................................... 13 Forest habitats – management and monitoring .............................. 14 3.1. Forest management and monitoring at present ................ 14 3.2. Monitoring the favourable conservation status of forest habitats .............................................................................. 18 Discussion and conclusions ......................................................... 55 Bibliography .................................................................................... 58 Index of technical terms ................................................................. 59 Appendices ..................................................................................... 69

Summary The aim of the study is to propose monitoring guidelines for forest habitats of community interest based on information collected in the LIFE Nature Project „Priority forest, sub-alpine and alpine habitats in Romania” (LIFE05 NAT/ RO/000176) for the following six habitats: 1. 91D0 *Bog woodlands; 2. 91E0 *Alluvial forests with Alnus glutinosa and Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae); 3. 91F0 Riparian mixed forests of Quercus robur, Ulmus laevis and Ulmus minor, Fraxinus excelsior or Fraxinus angustifolia, along the great rivers (Ulmenion minoris); 4. 91H0 *Pannonian woods with Quercus pubescens; 5. 91I0 *Euro-Siberian steppic woods with Quercus spp.; 6. 91Y0 Dacian oak and hornbeam forests. The study encompasses four chapters, a list of bibliography, and an index for technical terms and appendices. It starts with an introduction about the Natura 2000 ecological network: the concept and some specific terms (e.g. Habitats and Birds directives, Natura 2000 sites, habitats of community interest, conservation status, favourable conservation status etc.). Further, the authors provide the reader a short presentation of the project LIFE05 NAT/ RO/000176. The second chapter delineates the aim of the work emphasizing the importance of identifying guidelines for monitoring the favourable conservation status of the subject habitats. Such measures are needed for the country reporting according to the EU legislation. The starting point for developing such measures is to identify the most appropriate indicators (i.e. variables) of the favourable conservation status for the studied habitats. As the indicators identified here are valid for forests in general, they can be used for monitoring of all types of forest habitats. Chapter 3 represents the main part of the study and is divided in two subchapters: 3.1. Management and monitoring of forests in Romania and 3.2. Monitoring the favourable conservation status of forest habitats. The first subchapter presents the management, the management planning and monitoring of forests in Romania. It starts by underlining the most important aspects from laws and guidelines existent at national level for forest management and planning. The most relevant examples are: the management of forests in Romania is mandatory for all ownership types, must be done according to national guidelines through approved management plans, should be sustainable and must always promote the natural forest types; management plans are 5

developed by specialized companies every 10 years for a certain forest, must be approved by the National Forestry Authority and their implementation in practice is mandatory. This part is also presenting some of the specific information collected during the planning of forest management: description of the biotope (relief form, exposure, slope, altitude, soil type, site type, litter, limiting factors and disturbances), description of the vegetation (type of herbaceous cover; understory – species composition, cover and distribution; regeneration layer – species composition, cover and distribution; tree layer –vertical structure, stand density, site index, age class, regeneration type, species composition, average diameter, average height, natural pruning, timber quality, tree vitality, standing volume, growth) and information regarding the management measures (the silvicultural measures applied in the past and those needed in the future to reach the management goals). Some of this data is important for assessing the conservation status and the evolution of forests over time and therefore could be useful in developing a forest monitoring system. Subchapter 3.2. is introducing the main theme of the study: monitoring the forests. It starts by emphasizing again the usefulness of the already available data collected through the forest management planning process. It mentions that, although the favourable conservation status is sought at habitat level, as management is applied at forest stand level (i.e. management unit), it is recommended that this status would be assessed for each individual stand (i.e. part of habitat, clearly delineated in the field and subject to certain management measures and goals) and using as a reference the natural forest types described for Romania by Paşcovschi and Leandru in 1958. Further, the authors emphasize the fact that the subject of this work is the monitoring of forests subject to different levels of management and not a simple monitoring of species biodiversity. Therefore, the chosen indicators should express the management effects on the conservation status and should help managers take decisions to reach or maintain this status in a favourable condition. Furthermore, it should be understood that Natura 2000 seeks the maintenance of the same forest habitat and not a forest habitat in the same stage of development (i.e. regeneration, young forest, mature forest) and therefore, the values of the indicators used for monitoring may differ during the lifecycle of a forest stand. Further, the authors propose that monitoring of forests should be implemented at three different levels. The first level is at national scale and covers all forest habitats being based mostly on using aerial and satellite images combined with the already available databases with information regarding forest cover. The second level monitoring is addressing only forest habitats of community interest. Here, a correspondence between the Romanian forest types and the Natura 2000 habitat types is first acquired and next, based on analyzing the forest management planning database (i.e. analyzing the status of the forest 6

type at present compared to the “natural” type), habitats in a favourable and those in an unfavourable status could be identified. The third level is addressing only priority habitats of community interest. It is the most detailed assessment and it requires mainly field sampling (at least for monitoring the evolution of areas identified as having an unfavourable conservation status). For this level, based on a previous study (Stăncioiu et al. 2008) the authors describe the indicators which are proposed to be used in evaluating the conservation status for forest habitats and the thresholds for each of them (Table 1). Only indicators which could be used in forest management were proposed. They were divided in six main categories: 1. Indicators for surface area (minimum area and area dynamics); 2. Indicators for the tree layer (species composition, proportion of allochtonous species, regeneration type, crown cover, number of dead trees, number of decaying trees); 3. Indicators for the seedlings / regeneration layer (species composition, proportion of allochtonous species, regeneration type, crown cover); 4. Indicators for the shrub layer (species composition, proportion of exotic or allochtonous species); 5. Indicators for herbaceous layer (species composition, proportion of exotic or allochtonous species); 6. Indicators for disturbances (percentage area affected). Further, the authors offer a Field Sheet to be used in assessing the present structure and status of a forest habitat (Table 2). Another form (Table 4) should be used for establishing monitoring plots if, after analyzing the data recorded, the field crew finds areas that prove to not have a favourable conservation status. Table 3 presents in more details the sampling procedure and the measurements to be taken in the field. The rest of the chapter contains a more detailed description of how indicators from each category (from Table 1) should be evaluated and monitored (if areas with an unfavourable conservation status are detected in the field). Within the last chapter (Discussion and conclusions) authors emphasize that forests, as natural ecosystems with a very long life cycle, should be regarded as dynamic systems. The Natura 2000 Ecological Network seeks the maintenance or restoration of the Favourable Conservation Status for a certain forest habitat included in a site of community interest. This means that management should maintain the same forest habitat type, however, not in the same stage of development (i.e. young forest, mature forest, old growth forest). Therefore, it should be accepted as normal that indicators will have different values during different stages of the habitat’s lifecycle. To ensure and improve the quality of the data collected for monitoring the conservation status in forest habitats, the authors strongly recommend that 7

a detailed and illustrated field guide must be developed as soon as possible. Such a guide should contain not only detailed explanations regarding the methodology for field sampling and measurements but also information regarding the species composition of the natural forest types, images with the most common invasive species, species of community and national interest and other useful information. Based on the experience gathered in the field, in time, this guide, the monitoring indicators and the methods can be improved. Finally, authors conclude that for a correct assessment at national scale of the conservation status for all forest habitats, monitoring activities should be carried out by personnel with sufficient knowledge in the field of biological sciences. Therefore, a successful monitoring requires that such activities should be implemented through specialized institutions (e.g. universities, research institutes, forest administration services, forest management planning companies etc.) contracted by the National Environmental Authority. Furthermore, for a comprehensive assessment at country level, monitoring plots should be established both inside and outside of the existing protected areas and Natura 2000 sites. Appendices • Appendix 1 presents the field sheet used in forest management planning in Romania for each individual forest stand.

8

1. Introducere1 Conservarea mediului înconjurător este în prezent una dintre cele mai dezbătute teme la nivel mondial, existând numeroase iniţiative şi strategii privind utilizarea durabilă a resurselor naturale. Un rol deosebit în acest sens l-a avut „Conferinţa asupra Mediului Înconjurător şi Dezvoltării” din anul 1992, de la Rio de Janeiro – Brazilia. În cadrul acestei conferinţe s-a semnat Convenţia privind diversitatea biologică, ratificată în prezent de peste 170 de naţiuni, inclusiv de România prin Legea nr. 59/1994. Pentru îndeplinirea obligaţiilor ce revin ţărilor semnatare, Uniunea Europeană a decis implementarea unei reţele ecologice care să permită conservarea tuturor speciilor şi habitatelor naturale importante la nivel comunitar. În vederea realizării acestui obiectiv, reţeaua a fost astfel concepută încât să acopere zonele cele mai reprezentative ale arealului natural al acestor specii şi habitate de importanţă comunitară. Această reţea a primit numele de Natura 2000 – nume dat în anul 1992, la momentul declanşării procesului, după orizontul de timp considerat suficient pentru implementare. În cadrul reţelei, speciile şi habitatele urmează să fie conservate printr-o gospodărire durabilă a resurselor şi o convieţuire armonioasă om – natură. Ca bază legală pentru implementarea reţelei, la nivel comunitar au fost emise două directive europene: − Directiva 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice, cunoscută sub numele de „Directiva Păsări” (adoptată la 2 aprilie 1979) şi − Directiva 92/43/CEE referitoare la conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice, cunoscută sub numele de „Directiva Habitate” (adoptată la 21 mai 1992). În România, prevederile celor două directive au fost transpuse în legislaţie prin Hotărârea Guvernului nr. 1284/2007 (privind declararea ariilor de protecţie avifaunistică ca parte integrantă a Reţelei Ecologice Europene Natura 2000 în România) şi Ordinul de Ministru nr. 1964/2007 (privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru siturile de importanţă comunitară ca parte integrantă a Reţelei Ecologice Europene Natura 2000 în România). În luna iunie a anului 2007 a fost promulgată Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2007 (privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice), care conţine prevederi referitoare atât la constituirea reţelei Natura 2000 cât şi la administrarea siturilor şi exercitarea controlului aplicării reglementărilor legale instituite pentru acestea. Datele care au stat la baza acestui capitol sunt culese din diverse documente şi surse oficiale ale Comisiei Europene (vezi Bibliografia). 1

9

Aşa cum s-a menţionat mai sus, Reţeaua Natura 2000 conservă speciile şi habitatele considerate a fi de importanţă comunitară. În ceea ce priveşte speciile, conform directivei 92/43/CEE se includ în această categorie cele care, pe teritoriul Uniunii Europene, sunt: i. periclitate, cu excepţia celor al căror areal natural este marginal în acest teritoriu şi care nu sunt nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest – palearctică; sau ii. vulnerabile (i.e. speciile a căror încadrare în categoria celor periclitate este probabilă într-un viitor apropiat dacă acţiunea factorilor perturbatori persistă); sau iii. rare (i.e. speciile ale căror populaţii sunt reduse din punct de vedere al distribuţiei sau / şi numeric şi care chiar dacă nu sunt în prezent periclitate sau vulnerabile, riscă să devină. Aceste specii sunt fie localizate pe arii geografice restrânse, fie au o distribuţie fărâmiţată şi sunt împrăştiate pe suprafeţe largi); sau iv. endemice şi care necesită o atenţie specială datorită caracteristicilor specifice ale habitatului lor şi / sau a impactului potenţial pe care îl are exploatarea acestora asupra stării lor de conservare. Dintre acestea, sunt considerate prioritare speciile vizate la punctul (i), pentru a căror conservare Comunitatea Europeană îşi asumă o responsabilitate specială, datorită proporţiei reduse a arealului acestora pe teritoriul Uniunii Europene. Acest statut este evidenţiat printr-un asterisc (*) în listele din Anexele Directivei 92/43/CEE. Habitatele de importanţă comunitară sunt acele habitate naturale de pe teritoriul Uniunii Europene care îndeplinesc cel puţin una din următoarele condiţii: − sunt în pericol de dispariţie în arealul lor natural; − au un areal natural restrâns; − sunt eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe regiuni biogeografice. Dintre acestea, se consideră a fi prioritare acele habitate naturale aflate în pericol de dispariţie, cărora Comunitatea Europeană le acordă o atenţie deosebită. Acest statut este evidenţiat printr-un asterisc (*) în Anexa nr. I a Directivei 92/43/CEE. După stabilirea prezenţei şi distribuţiei unor astfel de specii şi habitate la nivel naţional, se identifică cele mai reprezentative zone ale arealului natural al acestora care se desemnează într-o primă fază ca situri de importanţă comunitară. După ce acestea sunt avizate de Comisia Europeană şi ulterior promovate printr-un act normativ de către statul membru în cauză devin 10

„Situri Natura 2000”, care se împart în două categorii în funcţie de directiva europeană care a stat la baza declarării lor: • Arii Speciale de Conservare (Special Areas of Conservation – SAC) – siturile declarate conform prevederilor Directivei Habitate (92/43/ CEE) şi • Arii de Protecţie Specială Avifaunistică (Special Protected Areas – SPA) – constituite conform prevederilor Directivei Păsări (79/409/ CEE). Scopul Reţelei Natura 2000 nu este acela de a creea aşa-numitele sanctuare ale naturii în care natura îşi urmează cursul şi orice activităţi umane sunt interzise. Dimpotrivă, aşa cum s-a subliniat mai sus, acest concept modern urmăreşte o convieţuire armonioasă între om şi natură. Aşadar, după desemnarea siturilor Natura 2000, activităţile umane sunt permise, însă în măsura în care menţin habitatele şi speciile de importanţă comunitară în stare bună. În cazul unui habitat natural, starea sa de conservare este dată de totalitatea factorilor ce acţionează asupra sa şi asupra speciilor caracteristice şi care îi poate afecta pe termen lung răspândirea, structura şi funcţiile, precum şi supravieţuirea speciilor caracteristice. Această stare se consideră „favorabilă” atunci când sunt îndeplinite condiţiile: − arealul natural al habitatului şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere; − habitatul are structura şi funcţiile specifice necesare pentru conservarea sa pe termen lung, iar probabilitatea menţinerii acestora în viitorul previzibil este mare; − speciile care îi sunt caracteristice se află într-o stare de conservare favorabilă (aşa cum aceasta este definită în continuare). Starea de conservare a unei specii este dată de totalitatea factorilor ce acţionează asupra sa şi care pot influenţa pe termen lung răspândirea şi abundenţa populaţiilor speciei respective la nivel comunitar. Această stare se consideră „favorabilă” atunci când sunt îndeplinite condiţiile: − datele privind dinamica populaţiilor speciei indică faptul că aceasta se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung, ca o componentă viabilă a habitatului natural; − arealul natural al speciei nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitorul apropiat; − există un habitat suficient de vast pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung. Pentru menţinerea, refacerea sau îmbunătăţirea stării de conservare favorabilă, fiecare stat membru al uniunii trebuie să ia cele mai potrivite 11

măsuri respectând însă realităţile economice, sociale şi culturale specifice zonei. Eficienţa măsurilor luate şi a funcţionării reţelei în sine trebuie evaluată în mod continuu. De aceea, ulterior desemnării siturilor Natura 2000, evoluţia stării speciilor şi habitatelor de importanţă comunitară va fi atent monitorizată. În plus, pentru a avea o imagine de ansamblu la nivel comunitar (i.e nu doar la nivelul reţelei) şi pentru a putea preveni degradarea biodiversităţii, monitorizarea evoluţiei stării de conservare a habitatelor şi speciilor de importanţă comunitară trebuie să se facă la nivel naţional în fiecare stat (i.e. atât în cuprinsul siturilor din Reţeaua Natura 2000 cât şi în afara acestora). Aceasta este o cerinţă a Agenţiei Europene pentru Mediu, fiecare stat membru fiind obligat să dezvolte o reţea de monitorizare şi să raporteze periodic (la fiecare 6 ani pentru speciile şi habitatele din Directiva 92/43/CEE şi la 3 ani pentru speciile de păsări din anexele Directivei 79/409/CEE) date referitoare la starea de conservare şi tendinţele de evoluţie ale acesteia, pentru fiecare habitat şi pentru fiecare specie de importanţă comunitară. Proiectul LIFE05 NAT/RO/000176 - „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România” În contextul descris mai sus, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din cadrul Universităţii „Transilvania” – Braşov, împreună cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Regia Naţională a Pădurilor – ROMSILVA şi Fondul Mondial pentru Natură – Programul Dunăre Carpaţi (WWF – DCP) a implementat proiectul LIFE05 NAT/RO/000176 – „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere în România”. Acest proiect a fost finanţat în proporţie de 75% de către Directoratul General de Mediu al Comisiei Europene (prin instrumentul financiar LIFE) şi vine în sprijinul autorităţilor române în vederea implementării Directivelor CE menţionate mai sus. Proiectul s-a concentrat pe habitatele de interes comunitar (în special cele prioritare) din zonele: alpină, subalpină şi forestieră. Lucrarea de faţă îşi propune elaborarea unui complex de măsuri de evaluare şi monitorizare a stării de conservare a habitatelor forestiere.

12

2. Scopul şi necesitatea studiului Aşa cum s-a arătat şi în partea introductivă, Reţeaua Natura 2000 urmăreşte refacerea, menţinerea sau chiar îmbunătăţirea stării de conservare favorabilă a habitatelor şi speciilor din siturile desemnate. Eficienţa acestei reţele ecologice trebuie însă evaluată permanent, pe baza anumitor indicatori. Scopul acestei lucrări îl reprezintă identificarea şi descrierea unor linii generale pentru monitorizarea stării de conservare a habitatelor forestiere de interes comunitar incluse în Proiectul LIFE05 NAT/RO/000176 „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România”, şi anume: • 91D0 *Turbării cu vegetaţie forestieră; • 91E0 *Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno – Padion, Alnion incanae, Salicion albae); • 91F0 Păduri de luncă mixte cu Quercus robur, Ulmus minor, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris); • 91H0 *Vegetaţie forestieră panonică cu Quercus pubescens; • 91I0 *Vegetaţie de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp.; • 91Y0 Păduri dacice de stejar şi carpen. Pentru identificarea metodelor şi mijloacelor de monitorizare a evoluţiei acestor ecosisteme, punctul de pornire îl reprezintă informaţiile referitoare la evaluarea stării lor de conservare prezentate de Stăncioiu şi colab. (2008) în cadrul proiectului mai sus menţionat. Metodele propuse nu fac referire explicită la fiecare tip de habitat în parte, întrucât indicatorii de monitorizare luaţi în considerare se referă la habitate forestiere în general. Anumite particularităţi care pot să apară în cazul unor habitate sunt detaliate în text. Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul, în paginile care urmează se prezintă recomandări privind monitorizarea stării de conservare a habitatelor forestiere luate în studiu.

13

3. Habitate forestiere - gospodărire şi monitorizare 3.1. Modul actual de gospodărire şi monitorizare a pădurilor Reţeaua Natura 2000 urmăreşte menţinerea, îmbunătăţirea sau refacerea stării de conservare favorabilă a speciilor şi habitatelor de interes comunitar din siturile Natura 2000, luând în considerare realităţile economice, sociale şi culturale specifice la nivel regional şi local ale fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Prin urmare această reţea ecologică nu are în vedere altceva decât gospodărirea durabilă a speciilor şi habitatelor de interes comunitar din siturile Natura 2000. Însăşi existenţa unor specii şi habitate într-o stare bună de conservare, chiar în zone cu management activ, atestă faptul că gestionarea durabilă a resurselor naturale nu este incompatibilă cu obiectivele Natura 2000. Pădurea ca ecosistem complex va fi întotdeauna o resursă de nepreţuit pentru societate, atât pentru produsele pe care le oferă dar mai ales pentru efectele sale benefice asupra mediului înconjurător. De aceea, în România ea este considerată un bun de interes naţional. Ca atare, gospodărirea pădurilor la nivel întregii ţări se realizează pe baza unui sistem unitar de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului forestier naţional, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere, indiferent de natura proprietăţii. Principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor în România, prevăzute de Codul Silvic (Legea 46/2008, art.5), se referă la: • promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a pădurilor; • asigurarea integrităţii fondului forestier şi a permanenţei pădurii; • majorarea suprafeţei terenurilor ocupate cu păduri; • politici forestiere stabile pe termen lung; • asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituţională şi operaţională în gestionarea pădurilor; • primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii; • creşterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală; • promovarea tipului natural fundamental de pădure şi asigurarea diversităţii biologice a pădurii; • armonizarea relaţiilor dintre silvicultură şi alte domenii de activitate; • sprijinirea proprietarilor de păduri şi stimularea asocierii acestora; • prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acţiunilor umane şi a factorilor de mediu destabilizatori. În plus, conform Codului Silvic, administrarea terenurilor cu destinaţie forestieră 14

este obligatorie pentru toţi deţinătorii de pădure şi poate fi făcută doar de către structuri specializate, autorizate de către Autoritatea Publică Centrală care răspunde de Silvicultură. Având în vedere cele menţionate mai sus putem spune că, mai ales când este vorba de perpetuarea habitatului forestier în sine (şi nu a unor specii – altele decât cele edificatoare – cu cerinţe speciale de conservare), modul actual de gospodărire al pădurilor corespunde cerinţelor de conservare ale habitatelor forestiere de interes comunitar (i.e. cerinţelor Reţelei Natura 2000). În ceea ce priveşte monitorizarea stării pădurilor la scară mare, în special a efectelor măsurilor aplicate asupra arboretelor, aceasta se realizează cu ocazia planificării gospodăririi lor, prin amenajarea pădurilor. Această activitate (i.e amenajarea pădurilor) reprezintă un ansamblu de preocupări şi măsuri menite să asigure aducerea şi păstrarea pădurilor în starea cea mai corespunzătoare îndeplinirii funcţiilor economice, sociale şi ecologice pe care sunt chemate să le îndeplinească (Leahu 2001). Ea are la bază următoarele principii (Leahu 2001, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 5): • Principiul continuităţii exercitării funcţiilor atribuite pădurii; • Principiul exercitării optimale şi durabile a funcţiilor multiple de producţie şi / sau de protecţie; • Principiul valorificării optimale şi durabile a resurselor pădurii; • Principiul estetic; • Principiul conservării şi ameliorării biodiversităţii. Pentru realizarea acestor obiective, se întocmesc planuri de management (i.e. amenajamente silvice), pe o perioadă definită (de regulă 10 ani), ce cuprind un sistem de măsuri pentru organizarea şi conducerea pădurilor spre starea corespunzătoare funcţiilor atribuite (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 5). Amenajamentele silvice au la bază obiective de interes naţional, sunt elaborate după norme unitare (indiferent de natura proprietăţii şi de forma de administrare) şi sunt aprobate de Autoritatea Publică Centrală care răspunde de Silvicultură, aplicarea lor fiind obligatorie pentru toţi deţinătorii de terenuri forestiere. Aşadar, la fiecare 10 ani se evaluează starea fondului forestier ca urmare a măsurilor de gospodărire aplicate pe parcursul deceniului care a trecut. Pe baza situaţiei constatate se întocmesc noi planuri de management care continuă şi îmbunătăţesc modul de gospodărire în vederea realizării ţelurilor fixate. Putem spune deci că astfel se realizează o monitorizare continuă a fondului forestier. Un aspect deosebit de important în ceea ce priveşte amenajarea pădurilor, este nivelul de detaliu al planificării, la nivel de arboret (sinonim: unitate amenajistică sau subparcelă) ca unitate elementară pentru gospodărirea pădurilor. Arboretul reprezintă o porţiune de pădure suficient de întinsă pentru a putea 15

face obiectul gospodăririi (în general minim 0.25 ha), distinctă şi omogenă sub raportul condiţiilor staţionale, de vegetaţie, structurale, funcţionale, de folosinţă precum şi de proprietate astfel încât face obiectul aplicării aceloraşi măsuri de gospodărire. Mai exact, la delimitarea unei subparcele din punct de vedere staţional şi structural se au în vedere următoarele criterii (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 5): 1) Să fie formată dintr-o singură unitate de ecosistem sau staţională a cărei omogenitate să fie mai mare sau echivalentă cu cea a tipului de staţiune, de pădure sau de ecosistem. După acest criteriu se vor delimita subparcele în toate situaţiile în care se modifică tipul genetic de sol, tipul de staţiune, tipul de pădure sau de ecosistem. Se vor delimita subparcele după criteriul staţional în situaţiile în care se modifică: substratul litologic (e.g. apar marne, flişuri, pietrişuri, nisipuri etc.), înclinarea terenului, îndeosebi când aceasta devine condiţie de includere în regim de conservare (i.e. peste 35g în general sau peste 30g pe flişuri, loess, nisipuri, pietrişuri); etajul de vegetaţie; regimul hidric; condiţiile climatice (zone vântuite, găuri de ger) ori când apar zone cu grohotişuri, stâncării, mlaştini, sărături, eroziuni, alunecări etc. 2) Să conţină un arboret care pe toată întinderea lui să prezinte: − o structură de acelaşi tip (echien, relativ echien, relativ plurien sau plurien); − aceeaşi compoziţie (proporţia speciei principale sau majoritare să nu varieze în limite mai largi de două unităţi pe o întindere de minim 2 ha); − vârsta medie să nu difere cu mai mult de 20 ani la codru regulat şi 5 ani la crâng, plopi euramericani şi renişuri; − o singură categorie de productivitate; − cel mult două clase de calitate; − aceeaşi consistenţă, cu variaţie de cel mult două zecimi; − acelaşi mod de regenerare, iar dacă aceasta este mixtă, numărul exemplarelor de aceeaşi provenienţă să nu difere cu mai mult de 30% pe o suprafaţă de minim 1 ha; − cel mult două grade de vătămare, în raport cu diverşi factori dăunători (incendii, vânturi, zăpadă, rezinaj neorganizat, vânat, emanaţii industriale nocive, uscare a arboretului etc.). Pentru fiecare arboret (i.e. unitate amenajistică sau subparcelă), cu ocazia parcurgerii terenului în cadrul lucrărilor de amenajare, se culeg date referitoare la: • descrierea biotopului (relief, configuraţia terenului, expoziţie, înclinare, altitudine, sol, tip de staţiune, tip natural de pădure, litieră, factori destabilizatori şi limitativi); 16

•

descrierea vegetaţiei (caracterul actual al tipului de pădure; tipul de floră ierboasă; subarboret – compoziţia în specii şi suprafaţa ocupată, modul de răspândire şi densitatea; seminţiş – compoziţia, suprafaţă ocupată şi răspândirea; iar la nivelul arborilor – structura verticală, consistenţa, clasa de producţie, vârsta, modul de regenerare, compoziţia, diametrul mediu, înălţimea medie, amestecul, elagajul, vitalitatea, calitatea, volumul, creşterea, provenienţa – majoritatea dintre acestea detaliate chiar la nivel de element de arboret2); • date referitoare la managementul silvic (suprafaţă, categorie de folosinţă a terenului, zonare funcţională, subunitate de gospodărire, regim, lucrări executate şi lucrări propuse). Aceste date se înscriu într-o fişă tip (vezi Anexa), cu menţiunea că pentru determinarea unor parametrii structurali importanţi se amplasează sondaje în cele mai reprezentative porţiuni ale arboretului, iar pentru a stabili cu precizie ridicată volumul arboretelor exploatabile se recurge la inventarieri statistice sau integrale. Amenajamentul poate fi privit ca un sistem cibernetic. Pe baza datelor prezente despre condiţiile staţionale şi vegetaţie şi a analizei evoluţiei în timp a acestora (începând de la prima amenajare până în prezent), sub influenţa lucrărilor executate, amenajamentul defineşte, pentru fiecare arboret dar şi pentru pădure (privită ca o colectivitate funcţională de arborete), parametrii structurali ai modelului ideal care se doreşte atins pentru a se îndeplini cu continuitate şi cu eficacitate maximă funcţiile complexe atribuite. Practic, prin amenajarea pădurilor se realizează o monitorizare continuă a evoluţiei pădurilor şi a efectelor gospodăririi asupra acestora (pe arborete componente), acumulându-se astfel informaţii importante referitoare la: • condiţiile naturale de vegetaţie şi caracteristicile arboretului la momentul actual, • potenţialul productiv al staţiunii şi capacitatea actuală de producţie şi protecţie a arboretului, • măsurile silviculturale şi ameliorative executate, în acord cu specificul ecologic al staţiunii, cu exigenţele speciilor forestiere şi cu destinaţia pădurilor, • recoltarea de produse ale pădurii, altele decât lemnul, • exercitarea de către pădure în ansamblu şi de către arboretele componente a funcţiilor ce le-au fost atribuite.

Element de arboret = se constituie din totalitatea arborilor din aceeaşi specie, generaţie şi provenienţă din cadrul unei subparcele, care să reprezinte cel puţin 10% din suprafaţa subparcelei sau cel puţin 10% din volumul arboretului respectiv (Ministerul Silviculturii 1984). 2

17

3.2. Monitorizarea stării de conservare a habitatelor forestiere Întrucât un sistem de monitorizare la nivel naţional trebuie să fie eficient (i.e. să obţină rezultatele dorite cu costuri minime) este de dorit ca monitorizarea să folosească pe cât posibil datele culese în sistemele deja existente. Având în vedere toate cele menţionate anterior şi luând în considerare faptul că o monitorizare cuprinzătoare a pădurilor la nivel naţional constituie un efort considerabil, în cazul habitatelor forestiere considerăm că informaţiile culese prin amenajarea pădurilor cu ocazia lucrărilor de teren pot să constituie fundamentul unui asemenea sistem. În cadrul acestor lucrări, aşa cum s-a precizat deja, fiecare suprafaţă de pădure din fondul forestier naţional este parcursă la fiecare 10 ani (sau 5 ani, în cazul unor păduri constituite din specii repede crescătoare: e.g. plopi, sălcii şi salcâm), ocazie cu care sunt descrise, pe bază de măsurători şi estimări, atât starea ei actuală (ca rezultat al măsurilor aplicate în trecut) cât şi evoluţia potenţială în viitor. În acest fel, anual se amenajează aproximativ 10% din suprafaţa fondului forestier naţional. Astfel, o mare parte din informaţiile necesare pentru monitorizarea habitatelor de interes comunitar pot fi culese odată cu cele necesare amenajării pădurilor (servind ambelor scopuri). Bineînţeles, în cazul în care evaluarea stării de conservare este necesară înainte sau după executarea lucrărilor de amenajare a pădurilor (i.e. înainte de expirarea amenajamentului existent), datele necesare pot fi culese separat de către specialiştii în domeniu. Abordarea corectă şi completă a problemei gospodăririi durabile a habitatelor forestiere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu (pe lângă explicitarea detaliată a stării de normale a parametrilor structurali la nivel de tip de habitat) următoarele patru etape: descrierea habitatelor existente, evaluarea stării lor de conservare (pentru a cunoaşte paşii necesari de implementat în continuare), propunerea de măsuri de gospodărire adecvate şi monitorizarea dinamicii stării de conservare (pentru îmbunătăţirea continuă a modului de management). Descrierea habitatelor, evaluarea stării de conservare şi propunerea de măsuri de gospodărire adecvate considerăm că trebuie făcute doar odată cu amenajarea pădurilor (i.e. la 10 ani), cu excepţia situaţiilor când intervin factori perturbatori care afectează suprafeţe întinse din habitat, caz în care se vor reanaliza toate cele patru etape. Lucrarea de faţă se concentrează pe două dintre cele patru etape: evaluarea şi monitorizarea evoluţiei stării de conservare. Starea de conservare, aşa cum este definită în partea introductivă, se referă la habitat ca întreg (i.e. la nivel de sit) şi nu la porţiuni din acesta (i.e. arborete). Cu toate acestea, din motive tehnico – organizatorice (situaţii complexe sub raportul proprietăţii, administrării, fragmentării habitatului etc.), este de dorit ca aceasta să fie evaluată la nivelul fiecărui arboret (ca unitate elementară în 18

gospodărirea pădurilor), folosind ca model de referinţă structura tipurilor natural fundamentale de pădure (Paşcovschi şi Leandru 1958). Trebuie subliniat faptul că în această lucrare se face referire la măsuri de monitorizare a stării unor habitate supuse gospodăririi, deci nu o monitorizare a biodiversităţii în general. Mai mult decât atât, este vorba de a monitoriza eficienţa măsurilor luate pentru menţinerea şi perpetuarea aceluiaşi tip de habitat, evitând succesiunea spre un altul. Deci indicatorii stării de conservare utilizaţi în monitorizare trebuie să fie clari şi să se poată folosi în toate pădurile, atât în cele cu rol preponderent de producţie cât şi în cele cu rol exclusiv de protecţie. În plus, trebuie înţeles că un arboret dintr-un anumit tip de pădure, pe parcursul creşterii şi dezvoltării sale, reprezintă acelaşi habitat şi ca atare parametrii lui structurali în diverse stadii au valori diferite. Având în vedere faptul că pădurile sunt edificate de specii longevive şi au o dinamică relativ lentă comparativ cu alte ecosisteme, colectarea informaţiilor poate fi făcută la un interval de 5 – 10 ani. Această perioadă de timp cuprinde practic intervalul de raportare conform Directivei Europene 92/43/CEE referitoare la conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice (care se realizează la fiecare 6 ani). În acelaşi timp însă, atunci când anumite situaţii o impun (e.g. arborete tinere cu dezvoltare rapidă; când au loc perturbări care influenţează dinamica arboretului etc.), monitorizarea anumitor indicatori trebuie să aibă o frecvenţă mai ridicată. Pentru eficienţă şi funcţionalitate, având în vedere suprafaţa întinsă ce trebuie monitorizată dar mai ales diversitatea tipurilor de habitate, este de dorit ca la nivel naţional să existe o bază de date integrată. Doar astfel evaluarea la nivel naţional se poate face în orice moment, chiar dacă informaţiile existente au fost culese în momente diferite (i.e. într-un interval de maxim 10 ani). În funcţie de importanţa habitatelor forestiere luate în studiu, nivelul de detaliu al monitorizării stării de conservare este diferit. Ca urmare, lucrarea de faţă propune abordarea acestei activităţi la scară naţională pe următoarele trei niveluri: Nivelul I Acest nivel se referă la toate habitatele forestiere şi monitorizarea se va face cu o periodicitate de 5 sau 10 ani. Se vor utiliza imagini satelitare şi / sau aeriene suprapuse pe o bază cartografică digitală cu limitele actualizate ale fondului forestier şi ale ocoalelor silvice. Menţionăm că fac obiectul monitorizării doar terenurile cu folosinţa pădure din fondul forestier. Într-o primă fază, din amenajamentele ocoalelor silvice se determină suprafeţele destinate împăduririi precum şi cele prevăzute a fi parcurse cu tăieri rase sau în crâng şi respectiv cu tăieri cu regenerare sub masiv. Ulterior, printr-o analiză 19

multispectrală se vor determina, la nivel de ocol, suprafeţele lipsite de pădure şi arboretele cu densitate subnormală. Dacă nu apar diferenţe semnificative între cele două evaluări, starea de conservare poate fi considerată favorabilă. Dacă apar însă diferenţe, trebuie identificaţi factorii şi luate măsuri în consecinţă. Sistemul poate fi îmbunătăţit în timp, analiza putând să ajungă până la nivel de tip de habitat şi subparcelă, pe măsură ce limitele fiecărui habitat şi ale fiecărei subparcele vor fi integrate în sistem GIS (Geographic Information System), care să conţină şi baza de date amenajistică actualizată la nivel naţional. La o asemenea scară (i.e. nivel naţional), utilizarea imaginilor satelitare şi a celor aeriene (e.g. ortofotoplanuri) reprezintă o cale expeditivă şi eficientă de evaluare a stării arboretelor pe suprafeţe întinse. Analiza imaginilor satelitare se bazează pe diferenţele care apar între specii sau între exemplarele sănătoase şi cele afectate de factori biotici şi abiotici, în ceea ce priveşte absorbţia radiaţiei solare. De asemenea, vegetaţia interacţionează diferit cu radiaţia solară faţă de componentele biotopului, cum ar fi solurile sau apele. La nivelul fito-indivizilor absorbţia şi reflecţia radiaţiei solare variază considerabil prin lungimea de undă, fiind rezultatul interacţiunii cu diferite părţi ale acestora. Apa, pigmenţii, nutrienţii şi carbonul sunt fiecare exprimaţi distinct în spectrul optic reflectat. Cunoaşterea acestor aşa-numite semnături spectrale permite utilizatorilor să combine măsurătorile reflectanţei la diferite lungimi de undă pentru a spori uşurinţa identificării particularităţilor vegetaţiei. Pentru aceasta au fost definiţi aşa numiţii indici de vegetaţie, al căror calcul se realizează pe baza proprietăţilor de reflectanţă ale vegetaţiei. Spectrul optic al luminii solare reflectate de plante acoperă lungimile de undă de la 400 nm la 3000 nm. Pentru înregistrări în intervalul de la 400 nm la 2500 nm se utilizează senzori optici multispectrali (Landsat, QuickBird, ASTER) şi hiperspectrali (AVIRIS, HyMap, Hyperion). Cel mai utilizat indice de vegetaţie este indicele NDVI (Normalized Difference Vegetation Index), care este în strânsă legătură cu starea de sănătate a plantei. Acesta se calculează în funcţie de valorile corespunzătoare reflectanţei radiaţiilor din spectrul roşu (RED), respectiv infraroşu apropiat (NIR), pe baza relaţiei următoare:

NDVI =

20

(NIR-RED) (NIR+RED)

Absorbţia şi reflectanţa sunt diferite în funcţie de starea de sănătate a plantelor. Ca urmare şi indicele NDVI va înregistra valori diferite, făcând posibilă detectarea anumitor perturbări (figura 1). Valorile calculate ale indicelui de vegetaţie NDVI variază între –1 şi +1. Pentru zonele cu vegetaţie afectată se obţin valori apropiate de 0, iar pentru vegetaţia sănătoasă cu acoperire uniformă (i.e. fără spaţii lipsite de vegetaţie) se obţin valori apropiate de +1 (figura 2). Figura 1. Exemplificarea modului de calcul al indicelui de vegetaţie NDVI. (http://earthobservatory.nasa.gov/Features/MeasuringVegetation/measuring_vegetation_2.php)

Figura 2. Reprezentarea indicelui NDVI pentru nordul Masivului Postăvaru, calculat dintr-o imagine multispectrală ASTER (i.e. porţiunile cele mai întunecate reprezintă suprafeţele lipsite de vegetaţie; cele de culoare deschisă reprezintă suprafeţe cu vegetaţie).

21

Imaginile aeriene şi / sau satelitare pot fi de asemenea o soluţie bună şi pentru estimarea gradului de acoperire a coronamentului, prin determinarea suprafeţei ocupate de coroanele arborilor şi raportarea acesteia la întreaga suprafaţă analizată. În acest mod se pot verifica anumite aspecte legate de măsurile de management aplicate (figura 3, a şi b) dar mai ales se pot identifica şi cuantifica eventuale perturbări biotice şi abiotice (figurile 4, 5, 6 şi 7). Această metodă este recomandată în special în arboretele monoetajate. În celelalte tipuri de arborete este nevoie de verificări prin sondaj în teren în vederea unei evaluări cât mai corecte şi a etajelor inferioare. De asemenea, un aspect important este cel referitor la perioada din an în care a fost preluată imaginea. De preferat sunt imagini din perioada când frunzişul la arboretele de foioase este complet dezvoltat (lunile iulie – august). Figura 3 prezintă comparativ estimarea gradului de închidere a coronamentului după o tăiere concentrată în ochiuri şi respectiv după o tăiere aplicată uniform pe întreaga suprafaţă a unui arboret. Figura 3. Estimarea gradului de închidere a coronamentului (a) cu ajutorul ortofotoplanurilor (sursa ANCPI), după o tăiere concentrată în ochiuri şi (b) cu ajutorul imaginilor aeriene SPOT, în urma unei tăieri uniforme (cu roşu, porţiune rărită cu acoperire de aprox. 50%; cu verde, porţiune de pădure tânără, încheiată, cu acoperire 100%).

(a)

22

(b)

În figurile 4 şi 5 se prezintă utilitatea imaginilor satelitare şi aeriene pentru a urmări evoluţia şi a cuantifica efectul unor doborâturi de vânt asupra pădurii. Figura 4 evidenţiază zonele afectate de doborâturi produse de vânt, pe o succesiune de imagini multispectrale ASTER şi respectiv pe ortofotoplanuri. Astfel, prima imagine (a) reprezintă situaţia înainte de producerea doborâturii, cea de-a doua (b) este înregistrată imediat după producerea acesteia dar înainte de a se scoate materialul lemnos, iar ultimele două evidenţiază suprafaţa afectată după extragerea masei lemnoase (c – ASTER, d – ortofotoplan, sursa ANCPI). Figura 5 prezintă un exemplu de evaluare pe ortofotoplan a suprafeţei afectate de doborâtură precum şi o fotografie de la sol preluată într-o doborâtură de vânt din Masivul Ceahlău.

23

Figura 4. Evidenţierea producerii unor doborâturi de vânt pe imagini satelitare şi aeriene.

(a)

(b)

24

(c)

(d)

25

Figura 5. a – Evaluare cantitativă a unor suprafeţe afectate de doborâturi de vânt pe stereoortofotoplanuri (ANCPI); b – doborâtură de vânt în Masivul Ceahlău.

(a)

(b)

Pentru evaluarea efectelor incendiilor forestiere se pot utiliza în mod combinat imagini MODIS şi imagini ASTER (Advanced Spaceborne Thermal Emission and Reflection Radiometer). Astfel, pe baza anomaliilor termice, iniţial se identifică locaţiile afectate pe imaginile MODIS (rezoluţie spaţială de 250 m) (figura 6 a). Ulterior zonele în cauză sunt analizate pe imagini ASTER (rezoluţie spaţială 26

de 15 m) (figura 6 b), pentru validare, cele mai bune rezultate obţinându-se utilizând combinaţia de benzi: Roşu = Banda 9; Verde = Banda 4; Albastru = Banda 1. O comparaţie vizuală este prezentată în figura 7. Figura 6. a – Incendiu pe o imagine MODIS din 26 octombrie 2003 – cu roşu sunt identificate suprafeţele incendiate (Abrams et Brailey, 2003); b – Validarea produsului MODIS cu imagini satelitare multispectrale ASTER (Csiszar et al. 2006).

(a)

(b)

Figura 7. Incendiu pe o imagine multispectrală ASTER (Abrams et Brailey, 2003). a – în timpul incendiului; b – după terminare (cu roşu este porţiunea incendiată).

(a)

(b)

27

Nivelul II Acest nivel se referă la habitatele forestiere de importanţă comunitară. Evaluarea se poate obţine în orice moment (actualitatea datelor fiind însă influenţată de data amenajării) cu condiţia ca baza de date amenajistică să fie integrată la nivel naţional. Cu ajutorul unui program adecvat se va determina pentru fiecare arboret (subparcelă) corespondenţa tipului natural de pădure cu tipul de habitat Natura 2000. În funcţie de caracterul actual al tipului de pădure, se poate determina care arborete sunt într-o stare favorabilă de conservare (i.e. cele natural fundamentale, chiar şi cele parţial derivate şi cele artificiale care au în compoziţie preponderent specii edificatoare). În plus, prin analiza bazei de date amenajistice se poate obţine şi o situaţie cu factorii limitativi şi destabilizatori (prezenţa şi intensitatea acestora), care acţionează la nivelul fiecărui tip de habitat. Nivelul III Acest nivel se referă la habitatele prioritare de importanţă comunitară. Evaluarea stării favorabile de conservare se va face odată cu descrierea parcelară efectuată cu prilejul amenajării pădurilor şi va avea la bază completarea unui formular standard. Monitorizarea arboretelor în care se constată o stare de conservare nefavorabilă se descrie în paginile care urmează. Trebuie menţionat însă că această metodologie (de evaluare şi monitorizare) este propusă pentru habitate forestiere în general, şi deci, poate fi aplicată şi la celelalte niveluri (i.e. la toate habitatele forestiere). Pentru a observa creşterea şi dezvoltarea în regim natural a acestor habitate prioritare ar fi de dorit ca, în zonele cele mai reprezentative din arealul acestora (de preferat unde habitatul în cauză este strict protejat), să se amplaseze suprafeţe de probă permanente (de 1000 – 1500 mp). În acestea se vor executa inventarieri integrale, de la necromasă la arbori (cu o periodicitate de 10 ani), pe cât posibil prin metode expeditive şi cu tehnologie modernă (e.g. scanare laser tridimensională). Se vor amplasa staţii meteo automate la nivelul coronamentului şi la sol şi se vor face determinări pedologice (la 10 sau 20 ani). Astfel se vor obţine informaţii despre structura naturală şi evoluţia habitatelor care vor constitui o bază pentru fundamentarea măsurilor de gospodărire durabilă şi de reconstrucţie ecologică. Pentru a evalua obiectiv starea de conservare a habitatelor de importanţă comunitară la nivelul întregii ţări, este necesară îmbunătăţirea datelor existente referitoare la distribuţia geografică şi mai ales localizarea şi suprafaţa habitatelor. Astfel, monitorizarea la nivel naţional trebuie făcută cu ajutorul unor hărţi în format digital (GIS), bazate pe un suport cartografic 28

de acurateţe adecvată (e.g. cele folosite uzual în lucrările de amenajare a pădurilor). Într-o primă fază o astfel de cartare trebuie realizată cel puţin pentru habitatele prioritare de importanţă comunitară. La momentul actual distribuţia acestora se bazează pe informaţii mai mult generale şi la scară mică. Pentru unele habitate forestiere (chiar prioritare – e.g. 9180*, 91H0*, 91E0*) datele existente la nivel naţional sunt puţine şi imprecise. Pentru realizarea unor astfel de hărţi (cel puţin în siturile Natura 2000), verificarea prezenţei şi cartarea habitatelor se va face obligatoriu în teren, cu participarea specialiştilor silvici şi biologi – botanişti. Aşa cum s-a subliniat în partea introductivă a lucrării, scopul Reţelei Natura 2000 este de a menţine, reface sau chiar îmbunătăţi starea de conservare favorabilă a habitatelor din siturile desemnate. Ca atare, indicatorii unei astfel de stări precum şi pragurile pentru fiecare dintre aceştia trebuie bine cunoscute de către cei care gospodăresc pădurile. În acest sens, în lucrarea Habitate forestiere de interes comunitar incluse în proiectul LIFE05 NAT/RO/000176: „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România” – MĂSURI DE GOSPODĂRIRE (Stăncioiu et al. 2008), au fost propuşi şi discutaţi câţiva astfel de parametri. Aceştia, chiar dacă au fost descrişi pe baza informaţiilor pentru habitatele forestiere de importanţă comunitară din proiect, sunt propuşi a fi utilizaţi pentru habitate forestiere în general. În lucrarea de faţă aceşti indicatori au fost reluaţi în Tabelul 1. Acolo unde a fost cazul, pentru a avea o aplicabilitate practică, s-au propus metode de exprimare mai expeditive. Atunci când, în urma parcurgerii suprafeţei unui arboret, pe baza datelor înscrise în Fişa de evaluare (Tabelul 2) se constată că starea de conservare a habitatului nu este favorabilă, se propune o metodologie de monitorizare distinctă a acesteia (Tabelul 3). Pieţele de monitorizare se vor amplasa doar în porţiunea de arboret afectată3 (i.e. acolo unde starea de conservare nu mai este favorabilă), pe diagonala cea mai lungă a acesteia (sau, în cazul în care nu se poate trasa o diagonală, pe linia de mijloc cea mai lungă – Figura 8). Centrul pieţelor va fi marcat cu un ţăruş şi însemnat şi pe cel mai apropiat arbore (i.e. arbore martor) iar coordonatele sale vor fi înregistrate în fişa standard pentru a permite verificările ulterioare ale evoluţiei stării de conservare. În cazul pieţelor necirculare se va consemna punctul de pornire (care se va marca în teren şi i se vor înregistra coordonatele) şi orientarea axei lungi (în grade faţă de direcţia Nord). În aceste pieţe se va urmări doar evoluţia parametrilor a căror valoare este considerată în afara pragurilor minime acceptabile care definesc o stare de conservare favorabilă. 3

Această porţiune poate reprezenta fie întregul arboret sau doar o porţiune din acesta.

29

30 % de diminuare (privită ca distrugere atât a biotopului cât şi a biocenozei) din suprafaţa subparcelei

1.2. Dinamica suprafeţei

% de participare a speciilor principale de bază în compoziţia arboretului, potrivit tipului natural fundamental de pădure

% din compoziţia arboretului

% de arbori regeneraţi din sămânţă din total arboret

2.1. Compoziţia

2.2. Specii alohtone

2.3. Mod de regenerare (cu excepţia habitatului 91D0*)

100

0

50 – 70 în cazul arboretelor de amestec dintre specii principale de bază şi alte specii

minim 60 (excepţii: habitatul 91H0* – minim 20, habitatul 91E0* – minim 40)

Maxim 20

Minim 40

Minim 60

Maxim 5

Minim 3

≥ 3 la arboretele amestecate 0

Minim 1

Pragul acceptabil

≥ 1 la arboretele pure

Normală

Valoarea indicatorului

80 – 100 în cazul arboretelor pure sau constituite doar din specii principale de bază

2. Etajul arborilor

hectare

1.1. Suprafaţa minimăA

1. Suprafaţa

Mod de exprimare

Indicatorul supus evaluării

Tabelul 1. Evaluarea stării favorabile de conservare

31

% de închidere a coronamentului la nivel de arboret

Număr de arbori la hectar

Număr de arbori la hectar

2.4. Consistenţa - cu excepţia arboretelor în curs de regenerare

2.5. Numărul de arbori uscaţi pe picior (cu excepţia arboretelor sub 20 ani)

2.6. Numărul de arbori aflaţi în curs de descompunere pe sol (cu excepţia arboretelor sub 20 ani)

2 – 3 în arborete de peste 80 ani

4 – 5 în arborete de până la 80 ani

0

100

% de acoperire pe care îl realizează speciile alohtone din total seminţiş

% de acoperire pe care îl realizează exemplarele regenerate din sămânţă din total seminţiş

3.1. Compoziţia

3.2. Specii alohtone

3.3. Mod de regenerare

50 – 70 în cazul arboretelor de amestec dintre specii principale de bază şi alte specii

% de participare a speciilor principale de bază în compoziţia arboretului, potrivit tipului natural fundamental de pădure

80 – 100 în cazul arboretelor pure sau constituite doar din specii principale de bază

Pentru habitatul 91E0* - minim 50 %. Pentru restul habitatelor minim 70 %

Maxim 20

Minim 40

Minim 60

Minim 1

Minim 3

Minim 1

2 – 3 în arborete de peste 80 ani

Minim 20

30 – 50 în cazul habitatelor de rarişte

Minim 3

Minim 70

80 – 100 în cazul habitatelor de pădure

4 – 5 în arborete de până la 80 ani

Pragul acceptabil

Normală

Valoarea indicatorului

3. Seminţişul (doar în arboretele sau terenurile în curs de regenerare)

Mod de exprimare

Indicatorul supus evaluării

32

3.4. Grad de acoperire

% din suprafaţa arboretului pe care existenţa stratului ierbos este pusă în pericol

6.4. Suprafaţa afectată a stratului ierbos

−

−

0

0

0

0

0

0

Maxim 20

Maxim 20

Maxim 20

Maxim 10

Maxim 20

Maxim 20

Minim 20

Minim 70

Pragul acceptabil

Chiar dacă nu există limite de suprafaţă impuse de Reţeaua Natura 2000, în general, desemnarea de situri de importanţă comunitară nu este indicată atunci când habitatul în cauză ocupă suprafeţe prea mici, întrucât menţinerea integralităţii şi a continuităţii acestuia sunt dificil de asigurat; B Se includ aici suprafeţe de pe care minim 50 % din exemplarele unui etaj al arboretului sunt vătămate (înţelegând prin aceasta că la nivel de fito-individ intensitatea distrugerilor reprezintă cel puţin 50 % din suprafaţa asimilatoare); nu vor face obiectul evaluării etajele care asigură o acoperire mai mică de 10%. Evaluarea se face la nivelul fiecărui etaj, nu se cumulează suprafeţele afectate de la mai multe etaje.

% din suprafaţa arboretului pe care existenţa subarboretului este pusă în pericol

6.3. Suprafaţa afectată a subarboretului

A

% din suprafaţa arboretului pe care existenţa seminţişului este pusă în pericol

6.2. Suprafaţa afectată a seminţişului

6. PerturbăriB

% de acoperire din suprafaţa arboretului

% din suprafaţa arboretului pe care existenţa etajului arborilor este pusă în pericol

NOTE:

≥ 30 în cazul habitatelor de rarişte

≥ 80 în cazul habitatelor de pădure

Valoarea indicatorului

5. Stratul ierbos (doar în arboretele cu vârstă de peste 30 ani)

% de acoperire din suprafaţa arboretului

6.1. Suprafaţa afectată a etajului arborilor

4.2. Specii alohtone

4.1. Specii alohtone

% de acoperire pe care îl realizează seminţişului plus arborii bătrâni (unde există – în cazul arboretelor în care se aplică tratamente bazate pe regenerare sub masiv) din total arboret

Normală

4. Subarboretul (doar în arboretele cu vârstă de peste 30 ani)

Mod de exprimare

Indicatorul supus evaluării

Atunci când pieţele sunt amplasate pe terenuri cu înclinare mai mare de 15 grade şi nu sunt utilizate instrumente care corectează automat rezultatele măsurătorilor în funcţie de înclinarea terenului sau nu se poate asigura orizontalitatea pieţei la amplasare, rezultatele obţinute vor fi corectate prin împărţirea lor la cosinusul unghiului de înclinare. În cazul arboretelor neuniforme din punct de vedere al porţiunilor cu stare de conservare nefavorabilă (adică unde sunt mai multe porţiuni de acest gen care alternează cu porţiuni aflate într-o stare favorabilă de conservare), se vor instala maxim 3 pieţe la nivelul întregului arboret, în porţiunile afectate (deci nu 3 în fiecare porţiune) respectându - se pe cât posibil principiile de amplasare enunţate mai sus. Datele se vor înregistra tot în fişa de teren, pe verso, într-un formular special, după cum se prezintă în tabelul 4.

Figura 8. Amplasarea liniei de mijloc şi a pieţelelor de monitorizare într-o porţiune de arboret afectată de o doborâtură de vânt (verde – linia de monitorizare; roşu – limita între două subparcele vecine; galben – limita suprafeţei afectate de doborâtura de vânt; P1, P2, P3 – amplasamentul pieţelor de monitorizare).

33

34

 

   

       

 

Total general

din care: sp. princ. de bază

sp. alohtone 4.2. la sol  

–

 

 

 

Total general

 

 

 

 

5.1. etajul arborilor

sp. alohtone

UP

 

5.2. seminţiş

5. Consistenţa

 

 

 

 

 

3.2. proporţia

3. Seminţiş

 

 

Cod Tip Pădure

ua

 

5.3. Total

–

 

 

 

3.3.% regen. săm.

 

Nume proprietar

Cod Habitat RO

 

 

Proprietate

Cod Habitat Natura 2000

3.1. specia

suprafaţa

 

Forma

din care: sp. princ. de bază

 

Total suprafaţă distrusă

2.3. % regen. săm.

   

   

 

   

factor

4.1. în picioare

4. Arbori uscaţi

 

 

2. Etajul arborilor 2.2. proporţia

 

   

2.1. specia

 

1.1. ua

1.3. distrusă

  1. Suprafaţa (ha)

 

Ocol Silvic Cod denumire

 

Judeţ

Tip

 

Cod Arie Protejată

1.2. habitat (din 1.1)

Cod Sit Natura 2000

Tabelul 2. Fişa de teren propusă pentru evaluarea stării de conservare a unui habitat forestier

35

 

 

− −

 

 

 

 

 

 

long (gg mm ss)

 

 

 

arbori

 

 

 

 

 

seminţiş

 

 

 

ierburi

 

Alte informaţii necodificate:

 

 

 

arbuşti

8.2. suprafaţa afectată la nivelul:

  Total

 

codurile elementelor pentru care starea de conservare nu este favorabilă

Nefavorabilă 

Favorabilă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evaluarea stării de conservare:

la 5.2., acoperirea seminţişului se va consemna doar în arborete exploatabile (însumată cu cea a arboretului, consistenţa totală poate fi supraunitară); la suprafaţă – uneori poate fi diferită pentru habitat faţă de subparcelă (u.a.). Dacă e suficient de mare diferenţa, ar trebui delimitată ca subparcelă. Dacă nu, rămâne aşa, însă trebuie menţionată această diferenţă; la “codurile elementelor pentru care starea de conservare nu este favorabilă” se trec codurile indicatorilor din Tabelul 1; la suprafaţa totală afectată de factori destabilizatori, suprafaţa se cumulează doar când factorii afectează porţiuni diferite din arboret.

 

 

 

lat (gg mm ss)

coordonate GPS

 

denumire

Specii de import. comunitară sau naţională

Arbori preexistenţi la hectar

Date suplimentare de descriere

Alte măsuri decât silvice

NOTE: − −

 

 

Suprafaţa totală afectată

 

 

8.1. factor

 

  Total

 

7.2. acoperire

7. Flora ierboasă – specii alohtone 7.1. specia

8. Factori destabilizatori

 

 

 

6.2. acoperire

6.1. specia

6. Subarboret – specii alohtone

36

2.2. Specii alohtone (% din compoziţia arboretului)

2.1. Compoziţia (% de participare a speciilor principale de bază în compoziţia arboretului, potrivit tipului natural fundamental de pădure)

Suprafaţa de bază – în arboretele mai dezvoltate

Numărul de arbori – în cazul arboretelor care sunt în stadiile desiş – prăjiniş

Suprafaţa de bază – în arboretele mai dezvoltate

Numărul de arbori – în cazul arboretelor care sunt în stadiile desiş – prăjiniş

Suprafaţa

Suprafaţa

1.1. Suprafaţa minimă (ha)

1.2. Dinamica suprafeţei (% de diminuare din suprafaţăC – privită ca distrugere atât a biotopului cât şi a biocenozei)

Elementul măsurat

Parametrul evaluat / mod de exprimare

1 – 3, minim 100 m între ele

1 – 3, minim 100 m între ele

  –

– 

Număr şi distanţa între pieţe

– 

– 

Variabilă – în funcţie de diametrul mediu al arborilor (conform metodei Bitterlich)

Ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază a speciilor alohtone, din suprafaţa de bază totală (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 10 ani

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori din speciile alohtone, din numărul total de arbori (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 5 ani

Ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază a speciilor principale de bază, din suprafaţa de bază totală (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 10 ani

Variabilă – în funcţie de diametrul mediu al arborilor (conform metodei Bitterlich) Bandă cu lăţimea de 1 m şi lungă cât să cuprindă primii 30 arbori

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori din speciile principale de bază, din numărul total de arbori (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 5 ani

Se determină ca raport exprimat procentual dintre suprafaţa afectată şi suprafaţa totală a arboretului pe baza observaţiilor din teren, combinate cu măsurători terestre şi / sau imagini aeriene. / Periodicitate: anual

Va fi evaluată la nivel de habitat (nu de subparcelă silvică) privit ca arie continuă. Iniţial se vor executa măsurători terestre iar ulterior se pot utiliza imagini aeriene (dacă este cazul, combinate cu măsurători terestre). / Periodicitate: 10 ani

Mod de calculB / Periodicitatea măsurătorilor (ani)

Bandă cu lăţimea de 1 m şi lungă cât să cuprindă primii 30 arbori

2. Etajul arborilor

1. Suprafaţa

Formă şi dimensiuni

Suprafeţe de probăA

Tabelul 3. Metodologia de monitorizare a stării de conservare

37

Suprafaţa de bază – în arboretele mai dezvoltate

Numărul de arbori – în cazul arboretelor care sunt în stadiile desiş – prăjiniş

1

1

1 – 3, minim 100 m între ele

1 – 3, minim 100 m între ele

Variabilă în funcţie de lungimea axei şi de vizibilitatea în arboret

Ca număr de arbori raportat la hectar. / Periodicitate: 10 ani

Ca număr de arbori raportat la hectar. / Periodicitate: 10 ani

Ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază reală din suprafaţa de bază normalăD (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 10 ani

Variabilă – în funcţie de diametrul mediu al arborilor (conform metodei Bitterlich)

Variabilă în funcţie de lungimea axei şi de vizibilitatea în arboret

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori inventariaţi – raportaţi la hectar – din numărul normal de arbori (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 5 ani

Ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază a arborilor din sămânţă, din suprafaţa de bază totală (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 10 ani

Variabilă – în funcţie de diametrul mediu al arborilor (conform metodei Bitterlich) Bandă cu lăţimea de 1 m şi lungă de 20 m

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori regeneraţi din sămânţă, din numărul total de arbori (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 5 ani

Bandă cu lăţimea de 1 m şi lungă cât să cuprindă primii 30 arbori

Numărul de exemplare

1 – 3, minim 50 m între ele

Cerc de 100 mp în cazul plantaţiilor

Cerc de 10 mp în cazul regenerărilor naturale şi mixte

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de exemplare din speciile principale de bază, din numărul total de exemplare (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: anual

3. Seminţişul (doar în arboretele sau terenurile în curs de regenerare)

Numărul de arbori

2.6. Numărul de arbori aflaţi în curs de descompunere pe sol – cu excepţia arboretelor sub 20 ani (număr de arbori la hectar)

3.1. Compoziţia (% de participare a speciilor principale de bază, potrivit tipului natural fundamental de pădure)

Numărul de arbori

2.5. Numărul de arbori uscaţi pe picior – cu excepţia arboretelor sub 20 ani (număr de arbori la hectar)

Numărul de arbori – în 2.4. ConsistenţaD – cu cazul arboretelor care excepţia arboretelor în curs sunt în stadiile desiş – de regenerare (% din numărul prăjiniş normal de arbori la hectar – în cazul arboretelor care sunt în stadiile desiş - prăjiniş; % din Suprafaţa de bază – în suprafaţa de bază normală la hectar – în cazul arboretelor arboretele mai dezvoltate mai dezvoltate)

2.3. Mod de regenerare (cu excepţia habitatului 91D0*) (% de arbori regeneraţi din sămânţă din total arboret)

38

Numărul de exemplare

3.3. Mod de regenerare (% de exemplare regenerate din sămânţă din total seminţiş)

4.1. Specii alohtone (% de acoperire din suprafaţa arboretului)

3.4. Grad de acoperire (% din numărul normalE de puieţi la hectar + % din suprafaţa de bază normală la hectar a arboretului bătrân – acolo unde acesta există)

Numărul de exemplare

3.2. Specii alohtone (% din numărul total de exemplare – puieţi, seminţiş)

1 – 3, minim 50 m între ele

1 – 3, minim 50 m între ele

1 – 3, minim 50 m între ele

Număr şi distanţa între pieţe

Cerc de 100 mp în cazul plantaţiilor

Cerc de 10 mp în cazul regenerărilor naturale şi mixte

Cerc de 10 mp pentru seminţiş şi piaţa Bitterlich pentru arboretul bătrân

Cerc de 100 mp în cazul plantaţiilor

Cerc de 10 mp în cazul regenerărilor naturale şi mixte

Cerc de 100 mp în cazul plantaţiilor

Cerc de 10 mp în cazul regenerărilor naturale şi mixte

Formă şi dimensiuni

Suprafeţe de probăA

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de exemplare inventariate – raportat la hectar – din numărul normal de exemplare (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: anual

Ca sumă dintre procentul pe care îl reprezintă numărul de puieţi inventariaţi – raportat la hectar – din numărul normal de puieţi şi procentul pe care îl reprezintă suprafaţa de bază reală a arboretului bătrân din suprafaţa de bază normală (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: anual

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de exemplare regenerate din sămânţă, din numărul total de exemplare (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: anual

Ca procent pe care îl reprezintă numărul de exemplare din specii alohtone, din numărul total de exemplare (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: anual

Mod de calculB / Periodicitatea măsurătorilor (ani)

Porţiunea acoperită măsurată pe linia de inventariere

1 – 3, minim 100 m între ele

Linie de 20 m

Ca procent pe care îl reprezintă porţiunea acoperită de proiecţia coroanelor speciilor alohtone, din lungimea liniei de inventariere (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 5 ani

4. Subarboretul (doar în arboretele cu vârstă de peste 30 ani)

Numărul de puieţi – în restul situaţiilor

Numărul de puieţi şi suprafaţa de bază a arboretului bătrân – cazul arboretelor în care se aplică tratamente bazate pe regenerare sub masiv şi în care mai există încă arbori bătrâni

Elementul măsurat

Parametrul evaluat / mod de exprimare

39

−

−

−

−

−

NOTE:

Suprafaţa

Porţiunea acoperită măsurată pe linia de inventariere

  –

1 – 3, minim 100 m între ele 6. Perturbări

  –

Linie de 20 m

Se determină, ca raport exprimat procentual dintre suprafaţa afectată şi suprafaţa totală a arboretului, prin măsurători terestre şi / sau determinări pe imagini aeriene sau satelitare / Periodicitate: anual

Ca procent pe care îl reprezintă porţiunea acoperită de speciile alohtone, din lungimea liniei de inventariere (unde sunt mai multe pieţe se face media). / Periodicitate: 5 ani

amplasate pe cât posibil pe diagonala cea mai lungă sau linia de mijloc cea mai lungă a porţiunii aflate într-o stare de conservare necorespunzătoare; când înclinarea terenului este mai mare de 15 grade, rezultatele obţinute se corectează prin împărţirea la cosinusul unghiului de înclinare (dacă nu sunt utilizate instrumente care corectează automat rezultatul în funcţie de înclinare sau nu se poate asigura orizontalitatea pieţei direct la amplasare); C este vorba de suprafaţa subparcelei atunci când aceasta coincide cu suprafaţa habitatului; în caz contrar (i.e. când suprafaţa habitatului este mai mică decât cea a subparcelei), este vorba de suprafaţa habitatului; D în cazul în care imagini aeriene sau satelitare de înaltă rezoluţie se vor procura în mod constant, cu periodicitate de 5 – 10 ani, se va recurge la interpretarea acestora (în anul realizării lor) şi, acolo unde este cazul, la verificări în teren pentru clarificarea unor situaţii deosebite (arborete etajate, arborete cu subarboret etc.); E în cazul seminţişului valoarea normală a gradului de acoperire este egal cu 10000 exemplare la ha în cazul regenerărilor naturale şi egal cu numărul de puieţi la ha potrivit schemei de plantare în cazul regenerărilor artificiale (inclusiv mixte).

B

A

6.4. Suprafaţa afectată a stratului ierbos (% din suprafaţa arboretului pe care existenţa stratului ierbos este pusă în pericol)

6.3. Suprafaţa afectată a subarboretului (% din suprafaţa arboretului pe care existenţa subarboretului este pusă în pericol)

6.2. Suprafaţa afectată a seminţişului (% din suprafaţa arboretului pe care existenţa seminţişului este pusă în pericol)

6.1. Suprafaţa afectată a etajului arborilor (% din suprafaţa arboretului pe care existenţa etajului arborilor este pusă în pericol)

5.1. Specii alohtone (% de acoperire din suprafaţa arboretului)

5. Stratul ierbos (doar în arboretele cu vârstă de peste 30 ani)

 

 

 

 

 

 

10 22

CA

Total

m2

7

JU

m2

5

5

31

12

10

9

6

 24

20

GO

4

înclinare - p2 ( )

înclinare - p1 ( ) g

N/A

N/A g

orientare axă (g)

 ………..

 ……….. orientare axă (g)

long (gg mm ss)

long (gg mm ss)

 ………..

 ………..

m2

3

Specia

coordonate lat (gg mm ss)

coordonate lat (gg mm ss)

II

I

Piaţa:

Inventarieri:

23

9

8

6

7

 18

înclinare - p3 (g)

N/A

orientare axă (g)

 ………..

long (gg mm ss)

 ………..

lat (gg mm ss)

coordonate

III

8

Total invent. (col. 5 / cos p1 + col. 6 / cos p2 + col. 7 / cos p3) 82

33

27

22

27

11

9

7

9

Media pe piaţă (col. 8 / nr. pieţe)

                  Notă: „N/A” – câmpul respectiv nu se referă (i.e. nu este aplicabil) la situaţia din cazul de faţă (de la eng. „Not Applicable”).

2

N/A

Element evaluat (cod)

1

Dimensiune piaţă (ha)

2.1.

Unitatea de măsură element inventariat

FIŞA DE MONITORIZARE

 

100

41

33

 

-

N/A

N/A

11 N/A

Procent participare specie [(col.9/Σcol.9) x 100] 26

Media pe hectar (col. 9 / col. 2) 10

 

-

-

40% 

12

Valoarea normală a parametrului

Tabelul 4. Formularul de teren propus pentru monitorizarea stării de conservare a unui habitat forestier şi un exemplu de completare şi calcul pentru o porţiune în care această stare a fost evaluată ca fiind nefavorabilă datorită compoziţiei în specii a etajului arborilor (indicatorul 2.1. din tabelul 3)

 

-

N/A

N/A

N/A

13

Evaluare procentuală (% din col. 11 / col. 12)

40

Exemplul prezentat în Tabelul 4 se referă la un arboret alcătuit din gorun (GO), carpen (CA) şi jugastru (JU). Compoziţia acestuia este determinată prin intermediul suprafeţei de bază (corectată în funcţie de înclinarea terenului). Se observă că participarea gorunului în compoziţia actuală a arboretului este de 26% în timp ce valoarea normală a ponderii gorunului ca specie principală de bază ar trebui să fie de cel puţin 40% (conform tabelului 1, pentru arborete amestecate). Aşadar, din punct de vedere al compoziţiei arboretului, starea de conservare la momentul actual se consideră nefavorabilă. Datele culese cu ocazia lucrărilor de evaluare şi monitorizare vor fi introduse într-o bază de date unitară care să permită urmărirea stării de conservare la orice nivel (i.e. arboret, sit Natura 2000, ocol silvic, tip de habitat la nivel naţional, fond forestier naţional etc.). Monitorizarea arboretelor cu stare de conservare nefavorabilă se va încheia în momentul în care aceasta revine în intervalul de normalitate. În continuare se prezintă pe larg indicatorii consideraţi utili în evaluarea stării de conservare a habitatelor forestiere. Aceştia sunt grupaţi în şase categorii, aşa cum apar în tabelul 1. Pentru fiecare dintre ei se prezintă metodele propuse pentru evaluare precum şi cele de monitorizare (în cazurile când starea de conservare a habitatului forestier se dovedeşte a fi nefavorabilă).

1. Suprafaţa 1.1. Suprafaţa minimă

Cu toate că suprafaţa în sine nu reprezintă o condiţie pentru includerea unui habitat în Reţeaua Ecologică Natura 2000, în general, desemnarea de situri de interes comunitar nu este indicată atunci când habitatul în cauză ocupă suprafeţe prea mici întrucât menţinerea integralităţii şi a continuităţii în timp acestuia este dificil de asigurat. De aceea se propune un prag minim de 1 ha în cazul arboretelor pure şi 3 ha în cazul celor amestecate, cu menţiunea că, în cazul tinoavelor cu vegetaţie forestieră, indiferent de compoziţia în specii a acestora (i.e. dacă sunt pure sau amestecate), pragul minim acceptat va fi de 1 ha (suprafaţă continuă). Suprafaţa se evaluează la nivel de habitat (nu de subparcelă silvică) privit ca arie continuă. Deci, acolo unde habitatul este fragmentat, condiţia de suprafaţă minimă trebuie respectată de fiecare porţiune (care poate la rândul ei să fie compusă din una sau mai multe subparcele). Pentru evaluarea acestui parametru, iniţial se vor executa măsurători terestre iar ulterior se pot utiliza imagini aeriene (dacă este cazul, combinate cu măsurători terestre). Evaluarea şi monitorizarea se execută concomitent, odată la 10 ani. 41

1.2. Dinamica suprafeţei

Limitele de suprafaţă urmăresc în general limitele arboretului (subparcelei). În cazul în care habitatul este conţinut împreună cu alt habitat în interiorul unei singure subparcele (e.g. aninişurile de pe firul văii cuprinse în subparcele mai mari cu alt tip de pădure, de obicei făgete, molidişuri sau amestecuri de fag cu răşinoase), acesta ar trebui delimitat (individualizat) atât din punct de vedere al aplicării măsurilor de management adecvate cât şi pentru monitorizarea suprafeţei. În cazul în care habitatul nu se suprapune exact cu arboretul, dar diferenţa de suprafaţă nu este suficient de mare (i.e. nu se întrunesc criteriile de amenajare pentru delimitarea unei subparcele separate), aceasta trebuie clar prevăzută în descrierea habitatului, pentru a nu apărea interpretări eronate între evaluări / monitorizări succesive. Un exemplu sugestiv este cazul habitatului 91H0* în care uneori, în treimea inferioară a versantului unde panta este mai domoală, domină stejarul, carpenul şi alte specii şi deci nu mai este acelaşi habitat. Totuşi, această suprafaţă fiind mică şi îngustă, nu se justifică delimitarea unei subparcele separate. Ca urmare, habitatul are suprafaţa mai mică decât subparcela în care este localizat din cauze naturale, diferenţă ce trebuie clar menţionată de la început pentru a nu fi interpretată ulterior ca o diminuare a suprafeţei de la o evaluare / monitorizare la alta. Acest indicator se referă strict la diminuarea suprafeţei pe care există habitatul de importanţă comunitară (pentru care a fost declarat situl). Diminuarea în acest caz este privită ca distrugere atât a biotopului cât şi a biocenozei. Parametrul se determină ca raport (exprimat procentual) între suprafaţa afectată şi suprafaţa totală a arboretului (subparcelei) atunci când aceasta coincide cu suprafaţa habitatului. În caz contrar (i.e. când suprafaţa habitatului este mai mică decât cea a subparcelei), este vorba de raportul între suprafaţa afectată şi suprafaţa habitatului. Pentru urmărirea dinamicii suprafeţei habitatului se propune iniţial delimitarea lui în teren (cu receptoare GPS) şi ulterior urmărirea evoluţiei lui fie pe ortofotoplanuri sau pe aerofotograme sau alte imagini / planuri de detaliu, fie prin remăsurare (delimitare) în teren şi comparare cu datele anterioare. Pentru început este necesară cel puţin delimitarea habitatului ca întreg (deci nu neapărat la nivel de u.a.). Ulterior, este indicat să se carteze limitele la nivel de arboret (unitate amenajistică, subparcelă) ca unitate de bază în gospodărirea pădurilor. Pentru consecvenţă, evaluarea şi monitorizarea trebuie să se facă luând în considerare limitele iniţiale ale habitatului (i.e. să nu apară diferenţe de suprafaţă din cauza interpretării diferite de la un episod la altul) şi cu metode / instrumente similare ca precizie. Pentru suprafaţă se consideră acceptabil un prag de diminuare de maxim 5%. Trebuie menţionat faptul că acest prag este propus doar pentru a decide dacă habitatul se află sau nu într-o stare de conservare favorabilă. Aşadar, şi 42

în cazurile în care diminuarea suprafeţei este sub pragul maxim admis trebuie luate măsuri de revenire cel puţin la suprafaţa iniţială (fie prin refacere pe vechiul amplasament, fie prin extindere într-o altă zonă). Dacă se constată diminuarea suprafeţei cu peste 5% (i.e. dacă habitatul are o stare de conservare nefavorabilă), pentru porţiunea afectată se vor propune lucrări de refacere şi se va urmări evoluţia suprafeţei habitatului prin remăsurări anuale. Dacă există mai multe porţiuni distruse, suprafaţa acestora se va cumula. În cazul în care între evaluări arboretul este supus unor factori vătămători care îi schimbă statutul stării de conservare din favorabilă în nefavorabilă, monitorizarea zonei afectate va începe imediat.

2. Etajul arborilor4 2.1. Compoziţia

2.1.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent de participare a speciilor principale de bază în compoziţia arboretului, potrivit tipului natural fundamental de pădure (Paşcovschi şi Leandru 1958). Trebuie menţionat faptul că atât în Manualul European de Interpretare al Habitatelor (Comisia Europeană, 2007) cât şi în lucrarea Habitatele din România (Doniţă et al 2005 a), în definirea habitatelor Natura 2000 nu se face referire clară la procentele de participare a diverselor specii de arbori (edificatoare şi / sau caracteristice) în compoziţia arboretului. Ca urmare, din punct de vedere al reţelei ecologice Natura 2000 (i.e. pentru evaluarea stării de conservare a unui habitat Natura 2000), nu se impune respectarea strictă a proporţiilor din compoziţiile ţel propuse în normele tehnice silvice actuale (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 1). Cu toate acestea, în ceea ce priveşte speciile principale de bază, considerăm necesară respectarea compoziţiei tipului natural fundamental de pădure în proporţie de cel puţin 70 %. Pentru tipurile naturale de pădure pure (i.e. păduri edificate de o singură specie, a cărei pondere în compoziţie este 80 – 100 %) sau amestecuri constituite exclusiv din specii principale de bază (suma ponderilor acestora în compoziţie este 80 – 100 %), pragul minim propus pentru a stabili dacă starea de conservare este favorabilă este de 60 %. Pentru tipurile naturale de pădure definite ca amestecuri dintre specii principale de bază şi alte specii (ponderea în compoziţie a celor din urmă reprezentând 30 – 50 %) se propune un prag minim de 40%.

4

Cu precizarea că se face referire la arboretele aflate cel puţin în etapa de dezvoltare desiş

. 43

Evaluarea se realizează fie prin estimarea gradului de acoperire pe care îl realizează aceste specii din suprafaţa arboretului (estimare făcută pe teren în urma parcurgerii întregului arboret), fie în funcţie de ponderea volumelor speciilor principale de bază din volumul arboretului (în cazul arboretelor exploatabile în care s-au efectuat inventarieri pentru determinarea volumului). 2.1.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă monitorizarea se va face în 1 – 3 pieţe de probă situate pe diagonala cea mai lungă a suprafeţei respective (sau linia de mijloc cea mai lungă a acesteia, acolo unde nu se poate trasa o diagonală), la minim 100 m una de cealaltă. În funcţie de faza de dezvoltare a arboretului, acest parametru se va evalua după cum urmează:  înainte de atingerea stadiului de păriş – se exprimă ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori din specii principale de bază, din numărul total de arbori (unde sunt mai multe pieţe se face media). Piaţa de probă este reprezentată de o bandă (amplasată în lungul diagonalei sau liniei de mijloc) cu lăţimea de 1 m şi lungă cât să cuprindă primii 30 de arbori. Periodicitatea recomandată pentru monitorizare în acest caz (i.e. arborete tinere) este de 5 ani;  începând cu stadiul de păriş – se va determina ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază a speciilor principale de bază, din suprafaţa de bază totală (unde sunt mai multe pieţe se face media). Piaţa de probă are dimensiuni variabile în funcţie de diametrul mediu al arborilor5. Periodicitatea recomandată pentru monitorizare în acest caz (i.e. arborete mai dezvoltate) este de 10 ani.

2.2. Specii alohtone

2.2.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent al speciilor alohtone din compoziţia arboretului actual. Pragul maxim al proporţiei acestor specii, pentru a stabili dacă starea de conservare este favorabilă, se propune a fi de 20%. Evaluarea se realizează fie prin estimarea gradului de acoperire pe care îl realizează aceste specii la nivel de arboret (estimare făcută pe teren Evaluarea se face conform procedeului Bitterlich. Acesta se bazează pe folosirea unui dispozitiv simplu alcătuit dintr-un baston de lungime L prevăzut la unul din capete cu o plăcuţă metalică cu o anumită deschidere d (e.g. dispozitivul propus iniţial de Bitterlich: L=100 cm, d=2 cm). Cu acest dispozitiv, operatorul vizează succesiv diametrul de bază al tuturor arborilor din jurul său (indiferent de distanţa la care se află) efectuând o rotaţie completă. Vor fi înregistraţi arborii care sunt mai groşi decât deschiderea. Arbori mai subţiri nu se înregistrează, în timp ce cei care sunt egali cu deschiderea (i.e. sunt tangenţi) se înregistrează ca jumătăţi de arbore. Numărul arborilor înregistraţi înmulţit cu un anumit factor (pentru L=100 cm, d=2 cm valoarea este 1) reprezintă suprafaţa de bază la hectar a arboretului, în metri pătraţi (Leahu 1994). Detalii asupra procedeului se pot găsi şi în alte lucrări de specialitate. 5

44

în urma parcurgerii întregului arboret), fie în funcţie de ponderea volumelor speciilor alohtone din volumul arboretului (în cazul arboretelor exploatabile în care s-au executat inventarieri pentru determinarea volumului). 2.2.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă, participarea speciilor alohtone se exprimă astfel:  ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori din specii alohtone, din numărul total de arbori (unde sunt mai multe pieţe se face media) – în arborete care nu au ajuns încă în stadiului de păriş;  ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază a speciilor alohtone, din suprafaţa de bază totală a arboretului (unde sunt mai multe pieţe se face media) – în arborete aflate cel puţin în stadiul de păriş. Monitorizarea acestui parametru se face urmând aceeaşi metodologie (nr. pieţe, formă, amplasare) ca în cazul compoziţiei (vezi pct. 2.1.2) şi folosind aceeaşi periodicitate (în funcţie de faza de dezvoltare).

2.3. Modul de regenerare

Trebuie subliniat faptul că Reţeaua Ecologică Natura 2000 nu impune regenerarea exclusiv din sămânţă a habitatelor forestiere. Cu toate acestea, având în vedere efectele negative ale regenerării repetate din lăstari, este de preferat să fie promovată regenerarea generativă, ori de câte ori este posibil (i.e. prezenţa în procent redus a acestui tip de regenerare nu trebuie interpretat ca o problemă majoră în prezent, însă creşterea proporţiei regenerării din sămânţă trebuie urmărită în viitor). Trebuie menţionat că regenerarea generativă include şi plantaţiile (dar cu puieţi obţinuţi din sămânţă de provenienţă corespunzătoare – locală sau din ecotip similar). 2.3.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent al arborilor regeneraţi din sămânţă din numărul total de arbori din arboret. Pentru a constata dacă starea de conservare este favorabilă, pentru habitatele forestiere în general, se propune un prag minim de 60%. Aninişurile reprezintă o excepţie întrucât, în mod natural, regenerarea vegetativă a acestora este foarte viguroasă şi greu de eliminat / controlat. Ca atare, pentru aceste habitate se propune un prag minim de 40%. De asemenea, în cazul stejăretelor de stejari pufoşi (i.e. habitatul 91H0*), în prezent majoritatea arboretelor provin din regenerare vegetativă (lăstari). Aceasta nu va fi interpretată momentan ca o stare de conservare nefavorabilă, urmând însă ca în viitor, regenerarea arboretelor să se facă mai ales pe cale generativă. Pentru aceste habitate, în prezent se propune un prag minim de 20%, urmând ca în viitor (pe măsura regenerării acestor arborete), pragul minim să fie crescut până la 60%.

45

Evaluarea se realizează prin estimare făcută pe teren, în urma parcurgerii întregului arboret. 2.3.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă, modul de regenerare se exprimă astfel:  ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori regeneraţi din sămânţă, din numărul total de arbori (unde sunt mai multe pieţe se face media) – în arborete care nu au ajuns încă în stadiului de păriş;  ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază a arborilor regeneraţi din sămânţă, din suprafaţa de bază totală (unde sunt mai multe pieţe se face media) – în arborete cel puţin în stadiul de păriş. Monitorizarea acestui parametru se face urmând aceeaşi metodologie (nr. pieţe, formă, amplasare) şi folosind aceeaşi periodicitate (în funcţie de faza de dezvoltare) ca şi în cazul compoziţiei (vezi pct. 2.1.2).

2.4. Consistenţa

2.4.1. Evaluare Pentru evaluare, acest indicator se exprimă ca procent de închidere al coronamentului la nivel de arboret. Pentru a stabili dacă starea de conservare a unui habitat forestier este favorabilă sau nu, se propune pentru acest parametru un prag minim de 70%. Având în vedere că pentru rariştile şi ochiurile stepice din stejăretele de silvostepă şi cele de stejar pufos (habitatele 91I0* şi respectiv 91H0*), precum şi pentru rariştile şi ochiurile de mlaştină din turbăriile cu vegetaţie forestieră (habitatul 91D0*), coronamentul realizează în mod natural un grad de acoperire mai mic, pragul minim pentru aceste habitate va avea valoarea de 20%. Aceste praguri nu vor fi luate în considerare în cazul arboretelor aflate în curs de regenerare (i.e. arborete în care, prin măsurile de gospodărire, s-a extras o parte din etajul arborilor pentru instalarea şi dezvoltarea regenerării naturale). Consistenţa acestor arborete va fi evaluată şi monitorizată concomitent cu gradul de acoperire al seminţişului – situaţie detaliată la punctul 3.4. Evaluarea consistenţei arboretului se realizează fie prin estimarea gradului de acoperire la nivel de arboret (estimare făcută pe teren în urma parcurgerii întregului arboret), fie în funcţie de ponderea volumului arboretului din volumul considerat normal după tabelele de producţie simplificate (în cazul arboretelor exploatabile în care s-au executat inventarieri pentru determinarea volumului). În cazul în care există imagini aeriene sau satelitare de înaltă rezoluţie, din anul evaluării, se poate recurge la interpretarea acestora, dar cu unele verificări în teren pentru clarificarea unor situaţii deosebite (arborete etajate, arborete cu subarboret etc.). 46

2.4.2. Monitorizare În cazurile în care se constată că acest indicator este sub pragurile minime admise, consistenţa va fi determinată prin următoarele metode: 1) Pe baza unor imagini satelitare şi / sau aeriene de înaltă rezoluţie spaţială şi spectrală. În cazul în care acestea se vor procura regulat (cu periodicitate de minim 5 – 10 ani), consistenţa poate fi evaluată ca grad de acoperire al coronamentului. Analizele de birou vor fi completate cu verificări în teren, mai ales pentru clarificarea unor situaţii deosebite (e.g. arborete etajate, arborete cu subarboret etc.); 2) În lipsa unor astfel de imagini, consistenţa (mai exact desimea sau densitatea) se determină în pieţe de probă (1 – 3 pieţe, amplasate la minim 100 m una de alta) după cum urmează:  înainte de atingerea stadiului de păriş – ca procent pe care îl reprezintă numărul de arbori inventariaţi (unde sunt mai multe pieţe se face media) – raportaţi la hectar – din numărul de arbori considerat normal. Numărul normal de arbori se poate determina din tabelele de producţie în funcţie de compoziţie, vârstă, clasă de producţie şi mod de regenerare – cu precizarea că se va utiliza pentru comparaţie numărul de arbori care sunt prezentaţi în tabelele de producţie pentru arborete neparcurse cu lucrări. Piaţa de probă este o bandă cu lăţimea de 1 m şi lungă de 20 m (amplasată în lungul diagonalei sau liniei de mijloc). Periodicitatea recomandată pentru monitorizare în acest caz (i.e. arborete tinere) este de 5 ani.  începând cu stadiul de păriş – ca procent pe care îl reprezintă suprafaţa de bază reală, din suprafaţa de bază considerată normală. Această suprafaţă de bază normală se determină din tabelele de producţie în funcţie de compoziţie, vârstă, clasă de producţie şi mod de regenerare – cu precizarea că se va utiliza pentru comparaţie suprafaţa de bază care este prezentată în tabelele de producţie pentru arborete neparcurse cu lucrări (unde sunt mai multe pieţe se face media). Piaţa de probă are dimensiuni variabile în funcţie de diametrul mediu al arborilor (conform metodei Bitterlich – detalii la punctul 2.1.2). Periodicitatea recomandată pentru monitorizare în acest caz (i.e. arborete mai dezvoltate) este de 10 ani.

2.5 Numărul de arbori uscaţi pe picior şi 2.6. Numărul de arbori aflaţi în curs de descompunere pe sol

Cu toate că existenţa arborilor uscaţi şi a celor aflaţi în curs de descompunere nu reprezintă o condiţie pentru includerea unui habitat în Reţeaua Ecologică Natura 2000, prezenţa acestora denotă o biodiversitate mai ridicată şi ca atare se consideră utilă în evaluarea stării de conservare a unui habitat forestier (i.e. lipsa acestor arbori nu trebuie interpretată ca o problemă majoră, însă prezenţa lor trebuie promovată prin management). 47

2.5.1. (respectiv 2.6.1.) Evaluare Aceşti doi parametri se determină ca număr de arbori la hectar. Trebuie menţionat că, în arboretele tinere (cu vârsta sub 20 ani), în care eliminarea naturală este foarte activă, considerăm că aceşti indicatori nu au relevanţă. Este de preferat ca pentru evaluare (dar şi pentru monitorizare) să nu fie luaţi în considerare arbori cu dimensiuni mult sub cele medii la nivel de arboret. Pentru evaluarea stării de conservare ca favorabilă, din punct de vedere al acestor doi parametri, se consideră necesară prezenţa a minim 3 exemplare (din fiecare categorie) în cazul arboretelor cu vârsta sub 80 ani şi minim 1 exemplar (din fiecare categorie) în cazul arboretelor cu vârsta peste 80 ani. Evaluarea se realizează prin estimare făcută pe teren, în urma parcurgerii întregului arboret. 2.5.2. (respectiv 2.6.2.) Monitorizare În cazul în care se constată o stare de conservare nefavorabilă, pentru monitorizarea acestor doi parametri se propune inventarierea (numărarea) arborilor de acest gen care pot fi identificaţi / văzuţi în urma deplasării pe diagonala cea mai lungă a suprafeţei respective6 (sau linia de mijloc cea mai lungă a acesteia, acolo unde nu se poate trasa o diagonală). Ulterior, rezultatul se va raporta la hectar, în funcţie de numărul de arbori de pe suprafaţa observată (suprafaţă calculată ca produs între lungimea parcursă şi lăţimea benzii observate – i.e. distanţa maximă de vizibilitate în pădure de la transect). Pentru monitorizarea acestor doi parametrii în zonele cu stare de conservare nefavorabilă, se recomandă o periodicitate de 10 ani.

3. Seminţişul Evaluările privind acest etaj se vor face doar în arboretele aflate în curs de regenerare (se includ în această categorie atât arborete exploatabile în care arborii bătrâni coexistă cu seminţişul cât şi tinereturile care nu au atins stadiul de desiş).

3.1. Compoziţia

3.1.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent de participare a speciilor principale de bază în compoziţia seminţişului corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure (Paşcovschi şi Leandru 1958). Pentru ca starea de conservare să fie favorabilă considerăm că este necesară respectarea în proporţie de cel puţin 70% a compoziţiei tipului natural fundamental de 6

Această suprafaţă poate reprezenta fie întregul arboret sau doar o porţiune din acesta.

48

pădure în ceea ce priveşte speciile principale de bază. Pentru tipurile naturale de pădure pure (i.e. păduri edificate de o singură specie, a cărei pondere în compoziţie este 80 – 100%) sau amestecuri constituite exclusiv din specii principale de bază (suma ponderilor acestora în compoziţie este 80 – 100%), pragul minim propus pentru a stabili dacă starea de conservare este favorabilă este de 60%. Pentru tipurile naturale de pădure definite ca amestecuri dintre specii principale de bază şi alte specii (ponderea în compoziţie a celor din urmă reprezentând 30 – 50%) se propune un prag minim de 40%. Evaluarea se realizează fie prin estimarea gradului de acoperire pe care îl realizează aceste specii din acoperirea totală a arboretului (estimare făcută pe teren în urma parcurgerii întregului arboret), fie – atunci când există – din rezultatele controlului anual al regenerării efectuat de personalul structurii silvice care administrează arboretul în cauză (în cazul în care acesta a fost executat în anul monitorizării). 3.1.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă, compoziţia seminţişului se va monitoriza în pieţe de probă circulare cu suprafaţa de 10 m2 în cazul regenerărilor naturale şi mixte şi de 100 m2 în cazul plantaţiilor. Se vor amplasa 1 – 3 pieţe la o distanţă de minim 50 m una de cealaltă. La nivelul pieţelor, acest parametru se exprimă ca procent pe care îl reprezintă numărul de exemplare din speciile principale de bază, din numărul total de exemplare (unde sunt mai multe pieţe se face media). Având în vedere dinamica creşterii şi dezvoltării arboretelor în această fază, monitorizarea se va face anual.

3.2. Specii alohtone

3.2.1. Evaluare Aceste specii se pot instala fie artificial (prin plantaţii sau semănături), fie natural (în arborete mature artificiale care se regenerează natural). Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent de participare al speciilor alohtone în seminţişul din cuprinsul subparcelei. Pentru a stabili dacă starea de conservare este favorabilă, se propune un prag maxim de 20%. Evaluarea se realizează fie prin estimarea gradului de acoperire pe care îl realizează aceste specii din totalul seminţişului (estimare făcută pe teren în urma parcurgerii întregului arboret), fie – atunci când există – din rezultatele controlului anual al regenerării efectuat de personalul structurii silvice care administrează arboretul în cauză (în cazul în care acesta a fost executat, în anul monitorizării). 3.2.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă, participarea speciilor alohtone se exprimă ca procent pe care îl reprezintă 49

numărul de exemplare din speciile alohtone din numărul normal de exemplare (unde sunt mai multe pieţe se face media). Monitorizarea acestui parametru se face urmând aceeaşi metodologie (nr. pieţe, formă, mărime şi amplasare) şi folosind aceeaşi periodicitate ca şi la monitorizarea compoziţiei (vezi pct. 3.1.2).

3.3. Modul de regenerare

3.3.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent de acoperire realizat de exemplarele regenerate din sămânţă din totalul acoperirii realizat de seminţiş. Pragul minim propus pentru a stabili dacă starea de conservare a unui habitat forestier este favorabilă, este de 70%. Aninişurile reprezintă o excepţie întrucât, în mod natural, regenerarea vegetativă a acestora este foarte viguroasă şi greu de eliminat / controlat. Ca atare, pentru aceste habitate se propune un prag minim de 50%. Evaluarea se realizează prin estimare făcută pe teren, în urma parcurgerii întregului arboret. 3.3.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă, modul de regenerare se exprimă ca procent pe care îl reprezintă numărul de exemplare regenerate din sămânţă din numărul total de exemplare (unde sunt mai multe pieţe se face media). Monitorizarea acestui parametru se face urmând aceeaşi metodologie (nr. pieţe, formă, mărime şi amplasare) şi folosind aceeaşi periodicitate ca şi la evaluarea compoziţiei (vezi pct. 3.1.2).

3.4. Gradul de acoperire

Întrucât atât generaţia tânără cât şi etajul matern reprezintă acelaşi habitat (dar în faze diferite ale evoluţiei sale), chiar dacă aici este vorba de seminţiş, întrucât arboretele sunt în curs de regenerare, acest indicator va fi evaluat aici ca sumă7 între acoperirea realizată de etajul matur şi cea realizată de regenerare (i.e. seminţiş). În plus, acest indicator nu se va estima în primii 2 ani după executarea tăierilor de regenerare, mai ales a celor cu caracter de însămânţare (i.e. când consistenţa arboretului matern a fost redusă însă seminţişul nu a reuşit încă să se instaleze şi să acopere terenul pus la dispoziţie). 3.4.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent de acoperire pe care îl realizează seminţişul împreună cu etajul arborilor (unde acesta există – e.g. cazul arboretelor în care se aplică tratamente bazate pe regenerare sub masiv) la nivel de arboret. Pentru a stabili dacă starea de conservare a unui habitat forestier este favorabilă, se propune pentru acest parametru un prag Ca urmare, întrucât regenerarea nu se instalează numai în teren descoperit ci şi sub coronamentul arborilor maturi, în acest caz gradul de acoperire poate fi supraunitar. 7

50

minim de 70%. Având în vedere că pentru rariştile şi ochiurile stepice din stejăretele de silvostepă şi cele de stejari pufoşi (habitatele 91I0* şi respectiv 91H0*), precum şi pentru rariştile şi ochiurile de mlaştină din turbăriile cu vegetaţie forestieră (habitatul 91D0*), gradul de acoperire este în mod natural redus, pragul minim pentru acestea va avea valoarea de 20%. Pentru evaluare, gradul de acoperire realizat de seminţiş şi eventual de etajul arborilor poate fi determinat procentual astfel:  prin estimarea, pe teren în urma parcurgerii întregului arboret, atât a gradului de acoperire realizat de seminţiş cât şi a celui realizat de etajul arborilor (dacă există);  prin inventarieri, când acoperirea realizată de etajul arborilor se obţine din inventarierile executate în scopul determinării volumului arboretelor exploatabile (vezi punctul 2.4.1), iar acoperirea realizată de seminţiş se obţine din inventarierile efectuate prin controlul anual al regenerării, de către personalul structurii silvice care administrează arboretul în cauză (în cazul în care acesta a fost efectuat, în anul monitorizării). În cazul seminţişului ca valoare de referinţă se consideră numărul normal de puieţi la hectar (10000 puieţi la ha – la regenerările naturale, respectiv numărul de puieţi la ha potrivit schemei de plantare – la regenerările artificiale şi mixte).  prin inventariere pentru un etaj şi prin estimare pentru ce de-al doilea etaj (arbori respectiv seminţiş). 3.4.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă, gradul de acoperire se monitorizează anual în pieţe de probă după cum urmează:  în cazul arboretelor în care se aplică tratamente bazate pe regenerare sub masiv şi în care mai există încă arbori din etajul matur – pe diagonala (sau linia) cea mai lungă se amplasează 1 – 3 pieţe, situate la o distanţă de minim 50 m una de alta, în care se efectuează concomitent determinări atât pentru seminţiş cât şi pentru etajul arborilor (pentru seminţiş potrivit metodologiei descrise la punctul 3.2.2 – cazul regenerărilor naturale şi mixte, iar pentru etajul arborilor potrivit metodologiei descrise la punctul 2.4.2 – cazul arboretelor mai dezvoltate). Gradul de acoperire rezultă din însumarea procentului pe care îl reprezintă numărul de puieţi inventariaţi din numărul normal de puieţi şi a procentului pe care îl reprezintă suprafaţa de baza reală a arboretului bătrân din suprafaţa de baza normală. Unde sunt mai multe pieţe se face media.  în restul situaţiilor (i.e. când nu mai există arbori din etajul matur) – gradul de acoperire se determină ca procent pe care îl reprezintă 51

numărul de puieţi inventariaţi din numărul normal de puieţi, potrivit metodologiei descrise la punctul 3.2.2. Unde sunt mai multe pieţe se face media.

4. Subarboretul (etajul arbuştilor) Pentru evaluarea acestui indicator, în lucrarea Habitate forestiere de interes comunitar incluse în proiectul LIFE05 NAT/RO/000176: „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România” – Măsuri de gospodărire (Stăncioiu et al. 2008), s-au propus atât compoziţia în specii cât şi participarea speciilor alohtone arbustive. Trebuie însă menţionat că acest etaj:  nu acoperă toată suprafaţa habitatului ba chiar deseori este puţin răspândit sau chiar lipseşte în mod natural (i.e. este dificil de stabilit care este acoperirea recomandată pentru o stare de conservare favorabilă) şi  adesea este format în mod natural doar de o parte din toate speciile considerate caracteristice tipului de habitat (i.e. este dificil de stabilit care este compoziţia recomandată pentru o stare de conservare favorabilă). Având în vedere aceste aspecte precum şi din motive de aplicabilitate practică a metodelor propuse în lucrarea de faţă, singurul parametru posibil de utilizat rămâne procentul din suprafaţa arboretului ocupat de speciile alohtone. Atât evaluarea cât şi monitorizarea subarboretului se vor efectua doar în arboretele cu vârsta mai mare de 30 ani, considerându-se că în arboretele tinere, unde mediul specific pădurii încă nu este realizat, se pot instala, pentru o scurtă perioadă de timp, şi alte specii de arbuşti decât cele specifice ecosistemelor forestiere.

4.1. Specii alohtone

4.1.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent de acoperire realizat de speciile alohtone din suprafaţa totală a subparcelei respective. Pragul maxim propus pentru a stabili dacă starea de conservare a unui habitat forestier este favorabilă, este de 20%. Procentul de acoperire al speciilor alohtone se estimează în urma parcurgerii întregului arboret. 4.1.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă monitorizarea se va face în 1 – 3 pieţe de probă amplasate pe diagonala cea mai lungă a suprafeţei respective (sau linia de mijloc cea mai lungă a acesteia, acolo unde nu se poate trasa o diagonală), la o distanţă de minim 100 m una de cealaltă. Măsurile se efectuează pe o linie (în lungul diagonalei sau liniei de mijloc) cu lungimea de 20 m. Participarea speciilor alohtone este 52

reprezentată de procentul pe care îl reprezintă porţiunea din lungimea liniei de inventariere acoperită de proiecţia coroanelor speciilor alohtone (unde sunt mai multe pieţe se face media). Periodicitatea recomandată pentru monitorizare în acest caz este de 5 ani.

5. Stratul ierbos Din aceleaşi motive precizate la punctul 4 (Subarboretul) se consideră că şi în ceea ce priveşte stratul ierbos, singurul parametru posibil de utilizat rămâne procentul din suprafaţa arboretului ocupat de speciile ierboase alohtone. Pentru că evaluarea practică a acestui parametru este ceva mai dificilă, considerăm ca deosebit de importantă şi utilă elaborarea unui ghid ilustrat cu speciile ierboase (eventual şi de arbuşti) caracteristice tipurilor natural fundamentale de pădure precum şi cu speciile alohtone cele mai des întâlnite în tipurile de habitate forestiere de importanţă comunitară.

5.1. Specii alohtone

5.1.1. Evaluare Acest indicator al stării de conservare se exprimă ca procent de acoperire realizat de speciile ierboase alohtone din suprafaţa totală a subparcelei respective. Pragul maxim propus pentru a stabili dacă starea de conservare a unui habitat forestier este favorabilă, este de 20%. Gradul de acoperire al speciilor alohtone se estimează pe teren, în urma parcurgerii întregului arboret. 5.1.2. Monitorizare Pentru suprafeţele în care se constată o stare de conservare nefavorabilă monitorizarea acestui parametru se face urmând aceeaşi metodologie (mod de calcul, nr. pieţe, formă, mărime şi amplasare) şi folosind aceeaşi periodicitate ca şi în cazul subarboretului (4.1.2).

6. Perturbări 6.1. Suprafaţa afectată din etajul arborilor, din seminţiş, din subarboret şi din stratul ierbos Factorii de stres / situaţiile limitative care pot avea un impact major asupra habitatelor studiate pot fi: − de natură abiotică: doborâturi / rupturi produse de vânt şi / sau de zăpadă, viituri / revărsări de ape, depuneri de materiale aluvionare, 53

−

incendii naturale, secete etc.; de natură biotică:  naturali (vătămări produse de insecte, ciuperci, plante parazite, microorganisme, faună, uscare anormală etc.);  antropici (tăieri ilegale, incendieri, poluare, exploatarea excesivă a resurselor regenerabile, aplicarea unor măsuri de gospodărire greşite, construirea unor obiective economice şi sociale, dereglarea regimului hidric, eroziunea şi reducerea stabilităţii terenului, păşunatul etc.).

Acţionând separat sau împreună, aceşti factori pot avea efecte din cele mai diverse asupra stării de conservare a habitatelor forestiere. Pentru scopul lucrării de faţă, acest indicator se evaluează ca pondere a suprafeţei pe care existenţa biocenozei habitatului este pusă în pericol. Astfel, aici se includ suprafeţe de pe care minim 50% din exemplarele unui etaj al arboretului sunt vătămate (înţelegând prin aceasta că la nivel de fito-individ intensitatea distrugerilor reprezintă cel puţin 50% din suprafaţa asimilatoare). Nu fac obiectul evaluării etajele care asigură o acoperire mai mică de 10%. Pragurile maxime propuse sunt: 10% atunci când factorii disturbatori afectează etajul arborilor şi 20 % când aceştia afectează celelalte etaje. În cazul în care există mai multe porţiuni afectate în cadrul aceleiaşi subparcele, suprafeţele acestora se vor cumula. Evaluarea şi monitorizarea stării de conservare se vor realiza separat pentru fiecare componentă a habitatului (etajul arborilor, seminţiş, subarboret, strat ierbos). Suprafeţele afectate se vor identifica şi carta prin măsurători terestre şi / sau determinări pe imagini aeriene sau satelitare aşa cum s-a prezentat anterior (subcapitolul 3.2.). În cazul în care se constată că starea de conservare a habitatului este necorespunzătoare, se recurge la monitorizarea anuală a evoluţiei acestuia, până la realizarea stării de conservare favorabilă. În cazul în care între evaluări arboretul este supus acţiunii unor factori vătămători care îi schimbă starea de conservare din favorabilă în nefavorabilă, monitorizarea zonei afectate va începe imediat. Trebuie subliniat că, în cazul în care perturbările determină o stare de conservare nefavorabilă şi la nivelul altor parametrii ai habitatului (e.g. consistenţa), se vor amplasa şi pieţe de monitorizare specifice pentru evaluarea acestora.

54

4. Discuţii şi concluzii Ecosistemele forestiere, chiar dacă au o durată de viaţă îndelungată (i.e. o dezvoltare relativ lentă), trebuie privite ca sisteme dinamice. Reţeaua Ecologică Natura 2000 urmăreşte perpetuarea pădurii ca tip de habitat nu ca stadiu de dezvoltare al acesteia. Aşadar trebuie înţeles că un anumit arboret, pe parcursul creşterii şi dezvoltării sale (i.e. de la instalare până la senectute / regenerare), reprezintă acelaşi habitat (i.e. tip de pădure) şi ca atare parametrii săi structurali în diverse stadii nu trebuie să aibă aceeaşi valoare. Ca urmare, o anumită structură existentă în teren trebuie evaluată de către persoane care au cunoştinţe în domeniu, ţinând cont şi de etapa evolutivă în care se află arboretul / pădurea. De aceea, pentru a asigura o calitate ridicată a lucrărilor, trebuie să existe o colaborare susţinută între toţi specialiştii care evaluează şi / sau monitorizează Siturile Natura 2000 (atât la nivel de habitat cât şi de specii) dar şi între aceştia şi persoanele care au în custodie şi / sau administrare respectivele arii naturale. Sistemul de monitorizare propus în lucrarea de faţă are la bază concepţia silviculturii româneşti care urmăreşte gospodărirea durabilă a pădurilor şi conservarea caracterului natural al acestora. Eficienţa sa se bazează pe utilizarea bazei de date din amenajarea pădurilor (fiind cel mai riguros şi detaliat sistem de management şi monitorizare dintre cele existente în domeniul forestier) şi pe profesionalismul personalului implicat în această activitate. Acest sistem îmbină: - cartările la scară mică (i.e. pe suprafeţe foarte mari) bazate pe interpretarea de imagini aeriene sau satelitare (folosite în special pentru monitorizarea habitatelor forestiere cu răspândire largă) cu evaluările şi inventarierile de detaliu (necesare mai ales la habitatele prioritare de interes comunitar); - complexitatea evaluării stării de conservare a ecosistemelor forestiere (pentru care este necesar personal cu înaltă calificare, cum sunt inginerii silvici specializaţi în amenajarea pădurilor) cu simplitatea culegerii datelor din pieţele de monitorizare (operaţiune care poate fi executată şi de persoane fără studii superioare); - tehnologii şi aparatură avansate (utilizate mai ales pentru monitorizarea la scară mică şi pentru evaluare) cu metode şi instrumente simple şi expeditive (utilizate mai ales pentru 55

-

-

măsurătorile din pieţele de monitorizare); evaluările şi monitorizarea pe termen mediu (de regulă 10 ani) caracteristice arboretelor cu stare de conservare favorabilă, cu monitorizarea pe termen scurt (1 – 5 ani) specifică arboretelor cu stare de conservare nefavorabilă, în care dinamica factorilor de mediu şi / sau a speciilor este rapidă iar feed-back-ul măsurilor de gospodărire aplicate trebuie să fie pe măsură; continuitatea evaluării unor suprafeţe anuale aproximativ egale la nivel naţional (care permite permanentizarea şi perfecţionarea personalului implicat), cu periodicitatea decenală la nivel local.

În principiu, lucrarea de faţă propune ca evaluarea şi monitorizarea habitatelor forestiere, la nivel naţional, să se realizeze pe trei niveluri: - Nivelul I, care să fie valabil pentru toate habitatele forestiere şi care să se bazeze în principal pe interpretarea de imagini satelitare sau aeriene; - Nivelul II, care să vizeze toate habitatele forestiere de importanţă comunitară şi care să aibă ca fundament baza de date din amenajarea pădurilor; - Nivelul III, care să se aplice numai pentru habitatele prioritare de importanţă comunitară şi care să valorifice date culese efectiv pe teren. Pentru monitorizarea zonelor din habitatele prioritare de interes comunitar (nivelul III) evaluate ca necorespunzătoare din punct de vedere al stării de conservare, lucrarea recomandă procedee simplificate de inventariere în vederea determinării expeditive a valorii parametrilor de stare, aplicate în cel mult 3 sondaje amplasate la minim 50 –100 m unul de altul, pe diagonala sau linia de mijloc cea mai lungă a zonei afectate. Astfel, în funcţie de parametrii supuşi monitorizării se vor utiliza în principal următoarele tipuri de pieţe de probă: – benzi late de 1 m şi lungi cât să cuprindă primii 30 de arbori, pentru estimarea compoziţiei pe număr de arbori, în arboretele tinere aflate cel mult în stadiul de păriş; – sondaje Bitterlich pentru determinarea suprafeţei de bază pe specii a arboretelor, în vederea estimării compoziţiei, densităţii şi a modului de regenerare; – sondaje circulare de 10 m2 sau de 100 m2 pentru estimarea compoziţiei şi gradului de acoperire la nivelul seminţişului respectiv plantaţiilor; – segmente liniare lungi de 20 m pentru determinarea compoziţiei subarboretului şi stratului ierbos. 56

În aceste zone afectate se urmăreşte starea şi evoluţia indicatorilor consideraţi ca definitorii pentru starea de conservare a habitatului: suprafaţa habitatului, componentele fitocenozei, factorii perturbatori şi intensitatea lor. În ceea ce priveşte vegetaţia, se înregistrează elemente de detaliu (e.g. compoziţia, modul de regenerare, gradul de acoperire realizat etc.) privind diversele etaje ale habitatului: etajul arborilor, seminţişul din arboretele în curs de regenerare, subarboretul şi stratul ierbos. Rezultatele determinărilor se compară cu pragurile propuse pentru definirea stării de conservare favorabilă a habitatelor respective, stare care ar trebui să fie cât mai apropiată de cea specifică arboretelor de tip natural. Pentru implementarea sistemului de evaluare şi monitorizare propus considerăm imperios necesară elaborarea unui ghid care să cuprindă detalii referitoare la anumiţi parametrii mai puţin utilizaţi în practica silvică de zi cu zi (e.g. ilustraţii sugestive cu speciile de plante ierboase invazive / alohtone, pe diferite tipuri de habitate; ilustraţii sugestive cu specii de importanţă comunitară şi naţională care pot fi întâlnite în diferite habitate forestiere; compoziţia în specii arborescente la nivel de tip de pădure) şi prezentarea detaliată a metodelor de teren dar şi a codificărilor elementelor evaluate / monitorizate. Desigur, metodele de monitorizare şi lista indicatorilor propuşi pot fi îmbunătăţite pe baza experienţei acumulate în timp. Pentru semnalarea la timp a unor eventuale dereglări ale stării de conservare şi pentru a reacţiona rapid şi eficient, se recomandă ca activităţile de monitorizare să fie implementate de către personal cu un anumit grad de pregătire în domeniul ştiinţelor biologice. Ca urmare, atât pentru a asigura calitatea datelor dar şi eficienţa activităţii în ansamblu, se recomandă ca această activitate să fie subcontractată de Autoritatea Centrală care răspunde de Mediu către instituţii şi / sau firme specializate (institute de cercetare, unităţi de învăţământ, servicii de administrare a resurselor naturale etc.). Nu în ultimul rând se recomandă ca, pentru evaluarea cuprinzătoare a evoluţiei habitatelor de importanţă comunitară la nivelul întregii ţări, activităţile de monitorizare să cuprindă situaţii cât mai diverse sub raportul statutului zonei respective (i.e. arii protejate, situri Natura 2000 dar şi suprafeţe în afara ariilor protejate). În încheiere, autorii îşi exprimă speranţa că ideile şi informaţiile referitoare la monitorizare prezentate în această lucrare vor fi utile atât celor responsabili pentru gospodărirea durabilă a habitatelor forestiere cât şi celor implicaţi în monitorizarea habitatelor de importanţă comunitară din România. 57

5. Bibliografie Abrams, M. J., Brailey G. B. 2003 – Applying ASTER data and products to natural resource science and management problems. (www.fs.fed.us/eng/rsac/RS2006/presentations/abrams.pdf). Csiszar, I. A., Morisette J. T., Giglio L. 2006. Validation of Active Fire Detection From Moderate-Resolution Satellite Sensors: The MODIS Example in Northern Eurasia. IEEE Transactions on Geoscience and Remote Sensing, 44(7), 1757-1764. Leahu, I. 1994. Dendrometrie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 374 p. Leahu, I. 2001. Amenajarea Pădurilor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 616 p. Paşcovschi, S., Leandru, V. 1958. Tipuri de pădure din Republica Populară Romînă. Institutul de Cercetări Silvice, Seria a II-a – Manuale, Referate, Monografii, Nr. 14. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, 458 p. Stăncioiu, P. T., Lazăr G., Tudoran Gh. M, Candrea Bozga Şt. B., Predoiu Gh., Şofletea N. 2008. Habitate forestiere de interes comunitar incluse în proiectul LIFE05 NAT/RO/000176: „Habitate prioritare alpine, subalpine şi forestiere din România” – Măsuri de gospodărire. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, p. 184. *Comisia Europeană - Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatice. *Comisia Europeană - Website-ul oficial referitor la Reţeaua Ecologică Natura 2000 (http://ec.europa.eu/environment/life/life/natura2000.htm). *Comisia Europeană – 2005. Assessment, monitoring and reporting of conservation status – Preparing the 2001-2007 report under Article 17 of the Habitats Directive (DocHab-04-03/03 rev.3). Note to the Habitats Committee. European Commission, Directorate General Environment, Directorate B - Quality of Life, Health, Nature & Biodiversity, ENV.B2 - Nature and Biodiversity, Brussels. *Legea nr. 46 din 2008 – Codul silvic. *Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 1. Norme tehnice privind compoziţii, scheme şi tehnologii de regenerare a pădurilor şi de împădurire a terenurilor degradate, Bucureşti 253 p. *Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 5. Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor, 163 p. *Ministerul Silviculturii, 1984. Îndrumar pentru amenajarea pădurilor – Volumul I (Lucrări de teren), Bucureşti. 58

6. Index de termeni tehnici A

amenajament silvic = lucrare multidisciplinară ce cuprinde un sistem de măsuri pentru organizarea şi conducerea unei păduri spre starea cea mai corespunzătoare funcţiilor ei multiple: ecologice, economice şi sociale. (16) amenajarea pădurilor = este ştiinţa şi practica organizării, modelării şi conducerii structural – funcţionale a pădurilor, în conformitate cu sarcinile complexe social – ecologice şi economice ale gospodăriei silvice. (10) arboret = 1. porţiune de pădure distinctă, omogenă sub raportul condiţiilor staţionale, de vegetaţie şi structură suficient de întinsă pentru a putea face obiectul gospodăririi (minim 0.25 ha); 2. ecosistem forestier elementar. (16) arboret amestecat = arboret alcătuit din 2 sau mai multe specii, fiecare cu participare de cel puţin 30 %. (20) arboret pur = arboret alcătuit dintr-o singură specie sau în care ponderea speciilor de amestec nu depăşeşte 20%. (20). arie naturală protejată = zonă terestră, acvatică şi / sau subterană în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare stabilit conform prevederilor legale (19).

B

biodiversitate = variabilitatea organismelor vii de orice fel (incluzând, printre altele, ecosisteme terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice) şi complexele ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea intra- şi interspecifică şi diversitatea ecosistemelor. (3)

C

caracterul actual al tipului de pădure = exprimă gradul în care sunt modificate modul de regenerare şi compoziţie unui arboret la momentul actual, în raport cu cele corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure din care face parte. (17) 59

cerinţe de conservare (ale unei specii) = reprezintă totalitatea condiţiilor necesare pentru perpetuarea speciei respective. clasificare funcţională a pădurilor (zonare funcţională a pădurilor) = 1. Operaţie de delimitare a suprafeţelor de pădure menite să îndeplinească diferite funcţii de producţie şi / sau protecţie (16); 2. Sistem de încadrare a arboretelor în raport cu funcţiile atribuite acestora (protecţie sau producţie şi protecţie). codru regulat (regim) = regim silvicultural care este bazat pe regenerarea din sămânţă a pădurii şi conducerea acesteia până la vârsta când arborii ating dimensiuni mari şi căruia îi sunt specifice tăieri de regenerare cu durata de maxim 30 ani, rezultând astfel arborete cu structură mai mult sau mai puţin echienă (v. regim silvicultural). (6) compoziţia arboretului = caracteristică structurală a arboretului exprimată sintetic prin ponderea speciilor de arbori. consistenţa arboretului = reprezintă raportul dintre suprafaţa acoperită de proiecţia orizontală a coroanelor arborilor şi suprafaţa terenului respectiv. (9) coronamentul arboretului = totalitatea coroanelor arborilor dintr-un arboret. (15) crâng (regim) = regim silvicultural bazat pe regenerarea pădurii din lăstari şi conducerea acesteia în vederea obţinerii de lemn de dimensiuni mici şi mijlocii (v. regim silvicultural). (6)

D

densitatea arboretului = caracteristică structurală ce exprimă raportul dintre volumul (sau suprafaţa de bază) real al unui arboret şi cel considerat normal (i.e. indicat de tabelele de producţie). (9) desiş = fază de dezvoltare care începe odată cu constituirea stării de masiv şi durează până la începerea elagajului natural (v. şi stadiu de dezvoltare). (5) dezvoltare durabilă = tip de dezvoltare care satisface necesităţile prezentului fără însă a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi. (2) diversitate biologică = v. biodiversitate.

E

echien (arboret) = arboret constituit din arbori care au practic aceeaşi vârstă, sau diferă cu cel mult 5 ani. Arboretele de acest tip au arborii grupaţi într-un număr relativ limitat de categorii de diametre, astfel încât numărul de arbori variază după o curbă mai mult sau mai puţin 60

apropiată de curba în formă de clopot (Gauss). (17) ecosistem = o comunitate de organisme împreună cu spaţiul fizic în care trăiesc şi cu care interacţionează formând o unitate ecologică. (13)

F

fondul forestier naţional = pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, în condiţiile legii, indiferent de natura dreptului de proprietate. (12) funcţiile pădurii = v. clasificare funcţională a pădurilor.

G

gestionare durabilă = v. management durabil. gospodărire durabilă = v. management durabil.

H

habitat = în lucrarea de faţă, termenul de „habitat” este folosit în sensul Directivei Europene 92/43/CEE: “zone terestre sau acvatice, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice”.

M

management durabil = reprezintă gospodărirea terenurilor forestiere, întrun mod şi într-un ritm care menţine biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea lor precum şi potenţialul acestora de a împlini, acum şi în viitor, funcţiile ecologice, economice şi sociale la nivel local, naţional şi global. În plus acest mod de gospodărire nu trebuie să cauzeze deteriorarea altor ecosisteme. (14) masivul pădurii = v. stare de masiv.

N

nuieliş = fază de dezvoltare ce începe odată cu elagajul natural al arborilor şi se consideră încheiată când majoritatea arborilor componenţi ajung la diametrul de 5 cm. Creşterea în înălţime, diferenţierea arborilor şi eliminarea naturală se intensifică tot mai mult, în arborete amestecate existând pericolul eliminării speciilor încet crescătoare (v. şi stadiu de dezvoltare). (5) număr normal de arbori (de referinţă) = număr de arbori dat de tabelele de producţie pentru un arboret de aceeaşi vârstă, constituit din aceleaşi

61

specii şi de aceeaşi clasă de producţie (eventual şi cu acelaşi mod de regenerare).

P

pădure = 1. grupare deasă de arbori care trăiesc în strânsă interdependenţă între ei, cu celelalte plante şi animale şi cu factorii de mediu, realizând astfel o comunitate de viaţă complexă dar unitară, capabilă să îndeplinească multiple funcţii ecologice şi social – economice (5); 2. ansamblu de arborete. pădure, tip de ~ = unitatea fundamentală de clasificare tipologică ce reuneşte porţiunile de pădure omogene ca vegetaţie şi staţiune, permiţând aplicarea cu aceleaşi rezultate a aceluiaşi gen de măsuri culturale. (5) păriş = ultima fază din etapa tinereţii, care începe din momentul în care majoritatea arborilor componenţi realizează diametrul mediu de 10 cm şi durează până când acesta ajunge la 20 cm, încheindu-se de fapt odată cu prima fructificaţie. Se caracterizează prin culminarea creşterii curente în înălţime, intensificare creşterilor în grosime, dezvoltarea susţinută a sistemului radicelar şi realizarea celei mai bogate mase foliare pe unitate de suprafaţă (v. şi stadiu de dezvoltare). (5) perturbare naturală = un eveniment relativ discret în timp, care modifică structura ecosistemului forestier, schimbând disponibilitatea resurselor, a substratului sau a mediului fizic. (21) plan de management = document oficial ce urmăreşte realizarea unui management eficient, productiv şi adaptabil al ariei protejate. (1) plantaţie = vegetaţie forestieră / arboret rezultat în urma plantării sau chiar însămânţării artificiale (i.e. de către om). (8) plurien (arboret) = arboret constituit din arbori din toate categoriile de diametre şi vârste; asemenea arborete cuprind de regulă toate stadiile de dezvoltare şi nu prezintă etaje distincte, iar numărul de arbori variază după o curbă exponenţială descrescătoare (categoriile de diametre mici având cel mai mare număr de arbori). (16) populaţie = un ansamblu de indivizi înrudiţi care se reproduc sexuat, ocupă acelaşi teritoriu, au strămoşi şi descendenţi comuni, precum şi un anumit fond de gene (i.e. genofond). (22) prăjiniş = faza de dezvoltare care se referă la intervalul de timp în care diametrul mediu al arborilor este cuprins între 5 şi 10 cm. Creşterea în înălţime se intensifică tot mai mult, eliminarea naturală şi elagajul natural sunt active, competiţia inter şi intra-specifică devin tot mai susţinute (v. şi stadiu de dezvoltare). (5) 62

R

regenerare generativă = regenerare din sămânţă. regenerare vegetativă = regenerare din organe vegetative (în cazul de faţă, regenerarea din lăstari de tulpină sau de rădăcină – drajoni). regim silvicultural = defineşte modul în care se asigură regenerarea unui arboret (din sămânţă sau pe cale vegetativă). (16) regim silvic = un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului forestier naţional, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. (12) relativ echien (arboret) = arboret constituit din arbori a căror vârstă diferă cu mai mult de 5 ani dar nu cu mai mult de 30 ani, astfel încât nu se diferenţiază etaje în cadrul aceleiaşi specii. (17) relativ plurien (arboret) = arboret constituit din arbori aparţinând la 2 – 3 generaţii, prezentând 2 – 3 stadii de dezvoltare care se dispun în mod natural în etaje ca urmare a: aplicării unor tăieri de regenerare prin care arborii bătrâni cunt recoltaţi treptat, în intervale de timp de peste 30 ani; unor calamităţi sau introducerii ori apariţiei ulterior întemeierii arboretului a unor elemente noi de arboret. (17)

S

seminţiş = etapă în dezvoltarea unui arboret care începe din momentul apariţiei în masă a plantulelor şi se încheie odată cu constituirea stării de masiv. (5) silvicultura = 1. Ştiinţa şi arta de a dirija întemeierea, creşterea, compoziţia, starea de sănătate şi calitatea arboretelor în vederea satisfacerii pe baze durabile a nevoilor societăţii (8); 2. Ştiinţa şi tehnica privind cunoaşterea legilor şi proceselor de viaţă din pădure şi care pe această bază stabileşte măsurile capabile să îi sporească stabilitatea şi productivitatea şi să îi intensifice funcţiile protectoare. (5) specia = o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii care alcătuiesc o specie se pot încrucişa sexuat nelimitat între ei, având un fond de gene comun. (22) specia, areal natural = teritoriul în care o specie trăieşte şi se reproduce în mod natural. (8) specie ameninţată = specie care în urma evaluărilor nu se încadrează în nici una din categoriile: critic periclitată, periclitată, vulnerabilă, dar care prezintă indicii de a fi încadrabilă în una din acestea, în viitorul apropiat. (7) 63

specie de bază = sinonim specie principală de bază. specie edificatoare (de habitat) = specia care prin numărul sau acoperirea fitoindivizilor ei, formează cea mai mare parte a fitomasei, imprimând astfel fizionomia fitocenozelor, particularităţile fitomediului lor, dar şi determinând (în parte) compoziţia floristică specifică a fitocenozelor unui habitat (ca rezultantă a multiplelor relaţii de concurenţă şi coadaptare. (similar – specie dominantă). (4) specie endemică = specie care trăieşte în cadrul unui teritoriu limitat (i.e. există doar într-o anumită zonă). (7) specie invazivă = specie indigenă sau alohtonă care şi-a întins arealul de distribuţie sau a fost introdusă accidental sau intenţionat într-o arie şi / sau s-a reprodus într-o asemenea măsură şi atât de agresiv încât influenţează negativ / domină / înlocuieşte unele dintre speciile indigene, determinând modificarea structurii cantitative şi / sau calitative a biocenozei naturale, caracteristică unui anumit tip de biotop. (19) specie periclitată = specie în pericol de dispariţie din mediul natural (i.e. stare spontană), întrucât îndeplineşte oricare dintre criteriile A – E din sistemul de clasificare IUCN pentru specii periclitate. (7) specie pionieră = specie foarte puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol, care fructifică des şi abundent, având capacitatea de a disemina la distanţe mari şi de a se instala cu uşurinţă în teren descoperit. specie principală = specie care prezintă cea mai mare importanţă economică şi interesează în mod deosebit în viaţa arboretului respectiv. (18) specie principală de amestec = specie care realizează aceleaşi înălţimi dar are o importanţă relativ mai redusă decât speciile principale de bază. (18) specie principală de bază = specie care constituie de fapt ţelul principal în gospodărirea unui arboret. (18) specie rară = specia ale cărei populaţii sunt reduse din punctul de vedere al distribuţiei sau / şi numeric şi care chiar dacă nu sunt în prezent periclitate sau vulnerabile riscă să devină. Aceste specii sunt localizate pe arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate pe suprafeţe largi. (18) specie secundară = specie care participă la completarea arboretului şi ajută atât la ameliorarea condiţiilor de vegetaţie, cât şi la buna dezvoltare a exemplarelor aparţinând speciilor principale (similar – specie ajutătoare). (18) specie vulnerabilă = specie în pericol de dispariţie din mediul natural (i.e. stare spontană), întrucât îndeplineşte oricare dintre criteriile A – E din sistemul de clasificare IUCN pentru specii vulnerabile. (7) 64

stadiu de dezvoltare (fază de dezvoltare) = etapă distinctă în dezvoltarea arboretelor caracterizată prin anumite procese şi trăsături specifice. (5) stare de masiv = caracteristică atribuită unui arboret în momentul în care masa exemplarelor componente realizează o desime suficientă pentru ca acestea să se condiţioneze reciproc în creştere şi dezvoltare. Doar prin atingerea stării de masiv se realizează mediul intern specific pădurii (i.e. diferenţa între pădure şi grupare de arbori). staţiune forestieră = reprezintă, în concepţia pădurii ca ecosistem terestru, componenta sau subsistemul de natură anorganică, locul de viaţă al biocenozei sau mediul fizic al ecosistemului (similar – biotop forestier). (23) structură, arboret = caracteristică a arboretului exprimată prin diverse elemente structurale atât în plan orizontal (e.g. compoziţia specifică, consistenţa, desime, densitate, grad de umbrire al arboretului, diametrul mediu al arboretului, suprafaţa de bază, diametrul mediu al coroanelor, suprafaţa proiecţiei orizontale a coroanelor etc.) cât şi în plan vertical (etajarea arboretului, profilul arboretului, închiderea arboretului, înălţimea medie, lungimea medie a coroanelor etc.). (5) subparcelă silvică = o porţiune de pădure distinctă din cadrul unei parcele, omogenă în ceea ce priveşte vegetaţia forestieră şi condiţiile staţionale însă diferită dintr-un anumit punct de vedere de porţiunile vecine. În principiu se suprapune peste un arboret, însă nu întotdeauna. Este unitatea de bază a gospodăririi pădurilor. (10) subunitate de gospodărire (sin. subunitate de producţie sau protecţie) = subdiviziune a unităţii de gospodărire constituită din arborete, grupate sau dispersate, în care este necesar şi justificat, sub raport ecologic, economic sau social, să se aplice un regim de gospodărire diferit de cel al celorlalte porţiuni de pădure din cadrul unităţii respective. (16) suprafaţă de bază, arboret = suma ariilor secţiunilor amplasate pe trunchiul arborilor la înălţimea diametrului de bază (i.e. 1.3 m de la suprafaţa solului). Se exprimă în m2 la hectar. suprafaţă de bază normală (de referinţă) = suprafaţa de bază dată de tabelele de producţie pentru un arboret de aceeaşi vârstă, constituit din aceleaşi specii, de aceeaşi clasă de producţie şi cu acelaşi mod de regenerare. (10)

T

tabele de producţie generale = modele stohastice dinamice ale dezvoltării arboretelor care, în limita unei anumite probabilităţi, se pot folosi

65

pentru estimarea valorilor probabile ale producţiei arboretelor (în general în funcţie de specie, mod de regenerare, clasă de producţie şi vârstă). (11) tabele de producţie simplificate = tabele de producţie care exprimă suprafaţa de bază normală şi volumul normal pe specii (în raport cu modul de regenerare) în funcţie de înălţimea medie. tăiere de regenerare = operaţie de extragere de arbori dintr-un arboret, în scopul realizării regenerării. (9) tip de pădure = unitate taxonomică de bază a tipologiei forestiere, care grupează toate arboretele constituite din aceeaşi specie sau amestec de specii, care se găsesc instalate în staţiuni asemănătoare şi vegetează la fel de viguros şi care sunt capabile să reacţioneze în acelaşi mod la măsurile culturale ce li s-ar aplica. (18) tip natural fundamental de pădure = tip de pădure instalat în mod natural, pe un anumit teritoriu, de mai multe generaţii, aşa încât prezintă o strânsă concordanţă între vegetaţie şi staţiune (18); Sinonim tip de pădure aflat în stadiu climax.

U

unitate amenajistică = v. subparcelă silvică.

V

vârsta exploatabilităţii = vârsta la care un arboret devine exploatabil, în raport cu funcţiile multiple atribuite. (16) volum normal (de referinţă), arboret = volumul dat de tabelele de producţie pentru un arboret de aceeaşi vârstă, constituit din aceleaşi specii şi de aceeaşi clasă de producţie şi cu acelaşi mod de regenerare.

Z

zonare funcţională a pădurilor = v. clasificare funcţională a pădurilor.

66

Lista lucrărilor utilizate pentru definirea termenilor din Index (1) Appleton M. R., Ghid pentru Elaborarea Planurilor de Management pentru ariile protejate din România, Proiectul Managementul Conservării Biodiversităţii din România RO-GE-44176. (2) Comisia Mondială a Mediului şi Dezvoltării, 1987. (3) Convenţia pentru Diversitatea Biologică, adoptată în cadrul Conferinţei asupra Mediului Înconjurător şi a Dezvoltării de la Rio de Janeiro (1992). (4) Cristea V., Gafta D., Pedrotti F. 2004. Fitosociologie. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 394 p. (5) Florescu, I. I., Nicolescu, N. V. 1996. Silvicultură, Vol. I – Studiul Pădurii. Editura Lux Libris, Braşov 210 p. (6) Florescu, I. I., Nicolescu, N. V. 1998. Silvicultură, Vol. II – Silvotehnica. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 194 p. (7) Ghid practic pentru identificarea pădurilor cu valoare ridicată de conservare – WWF 2005. (8) Helms, A. 1998. The Dictionary of Forestry, The Society of American Foresters, 210 p. (9) Iancu I., Iancu V., Mehedinţi V., Niţu C., Pătrăşcoiu N. 1982. Mică enciclopedie a pădurii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 366 p. (10) Leahu, I. 2001. Amenajarea pădurilor, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 616 p. (11) Leahu, I. 1994. Dendrometrie, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 374 p. (12) Legea 26/1996 Codul Silvic. (13) Lincoln, R.J., Boxshall, G. A., Clark, P. F., 1982. A dictionary of ecology, evolution and systematics. Cambridge University Press, Cambridge. 298 p. (14) MCPFE 1993. Resolution H1 of the Ministerial Conference on the Protection of Forests in Europe. Helsinki, Finland. (15) Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 2. Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor, 211 p. (16) Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 2000 – 5. Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor, 163 p. (17) Ministerul Silviculturii, 1984. Îndrumar pentru amenajarea pădurilor – Volumul I (Lucrări de teren), Bucureşti. 67

(18) Negulescu E.G., Ciumac G. 1959. Silvicultura. Editura Agro – Silvică, Bucureşti, 886 p. (19) Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. (20) Paşcovschi, S., Leandru, V. 1958. Tipuri de pădure din R.P.R. Editura Agro – Silvică, Bucureşti, 458 p. (21) Pickett, S.T.A., White, P.S. (eds.), 1985. The ecology of natural disturbance and patch dynamics. Academic Press. Orlando, p. 1-13. (22) Raicu P., Coman, N., Stugren, B., Duma, D., Mărăscu, F. 1998. Biologie – Genetică şi Evoluţionism, Manual pentru Clasa a XII a. Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 221 p. (23) Târziu D. 1997. Pedologie şi staţiuni forestiere. Editura Ceres, Bucureşti, 488.

68

7. Anexe

70

Fişa de descriere parcelară (verso)

Fişa de descriere parcelară (faţă)

Fişa de descriere parcelară (faţă)

Anexa 1

71

Fişa de descriere parcelară (verso)

72

Direcţia silvică – (DS). Ocolul silvic – (OS). Administrarea fondului forestier – (ADM). Unitatea de gospodărire – (UP). Procent din suprafaţă de parcurs cu lucrarea propusă – (%SUPR). Subunitatea de gospodărire – (SUP). Categoria de folosinţă funciară (fond funciar) – (F). Suprafaţa – (SPR). Categoria de folosinţă forestieră – (FLS). Grupa funcţională – (GF). Subgrupa şi categoria funcţională – (FCT). Forma de relief – (RLF). Configuraţia terenului – (CNF). Expoziţia terenului – (EXP). Înclinarea terenului – (ÎNC). Altitudinea, minimă şi maximă sau medie – (ALT). Tip şi subtip de sol – (SOL). Eroziune, în suprafaţă sau adâncime – (ERZ). Floră – (FLR). Tip de staţiune – (TS). Tip de inventariere – (INV). Tip de pădure – (TP). Caracter actual al tipului de pădure – (CRT).

FAŢĂ:

Poluare – (POL). Litieră – (LIT). Drumul cel mai apropiat – (DRM). Distanţă până la drum – (DIST). Structură arboret – (STR). Consistenţă – (CNS). Clasă de producţie arboret – (CLP). Vârstă arboret – (TA). Regim – (REG). Vârstă exploatabilitate – (TE). Exploatabilitate – (EX). Urgenţă de regenerare – (URG). Perioada de regenerare – (PRM). Numărul de tăieri în perioada de regenerare – (NIN). Numărul de tăieri în deceniu – (NID). Lucrări executate – (LX). Lucrări propuse – (LP). Date complementare codificate (incendieri, atacuri de insecte şi / sau ciuperci, tulpini nesănătoase, rocă la suprafaţa solului, înmlăştinare, răni produse la exploatare, răni produse de vânat, doborâturi produse de vânt, rupturi produse de zăpadă, uscări anormale, alunecări de teren) – (DC). Compoziţia ţel – specii (SP) şi proporţie (PROP). Specii de subarboret – (SBA). Suprafaţă ocupată de subarboret – (SO).

Lista codurilor utilizate în fişa de descriere parcelară

73

Tip de humus: − mull (M); − mull - moder (M - MO) ; − moder (MO); − humus brut (HB); − humus brut, turbă acidă (HB - TU.AC); − moder calcic (MCA); − mor calcic (MOCA); − humus brut calcic (HBCA); − turbă bazică (TU. BAZ). Coeficientul mediu de acumulare a humusului (C.M.H.): – lipsit de humus (LH); − slab humifer (SH);

VERSO:

Mod de răspândire al subarboretului – (MR). Desimea subarboretului – (DS). Seminţiş utilizabil – vârstă (VS), specii (SP) şi proporţie (PROP). Suprafaţă ocupată de seminţiş – (SOC). Mod de răspândire al seminţişului – (RS). Elemente de arboret – (ELM), pentru care se detaliază: - modul de regenerare – (MRG); - vârsta – (VRT); - proporţia – (PRP); - diametrul mediu – (DM);

înălţimea medie – (HM); clasa de producţie – (CP); tipul de amestec – (AMS); elagajul – (ELG); vitalitate – (VIT); ţelul de producţie – (TEL); volumul la hectar – (VOL); creşterea la hectar – (CRS); intensitatea lucrărilor propuse – (PEX); provenienţa – (PROV).

− moderat humifer (MH); − bogat humifer (BH); − foarte bogat humifer (FBH). Grosimea stratului humifer (GR. STR. HUMIFER): − 0 - 14 cm = superficial; − 15 - 30 cm = mijlociu - profund; − >30 cm = profund. Grosimea fiziologică în cm (GR. FIZ. CM.). Textura solului: − soluri nisipoase (NIS); − soluri uşoare (US); − soluri mijlocii, fine (MIJL.FINA). Structura solului:

-

74

− nestructurată (NS); − slab dezvoltată (SD); − mijlociu dezvoltată (MD); − bine dezvoltată (BD); − deranjată sau distrusă (DJ). Schelet: − lipseşte (L); − slab scheletic (SL SCH); − semi-scheletic (SEMI SCH); − scheletic (SCH); − excesiv scheletic (EX. SCH). Regim hidric şi de umiditate: − de precipitaţii (H1); − freatic (H2); − de inundaţie (H3); − de irigaţie nefreatic (H4); − de irigaţie freatic (H5). Capacitatea de aprovizionare cu apă: − extrem oligohidric (EX.OH.); − oligohidric (OL.H.); − oligo mezohidric (OL.MZH.); − mezohidric (MZH.); − euhidric (EU.H.); − megahidric (MEG.H.). Umiditatea vernală şi estivală: − uscat reavăn - uscat (UR.-U); − uscat - reavăn (U-R); − reavăn - uscat reavăn (R-UR); − reavăn jilav - reavăn (RJ-R); − jilav umed - reavăn jilav (J.UM-RJ);

− umed (UM); − umed - submers (UM-SUBMERS). Gleizare / pseudoglizare: − lipseşte (L); − foarte slabă (FSL); − slabă (SL); − moderată (MOD); − puternică (P); − foarte puternică (FP); − excesivă (EXCES). PH: − puternic acid (PA); − acid (A); − moderat acid (MA); − slab alcalin (SLA); − neutru (N); − slab alcalin (SL.ALC); − moderat alcalin (M.ALC); − puternic alcalin (P.ALC). Tip de rocă, depozit de solificare (ROCA. DEP. SOLIFIC.). Potenţial staţional: − superior (SUP); − mijlociu (MIJL); − inferior (INF).