Cap4.

Capitolul 4. FUNDAMENTAREA PROGRAMULUI DE APROVIZIONARE A UNITĂŢILOR ECONOMICE 4.1. Nomenclatorul de materiale şi echipamente tehnice 4.2. Structura materială a planului şi a programelor de aprovizionare ale unităţilor economice 4.3. Indicatorii care definesc conţinutul planului de aprovizionare materială 4.4. Elaborarea planului şi a programelor de aprovizionare materială a unităţilor economice 4.4.1. Metode de calcul al necesităţilor de materiale şi echipamente tehnice 4.4.2. Indicatorii de evaluare a resurselor – pe surse de provenienţă – destinate acoperirii necesităţilor (cererilor) de consum ale întreprinderii 4.5. Sistemul „Planificării cererilor de materiale – MRP” 4.6. Bilanţurile materiale Întrebări Teste grilă Aplicaţii practice:

- rezolvate - de rezolvat

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

CAPITOLUL 4

Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice 4.1. Nomenclatorul de materiale şi echipamente tehnice În vederea realizării activităţii economice, a obiectivelor propuse, unităţile din industrie, construcţii şi transporturi trebuie să îşi asigure, în fiecare perioadă de gestiune, baza materială şi de echipamente tehnice a cărei structură este, de regulă, extrem de extinsă. Din această cauză, prelucrarea manuală a datelor pentru elaborarea programelor de aprovizionare, evidenţa exigentă a mişcării materialelor, a stocurilor etc., este greoaie, necesită un volum de muncă mare şi nu asigură operativitate la un grad de reacţie care să permită acţiune în "timp util" pentru luarea deciziilor şi măsurilor care se impun, după caz. În sistemele computerizate de planificare a cererilor de materiale, un rol important revine "nomenclatorului de materiale şi echipamente tehnice". Acesta reprezintă o listă (catalog) centralizatoare a tuturor resurselor materiale, pieselor de schimb, subansamble, alte repere necesare unităţii economice, ordonate după anumite criterii, definite prin toate caracteristicile fizico-chimice, dimensional-configurative şi de calitate, prin care se asigură individualizarea distinctă a fiecărui articol. Totodată, în cadrul nomenclatorului se mai precizează, pentru fiecare articol component, sursele de furnizare cunoscute, preţurile de ofertă, după caz, şi condiţiile de livrare-furnizare care sunt specificate în oferte. Pe baza acestui nomenclator se elaborează "fişierul de materiale şi de echipamente tehnice" care va fi actualizat ori de câte ori este nevoie pentru lucrările de prelucrare automată a datelor de genul: elaborare de planuri strategice şi programe de aprovizionare, stabilirea cantităţilor economice de comandat, studierea şi alegerea furnizorilor, alegerea substituenţilor etc. În elaborarea nomenclatorului general de materiale, produse şi echipamente tehnice sunt antrenate toate compartimentele şi subunităţile întreprinderii în scopul identificării reale a tuturor resurselor necesare pentru fiecare perioadă de gestiune; totodată, se foloseşte o documentaţie largă de informare care să evidenţieze elementele şi caracteristicile care prezintă interes pentru a fi precizate în cadrul nomenclatorului: purtătorii de informaţii existenţi în unitatea economică care evidenţiază clar şi complet resursele folosite curent în cadrul acesteia (reţete de fabricaţie, listele cu cereri de materiale emise de secţii, ateliere etc., fişe de magazie ş.a.), cataloage de STAS-uri, cataloage comerciale, oferte ale furnizorilor, prospecte, pliante etc. Pe această bază se defineşte în detaliu, până la ultimul element de individualizare, fiecare "articol". De fapt, toate elementele de caracterizare permit întocmirea unei "cartele informative" (un exemplu în tabelul 4.1.), sugestive pentru fiecare material, care să asigure informarea factorului de decizie şi a celui de aprovizionare, în scopul identificării şi formulării cererilor de resurse materiale, ca şi în asigurarea acestora. Datele din nomenclator asigură vehicularea şi comunicarea informaţiei tehnico-economice într-un "limbaj comun" între utilizatorii din unitatea economică şi în relaţiile cu furnizorii resurselor prevăzute pentru aprovizionare.

Managementul aprovizionării Tabelul 4.1 Nr..........

Fişier M CARTELA MATERIALULUI

____________________________ 1. 2. 3. 4. 5.

6.

7. 8. 9. 10.

Denumire ___________________ u /m ______________ preţ _________ Calitate, dimensiuni, format _______________________________________ Alte caracteristici _______________________________________________ STAS, norma internă, caiet de sarcini, proiect ________________________ ______________________________________________________________ Nr. crt. FURNIZORI ADRESA FIŞIER F nr. ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ Condiţii de livrare - ambalare ___________________ ce se solicită - transport __________________ - etichetare, marcare __________ - recepţie ___________________ - alte condiţii ________________ Lotul optim de livrare ____________________________________________ Consumul (zilnic, trimestrial, anual) ________________________________ Stocul curent (zile, cantităţi) ___________ siguranţă (zile, cantităţi) ________ Produsele la care se consumă _____________________________________ Nr. Denumirea Fişier crt. produselor P. nr. _______________________________ _______________________________ _______________________________ _______________________________

11.

Materiale înlocuitoare

Nr. crt.

Denumirea materialelor

Fişier M. nr.

Fişier P. nr.

În elaborarea nomenclatorului se succed două etape. Prima etapă este cea de pregătire a acţiunii şi constă în strângerea purtătorilor de informaţii (cataloage comerciale, STAS-uri, liste cu norme de consum, caiete de sarcini ş.a.) din care se vor colecta datele necesare definirii conţinutului viitorului nomenclator, ca şi în stabilirea formei de prezentare a acestui instrument. A doua etapă are în vedere elaborarea propriu-zisă care presupune parcurgerea următoarelor momente de lucru: 1.

Întocmirea listei centralizatoare a tuturor resurselor materiale şi produselor potenţial necesare întreprinderii, fiecărui articol precizându-i-se denumirea (tehnico-constructivă, dimensionalconfigurativă şi de calitate) oficială, nominalizată în cadrul purtătorilor de informaţii (documentaţiei) recunoscuţi atât pe planul intern al unităţii, cât şi în afara ei, după caz; denumirea reală, generală sau detaliată, a fiecărui articol prezintă importanţă deosebită atât

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice pentru clasificarea şi codificarea ulterioară, cât şi pentru comunicarea în limbaj comun între utilizatorii interni şi externi. 2.

Restructurarea şi rearanjarea articolelor (materii prime, materiale, piese de schimb etc.) pe grupe, subgrupe, feluri, tipuri şi alte subdiviziuni şi stabilirea astfel a locului real pe care trebuie să-l ocupe fiecare dintre ele în nomenclatorul de aprovizionat. Această acţiune este deosebit de complexă, prezintă un apreciabil grad de tehnicitate şi de complexitate, necesită un volum de muncă important; se realizează prin mai multe "iteraţii succesive" de grupare şi regrupare. Operaţia prezintă mare importanţă întrucât ea intră într-un raport de condiţionare reciprocă cu sistemul de codificare ales; pe baza acestei stricte corelaţii se asigură premisele necesare utilizării tehnicii electronice de calcul în activitatea de culegere, prelucrare, transmitere şi înmagazinare-stocare a datelor şi informaţiilor referitoare la resursele materiale şi echipamentele tehnice aprovizionate de întreprindere şi care au format obiectul consumului.

Regulile şi criteriile folosite în clasificarea şi gruparea resurselor din nomenclator trebuie să asigure evidenţierea apartenenţei fiecărui articol la grupa, subgrupa din care face parte, stabilirea ierarhiei tehnologice în utilizare (arborele produsului) ş.a. De regulă, diferenţierea resurselor se prezintă pe grade diferite de detaliere, în funcţie de interesele utilizatorului, de nivelul ierarhic căruia i se adresează informaţia, de scopul şi destinaţia de utilizare a informaţiei (calculul costului de producţie, stabilirea normelor de consumuri specifice, fundamentarea cererilor de materiale, raportări statistice etc.). De exemplu, pentru elaborarea specificaţiilor de materiale şi emiterea comenzilor de aprovizionare se utilizează o clasificare cu grad maxim de detaliere; pentru raportări statistice, care comportă un anumit grad de agregare, se foloseşte o clasificare mai generală. Ca subdiviziuni de clasificare a resurselor materiale se folosesc în general: grupa, subgrupa, familia, clasa, tipul, sortimentul, dimensiunea, marca (calitatea). Principalul "criteriu de clasificare" este cel al naturii resurselor materiale, produselor sau echipamentelor tehnice; după acest criteriu se disting: grupa metalelor feroase, a celor neferoase, a materialelor şi produselor din lemn, a produselor petroliere, a componentelor electronice ş.a. Fiecare grupă se subdivide pe subgrupe, familii, clase etc. după STAS-uri, norme tehnice, caiete de sarcini, alte documentaţii. 3.

Codificarea (indexarea) materialelor, pieselor de schimb, a altor repere incluse în cadrul nomenclatorului; "codificarea" reprezintă acţiunea prin care, folosind un anumit sistem de indexare, se atribuie fiecărui articol un simbol, în scopul substituirii denumirii acestuia; astfel se asigură fiecărei resurse o formă mai scurtă de prezentare, care permite identificarea operativă a poziţiei ce o ocupă în nomenclator. "Codurile", împreună cu denumirile stabilite pe fiecare articol, servesc la înregistrarea, colectarea şi prelucrarea, prezentarea şi analiza informaţiei economice; ele se înscriu pe documentele care circulă în cadrul relaţiilor ce se stabilesc între compartimentele şi subunităţile întreprinderii, sau cu furnizorii. Prin cod se asigură: denumirea într-o formă prescurtată a articolelor din nomenclator; creşterea operativităţii în vehicularea informaţiei; simplificarea operaţiilor de completare a documentaţiei economice; prelucrarea în sistem computerizat a datelor, a informaţiei economice în general ş.a. Pentru a permite obţinerea unor asemenea avantaje, codul trebuie să fie rezultatul unui "sistem de indexare" eficient şi de utilitate practică; între sistemele utilizabile menţionăm: cel alfa-numeric şi numeric. "Sistemul numeric" se prezintă în mai multe variante: zecimal, centisimal, milenar, combinat. Din aceste variante cel mai utilizat este sistemul numeric combinat; un exemplu de cod elaborat după această variantă se prezintă pe lungimea a cinci subdiviziuni, astfel: 0 grupa

-

1 subgrupa

-

00 felul

-

03 tipul

-

001 sortimentul

Managementul aprovizionării O atenţie deosebită trebuie acordată verificării înscrierii codurilor pe diverse documente, operaţie care, în mod curent, se realizează cu ajutorul unei "cifre de control"; aceasta se poate stabili în mai multe variante metodologice şi se ataşează codului pentru care se determină (însoţindu-l întotdeauna). O modalitate de determinare a cifrei de control "C" foloseşte relaţia: C=r-R în care: C = cifra de control; r = modulul; R = restul împărţirii. Restul împărţirii (R) se determină cu ajutorul relaţiei: n

∑ Q K× W k

R = k =1

în care:

r

Qk = numerele codului; Wk = ponderi acordate convenţional. Ca modul, în cazul sistemului de codificare adoptat, se poate stabili cifra 9, iar ca ponderi cifrele 8, 7, 5, 4, 2, 1. În vederea desfăşurării calculului, ponderile se vor aranja faţă de cod ca în tabelul 4.2. Tabelul 4.2 Codul (Qk)

4

0

3

1

1

1

3

0

6

1

2

1

Ponderi (Wk)

8

7

5

4

2

1

8

7

5

4

2

1

Σ Qk x Wk

32

0

15

4

2

1

24

0

30

4

4

1= 117

n

∑ Qk ×Wk

k=1

r

= 117:9 = 13 si rest0 (R=0) C=r-R=9-0=9

La acelaşi rezultat se ajunge dacă se adună cifrele componente ale produsului Qk x Wk , şi apoi suma se împarte la modul (r), iar restul împărţirii se scade din modul. Suma cifrelor componente ale produsului Qk x Wk este 36: 3+2+0+1+5+4+2+1+2+4+0+3+0+4+4+1 = 36 deci:

36 = 4 si rest 0 (R = 0) 9

C=r-R=9-0=9 Pentru introducerea datelor în calculator se codifică asemănător şi "unităţile de măsură" corespunzătoare fiecărui articol. O modalitate concretă de elaborare a codurilor se prezintă în tabelul 4.3. Menţionăm că se pot adopta şi alte "variante" de combinaţie a sistemelor cifrice de codificare. Indiferent de variantă însă, sistemul utilizat trebuie să permită obţinerea unor coduri cu un

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice număr de caractere relativ redus (pentru a nu încărca inutil capacitatea de înmagazinare a calculatorului), dar prin care se identifică, până la ultima caracteristică, fiecare articol din nomenclator (şi implicit din fişierul de materiale - fişier nomenclator). De asemenea, sistemul ales trebuie să fie cuprinzător, să permită includerea ulterioară a noi coduri aferente resurselor materiale care nu au fost avute în vedere în faza iniţială de elaborare a nomenclatorului. Asociat sistemului de coduri utilizat de unitatea economică pentru nevoile interne, aceasta trebuie să elaboreze şi un "dicţionar de translaţie" în diferite alte coduri folosite de factorii cu care ea are relaţii de comunicare a informaţiei economice (furnizori, sistemul statistic, financiar-bancar ş.a.). Pentru simplificarea acţiunii de codificare, s-au creat sisteme informatice adecvate. Tabelul 4.3

4. Nominalizarea, în dreptul fiecărui articol din nomenclator, a tuturor furnizorilor cunoscuţi şi a preţurilor de ofertă specifice acestora. Aceasta permite ca, în orice moment, factorul interesat să se poată informa şi să cunoască toate sursele de furnizare pentru un anumit tip de resursă materială; în raport cu acestea şi condiţiile specifice de furnizare se pot face opţiuni pe criterii economice pentru asigurarea materială. Pentru o cunoaştere mai extinsă a furnizorilor şi condiţiilor lor specifice de satisfacere a unor comenzi, alături de cele două informaţii (furnizorpreţ), se pot include în nomenclator şi altele care sunt prezentate în purtătorii de informaţii investigaţi (proprii şi din afară) - de exemplu, condiţia franco, modalitatea de plată curent utilizată (anticipat sau după livrare), adresa furnizorului etc. Pe această bază se elaborează "fişierul furnizorilor", care va cuprinde "cartela informativă" pentru fiecare (un exemplu în tabelul 4.4.).

Managementul aprovizionării Tabelul 4.4 Nr..........

Fişier F CARTELA FURNIZORULUI

1. Denumirea furnizorului şi adresa ____________________________________ 2. Număr cont, banca ______________________________________________ 3. Distanţa de transport pe cale ferată, auto ____________________________ 4. Cheltuieli de transport pe t/km în diferite condiţii de transport _________________________________________________________________ 5. Ce produse livrează furnizorul: _________________________________________________________________ Nr. crt.

Denumirea produsului

u/m

Condiţii de livrare Fişier P nr. Preţ unitar oferite ritm mărimea lotului ___________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________ ___________________________________ 6.Observaţii:

- dacă respectă termenul de livrare__________________ - litigii avute în trecut ____________________________ - perspective de îmbunătăţire a relaţiilor _____________ - perspective de îmbunătăţire a calităţii ______________ - produse noi avute în vedere _____________________ - probleme de negociere a preţului _________________ - alte observaţii ________________________________ - furnizori potenţiali în perspectiva _________________

Pentru ca "nomenclatorul" de resurse materiale şi echipamente tehnice să fie de utilitate practică, să răspundă scopului esenţial pentru care se elaborează "informarea completă, la zi, a factorilor interesaţi asupra elementelor materiale necesare unităţii economice, ca şi a surselor potenţiale de furnizare etc.", acesta trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: să fie complet, adică să cuprindă toate articolele de care are nevoie întreprinderea, pe toate subsistemele componente, pe întreaga perioadă de gestiune; să prevadă poziţii de rezervă pentru includerea ulterioară în cadrul acestuia a noi articole neprevăzute sau neidentificate iniţial; să cuprindă fiecare articol distinct la o singură poziţie şi să îi corespundă un singur cod; să fie completat la zi (actualizat) cu noile informaţii care impun acţiunea. Numai astfel acest catalog de informare îşi justifică utilitatea şi efortul antrenat în elaborarea şi adaptarea sistematică a lui. Un "model" privind conţinutul nomenclatorului de resurse materiale se prezintă în tabelul 4.5. Tabelul 4.5 Nr.

Cod

crt.

Denumirea materiilor prime

Caracteristici tehnico-constructive U/M STAS

1.

201018

oţel slab

to.

Preţ de vânzare Lei/t

Furnizor

549

Galaţi

Marca Dimensiune

500-68 OL44K

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice aliat 2.

201019

oţel slab aliat

to.

500-68 OL44K

-

532

Faur Buc.

517

Hunedoara

549

Galaţi

517

Hunedoara

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

oţel aliat

to.

-

549

Galaţi

532

Faur Buc.

517

Hunedoara

318 203110

323-64 MoM26

4.2. Structura materială a planului şi programelor de aprovizionare a unităţilor economice Desfăşurarea, la parametrii proiectaţi, a activităţii unităţilor economice presupune asigurarea în condiţii economice, în timp util, ritmic, în cantităţile, calitatea şi sortimentaţia prevăzute, a tuturor resurselor materiale şi energetice necesare pentru toate destinaţiile de consum, şi în primul rând pentru producţia de bază. Aceasta se realizează prin elaborarea, încă înaintea perioadei de gestiune la care se referă, a unei strategii, a unui plan şi a unor programe de aprovizionare judicioase. Prin planul şi programele de aprovizionare se nominalizează, de fapt, cererile de resurse materiale ale întreprinderii pe o anumită perioadă (de regulă, de până la un an), pe categorii de resurse (materii prime şi materiale diverse, echipamente tehnice, piese de schimb, diferite repere etc.), nivelul acestora şi sursele de acoperire. Datele şi informaţiile respective sunt "estimate" fie în funcţie de elementele certe cunoscute, fie în funcţie de previziunile referitoare la activitatea unităţii economice; datele certe sunt evaluate pe baza comenzilor ferme de producţie şi a contractelor economice încheiate şi prin care se creează un anumit "grad de certitudine" în asigurarea bazei materiale necesare. Prin conţinut, planul şi programele de aprovizionare răspund, într-o formă sintetică sau analitică, la întrebările specifice subsistemului de asigurare materială: ce anume trebuie comandat şi asigurat pentru perioada de gestiune? în ce cantitate urmează a fi aprovizionată resursa materială pentru orizontul de timp avut în vedere (an, semestru, trimestru)? din ce surse (interne-proprii sau de la terţi) şi în ce proporţie se prevede necesităţilor?

acoperirea

Stabilirea structurii materiale a planului şi programelor de aprovizionare dă răspunsul la prima întrebare formulată mai sus. Resursele materiale necesare unei unităţi economice se diferenţiază după mai multe "criterii", astfel: după importanţa pentru activitatea economică a întreprinderii: vitale, de importanţă mare, medie, mică;

Managementul aprovizionării după aria (sfera) consumului: materiale de uz general (utilizabile pe o paletă extinsă de destinaţii şi de un număr mare de consumatori) şi materiale specifice (consumabile pe o singură destinaţie de unul sau un număr restrâns de utilizatori); după destinaţia de folosire-consum: materiale destinate producţiei de bază, care defineşte profilul unităţii economice, şi materiale pentru activitatea auxiliară sau de servire (respectiv pentru: efectuarea de lucrări de revizii tehnice şi de reparaţii; confecţionarea de ambalaje; asigurarea condiţiilor normale de muncă; asigurarea funcţionalităţii normale a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor; desfăşurarea producţiei de SDV-uri şi a activităţii de întreţinere şi recondiţionare a acestora ş.a.). Din acelaşi punct de vedere, combustibilul şi energia electrică se individualizează pe: consum în scopuri tehnologice, ca forţă motrice, pentru încălzit, pentru iluminat, după caz şi tip de resursă; după natura resursei se desprind: materiale metalurgice feroase şi neferoase, materiale şi produse plate din lemn, materiale şi produse chimice, combustibili şi lubrifianţi, materiale textile ş.a.; după sursa de provenienţă: resurse materiale din ţară (indigene) şi din import (pe relaţii: vest, est ş.a.); după forma de aprovizionare: resurse materiale care se asigură direct de la producători, şi cele de la unităţi en gros specializate în comercializarea de produse; după forma şi stadiul tehnic de prezentare (prelucrare): resurse materiale aflate în fazele primare de prelucrare şi respectiv cu un grad avansat sau definitiv de prelucrare (aşa cum sunt piesele, reperele, subansamblele care se aprovizionează pentru a fi încorporate în produsul ce se fabrică); după efortul financiar antrenat la cumpărare şi stocare: foarte mare, mare, mediu, redus; după gradul de certitudine (sau de risc) în asigurarea de pe piaţă: mare, mediu, mic sau necritice, critice; după posibilităţile de substituire: nesubstituibile, parţial sau integral substituibile ş.a. Cunoaşterea unor asemenea diferenţieri ale resurselor materiale este necesară pentru a se realiza rolul şi importanţa diferită a lor pentru activitatea unităţii, atenţia şi gradul de exigenţă care trebuie manifestate în procesul aprovizionării şi gestionării lor, strategia care trebuie conturată în procesul asigurării materiilor prime şi materialelor, sistemele şi tipurile de gestiune cele mai eficiente ş.a. Gama extrem de mare de resurse, ca şi condiţiile de asigurare şi de folosire foarte diferite, sugerează că procesului de aprovizionare, pe fazele lui - planificare, programare, organizare, derulare, evidenţă, urmărire, control, analiză, evaluare - îi este specific un volum amplu de muncă. Ca urmare, desfăşurarea acestuia cu operativitate şi eficienţă, în concordanţă cu cerinţele de consum din unitatea economică, necesită un "sistem informaţional" simplu, cuprinzător, aşezat pe baze informatice.

4.3. Indicatorii care definesc conţinutul planului de aprovizionare materială Prin planul de aprovizionare se conturează politica globală în asigurarea bazei materiale şi cu echipamente tehnice necesare unei unităţi economice pentru o anumită perioadă de timp, de regulă un an; orizontul de timp poate fi şi mai mare, caz în care, datele de evaluare a strategiei în aprovizionarea materială au, de această dată, un caracter de previziune, de evoluţie probabilă.

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice Acestea reprezintă baza orientativă pentru delimitarea cadrului în care conducerea unităţii economice îşi organizează întreaga activitate de aprovizionare. În definirea conţinutului planului şi programelor de aprovizionare materială se au în vedere "obiectivele strategice" specifice acestui domeniu de activitate, ca şi modalităţile de acţiune care asigură îndeplinirea lor. "Obiectivul de bază" al strategiei în aprovizionare este: "acoperirea (asigurarea) completă şi complexă a cererilor de consum ale întreprinderii, cu resurse materiale de calitate, ritmic şi la timp, în condiţiile unei stricte corelaţii a momentelor calendaristice de aducere a acestora cu cele la care se manifestă consumul lor, asigurate de la furnizori care practică preţuri de vânzare avantajoase, prezintă grad ridicat de certitudine în livrări, care antrenează pentru achiziţie, transport şi stocare un cost minim". Acestui "obiectiv de bază" i se asociază o serie de obiective derivate între care reţinem: formarea unor stocuri minim - necesare, care asigură o viteză accelerată a mijloacelor circulante aferente; menţinerea stocurilor efective în limitele maxime şi minime estimate; protecţia şi conservarea raţională a resurselor materiale pe timpul depozitării-stocării; asigurarea unui grad de certitudine ridicat în aprovizionarea materială pe un orizont lung de timp. Îndeplinirea unor asemenea "obiective" necesită punerea în valoare a următoarelor modalităţi de acţiune: elaborarea unor planuri şi programe de aprovizionare fundamentate pe bază de documentaţie tehnică şi economică de execuţie a produselor, lucrărilor şi prestaţiilor; prospectarea pieţei din amonte în vederea depistării furnizorilor cu cele mai avantajoase condiţii de livrare şi testarea credibilităţii acestora; pregătirea judicioasă, în amănunt, a acţiunilor de negociere în scopul obţinerii unor preţuri avantajoase la achiziţia resurselor materiale şi echipamentelor tehnice, a rabaturilor comerciale, a bonificaţiilor; preocuparea continuă pentru organizarea şi concretizarea cu preponderenţă pe bază de contracte comerciale, a relaţiilor de colaborare cu partenerii furnizori, încheiate pe un orizont cât mai lung de timp - aspect care asigură stabilitate în timp în aprovizionarea materială; aplicarea unor modele economico-matematice exigente în dimensionarea stocurilor, a unor metode şi tehnici eficiente şi de utilitate practică pentru urmărirea şi controlul dinamicii stocurilor; asigurarea unor condiţii raţionale de protecţie-conservare a resurselor materiale pe timpul stocării; aplicarea în procesele de aprovizionare-stocare a unui sistem informaţional simplu, operativ, cu sferă extinsă de cuprindere, informatizat ş.a. Pe această bază strategică se trece la elaborarea planului şi programelor de aprovizionare materială a întreprinderilor. Conţinutul final al planului de aprovizionare trebuie să evidenţieze o situaţie reală, judicios dimensionată în ceea ce priveşte volumul necesarului de consum, care se va corela ulterior cu strategia generală conturată de conducerea asigurării materiale în raport cu tendinţele şi mutaţiile ce se înregistrează pe piaţa internă şi internaţională de materii prime. Ca urmare, strategia în aprovizionare se va afla continuu sub influenţa modificărilor de ordin tehnic, tehnologic şi

Managementul aprovizionării organizatoric care au loc în unităţile economice, a celor legate de volumul şi structura activităţilor specifice acestora, a rezultatelor cercetării ştiinţifice care contribuie la îmbunătăţirea structurii materiale necesare, la extinderea folosirii de înlocuitori, a materialelor refolosibile, la reducerea consumurilor specifice de resurse materiale şi energetice şi, nu în ultimul rând, a mutaţiilor de pe piaţa de furnizare. Toate aceste elemente prezentate mai sus evidenţiază faptul că, prin strategia în aprovizionare, se urmăreşte ca permanent să se asigure o "strictă" corelare între necesităţile de consum ale unităţilor economice cu potenţialul, pe structură, de resurse materiale care poate fi asigurat; aceasta în scopul îndeplinirii "obiectivelor" de ansamblu ale activităţii unităţilor economice. "Conţinutul" planului şi programelor de aprovizionare a unităţilor economice se defineşte prin mai mulţi "indicatori specifici" care, în funcţie de natura lor economică, pot fi grupaţi pe două categorii: a.

"indicatori" care reflectă necesităţile (cererile) de consum de materii prime, materiale, combustibili, energie, lubrifianţi, piese de schimb ş.a., destinate realizării activităţii de ansamblu a unităţii economice, în primul rând a celei de bază (fabricaţia de produse, executarea de lucrări sau prestaţia de servicii), în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice finale;

b.

"indicatori" care evidenţiază sursele şi potenţialul de acoperire cantitativă şi structurală cu resurse materiale a necesităţilor de consum (de la pct.a).

Conţinutul şi structura planului şi programelor de aprovizionare materială al unei unităţi economice se prezintă în tabelul 4.6. Tabelul nr. 4.6 Necesităţile de resurse materiale pentru consum - Necesar de consum

Resurse pentru acoperirea necesităţilor de consum (pe surse de provenienţă) - Resurse

1. Necesar pentru realizarea planului şi a. Surse interne (proprii) ale unităţii programelor de producţie, desfăşurarea economice: activităţii de ansamblu a unităţii econo1. Stocul preliminat de resurse materiale mice - Npl pentru începutul perioadei de gestiune Spî 2. Alte resurse interne - ARi 2. Stocul de resurse materiale la sfârşitul b. Surse din afara unităţii economice: perioadei de gestiune - Ssf 3. Necesar de aprovizionat cu resurse 3. Necesar total de resurse materiale materiale de pe piaţa internă şi pentru realizarea planului de producţie internaţională de materii prime şi produse specifică a unităţii economice, a activi- - Na(A) tăţii generale a acesteia - Ntpl (rd.1+rd.2) Total necesităţi de resurse materiale şi Total resurse materiale şi energetice de energetice pentru desfăşurarea activităţii acoperire a necesităţilor de consum ale de ansamblu a unităţii economice (Ntpl) unităţii economice (Spî+ARi+Na) Pentru ca activitatea generală a unităţilor economice să se desfăşoare în bune condiţii este necesară asigurarea unui "echilibru perfect şi stabil" între necesităţi şi resurse pe întreaga perioadă de gestiune, situaţie care se exprimă prin următoarele relaţii:

Npl + Ssf = Spî + ARi + N a

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice sau

Ntpl = Spî + ARi + Na în care:

Ntpl = Npl + Ssf Orice abatere de la această "egalitate" determină fie imobilizări nejustificate de resurse materiale sub forma stocurilor peste limitele normale prestabilite, fie apariţia la un moment dat a lipsei de materiale - situaţie care perturbă desfăşurarea normală a activităţii generale a unităţilor economice, realizarea obiectivelor economico-financiare la dimensiunile proiectate. Ambele "stări de fapt" generează consecinţe economice nefavorabile importante, de regulă, mai accentuate pentru al doilea fenomen.

4.4. Elaborarea planului şi a programelor de aprovizionare materială ale unităţilor economice 4.4.1. Metode de calcul al necesităţilor de materiale şi echipamente tehnice În procesul de elaborare a strategiei în domeniul aprovizionării, o atenţie deosebită se acordă determinării "necesarului" de resurse materiale destinate realizării activităţii de bază (fabricaţiei de produse, executării de lucrări sau prestaţii de servicii) -Npl. Cu acest prilej, se dimensionează, pe structură, cantităţile de resurse materiale şi energetice de care trebuie să dispună sau care urmează să şi le asigure unitatea economică pentru realizarea, la parametrii stabiliţi, a producţiei fizice contractate sau destinate să onoreze comenzile clienţilor reali şi potenţiali. În calculele de fundamentare a necesităţilor (cererilor) de resurse materiale pentru consum (Npl) se folosesc mai multe metode, care, în practica economică de specialitate, îmbracă forme concrete specifice fiecărei ramuri, subramuri, sector de activitate, grupe de produse sau de lucrări şi prestaţii. Metodologia de calcul este influenţată şi de natura resurselor materiale şi energetice, de sursa de provenienţă şi forma de asigurare etc. Metodele cu caracter mai larg de aplicabilitate sunt: • Metoda de calcul direct, care ia în calcul volumul fizic, pe structură, al producţiei prevăzute pentru fabricaţie (Qp) şi "consumul specific standard" stabilit prin proiect, reţetă de fabricaţie etc. care, în practică, este cunoscut sub denumirea de normă de consum (Nc); calculul se realizează cu ajutorul relaţiei:

Npl = Qp x Nc În situaţia cea mai frecventă, când, pentru fabricaţ

ia mai multor tipuri de produse sau sortimente, variante constructive ale unui produs, se foloseşte aceeaşi materie primă, relaţia de calcul va fi:

Npl = Σ Qpi x Nci în care volumul estimat al producţiei Q şi norma de consum specific se referă la produsul varianta constructivă i. Metoda de calcul direct se utilizează în două variante, în funcţie de modul de exprimare a volumului de producţie şi a normei de consum specific, astfel: a.

metoda de calcul direct pe piesă, caz în care necesarul de consum se determină cu ajutorul relaţiei:

Npl = Qp x Ncp sau

Npl = Σ Qpi x Ncpi în care:

Qpi = volumul estimat al producţiei pentru fiecare piesă i ; Ncpi = norma de consum specific din documentaţia tehnico-economică de execuţie a piesei i ;

b.

metoda de calcul direct pe produs, care prevede stabilirea necesarului cu ajutorul metodei:

Npl = Qpr x Ncpr x (1 ± K) sau

Npl = Σ Qpri x Ncpri x (1 ± Ki) în care:

Qpri = volumul estimat al producţiei pentru produsul i ; Ncpri = norma de consum specific din documentaţia tehnico-economică de execuţie a

produsului i ;

K = coeficient care exprimă modificarea stocului de producţie neterminată la produsul i. "Coeficientul" K se utilizează atunci când, la momentul calculului, nu se cunosc "fizic" stocurile de producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune, sau această formă de exprimare necesită un volum prea mare de muncă (aşa cum este cazul produselor care se fabrică într-o gamă sortimentală mare). Acest "coeficient" se determină pe baza metodei "indicatorilor valorici", care se prezintă în două variante, în funcţie de elementele de calcul de care se dispune la momentul stabilirii necesarului, astfel: 1.

în cazul cunoaşterii stocurilor de producţie neterminată de la începutul (Spnî) şi sfârşitul perioadei de gestiune (Spns), "coeficientul de corecţie" a necesarului se calculează cu ajutorul relaţiei:

K=

Spns −Spnî Pmf

în care Pmf reprezintă valoarea producţiei-marfă contractate şi cea probabilă;

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice 2.

dacă, la momentul determinării necesarului, nu sunt sau nu se pot preciza stocurile de producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune pentru care se face determinarea coeficientului de corecţie, se consideră stocul de producţie neterminată la început egal cu cel de la sfârşitul perioadei curente (Spnî = Spns0). Având în vedere că producţia neterminată se modifică, de regulă, proporţional cu variaţia volumului producţiei marfă în perioada de gestiune următoare (Pmf) faţă de cea de bază (Pmf0), stocul la sfârşit se va stabili prin corectarea celui de la început cu procentul de modificare a producţiei marfă (K'), care se va calcula cu ajutorul relaţiei:

iar:

K ′ = P mf P mf Spns = Spnî + (K' x Spnî)

Pe baza elementelor astfel stabilite se procedează apoi la determinarea coeficientului de corecţie K cu ajutorul relaţiei de la varianta 1 sau raportând (K' x Spnî) la Pmf; (K' x Spnî) reprezintă, de fapt, diferenţa (Spns - Spnî). Metoda de calcul a lui K, folosind "indicatorii valorici" în ambele variante, conduce la obţinerea unor rezultate aproximative, pentru că nu se ia în considerare volumul fizic pe structura reală a producţiei neterminate şi a stadiului concret de execuţie a produselor. Eliminarea acestui neajuns se asigură în practică prin folosirea unor modalităţi de calcul bazate pe "corelarea" volumului şi structurii fizice a producţiei neterminate cu volumul şi structura reală de materii prime necesare. Aşadar, când se cunoaşte nivelul fizic al stocurilor de producţie neterminată se apelează la metoda "indicatorilor naturali" de calcul al necesarului de resurse aferent modificării acestor stocuri (DN), sens în care se foloseşte relaţia:

DN = (Spns - Spnî) Ncpr Relaţia de calcul al "necesarului" pentru realizarea producţiei estimate (deci, a necesarului de consum) - Npl - va fi, în acest caz, următoarea:

Npl = Qpr x Ncpr ± DN sau

Npl = Σ ( Qpri x Ncpri) ± DNi Pentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie, de peste un an, metoda de calcul direct se poate aplica într-o variantă specifică care ţine seama de stadiul execuţiei acestora. Astfel, dacă produsul este deja în fabricaţie, se stabileşte "coeficientul de finisare tehnică" la care s-a ajuns în perioada anterioară şi cel care urmează a fi realizat în cea următoare. Pentru produsele care se lansează în fabricaţie în perioada de gestiune următoare, se va preciza coeficientul de finisare tehnică care se prevede a se înregistra în etapa respectivă. Pentru desfăşurarea calculelor se folosesc relaţiile:

Npl = Σ Qi x Nci x Kfi sau

Npl = Σ Qi x Nci + (Spns x Kf2 - Spnî x Kf1) Nci în care:

Managementul aprovizionării

Kf = coeficientul de finisare tehnic care se prevede a fi asigurat în perioada de gestiune următoare; Kf1 = coeficientul de finisare tehnică care se preconizează să îl înregistreze produsele la începutul acestei perioade; Kf2 = coeficientul de finisare tehnică care se prevede să se obţină la sfârşitul perioadei luate

în calcul;

Spns = stocul de producţie neterminată la sfârşitul perioadei de gestiune; Spnî = stocul de producţie neterminată la începutul perioadei de gestiune. Aplicarea acestor relaţii este condiţionată de stabilirea exactă a stadiului fabricaţiei fiecărui produs şi a normelor de consum specifice elaborate pe bază de documentaţie tehnică pe fiecare sortiment, reper, piesă - elemente absolut necesare, în special, în cazul produselor complexe cum sunt maşinile, utilajele, instalaţiile ş.a. De altfel, metoda de calcul direct, în variantele prezentate, are în vedere produsele complexe care, de obicei, au ciclul de fabricaţie mai lung, cu prevederea execuţiei în interiorul sau peste perioada de gestiune luată în calcul. De regulă, metoda de calcul direct se recomandă cu prioritate pentru folosire la fundamentarea necesităţilor (cererilor) de materiale; aceasta pentru că rezultatele determinărilor matematice se concretizează, în final, în stabilirea unor necesităţi precise, reale, corespunzătoare cerinţelor concrete de consum ale producţiei. Dar, aplicabilitatea acestei metode presupune ca, la momentul stabilirii necesităţilor de materiale, fiecare unitate economică să îşi asigure "nominalizarea în expresie fizică", pe structură, a întregului plan de producţie şi să aibă elaborate normele de consum specific pe bază de documentaţie tehnică pentru toate produsele din profilul de fabricaţie şi pentru toate materialele care participă la obţinerea lor - aspect care, în economia de piaţă, este mai dificil de realizat. • Metoda de calcul pe bază de analogie se foloseşte pentru stabilirea necesarului de materiale pentru "produsele noi", care nu au mai fost fabricate, dar urmează să fie trecute în producţia de serie, iar normele de consum specific din documentaţie nu sunt încă definitivate. Calculul porneşte de la consumurile specifice din documentaţia produselor asemănătoare, fabricate anterior sau aflate în paralel în fabricaţie curentă (Nca) şi volumul estimat al producţiei pentru produsul nou (Qpn); rezultatul se corectează cu un coeficient (ε) care exprimă raportul (de greutate, mărime, complexitate etc.) dintre principalele caracteristici ale produselor noi şi ale celor analoage. Conform acestei metode, necesarul de materiale se calculează cu ajutorul relaţiei:

Npl = Qpn x Nca x ε sau

Npl = Σ Qpni x Ncai x ε i Cu ajutorul acestei metode se estimează necesarul de materiale într-o primă etapă; ulterior, până la trecerea efectivă în fabricaţia de serie, trebuie să se elaboreze şi definitiveze normele de consum specifice proprii pentru fiecare tip, sortiment sau variantă constructivă de produs nou asimilat, pe baza documentaţiei tehnico-economice aferente. Metoda de calcul pe bază de analogie conduce la determinarea unor necesităţi de materiale mai mari sau mai mici decât cele reale, în funcţie de relativitatea gradului de exprimare a diferenţelor între produse de către coeficientul de corecţie. Din această cauză, metoda respectivă se aplică foarte rar, în determinări globale ale necesarului de materiale sau în calculele de dinamică, de tendinţă, pentru aprecierea pe o perioadă mai lungă a evoluţiei consumului de materiale. • Metoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată se foloseşte la stabilirea necesarului de materiale când unitatea economică nu are "nominalizată

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice integral", la data elaborării planului, producţia marfă pe volumul şi structura fizică prevăzute pentru fabricaţie. Prin această metodă, necesarul de consum se determină în mai multe etape: a.

stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei fizice nominalizate (Nn), folosind în acest sens metoda de calcul direct:

Nn = Σ Qni x Nci în care n reprezintă nominalizarea fizică a produselor i. b.

determinarea "indicelui mediu de consum" de materiale pentru fabricaţia unui milion de lei producţie nominalizată (Igc) cu ajutorul relaţiei:

N n x1 milion (K g/1 mil.lei; tone/ 1 mil.lei etc.) I gc = Pn

în care Pn reprezintă valoarea producţiei nominalizate exprimate în milioane lei. c.

stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei nenominalizate (Nnn) cu ajutorul relaţiei:

Nnn = Pnn x Igc în care Pnn reprezintă valoarea producţiei nenominalizate, în milioane lei; d.

determinarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului la întreaga structură a producţiei (Npl) prin însumarea celor două categorii de necesar, folosind relaţia:

Npl = Nn + Nnn Metoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată conduce însă la obţinerea unor rezultate de regulă aproximative, deoarece "se extrapolează" consumul de materiale aferent producţiei fizice nominalizate asupra celei nenominalizate, fără o fundamentare riguroasă. "Diferenţele fizice" de volum şi structura dintre cele două categorii de produse, precum şi deosebirile constructive, de tehnologie, de complexitate, de componenţă materială, nu pot asigura determinarea astfel a unui necesar real de materiale. Această metodă poate fi utilizată în cazul unei structuri constante a producţiei de la o perioadă la alta, precum şi atunci când este necesară determinarea volumului de materiale pentru lucrări de construcţii, de întreţinere şi reparaţii sau pentru producţia secundară a atelierelor întreprinderii. • Metoda coeficienţilor dinamici, care are un pronunţat caracter statistic şi presupune extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de bază şi pentru anul următor, folosind relaţia:

N pl = C r × K ×

100 - P r 100

în care: Cr = consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază; Pr = procentul estimat de reducere a consumului de materiale pe fiecare tip, sortiment sau variantă constructivă de produs, ca urmare a măsurilor tehnice, tehnologice şi organizatorice prevăzute pentru aplicare în perioada următoare, a noilor condiţii de producţie care se prevăd a se asigura conform programelor de modernizare elaborate; K = coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în perioada următoare (Qpl) faţă de cea de bază (Qro). Qpl K= Coeficientul K se calculează cu ajutorul relaţiei:

Qro

Managementul aprovizionării Această metodă de calcul a necesarului de materiale este limitată şi condiţionată în aplicare, de îndeplinirea simultană a următoarelor condiţii: menţinerea în perioada următoare a unei structuri constante a producţiei în raport cu cea fabricată în anul de bază; creşterea în ritm şi proporţii relativ egale a fiecărei componente a structurii producţiei (în anul următor, ponderea fiecărui produs în volumul total al producţiei trebuie să fie aproximativ aceeaşi cu cea realizată în anul de bază); determinarea nivelului (procentului) reducerii consumului în etapa următoare pentru fiecare material şi produs, pe baza analizei dinamicii consumurilor specifice efective înregistrate pe anii anteriori, a influenţei generate de noile condiţii de producţie prevăzute pentru asigurare în perioada respectivă. La determinarea necesităţilor pentru perioada următoare trebuie să se ţină necondiţionat seama de faptul că progresul tehnic, introducerea în producţie a noilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii atrag îmbunătăţiri şi schimbări importante în structura consumului de materiale de la an la an. Din această cauză, sfera de aplicabilitate a metodei coeficienţilor dinamici este restrânsă, pentru că rezultatele care se obţin din calcule sunt aproximative. Procentul de reducere estimat nu poate reflecta fidel efectul mutaţiilor de ordin tehnic, tehnologic sau organizatoric care se prevăd a se înregistra în perioada următoare. Ca urmare, metoda este folosită mai mult pentru calculele de prognoză, de tendinţă a evoluţiei consumurilor de resurse materiale, ca şi pentru stabilirea necesităţilor pe destinaţiile auxiliare de consum, sau pentru care nu au fost încă elaborate, pe bază de documentaţie, normele de consum specifice (aşa cum sunt, de exemplu, unele lucrări de întreţinere şi reparaţii, de asigurare a condiţiilor de producţie şi de muncă normale ş.a.). Metoda de calcul pe baza sortimentului tip este utilizată atunci când se fabrică o gamă sortimentală de produse foarte largă. În această categorie se includ unităţile din industria textilă, a confecţiilor, a pielăriei, din industria alimentară etc., care înregistrează variaţii mari de structură a producţiei pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor determinate de modă, de anotimp, specific zonal, comenzi neprevăzute etc. Prin această metodă, necesarul de materiale se determină în funcţie de volumul total de producţie (Q) pentru o anumită grupă de produse luată în calcul (de exemplu: bocanci, pantofi, rochii, costume etc.) şi norma de consum estimată care corespunde sortimentului tip ales (Ncst); calculul se face cu ajutorul relaţiei:

Npl = Q x Ncst sau

Npl = Σ Qi x Ncsti Această metodă conduce la determinarea unui volum de materii prime şi materiale, de regulă, mai mare decât cel strict necesar; aceasta pentru că sortimentul tip are, în general, ponderea de reprezentare cea mai importantă în volumul total al producţiei în raport cu celelalte. Din această cauză, sfera de aplicare s-a restrâns treptat, metoda respectivă fiind practicată în prezent, în unele situaţii, pentru determinarea necesarului de materiale la sculării, matriţerii ş.a. Aceasta şi ca urmare a faptului că stabilirea necesarului de materiale pentru fiecare sortiment în parte, folosind metoda directă pentru fiecare sortiment de produs, este înlesnită astăzi de folosirea, în calculele de fundamentare, a tehnicii electronice de calcul. Metodele prezentate până aici se pot folosi în determinarea necesarului atât pentru materialele de bază noi şi refolosibile, cât şi pentru cele auxiliare, elementele de calcul fiind diferite în raport cu destinaţia concretă de utilizare a unor asemenea resurse (pentru obţinerea produselor, executarea de lucrări de întreţinere, de reparaţii, la confecţia de ambalaje, crearea condiţiilor normale de muncă,

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice prestaţia de servicii ş.a.). De exemplu, pentru materialele auxiliare prevăzute pentru folosire la executarea de lucrări de reparaţii calculul se poate face după: metoda directă, înmulţind volumul fizic al fiecărui tip de lucrare de reparaţie cu norma de consum specific pe unitate fizică şi tip de lucrare de acest gen stabilită pe bază de documentaţie; metoda indicelui global de consum la un milion lei lucrări de reparaţii (extrapolându-se indicele mediu de consum calculat în anul de bază şi pentru perioada de plan viitoare); metoda dinamicii al cărei rezultat, stabilit pe baza consumului efectiv de materiale în anul de bază, modificat în raport de variaţia volumului de lucrări de acest gen programate în anul următor faţă de cel de bază, se corectează cu procentul de reducere, care ar exprima efectul măsurilor prevăzute pentru aplicare în acest sens, corespunzător programelor de modernizare şi înnoire tehnică şi tehnologică, de folosire economică a resurselor. • Metoda de calcul al necesarului de materiale aferent producţiei, prevăzută, a se obţine pe bază de şarjă, se utilizează în industria siderurgică, cea chimică, a materialelor de construcţii etc., deci în procesele de producţie în care mai multe materiale participă "simultan" şi în proporţii diferite la fabricarea unui produs corespunzător reţetelor de fabricaţie specifice. Prin această metodă, necesarul de materiale se determină în trei etape: 1.

se stabileşte "volumul de material bun turnat" (volumul de produs finit bun turnat) - Mbt, folosind relaţia:

Mbt = Σ Qi x gbi în care:

Qi = volumul de producţie pentru piesa (produsul) prevăzută pentru realizare, exprimat în unităţi fizice; gbi = greutatea brută a unei piese, produs i. 2.

se determină "necesarul global pe şarjă" (Ngş) cu ajutorul următoarei formule de calcul:

M bt K "produsul finit bun" din volumul şarjei; acest în care k reprezintă proporţia în care se obţine Ng =

necesar mai cuprinde, alături de produsul finit bun, materialele refolosibile şi pierderile (cum sunt cele prin ardere) care se înregistrează în fabricaţie; 3.

se calculează "necesarul" pentru fiecare materie primă ce intră, conform reţetei de fabricaţie, în volumul global al şarjei, folosind relaţia:

N pl =

Ng xK′ 100

în care K' reprezintă proporţia în care participă fiecare material la formarea volumului global al şarjei. Menţionăm că acest calcul se poate face, după caz, fie la nivelul fiecărei "şarje" şi apoi pe numărul total al acestora, fie direct pe ansamblul "producţiei de şarje" estimate pentru obţinere pe întreaga perioadă de gestiune (cum, de altfel, s-a prezentat metoda mai sus). O atenţie deosebită se acordă fundamentării "necesităţilor de combustibili şi energie electrică" pentru care se folosesc metode de calcul specifice, corespunzătoare naturii acestor resurse, diversităţii destinaţiilor de utilizare şi structurii consumurilor. În cele ce urmează prezentăm câteva modalităţi concrete de calcul al necesarului pentru asemenea resurse de maximă importanţă pentru orice unitate economică.

Managementul aprovizionării Necesarul de combustibil în scop tehnologic (Nplct) se determină pe baza metodei de calcul direct, folosind relaţia:

Nplct = Σ Qi x Ncct în care:

Qi = volumul de producţie pentru produsul "i" prevăzut a se obţine folosind combustibil (Kwh, Gcal, tone abur etc.); Ncct = norma de consum de combustibil convenţional pe unitatea de produs finit i (de exemplu, kg/tonă), stabilită pe bază de documentaţie tehnico-economică. În acest fel se determină, de pildă, necesarul de combustibil pentru producerea energiei electrice, a apei calde, a aburului etc. Necesarul de combustibil pentru încălzit (Ncî) se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

N cf = în care:

V (t i − t e )T N cc 1000

V = volumul încăperilor pentru care se face încălzirea; ti = temperatura interioară care se prevedea a fi asigurată şi care se precizează distinct pe categorii de spaţii închise (secţii de producţie, depozite, laboratoare etc.); te = temperatura medie exterioară care se estimează a se înregistra în sezonul de iarnă; aceasta este dependentă de condiţiile climaterice ale fiecărei perioade de gestiune; T = perioada pentru care trebuie asigurată încălzirea; Ncc = norma de consum de combustibil convenţional care asigură ridicarea temperaturii interioare cu un grad Celsius, pentru un volum de 1000 m.c. în 24 ore, se stabileşte pe bază de documentaţie. În cazul în care necesarul se determină în combustibil convenţional, specificarea concretă a acestuia pe tip de combustibil natural se va face prin raportarea la "coeficientul caloric" (Kc) care se calculează cu ajutorul relaţiei:

Kc = în care:

Pcn

= puterea (Kcal/kg);

calorică

a

P cn P cc

combustibilului

natural

prevăzut

pentru

consum

Pcc = puterea calorică a combustibilului convenţional (7000 Kcal/kg). Necesarul de combustibili şi ulei pentru funcţionarea mijloacelor de transport se determină în funcţie de tipul de utilaj prevăzut pentru folosire, de perioada de timp de exploatare estimată, de consumul normat pe oră de funcţionare sau la 100 km echivalenţi, de cantitatea de resurse ce urmează a fi manipulată (Q) sau de parcursul planificat (în km echivalenţi) ş.a. Pentru motostivuitoare, autocare, folosite în depozitele de materiale, necesarul de combustibil se calculează, în general, cu ajutorul relaţiei:

Nplc = O x Nch în care:

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

O = numărul estimat de ore de funcţionare; Nch = norma de consum specific de combustibil pe ora de funcţionare normală (kg/oră), stabilit în documentaţie. În cazul mijloacelor de transport auto, necesarul de combustibil şi ulei este influenţat de mai mulţi factori între care mai importanţi sunt: caracteristicile tehnice de consum ale automobilelor; mărimea parcursului prevăzut a se realiza şi condiţiile în care urmează a se efectua deplasarea (categoria de drum, tractare de remorci, circulaţie în localităţi urbane, utilizarea instalaţiilor speciale din dotarea automobilelor etc.); gradul de încărcare a automobilelor; condiţiile de climă; condiţiile de exploatare a automobilelor ş.a. Determinarea se face pe tipuri şi mărci de automobile, pornind de la consumurile medii de combustibil şi ulei pe suta de km echivalenţi (precizate pe bază de măsurători şi verificate în practica de exploatare - fiind menţionate, de regulă, şi în cartea maşinii de către producătorii autovehiculelor respective). Pentru automobilele cu sarcina utilă normală de peste 1,5 tone destinate transporturilor de mărfuri, necesarul de combustibil (Nplc) se calculează cu ajutorul relaţiei:

N plc = în care:

Pe ×C × K s× A× K cs + Q 100 s

(litri)

Pe = parcursul echivalent al automobilului (km echivalenţi); CS = consumul mediu de combustibil la 100 km echivalenţi pentru parcursul fără încărcătură (litri/100 km echivalenţi);

Ks = coeficient de corecţie a consumului de combustibil în raport cu sarcina transportabilă (se prezintă în tabele speciale pentru acţionare cu motoare sub sau peste 150 CP, cu precizarea încărcăturii şi a tractării sau nu de remorci); A = coeficient de corecţie a consumului de combustibil în raport cu condiţiile climaterice nefavorabile (sunt în tabele special elaborate); pentru condiţii climaterice favorabile, acest coeficient este egal cu 1; Kcs = coeficient de corecţie a consumului de combustibil pentru condiţii speciale de exploatare; pentru condiţii normale de exploatare, acest coeficient este egal cu 1; Q = spor de consum de combustibil pentru anumite condiţii de exploatare. Coeficientul de corecţie Ks pentru mărimea sarcinii transportabile se ia în calcul pentru autovehiculele destinate transporturilor de mărfuri cu capacitatea nominală de peste 1,5 tone şi pentru care consumul mediu normal de combustibil ( C ) a fost stabilit fără încărcătură. Acest coeficient este raportul dintre consumul mediu de combustibil pentru parcursul cu o anumită sarcină transportabilă ( C î ) şi consumul mediu estimat de combustibil la transportul fără încărcătură ( C s ); pentru calcul se foloseşte relaţia:

C Ks = î Cs

Coeficientul de corecţie (A) pentru condiţii de climă nefavorabile se ia în calcul în cazul temperaturilor medii sub 0°C sau al existenţei zăpezii, ori a poleiului pe drumurile publice; de regulă, pentru condiţiile de temperatură de până la -20°C, acest coeficient are valoarea 1,1 şi se aplică pentru sezonul de iarnă considerat de la 1 decembrie la 15 martie, perioadă care se poate extinde sau scurta, după caz (excepţia intervine pentru A egal 1,2 când temperatura scade sub -20°C pe o durată mai mare de 3 zile). Coeficientul de corecţie a consumului de combustibil pentru condiţii speciale Kcs se foloseşte în calcul când se efectuează transporturi pe drumuri neamenajate (din şantiere,

Managementul aprovizionării cariere, exploatări forestiere, miniere, petroliere etc.) sau în campaniile agricole. Acest coeficient se determină, de regulă (pe bază de experiment cu minimum 3 automobile sau cu 3 încercări pe un singur automobil), de către o comisie tehnică, folosindu-se, în acest sens, documentaţia justificativă. Coeficientul de corecţie Kcs se calculează cu ajutorul relaţiei:

în care:

K cs =

C r ×100 P e ×C rv× K s×A

Cr = consumul total de combustibil realizat pentru parcurgerea întregului traseu care prezintă condiţii speciale de exploatare a automobilului (litri); Crv = consumul mediu realizat în urma verificării în mers (parcurs) a automobilului (litri la 100 km echivalenţi). Pe timpul determinării, automobilele vor fi încărcate ca în situaţia reală de exploatare. Sporul de consum de combustibil pentru anumite condiţii de exploatare, Q, se acordă numai la automobilele care se află în următoarele situaţii: a.

de opriri şi demarări frecvente, cum este cazul autovehiculelor care efectuează transporturi de colectare-distribuire locală, de colectare din grămadă în grămadă (produsele agricole de pe terenurile cultivate), transporturi în şantiere, cariere etc., precum şi în cazul autobuzelor care efectuează curse regulate de călători (traficul interurban şi preorăşenesc) pentru opririle şi plecările din staţiile obligatorii de pe traseele de circulaţie prestabilite, conform graficelor de mers pe cursele respective; acest tip de spor (Q1) se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q1 = 0,25× C ×n (0 -d)

(litri)

în care:

C = consumul mediu realizat la 100 km echivalenţi;

n0-d = numărul de opriri şi demarări stabilite anticipat sau confirmate de punctele unde se

efectuează operaţiile (de colectare-distribuire etc.) b.

însoţitoare ale combinelor pe parcursul strângerii recoltei agricole, caz în care sunt nevoite să circule în trepte inferioare; sporul în acest caz, Q2, se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q 2 = 0,1 × C × n c (litri) în care nc reprezintă numărul de curse efectuate pentru preluarea încărcăturii de la combină (confirmate de client). c.

de acţionare a instalaţiilor speciale care le echipează, caz în care sporul de combustibil Q3 se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q3 = n p × qi

(litri)

în care:

np = numărul de prestaţii efectuate cu instalaţiile speciale care echipează automobilul; qi = sporul specific de combustibil (litri/1 prestaţie specială) care se stabileşte de producătorul utilajului sau prin experiment justificativ (se recurge la acest mod de calcul al lui Q3 dacă sporul de km echivalenţi care se acordă pentru asemenea prestaţii nu acoperă necesarul real de combustibil).

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice d.

de încălzire a motoarelor pe timp de iarnă dacă automobilul nu este parcat în spaţii încălzite sau nu este dotat cu instalaţii speciale de preîncălzire; acest spor, Q4, se are în vedere la plecare şi în situaţiile de nefuncţionare mai mari de două ore în timpul zilei de activitate şi se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q 4 = 0,05 × C × n i

(litri)

în care "ni" numărul operaţiilor de încălzire a motorului. e.

de funcţionare pentru formarea rezervei de aer, când sporul, Q5, se acordă în afara perioadei de iarnă, o singură dată pe zi activă, la automobilele cu sistem de frânare cu autoblocare sau cu suspensie pe perne de aer ; acest spor, Q5, se calculează cu ajutorul relaţiei:

Q5 = 0,025 × C

(litri)

Aşadar, sporul pentru anumite condiţii de exploatare (Q) este o sumă de mai multe tipuri de sporuri (precizate la punctele a-e):

Q = Q1 + Q 2 + Q3 + Q 4 + Q5

(litri)

Luarea în calcul a acestor sporuri se face, de regulă, numai în condiţiile date cu scopul asigurării necesarului real de combustibil pentru fiecare automobil prevăzut pentru folosire efectivă în cadrul parcului disponibil al unităţii economice; se are în vedere analiza prealabilă a situaţiilor interpretabile, pentru a se asigura folosirea economică a resurselor de combustibil din considerentele cunoscute. În ceea ce priveşte necesarul de combustibil pentru autobuze, microbuze, autoturisme, automobile cu sarcina utilă nominală sub 1,5 tone, autospeciale etc., acesta se calculează cu ajutorul relaţiei:

N plc =

Pe ×C ×A× K cs + Q s 100

(litri)

în care Cs reprezintă, în acest caz, consumul specific mediu stabilit la 1/2 din capacitatea nominală de transport a autovehiculului (litri/100 km echivalenţi); celelalte elemente au semnificaţia precizată mai înainte. Pentru efectuarea practicii în atelierele-şcoală, necesarul de combustibil care serveşte la punerea în funcţiune a motoarelor se calculează cu ajutorul relaţiei:

N plc = Cs × h dm (litri ) în care:

Cs = consumul mediu pe oră al motorului cu ardere internă destinat practicii în atelier (litri/1 oră didactică de funcţionare normală);

hdm = numărul estimat de ore didactice de funcţionare a motorului. • Necesarul de ulei reprezintă cantitatea de ulei care se prevede a fi consumată, de automobilul din parcul activ, pentru parcursul prevăzut în cadrul perioadei de gestiune; pentru un automobil, necesarul se stabileşte cu ajutorul relaţiei de mai jos, iar pentru totalul autovehiculelor prin însumarea rezultatelor obţinute astfel:

Nua =

Pe × C + n s × Ksp × Cb + n f × Cf 100 su

(litri)

Managementul aprovizionării

Pe = parcursul în km echivalenţi prevăzut pentru un automobil dintr-o anumită categorie pe o anumită perioadă de folosinţă stabilită (an, semestru, trimestru); C su = consumul mediu specific de ulei pentru ardere (litri la 100 km echivalenţi); se preia din tabele speciale elaborate pe tipuri de motoare;

ns = numărul de schimburi de ulei care urmează a se efectua în timpul executării parcursului; Ksp = coeficientul de corecţie a consumului determinat de spălarea sistemului de ungere (1,5 pentru automobilele cu ardere prin scânteie, cu excepţia celor care folosesc ulei tip Super, şi 1,0 pentru celelalte autovehicule de acest gen); Cp = capacitatea băii de ulei (litri); nf = numărul de înlocuiri ale elementului filtrant; Cf = capacitatea filtrului de ulei (se indică în tabele speciale sau în cărţile tehnice ale maşinii). Pentru automobilele echipate cu motoare a căror ungere se realizează prin amestecul de ulei cu combustibilul folosit, necesarul de ulei se calculează cu ajutorul relaţiei:

N plu = Cc ×

p 100

(litri)

în care:

Cc = consumul mediu specific de combustibil (litri la 100 km echivalenţi), stabilit prin documentaţie (norma medie de consum la 100 km echivalenţi);

p = procentul de amestec indicat de uzina constructoare, respectiv cantitatea de ulei prevăzută la 100 km amestec de combustibil şi ulei. Necesarul de energie electrică se determină, de asemenea, în funcţie de destinaţia de consum, astfel: a.

În scopuri tehnologice, necesarul de energie electrică, Neth, se calculează cu ajutorul relaţiei:

N eth = ∑ Qi × N cei în care: oţel);

Qi = producţia pentru produsul i prevăzută pentru obţinere, folosind energie electrică (tone

Ncei = norma de consum specific de energie electrică pe unitatea de produs i (kWh/tonă), stabilită prin documentaţia tehnico-economică de obţinere a acestuia. b.

c.

Pentru iluminat, necesarul de energie electrică, Nei, se stabileşte în funcţie de numărul punctelor de iluminat Bi, de puterea acestora pe structură Pi, de perioada de iluminat (O), coeficientul de simultaneitate şi coeficientul de pierderi pe reţea Kpr; relaţia de calcul este:

B ×P ×O×σ N ei = i i 1000(1 - K pr )

ca forţă motrice, necesarul de energie electrică (Nef) se calculează în funcţie de puterea nominală a motoarelor (Pi), de numărul estimat de ore de funcţionare (O) de gradul de

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice încărcare a motoarelor (Kî), de randamentul acestora (Rm) şi coeficientul de simultaneitate (σ), astfel: Pi ×O× K î ×Fp ×σ N ef = R m (1− K pr ) în care Fp reprezintă factorul de putere, cos φ (raportul între puterea activă şi puterea aparentă nominală; valoarea maximă a acestui factor este egală cu 1). d.

Pentru executarea de lucrări de sudură, necesarul de energie electrică Nes se calculează cu ajutorul relaţiei:

Nes = în care:

∑ Qi × Li × Ncesi 1 - K pr

Qi = volumul de lucrări sau de produse i la care se prevede executarea operaţiei de sudură; Li = lungimea cusăturii de sudură pe lucrarea sau produsul i (ml); Ncesi = norma de consum de energie electrică pentru executarea unui metru liniar cusătură prin sudură (kWh/1 ml). După o metodologie specifică se stabileşte necesarul de energie electrică şi pentru alte destinaţii de consum (Nead). Necesarul total de energie electrică se obţine prin însumarea necesităţilor aferente fiecărei destinaţii de consum, astfel:

N et = N eth + N ei + N ef + N es + N ead La determinarea necesităţilor de combustibil şi energie electrică se are în vedere folosirea cu maximă economicitate a acestor resurse prin: eliminarea sau reducerea pierderilor nejustificate; evitarea mersului în gol al motoarelor (prin echiparea utilajelor cu dispozitive de limitare şi prevenire a fenomenului); îmbunătăţirea randamentului consumatorilor; scoaterea din funcţiune a instalaţiilor mari consumatoare şi cu randamente scăzute; dotarea cu aparatură şi dispozitive de măsură şi control permanent al consumului ş.a. În practica aprovizionării, un aspect deosebit îl reprezintă modul cum se stabileşte necesarul de piese de schimb şi de SDV-uri; în acest context, precizăm faptul că metodologia în sine prezintă particularităţi în funcţie de destinaţia în consum a pieselor de schimb, de natura dotării tehnice a unităţilor economice ş.a. • Necesarul de piese de schimb (Nps) are la bază următoarea relaţie de calcul:

în care:

N ps =

P mu × Ks × N cps × N r Kr

Ks = coeficientul de schimburi preconizat pentru funcţionarea utilajului; Ncps = norma de consum specific de piese de schimb determinată pe durata stabilită de folosinţă şi pe utilaj, maşină etc.; Nr = numărul mediu de piese de schimb de acelaşi tip încorporate într-un utilaj, maşină etc.; Kr = coeficientul de recondiţionare estimat, pentru tipul de piesă de schimb analizat. Parcul mediu de utilaje (Pmu), element de calcul al necesarului de piese de schimb, se determină cu ajutorul relaţiei: N mui ×N lf N mus ×N ln f − P =P + mu

exî

12

12

Managementul aprovizionării în care:

Pexî = parcul mediu de mijloace fixe (maşini, utilaje etc.) existent la începutul anului de plan; Nmui = numărul de utilaje, maşini prevăzute pentru a intra în funcţiune în perioada următoare; Nlf = numărul de luni de funcţionare a maşinilor ce vor fi puse în funcţiune în perioada de

gestiune;

Nmus = numărul de maşini stabilite pentru scoatere din funcţiune în anul următor; Nlnf = numărul de luni de nefuncţionare a maşinilor, utilajelor propuse pentru scoatere din funcţiune în anul următor. Formele concrete de aplicare a metodei au în vedere şi caracterul fabricaţiei maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor pentru care sunt destinate, respectiv de serie mare (excavatoare, autovehicule, tractoare, locomotive, combine, războaie de ţesut etc.), sau utilaje, maşini, instalaţii de serie mică, unicate sau cu destinaţie specifică (laminoare, cuptoare de elaborat oţel şi tratamente termice, utilaje tehnologice din industria chimică etc.). Fundamentarea necesarului de piese de schimb are la bază un proces intens de recuperare, prin recondiţionare, a pieselor de schimb, prelungirea duratei de viaţă a pieselor, confecţionarea lor din materiale de calitate superioară şi utilizarea raţională a acestora. Structura SDV-isticii necesare unităţilor economice este, de regulă, foarte largă în special pentru cele cu profil de construcţii de maşini; aceasta cuprinde categorii de genul: sculelor aşchietoare, verificatoarelor, dispozitivelor, matriţelor, ştanţelor ş.a.; fiecare articol se prezintă într-o gamă sortimentală foarte largă. Ca urmare, determinarea necesarului de SDV-uri se face prin parcurgerea a două momente de lucru: a) precizarea completului necesar de SDV; b) calculul concret al mărimii necesarului pentru fiecare tip de SDV. • Necesarul de scule aşchietoare (Ns) pe tipuri şi variante constructive din cadrul completului ales se stabileşte: a.

cu ajutorul metodei de calcul direct:

Ns = Σ Qi x Ncsi în care:

Qi = cantitatea de produse, piese, repere i, care urmează a fi prelucrată cu tipul de sculă aşchietoare pentru care se face determinarea; Ncsi = norma de consum specific de scule aşchietoare pentru prelucrarea unei unităţi sau o sută, o mie de bucăţi din produsul, piesa, reperul i, stabilită pe bază de documentaţie. Norma de consum (sau consumul standard) de scule se calculează în funcţie de timpul mecanic de prelucrare (tpm) a unei unităţi de produs cu tipul de sculă pentru care se stabileşte necesarul şi de rezistenţa sculei (R) până la uzura completă a acesteia, astfel:

N cs =

t pm R

Rezistenţa sculei până la uzura sa completă R se determină folosind relaţia:

în care:

R = ( Plt + 1) × t f (1 - K) Plu Plu = lungimea părţii active a sculei aşchietoare care se pierde la o reascuţire;

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Plt = lungimea totală a părţii active a sculei aşchietoare; l = prima perioadă de folosire a sculei noi; tf = timpul de întrebuinţare a sculei între două reascuţiri succesive; K = coeficientul deteriorării accidentale a sculei înainte de termenul stabilit. Acest coeficient depinde de calitatea materialului din care este confecţionată scula şi de condiţiile de exploatare a acesteia; el variază între 0,05-0,01. b.

cu ajutorul metodei de calcul bazată pe timpul total prevăzut pentru utilizarea tipului de sculă respectiv în perioada de gestiune avută în vedere; se foloseşte relaţia:

Ns = în care:

O × Ctm × Ctl R

O = numărul prestabilit de ore de funcţionare a utilajului la care se foloseşte tipul de sculă luat în calcul;

Ctm = coeficientul timpului mecanic de funcţionare a utilajului; Ctl = coeficientul timpului de lucru cu tipul de sculă respectiv în cadrul timpului mecanic de funcţionare a utilajului.

• Necesarul de instrumente de măsură şi control-verificare, Ni, se stabileşte cu ajutorul relaţiei: Nd

∑ Qi× N mpi

Ni = 1 100 × N muz

sau:

Nd

∑ Q i × N ci

Ni = în care:

1

100

Qi = cantitatea de produse, repere, piese prevăzute pentru verificare; Nci = norma de consum de instrumente estimată la 100, 1000 etc. de piese verificate; Nd = numărul tipurilor de piese care se verifică cu instrumentul pentru care se calculează necesarul (i=1,2,..., Nd); Nmp = numărul de măsurători ce se fac în medie pe o piesă i; Nmuz = numărul de măsurători ce se pot face cu instrumentul respectiv până la uzura completă (rezistenţa instrumentului). Rezistenţa instrumentelor de măsură (Nmuz) se calculează cu ajutorul relaţiei:

Nmuz = Nmm x t(Nr + 1) x (1-K) în care:

Nmm = numărul de măsurători care revine pe un micron suprafaţă de uzură a instrumentului; t = uzura (toleranţa) admisă a instrumentului, în microni;

Managementul aprovizionării

Nr = numărul admis de reparaţii ale instrumentului de măsurat până la uzura completă a acestuia ; k = coeficientul ieşirii neprevăzute din funcţiune (deteriorări accidentale) a instrumentului de măsurat sau verificat. Norma de consum de instrumente se calculează cu ajutorul relaţiei:

Nci =

N mp Nmuz

Pentru determinarea necesarului de mijloace de transport intern se are în vedere, într-o primă etapă, stabilirea tipurilor care urmează a fi folosite (electrocare, motocare etc.) şi a regimului de funcţionare în timp (unul, două sau trei schimburi). Totodată, se alege şi sistemul eficient de transport (radial, circular ş.a.) care va influenţa direct gradul mediu de folosire a capacităţii mijlocului de transport şi sfera de servire (numai la deplasarea materialelor de la depozit la secţiile consumatoare sau/şi pentru trecerea semifabricatelor, subansamblelor, pieselor de la o secţie la alta ş.a.m.d.). • Necesarul de mijloace pentru transport intern - Nmt, se calculează într-o formă generală cu ajutorul relaţiei:

N mt = în care:

Q × Kn q × Kc × nc

Q = cantitatea de materiale ce urmează a fi transportată într-o zi calendaristică (în tone);

q = capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport, inclusiv a remorcilor (în tone);

Kc = coeficientul mediu de utilizare a capacităţii mijlocului de transport; nc = numărul de curse care poate fi efectuat de un mijloc de transport, într-un schimb; Kn = coeficient de neuniformitate în transportul zilnic. Numărul de curse (nc) realizabil cu mijlocul de transport se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

nc = în care:

tf tc

tf = fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în condiţiile unui regim de lucru de un schimb după caz, două sau trei schimburi (în minute); tc = durata unei curse (minute). Durata unei curse (tc) se calculează cu ajutorul relaţiei:

în care:

t nc= f tc

D = distanţa medie de transport al materialelor de la depozit la secţii; Vm = viteza medie de deplasare a mijlocului de transport (în regim plin-plin); tî = durata medie de încărcare a mijlocului de transport, în minute; td = durata medie de descărcare a mijlocului de transport, în minute;

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

ta = timpii de întreruperi neprevăzute în circulaţia mijlocului de transport (şi care se cuprind între 0,15-0,20 minute pe cursă). relaţia:

Coeficientul de neuniformitate (Kn) în transportul zilnic al materialelor se determină cu

Kn =

Qz max Qz med

în care:

Qz max = cantitatea maximă zilnică de materiale de transportat; Qz med = cantitatea medie zilnică de materiale de transportat. • Necesarul de utilaje pentru prelucrare se determină pentru două situaţii (pentru fiecare tip) şi anume: când sunt destinate să înlocuiască anumite utilaje care sunt prevăzute a fi scoase din funcţiune, ca urmare a uzurii fizice sau morale; în acest caz, necesarul de utilaje se va stabili în raport cu numărul celor ce vor fi scoase din funcţiune, ţinând cont de randamentul utilajului nou; când utilajele sunt destinate să asigure mărirea capacităţii de producţie, se stabileşte, într-o primă etapă, necesarul de utilaje pentru îndeplinirea planului anual de producţie (Nu), folosind relaţia:

Nu = în care:

Q×t u Z×0×K s × K u ×K î

Q = volumul estimat al producţiei care urmează a fi prelucrată pe utilajul respectiv; tu = timpul efectiv unitar de prelucrare a produsului; Z = numărul mediu de zile de funcţionare pe un utilaj; O = numărul mediu de ore de funcţionare a unui utilaj în cadrul unui schimb; Ks = coeficientul sau numărul estimat de schimburi de lucru; Ku = coeficientul de utilizare a capacităţii utilajului respectiv; Kî = coeficientul de îndeplinire a normelor de muncă. În etapa a doua, se determină necesarul de aprovizionat cu utilaje (Nau) în funcţie de numărul existent deja în unitatea economică (Uex); se foloseşte relaţia:

Nau = Nu - Uex Efortul investiţional pentru cumpărare va fi direct condiţionat de mărimea necesarului de aprovizionat cu utilaje Nau şi gradul de folosire care se prevede să se asigure. "Necesarul de utilaje pentru completare", Nuc, se determină în funcţie de cantitatea de produse fabricate prevăzute pentru desfacere (inclusiv destinate folosirii în unitatea care le şi produce) Qpl şi norma de completare (echipare) a unui produs cu acelaşi tip de utilaj (Ncom); pentru calcul se foloseşte relaţia:

Nuc = Σ Qpli x Ncomi

Managementul aprovizionării în care i reprezintă numărul de tipuri de produse care se prevăd pentru echipare cu acelaşi tip de utilaj. Situaţia este specifică unităţilor care fabrică, de exemplu, maşini, utilaje care urmează a fi echipate cu motoare, pompe de injecţie etc. Pornind de la cadrul general al metodologiei prezentate pentru fundamentarea necesităţilor de materii prime, materiale, combustibili, energie electrică, piese de schimb, SDV-uri etc., considerăm că este necesar să se manifeste permanent preocuparea analiştilor în domeniul aprovizionării materiale de a folosi metodele analitice de calcul, ţinând seama de particularităţile ramurilor, subramurilor, produselor din fabricaţie, precum şi de destinaţia de folosire a resurselor materiale. Exigenţa şi spiritul gospodăresc manifestat în faza de elaborare a strategiei în aprovizionare trebuie extinse pe parcursul derulării perioadei de gestiune, când procesul devine mai complicat datorită schimbărilor care apar în derularea acestuia faţă de condiţiile iniţiale (de previziuni). Stocul de resurse materiale la sfârşitul perioadei de gestiune, reprezentând al doilea "indicator" care reflectă "necesităţi materiale" ale unităţii economice, are scopul de a asigura desfăşurarea normală a procesului de producţie pe parcursul derulării perioadei de gestiune; la sfârşit de perioadă, el urmează a se regăsi în dimensiunea şi structura prevăzute, şi va constitui "suportul material" principal de formare a stocului de la începutul perioadei următoare (care va reprezenta baza reluării procesului de alimentare a consumului în primele zile, săptămâni, luni ale acesteia). Funcţionalitatea stocului la sfârşitul perioadei de gestiune se prezintă în figura 4.1.

Figura 4.1 Aşadar, prin natura sa, acest stoc se formează pe parcursul perioadei de gestiune sub forma "stocului de producţie" cu scopul îndeplinirii funcţiilor ce-i sunt stabilite acestuia, în raport de caracteristicile resurselor materiale, destinaţia de consum a acestora, profilul de activitate al unităţii economice etc.- aspecte care definesc şi elementele care îl compun. Relaţia care exprimă raportul dintre "stocul la sfârşitul perioadei de gestiune" (Ssf) şi stocul de producţie (Sp) este următoarea:

Ssf = Sp

sau

Sp => Ssf

Această egalitate poate intra sub incidenţa unor abateri determinate de eşalonarea calendaristică a intrărilor de materiale de la furnizori, destinate să asigure reîntregirea stocului curent - element component de bază al stocului de producţie. Astfel, în condiţiile unui interval de 30 de zile între intrările succesive de la furnizori, eşalonate a se efectua la sfârşitul fiecărei luni, mărimea

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice stocului curent fizic care urmează a se regăsi în cadrul stocului la sfârşitul anului va fi cea corespunzătoare dimensiunii maxime de constituire a acestuia, prevăzută iniţial, caz în care Ssf = Sp (vezi figura 4.2.a). Dacă eşalonarea are în vedere desfăşurarea intrărilor de materiale la data de 15 a fiecărei luni, atunci stocul curent fizic la sfârşitul anului va fi dimensionat numai pentru 15 zile; la acest nivel va fi luat în calcul pentru stabilirea stocului la sfârşitul anului caz în care Ssf < Sp (figura 4.2.b).

Figura 4.2 Includerea în stocul la sfârşitul anului a stocului curent la dimensiunea maximă în toate cazurile, indiferent de eşalonarea calendaristică prevăzută pentru reîntregirea acestuia, conduce la suprastocare de resurse materiale, deci la imobilizarea de fonduri financiar-valutare nejustificate economic şi implicit la scăderea eficienţei folosirii lor. O asemenea situaţie nu este compatibilă cu funcţionarea unităţilor în economia de piaţă, care impune gestionarea exigentă a resurselor de orice fel, evitarea blocărilor de fonduri, aşezarea pe criterii strict economice a activităţii generale a acestora. Întrucât este dificil să se ia în calcul pentru fiecare sortiment de material nivelul la care s-ar afla stocul curent la sfârşitul perioadei de gestiune (nivel condiţionat de eşalonările calendaristice ale livrărilor de materiale convenite cu furnizorii, care se pot sau nu cunoaşte la momentul determinării), într-o primă fază, se poate adopta ideea includerii integrale a stocului curent în cadrul celui la sfârşitul anului; în a doua fază, se va modela (reaşeza) dimensiunea acestuia în raport cu situaţiile care decurg din elementele stabilite cu furnizorii pe linia termenelor calendaristice de livrare. Această adaptare se încadrează în acţiunea generală de prevenire a suprastocărilor şi deci a imobilizărilor nejustificate economic. Alături de stocul curent, în cadrul stocului la sfârşitul

Managementul aprovizionării perioadei de gestiune se vor mai cuprinde stocurile de siguranţă, de condiţionare şi pentru transport intern (numai după analize prealabile ale condiţiilor care să le justifice formarea şi existenţa concomitentă a acestora). Pentru resursele la care se are în vedere constituirea de stoc pentru sezonul de iarnă, în cadrul stocului la sfârşitul perioadei de gestiune se va cuprinde numai acea parte care se prevede a fi folosită pentru alimentarea cererilor de consum în perioada de iarnă care se estimează pentru anul următor, inclusiv stocul de siguranţă constituibil pentru protecţie în eventualitatea prelungirii acesteia. În consecinţă, "stocul la sfârşitul perioadei de gestiune" este dat de "stocul mediu de producţie", după caz, de "cel maxim". Această modalitate de interpretare a conţinutului stocului la sfârşitul anului are un caracter asigurator în acoperirea cererilor pentru consum pe întreaga perioadă de gestiune; situaţia implică însă un efort investiţional mai mare în aprovizionare-stocare, care este însă amortizat de efectele generate prin îndeplinirea funcţiilor care le sunt specifice stocurilor curente şi de siguranţă. Ideea porneşte de la faptul că, prin includerea în "stocul de la sfârşitul perioadei" a celui curent se creează premisele amplificării necesarului total de resurse pentru consum; se face abstracţie de faptul că stocul curent se formează pe seama şi în cadrul necesarului propriu-zis de consum şi nu peste nivelul acestuia. Dacă luăm în considerare această subliniere, atunci în stocul la sfârşit de perioadă, teoretic, nu trebuie inclus stocul curent; deci, stocul la sfârşit de an va fi dat, în acest caz, numai de stocul de siguranţă. Dacă se are în vedere însă încetarea consumului unei resurse până la sfârşitul perioadei de gestiune, înseamnă că, la încheierea acesteia, în depozitul unităţii nu trebuie să rămână nici un stoc. În această nouă situaţie nu se justifică prevederea formării stocului la sfârşit de perioadă nici la nivelul stocului de siguranţă. În concluzie, stocul la sfârşitul perioadei de gestiune se constituie numai la resursele pentru care se estimează extinderea consumului şi în perioada următoare, nivelul de formare intrând sub incidenţa interpretărilor de mai sus. "Necesarul total de resurse materiale" pentru realizarea planului şi programelor de producţie, a activităţii de ansamblu a unităţii economice reprezentă al treilea indicator de exprimare a necesităţilor (cererilor) de consum; acesta este o sumă a necesarului de consum prezentat mai înainte şi a stocului la sfârşitul perioadei, deci:

Ntpl = Npl + Ssf Acest "indicator" (Ntpl) asigură evaluarea estimativă a tuturor necesităţilor de consum pentru un anumit tip de resursă faţă de care se stabilesc în continuare, sursele de acoperire şi potenţialul în care acestea urmează să îşi aducă aportul. Deci, planul şi programele de aprovizionare vor cuprinde, alături de necesităţile de consum certe şi probabile, şi indicatorii de evaluare a resurselor materiale, pe surse de provenienţă, (care vor fi aprovizionate sau, după caz, puse la dispoziţie din surse proprii pentru acoperirea necesităţilor interne).

4.4.2. Indicatorii de evaluare a resurselor - pe surse de provenienţă - destinate acoperirii necesităţilor (cererilor) de consum ale întreprinderii Aşa cum s-a menţionat mai înainte, cea de a doua parte a planului şi programelor de aprovizionare a unităţilor economice evidenţiază "resursele" - pe surse de provenienţă - care pot fi acţionate pentru acoperirea necesităţilor de materiale prezentate mai sus. Aceste resurse, care sunt asigurabile din surse interne şi din afara unităţii, se exprimă prin "stocul preliminat la începutul anului de plan", "alte resurse interne" şi "necesarul de aprovizionat"; şi aceşti indicatori se estimează, firesc, anticipat perioadei la care se referă şi se adaptează ulterior (inclusiv pe parcursul perioadei de gestiune) în funcţie de condiţiile noi care apar în unitatea economică şi în afara ei.

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice "Stocul preliminat de resurse materiale la începutul perioadei de gestiune" (Spî), exprimă cantitatea de materiale care se prevede să existe la momentul respectiv în depozitele unităţii economice în scopul alimentării consumului în primele zile ale acesteia. Este o mărime probabilă care se "extrapolează" pornind de la stocul efectiv existent în depozitul unităţii economice (Sex), de la intrările de materiale (I0) care se prevăd a se mai înregistra în perioada curentă de până la încheierea acesteia şi de la consumurile certe sau/şi probabile de resursă aferente aceleaşi secvenţe de timp (C0). Estimarea se face cu ajutorul relaţiei:

Spî = Sex + I0 - C0 Intrările de la furnizori în anul curent (I0) pot fi normale (In0), restante dar acceptate în continuare (Ir0) şi suplimentare (Is0) destinate acoperirii unor cereri noi neprevăzute iniţial:

I0 = In0 + Ir0 + Is0 Consumurile pot prezenta aceeaşi structură: normale determinate de necesitatea realizării programelor de fabricaţie elaborate pentru ultima parte a perioadei de gestiune (Cn0 = Qn0 x Nc), restante - aferente producţiei care nu a fost realizată conform programelor, fabricaţia a fost întârziată dar se prevede a se efectua pentru că produsele restante sunt solicitate în continuare de clienţi, cu sau fără penalizare (Cr0 = Qr0 x Nc) şi suplimentare ca rezultat al acceptării executării unor noi comenzi de producţie sau a unor cantităţi suplimentare de produse pentru care se întrevede vânzarea (Cs0 = Qs0xNc):

C0 = Cn0 + Cr0 + Cs0 = (Qn0xNc) + (Qr0xNc) + (Qs0xNc) Prevederea formării, ca şi existenţa stocului preliminat la început de an este interpretabilă în funcţie de natura resursei şi orizontul de timp pentru care se întrevede consumul acesteia. Astfel: dacă consumul la resursa materială i se extinde peste perioada curentă şi încetează în cadrul perioadei următoare, atunci se prevede formarea stocului numai la începutul acesteia; dacă consumul la resursa i începe în perioada următoare în cadrul căreia şi încetează nu se constituie stoc la începutul perioadei respective de gestiune; dacă consumul la resursa i începe în perioada de gestiune următoare cu perspectiva depăşirii acesteia, nu se va forma stoc la începutul ei. În situaţiile când se constituie, pentru estimare se apelează, în prima fază, la relaţiile de mai sus, ulterior recurgându-se la adaptarea nivelului acestuia în funcţie de mutaţiile care intervin în mărimea elementelor iniţiale de calcul. Eventualele abateri se transmit implicit asupra necesarului de aprovizionat. Un moment important de corecţie este începutul perioadei de gestiune pentru care a fost extrapolat să existe, când pe bază de "inventar" se evidenţiază stocul real fizic existent în depozitul întreprinderii. Din comparaţia stocului preliminat la începutul perioadei de gestiune (Spî) cu cel real stabilit prin inventar la momentul definit se pot exprima situaţiile: Spî <, = sau > Srî. În cazul egalităţii se apreciază realismul şi stabilitatea elementelor şi condiţiilor iniţiale luate în

calcul. Când Spî < sau > Srî, se impune corecţia necesarului de aprovizionat cu diferenţa (∆Sî=Srî - Spî), aşa cum se va arăta mai jos.

În cadrul surselor interne de acoperire a necesităţilor de materiale un loc important îl ocupă şi indicatorul "alte resurse interne" - ARi; în acest indicator se cuprind diferite categorii de resurse materiale care pot fi furnizate chiar de sectoarele proprii de activitate ale unităţii economice (secţii, ateliere etc.) rezultate din procesele tehnologice de prelucrare, din cele netehnologice, sub forma resturilor materiale care sunt reutilizabile în consumul intern (fâşii, cupoane, capete nemultiple, şpan, uleiuri uzate ş.a.). La acestea se adaugă materialele şi piesele refolosibile rezultabile din dezmembrări de mijloace fixe scoase din uz, din produse rebutate sau chiar materiale noi care se

Managementul aprovizionării obţin în unitatea care le şi foloseşte. Indicatorul "alte resurse interne" reprezintă o sursă eficientă, sigură de acoperire a necesităţilor de consum ale unităţilor economice. Estimarea cantităţilor de resurse reutilizabile în cadrul întreprinderii se face în cadrul programului de recuperări elaborat pe subunităţile furnizoare (secţie, atelier, sector de activitate etc.) cu eşalonare pe secvenţe de timp ale perioadei de gestiune în care se obţin; datele se preiau în cadrul planului şi programelor de aprovizionare fiind specificate la indicatorul alte resurse interne ARi. Al treilea indicator, care reflectă expresia finală a resurselor de acoperire a necesităţilor de materiale ale unităţilor economice, este "necesarul de aprovizionat" - Na; acest "indicator" evidenţiază cantitatea de materii prime noi şi materiale refolosibile, de combustibil şi lubrifianţi, de piese de schimb ş.a. care trebuie asigurată de la furnizori, deci, din afara unităţii pentru acoperirea cererilor de consum ale întreprinderii, şi se calculează cu ajutorul relaţiei:

Na = Npl + Ssf - Spî - ARi sau:

Na = Ntpl - Spî - Ari ştiind că:

Ntpl = Npl + Ssf Necesarul de aprovizionat cu resurse materiale de la terţi furnizori din ţară sau de pe piaţa internaţională (Na) exprimă de fapt "sursa principală" de acoperire a necesităţilor de consum ale unităţilor economice. Acest indicator, calculat astfel într-o primă etapă, formează obiectul adaptării "în timp". O primă acţiune de acest gen se realizează la începutul perioadei de gestiune; aceasta este determinată de necesitatea reflectării în mărimea indicatorului a eventualelor diferenţe (∆Sî) care rezultă din comparabilitatea stocului preliminat de la începutul perioadei de gestiune cu cel real stabilit prin inventar (rezultatul acţiunii este interpretat mai sus). Corecţia se realizează cu ajutorul relaţiei:

Na1 = Na ± ∆Sî în care Na1 reprezintă "necesarul de aprovizionat corectat" în funcţie de situaţia reală a stocurilor fizice existente la început de an în depozitele unităţii. În funcţie de rezultatul corecţiei (reducere sau creştere a nivelului indicatorului), se vor iniţia acţiuni în consecinţă, care vor avea în vedere comandarea -contractarea unor cantităţi suplimentare (când Sr < Spî) sau depistarea (când Sr > Spî) căilor de valorificare a resurselor care se prevăd a deveni disponibile (dacă nu se pot face renunţări la angajamentele anterioare privind asigurarea materială de la furnizori). Acţiunea de modificare a necesarului de aprovizionat se desfăşoară şi în interiorul perioadei de gestiune ori de câte ori noile condiţii cu care se confruntă unitatea economică o impun.

4.5. Sistemul Planificării Cererilor de Materiale - MRP Abordarea problematicii conducerii computerizate a aprovizionării se poate realiza în contextul mai multor sisteme folosite în practica unităţilor economice. Aceste sisteme tratează problematica acoperirii cererilor de consum în "strictă corelaţie" cu nivelul stocurilor care se constituie sau există la un moment dat într-o întreprindere, cu dimensiunea, pe structură, a consumurilor, eşalonate în timp, şi, respectiv, cu loturile economice "de comandat" la anumite momente calendaristice. Între

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice sistemele care prezintă mai mare interes practic reţinem pe cel al "Planificării Cererilor de Materiale" (MRP). Sistemul MRP este descris de Jack Meredith în lucrarea "The management operations"1. Semnificativ este faptul că în planificarea cererilor de materiale este necesar un volum mare de informaţii referitoare la activitatea de producţie, de stabilire a consumurilor specifice (a normelor de consum) pe bază de documentaţie tehnico-economică, de dimensionare a stocurilor pe criterii economice, de elaborare a programelor de recuperare a resurselor interne reutilizabile ş.a. Componentele şi fluxurile de informaţii necesare planificării cererilor de materiale, după sistemul MRP, se prezintă schematic în figura 4.3.

Figura 4.3 Din figura 4.3. rezultă că un prim "suport" de date de intrare în sistemul MRP îl reprezintă "fişierul planului de producţie (FPP)". Acesta va cuprinde producţia contractată, cea care rezultă din comenzile ferme ale clienţilor şi cererea previzibilă (probabilă) de produse estimată prin prognoze pe baze statistice (planul general de producţie se corelează cu capacitatea de producţie). Documentaţia de evidenţiere a producţiei cu desfacere certă (contracte şi comenzi ferme emise de terţi agenţi de vânzări, intermediari comerciali sau direct de clienţii utilizatori) cuprinde date care au în vedere cantităţile totale de produse, defalcate pe subperioade ale anului de plan, ca şi termenele de livrare. Pe această bază, se elaborează programele concrete de fabricaţie. Pe măsură ce se mai primesc comenzi ferme, acestea vor înlocui cererile estimate. Planul de producţie anual va sta la baza determinării necesităţilor de resurse materiale pentru perioada respectivă, iar programele de fabricaţie vor servi la fundamentarea cererilor pe subperioade ale acesteia. Pentru sistem, important este faptul că, în programele de fabricaţie, pot interveni mutaţii acceptate de conducerea firmei, determinate de situaţii de excepţie (urgentarea sau amânarea fabricaţiei unor comenzi de produse, includerea sau scoaterea din programele de fabricaţie a unor cantităţi de produse). Aceste mutaţii generează automat modificări în programele de aprovizionare, în eşalonarea calendaristică a comenzilor de aprovizionare cu materiale (fiind necesare noi aşezări ale determinărilor anterioare).

1

1987.

Jack Meredith. The management operations, Ediţia a 3-a, John Wiley and Sons, New York, SUA,

Managementul aprovizionării Al doilea suport de date este "fişierul normelor de consumuri specifice" - FNC sau FCSD, care va indica materiile prime, piesele, subansamblele, alte componente necesare fabricaţiei şi cantităţile maxime de asemenea resurse care pot fi folosite, conform documentaţiei tehnicoeconomice, pentru obţinerea unei unităţi de produs finit, de sortiment sau variantă constructivă a acestuia, de execuţie a unei unităţi de lucrare sau de prestaţie. Rezultatul calculelor efectuate prin folosirea informaţiilor din fişierul normelor de consum - FNC şi cel al "programelor de fabricaţie FPP", se concretizează în elaborarea "bilanţurilor materiale". Acestea evidenţiază concret cantităţile de materiale care trebuie eliberate din stocuri, destinaţia de utilizare a acestora, partea din cadrul lor care se va înmagazina în produsele finite prevăzute pentru fabricaţie, cea care se va regăsi sub formă de resturi materiale (şpan, pilitură, rumeguş, talaş etc.), sau care se va pierde în procesele de prelucrare. Pornind de la fluxul tehnologic de fabricaţie a produsului, ca şi de la componenţa acestuia, se pot întocmi mai departe programe concrete de alimentare a secţiilor, atelierelor de producţie, pe baza cărora se vor formula cererile de materiale. Aceste cereri se vor înscrie în bonurile de materiale care vor cuprinde cantităţile pe fiecare reper care trebuie eliberate pentru consum. În cazul elaborării de fişe-limită de alimentare, în cadrul lor se vor preciza cantităţile care se vor elibera din depozit, repartizate eşalonat în timp în raport cu momentul la care sunt necesare, pentru trecerea efectivă a acestora în consum. Fişa limită de consum se prezintă sub forma unei liste a reperelor structurate pe fiecare produs. Prin cumularea conţinutului acestor fişe de consum, întocmite pentru toate produsele prevăzute pentru fabricaţie, se elaborează un "raport special" - component al sistemului MRP. Pe baza acestuia se defalcă necesarul de materiale pentru unul sau toate produsele care se execută într-o perioadă determinată (o săptămână, o lună etc.). În acelaşi timp, se prefigurează şi modul de alcătuire a produsului, din articolele componente pe faze de fabricaţie. Reprezentarea grafică din figura 4.4. evidenţiază "structura arbore" a unui produs "i" pe baza căreia se întocmeşte fişa de consum a acestuia.

Figura 4.4 Fişa de consum prezintă produsul la "nivelul cel mai înalt" de compunere considerat nivelul zero. Subansamblurile şi reperele care intră direct în produsul finit sunt numite componente de nivel 1; reperele şi subansamblurile care intră în componentele de nivel 1 sunt considerate de nivel 2 ş.a.m.d. Aşadar, programul de fabricaţie (PF) indică produsul de executat, cantitatea prevăzută şi perioada de lansare - fabricaţie, iar pe această bază se elaborează fişa de consum pentru acel produs pe nivelele de compunere pe care le implică tehnologia de obţinere. Momentele de prelucrare sau de punere în operă a articolelor componente ale produsului se desprind din "diagrama de execuţie" a acestuia în timp. Aceasta se elaborează, din aval în amonte,

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice pornind de la termenul de livrare a produsului solicitat de clienţi şi luând în calcul duratele de prelucrare-montaj sau de comandă-aprovizionare la terţi pentru fiecare reper component. Un exemplu de desfăşurare în timp a execuţiei produsului i (diagrama de execuţie), a cărui structură imaginară de compunere implică trei nivele (faze), se prezintă în figura 4.5.

Figura 4.5 Eşalonarea în timp a execuţiei produsului i, prezentată în figura 4.5., are la bază datele din tabelul 4.7., în cadrul căruia sunt precizate produsul şi reperele componente, cantităţile necesare şi termenele când trebuie comandate şi puse la dispoziţie pentru prelucrare-montaj; necesarul de repere a fost determinat în funcţie de cantitatea de produse i (50 buc.) şi consumurile specifice din documentaţie (normele de consum), din tabelul 4.8.

Managementul aprovizionării Tabelul 4.7 Produs

Săptămâna

(reper, materie primă) 1

2

3

4

5

6

7

8

9

Produsul i livrabil în săptămâna a 10-a în cantitate de 50 buc. Reperul nr. P 81

50

Necesar în săpt.

200

Comandă asigurare

200

50 50

Subansamblul nr.S Necesar în săpt. 125

Subansamblul nr.S225

100

Comandă prelucrare în săpt.

100

Necesar în săpt.

200

Comandă prelucrare Reperul M 27

200

Necesar în săpt.

200

Comandă prelucrare în săpt. Reperul P 38

Materia primă nr.1220

200

Necesar în săpt. Comandă aprovizionare

200 200

Necesar în săpt. Comandă aprovizionare

10

200 200

Defalcarea fişei de consum (FC) înseamnă a specifica, la nivelul fiecărei faze (nivel) de compunere a produsului, articolele componente, cantitatea, sursa de furnizare a fiecărui articol. Pentru componentele care se produc chiar în cadrul întreprinderii, perioada lor de fabricaţie (de prelucrare) va fi în funcţie de cantitatea de articole de fabricat şi timpul unitar de prelucrare. Rezultatul defalcării fişei de consum pentru un produs evidenţiază cantităţile din fiecare articol necesare pe faze de timp de execuţie a acestuia. O fişă de consum elaborată pentru produsul din figura 4.5. a cărei "structură arbore" cuprinde trei nivele se prezintă în tabelul 4.8.

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice Tabelul 4.8 Nivelul 1

Nivelul 2

Repere

Repere

Nivelul 3 Descri- Consum ere specific Repere unitar

Sursa

Durata de comandă prelucrareachiziţie în săptămâni

Nr. P 81

1

aprovizionare terţi

1

Nr. S 125

2

prelucrare internă

1

2

prelucrare internă

1

Nr. P 38

1

aprovizionare terţi

3

Nr. P 81

1

aprovizionare terţi

1

2

prelucrare internă

2

1

aprovizionare terţi

2

Nr. S 225

Nr. M 27 Nr. 1220

Datele din tabelul 4.7 servesc la evidenţierea cererilor de materii prime şi de repere care trebuie eliberate din stocuri, aprovizionate sau prelucrate în concordanţă cu secvenţele de timp indicate. "Fişierul stocuri - FS" pune la dispoziţie informaţii privind cantitatea din fiecare articol existent în depozit. În raport cu informaţiile din acest fişier, cu cele din bilanţurile materiale sau din fişele de consum, în care se formulează cererile de resurse, se calculează "cantităţile economice de comandat", pe cicluri de aprovizionare. Acest fişier se actualizează permanent, el fiind continuu sub influenţa acţiunilor de intrare de resurse materiale în depozitele unităţii şi a celor de ieşire pentru consum. Dacă evidenţa intrărilor şi ieşirilor din stoc se ţine manual, exactitatea informaţiei are o precizie relativă de numai 70%, în timp ce realizarea operaţiei pe calculator înseamnă o precizie de 95-99%. În primul caz, timpul necesar este cu mult mai mare în raport cu varianta utilizării mijloacelor electronice de calcul. "Situaţiile" care se obţin prin prelucrarea în cadrul "sistemului MRP" a datelor de intrare, specificate mai înainte, centralizate în F.P.P., F.N.C., F.S., sunt: comenzile care se programează pentru lansare în fabricaţie curentă, cele noi, acceptate sau care se urgentează, a căror execuţie se amână sau pentru care se fac renunţări (ca situaţii de excepţie), comenzile pentru perioade viitoare, necesarul pe structură a resurselor materiale pe întreaga perioadă de gestiune, din care cel aferent comenzilor care se trec în execuţie pe secvenţe ale acesteia. Prin aceste informaţii se răspunde la întrebările: când sunt necesare resursele? când să comanzi pentru ca articolele să fie primite înaintea datei la care este nevoie de ele? ce să comanzi şi în ce cantităţi? Planul cererilor de materiale se elaborează defalcat pe nivelele de obţinere a produselor de la nivelul zero la n, aşa cum s-a mai specificat. Dacă un articol este necesar la mai multe produse se elaborează planul cererilor (de necesităţi) pe ansamblul produselor prevăzute pentru fabricaţie. De exemplu, la nivelul 1 de execuţie este nevoie de un articol care se foloseşte la mai multe produse, pentru care timpul de achiziţie este de 4 săptămâni. Dacă momentul la care este necesar articolul este săptămâna a 10-a înseamnă că comanda de achiziţie va fi lansată în săptămâna a 6-a (10-4). La fiecare nivel se utilizează aceeaşi procedură. Toate cererile la nivele superioare generează cereri la nivele inferioare. Acestea se cumulează la fiecare nivel pentru fiecare articol, în final, fiind elaborat un plan de necesităţi pe ansamblu. Acesta va suporta modificări în raport cu mutaţiile care se produc în planul şi programele de producţie (determinate de priorităţi sau amânări în execuţia

Managementul aprovizionării diferitelor comenzi de produse emise de clienţi). Pe baza determinărilor privind necesităţile de consum şi a stocurilor existente în depozite la momentul acţiunii sau preliminate pentru începutul perioadei vizate, se elaborează în continuare planul de asigurare (aprovizionare) pentru fiecare resursă materială, pe total şi eşalonat în timp (deci, implicit a cantităţilor de comandat); un exemplu se prezintă în tabelul 4.9. Tabelul 4.9 Nr.

Indicatori

crt

Total

Săptămâna / Luna

kg .

.

. 23

100000 .

.

.

.

5000 .

.

.

.

24

25

26

27

Resursa materială necesară pentru produsele: A B C 1. Necesar de consum 2. Stoc în depozit

10000

50000

-

40000

-

-

-

-

-

-

(existent-preliminat) 3. Necesar de aprovizionat

95000

4. Cantitatea economică de comandă-aprovizionare

25000 .

5. Intervalul optim de aprovizonare - zile

.

.

.

7

Concepţia sistemului MRP este aplicabilă industriilor prelucrătoare, în construcţii montaj şi în sfera serviciilor. În primul sector de activitate aplicarea sistemului este mai dificilă datorită complexităţii produselor, nivelelor multiple de execuţie a acestora, componenţei extrem de variate a lor. Ceea ce este specific oricărui sistem se referă la conceptele comune utilizabile: estimări în fabricaţie, în aprovizionare, fişe de consum sau bonuri de materiale, timpi de conducere a proceselor, stocuri existente în depozite, nivelele loturilor de comandat etc. Sistemul presupune formarea stocului de siguranţă numai la articolele critice (cele al căror furnizor prezintă un grad mare de incertitudine sau de risc) sau la cele la care cererea este necunoscută. Acest stoc va îndeplini funcţia care îi este specifică. În ceea ce priveşte modul de stabilire a "cantităţilor economice de comandat" în sistemul MRP, prin care se răspunde la întrebarea cât să comanzi?, în special când cererea este intermitentă, obiectivul general are în vedere echilibrarea comenzii sau a costurilor de lansare a acesteia cu cele de menţinere a stocului (de stocare). Un mod de acţiune este de a determina, prin încercări, cantitatea optimă de comandat care să satisfacă programul cererilor şi necesită cheltuieli cât mai mici; în acest sens se pot folosi modele economico-matematice, abordarea fiind însă laborioasă, necesitând folosirea calculatorului datorită volumului mare de muncă şi complexităţii calculelor. O altă cale este folosirea algoritmului Wagner-Whitin care presupune determinarea sistematică a mărimii optime a lotului prin evaluarea tuturor căilor posibile de comandă care să satisfacă programul eşalonat al cererilor pentru consum. Neajunsul metodei este timpul de calcul mare, când numărul alternativelor de comandă creşte. Al treilea mod de abordare are în vedere compararea costurilor de lansare - achiziţie a comenzilor cu cele de stocare pentru mărimile de

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice lot rezultate din cumularea cerinţelor pe faze de timp de acoperire a acestora. De exemplu, presupunem că din cumularea cererilor la materia primă i, pe nivelele la care este necesară, a rezultat că aceasta este de 100, 50 şi 75 unităţi programate pentru săptămânile 13, 18 şi 21. Stabilirea lotului economic de comandă-aprovizionare va implica, după al treilea mod de abordare, patru variante de calcul: emiterea a trei comenzi (respectiv pentru 100, 50 şi 75) în săptămânile 13, 18 şi 21; emiterea a două comenzi (una pentru 100+50 şi a doua pentru 75) în săptămânile 13 şi 18; emiterea a două comenzi (una pentru 100 şi a doua pentru 50+75) în săptămânile 13 şi 18; emiterea unei singure comenzi pentru toate cele trei cantităţi (100+50+75) în săptămâna a 13a. Din compararea costurilor de lansare şi stocare aferente celor patru situaţii, va rezulta cea mai economică. A patra modalitate de abordare este cea a echilibrării parţiale periodice, prin care se încearcă egalizarea costului de lansare a unei comenzi cu costul stocării lotului comandat (se are în vedere că optimul se obţine la egalitatea cheltuielilor de lansare cu cele de stocare). Un exemplu concret se prezintă astfel: o societate comercială are nevoie, pentru produsul i din profilul de fabricaţie, de articolul j în cantităţile 10000, 18000 şi 12000 în săptămânile 28, 31 şi 40. Costul de lansare pe comandă este de 700 lei, iar cel de stocare de 0,0025 lei pe unitate de articol şi pe săptămână. După metoda echilibrării parţiale, alternativele de mărime a lotului de comandat existente înaintea săptămânii a 28-a sunt: •

varianta 1

10.000, 18.000, 12.000;

•

varianta 2

18.000, 12.000;

•

varianta 3

10.000, 30.000;

•

varianta 4

40.000

Ca economică se va alege cantitatea pentru care menţinerea în stoc generează cheltuieli de mărimea cea mai apropiată sau egală cu cele de lansare. Comparativ, cheltuielile de stocare faţă de cele de lansare în cele patru variante se prezintă în tabelul 4.10. Tabelul 4.10 Varianta

Costul lansării

Costul stocării

(lei)

(lei)

1.

3x700 = 2100

0

2.

2x700 = 1400

3x18000x0,0025 = 135

3.

2x700 = 1400

12x12000x0,0025 = 360

4.

1x700 = 700

3x18000x0,0025 + 12x12000x0,025 = 495

A patra variantă se apropie de 700 lei, deci se alege ca fiind mai economică. Pentru ca sistemul MRP să fie eficient este necesară aplicarea acestuia într-un sistem integrat care să aibă în vedere intercondiţionarea dintre activităţile unităţilor economice. Dacă MRP nu este legat de sistemul de achiziţionare-contractare a cantităţilor de materii prime necesare, de cel de programare a muncii la centrele de producţie, de conducerea controlului de calitate, el nu

Managementul aprovizionării generează beneficiile scontate. Deci, orice sistem nou utilizat într-o întreprindere trebuie legat cu sistemele de interfaţă prin intrările şi ieşirile sale.

4.6. Bilanţurile materiale Elaborarea strategiei, a planurilor şi programelor de aprovizionare, este strâns legată de fundamentarea acestora, de justificarea tehnică şi economică a modului şi gradului în care vor fi utilizate resursele materiale care se prevăd a fi asigurate de unitatea economică într-o anumită perioadă de gestiune şi pentru care urmează a fi antrenate fondurile financiare alocate. Un asemenea "instrument" de fundamentare a utilizării resurselor materiale, de control şi urmărire a gospodăririi raţionale a materiilor prime şi materialelor îl constituie "bilanţurile materiale". Aceste instrumente cuprind, în esenţă, cantităţile de materii prime şi materiale care se prevăd a fi introduse în procesele de producţie, pe cele care se regăsesc în produsele finite, precum şi cantităţile, pe structură, a resurselor materiale refolosibile şi a eventualelor pierderi. Raţiunea economică a elaborării bilanţurilor materiale şi energetice este aceea de a pune la îndemâna specialiştilor din unităţile economice un instrument eficient de elaborare a strategiei privind modul de folosire a unor asemenea resurse; utilitatea practică a întocmirii şi a urmăririi modului în care se respectă bilanţurile materiale constă în sensul că acestea: asigură o fundamentare judicioasă a necesarului de materii prime şi materiale, pornind de la producţia fizică prevăzută pentru fabricaţie, de la normele de consum specific şi coeficienţii de utilizare a materialelor stabiliţi pe bază de documentaţie tehnico-economică; permite identificarea tehnologiilor, reperelor şi produselor la care materialele sunt utilizate neeficient; în consecinţă, asigură suportul documentar în luarea măsurilor care se impun, după caz, în proiectare şi în fabricaţie; oferă posibilitatea identificării cantităţilor de materiale rezultabile din debitări, croiri, prelucrări care pot fi utilizate şi valorificate ca atare sau prin prelucrări simple (atât în interiorul unităţii, cât şi prin vânzare la alte unităţi); acest aspect asigură o creştere a gradului de valorificare a materiei prime şi, prin aceasta, sporirea veniturilor întreprinderii; evită formarea de stocuri prea mari, generatoare de penalizări care afectează eficienţa economică. Elementele de mai sus se pun în evidenţă prin conţinutul bilanţurilor materiale care poate fi structurat, în forma sintetică de prezentare, pe trei capitole distincte: Cap.A în care se evidenţiază sintetic: necesarul brut de materiale Npl care se prevede pentru trecere în prelucrare în perioada de gestiune; necesarul net Nn (cantitatea ce urmează a fi încorporată în produsele finite programate pentru fabricaţie); materialele refolosibile şi pierderile care se vor înregistra în procesele de prelucrare, după caz, şi în procesele anterioare (aprovizionare-depozitare), - Mrp; Cap.B în care se evidenţiază baza de calcul şi fundamentare a necesarului brut şi net, ca şi rezultatele aplicării acesteia (respectiv: producţia fizică, norma de consum specific tehnologic, consumul net şi rezultatele determinărilor: necesar brut şi net); Cap.C în care se evidenţiază, pe structură şi forme de regăsire, cantităţile de materiale refolosibile şi, după caz, de pierderi, cu precizarea destinaţiilor de folosire şi valorificare a resurselor reutilizabile. Această structurare este determinată de însuşi conţinutul normelor de consum specific din documentaţiile tehnico-economice ale produselor care de fapt reprezintă un bilanţ material localizat la nivelul unui produs. O formă generală sintetică de prezentare a bilanţurilor materiale se prezintă

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice în tabelul 4.11., iar o structurare a ciclului de transformare a resurselor materiale se exprimă în figura 4.6. Tabelul 4.11 BILANŢ MATERIAL CAP. A

MATERIALUL ___________ NECESAR BRUT (Npl ) ___________ NECESAR NET (N n ) ___________ MATERIALE RECUPERABILE ŞI PIERDERI (M rp ) PRODUSE

Volumul Norma de con- Consum net producţiei (Cn ) sum specific (Q) tehnologic (N ct )

Necesar brut (Npl)

Necesar net (Nn )

CAP. B

------------------------------------------------------------------------------------------TOTAL

X

X

X

MATERIALE RECUPERABILE ŞI PIERDERI STRUCTURATE PE DESTINAŢII 1. În consum propriu (intern) în forma iniţială pentru: a__________________________ b__________________________ c__________________________ CAP. C

2. Recondiţionabile şi consumabile în activitatea internă pentru: a __________________________ b __________________________ 3. Vânzări către alte unităţi prelucrătoare _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 4. Vânzări către unităţi specializate în comercializarea de materiale refolosibile _ _ 5. Pierderi _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ T O T A L _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

Managementul aprovizionării

Figura 4.6. Relaţiile de calcul care asigură elaborarea bilanţului utilizării unei materii prime sunt următoarele: pentru capitolul A:

Npl = Σ QixNcti pentru capitolul B:

Nn = Σ QixCni pentru capitolul C:

Mrp = Npl - Nn = (Σ QixNcti) - (Σ QixCni) Semnificaţia simbolurilor este prezentată în tabelul 3.11. Elaborarea bilanţurilor materiale se poate face: pe material şi produse; pe produs şi materiale; pe unitate organizatorică (atelier, secţie, instalaţie, unitate economică). Indiferent de gradul de profunzime (respectiv, pornind de la operaţie, fază etc.), în final bilanţul trebuie elaborat la nivelul unităţii economice ca "instrument sintetic de analiză şi control" destinat factorilor de conducere; acesta va reprezenta baza fundamentată pentru decizii referitoare la: creşterea gradului de utilizare productivă a materialelor, perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie, modernizarea dotării tehnice, reducerea consumurilor, evitarea risipei, a pierderilor nejustificate economic ş.a. La elaborarea bilanţului pe material şi produse se iau în calcul, de regulă, normele de consumuri specifice tehnologice care se folosesc la determinarea cantităţii de material care se elaborează din depozitele unităţii economice pentru prelucrare în secţia, atelierul i în concordanţă cu programele de fabricaţie ale acestor subunităţi. Pentru aceasta se apelează la fişele tehnologice şi planurile de operaţii ale fiecărui reper, piesă care urmează a fi executată şi din care rezultă greutatea netă, normele de consum specific tehnologic prevăzute, materialele refolosibile şi pierderile tehnologice. Când materia primă necesită croire, debitare sau predebitare, resturile materiale reutilizabile şi pierderile urmează a fi evidenţiate prin luarea în calcul a normei de consum specific de aprovizionare prezentată în documentaţia de execuţie a produsului sau lucrării. Este bine ca în bilanţ să se înscrie şi destinaţiile de folosire sau valorificare a resturilor materiale rezultabile la o

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice anumită operaţie, fază de prelucrare, sau de la un anumit atelier, secţie. Aceeaşi bază de fundamentare se foloseşte şi la elaborarea celorlalte forme de bilanţ (pe produs, pe subunitate organizatorică etc.) O cale mai puţin centralizată pentru elaborarea bilanţurilor o constituie întocmirea acestora pe ateliere şi pe secţii. În principiu, metoda constă în înregistrarea tuturor intrărilor de resurse materiale, precum şi a ieşirilor de produse şi de resurse materiale refolosibile. În figurile 4.7 şi 4.8 sunt redate două exemple de întocmire a bilanţurilor analitice (detaliate) de materiale, în care sunt prezentate fazele succesive ale proceselor de producţie, precum şi sortimentele şi cantităţile de materiale sau, după caz, semifabricate utilizate în secţia sau atelierul respectiv.

Figura 4.7 Schema bilanţului material pentru un atelier de forjă

Managementul aprovizionării

Figura 4.8. Schema bilanţului material pentru o secţie de montaj Aşadar, bilanţurile materiale reflectă într-o formă concentrată modul de utilizare, într-o anumită perioadă, a întregii cantităţi de materie primă aprovizionată de unitatea economică. De aceea, bilanţul material reprezintă un instrument de fundamentare a planului şi programelor de aprovizionare, ca şi de control eficient asupra modului efectiv în care au fost utilizate resursele materiale trecute în prelucrare. Aceasta pentru că, elementele din bilanţ reprezintă baza de evidenţiere a "stării" în care urmează a se regăsi, pe cantităţi, materialul eliberat din depozit şi trecut în prelucrare sau consum. Faţă de această bază de raportare se analizează ulterior folosirea efectivă a resurselor şi se formulează concluziile care se impun: încadrarea sau nu în prevederile iniţiale privind modul de utilizare a materialelor, forma de regăsire a acestora, stadiul recuperărilor şi colectărilor ş.a.

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Întrebări 1. Definiţi nomenclatorul de materiale şi echipamente tehnice. 2. Care este conţinutul cartelei informative a materialului? 3. Precizaţi etapele elaborării nomenclatorului de materiale şi echipament tehnic necesare unei unităţi economice într-o perioadă de gestiune definită. 4. Care sunt momentele de lucru specifice etapei de elaborare propriu-zisă a nomenclatorului de materiale? 5. Ce sisteme de indexare (codificare) se pot folosi în atribuirea codului pentru fiecare articol cuprins în nomenclator? 6. Cum se stabileşte cifra de control? 7. Care sunt cerinţele la care trebuie să răspundă sistemul de coduri atribuite articolelor din nomenclator? 8. Care sunt cerinţele la care trebuie să răspundă un nomenclator de materiale pentru a fi considerat în mod real ca fiind un instrument util pentru toţi utilizatorii informaţiei tehnicoeconomice de conţinut? 9. Care este, în general, conţinutul cartelei informative a furnizorului de materiale şi echipament tehnic? 10. Precizaţi „criteriile de clasificare” a resurselor materiale necesare unei unităţi economice. 11. Cum se diferenţiază resursele materiale după efortul financiar antrenat la cumpărare? 12. Definiţi obiectivul de bază al strategiei în aprovizionare. 13. Care sunt obiectivele derivate care se au în vedere la definirea strategiei, a planului şi programelor de aprovizionare materială? 14. Prin ce modalităţi de acţiune se asigură îndeplinirea obiectivelor care se au în vedere la elaborarea planului şi programelor de aprovizionare? 15. Prezentaţi cele două părţi ale planului de aprovizionare separate prin natura conţinutului specific. 16. Care sunt indicatorii prin care se exprimă necesităţile de consum ale întreprinderii? 17. Cum se prezintă relaţiile de echilibru a planului de aprovizionare? 18. Care sunt metodele generale de calcul a necesarului de consum al întreprinderii de producţie? 19. Arătaţi cum se calculează necesarul pentru consum, pe variante, cu ajutorul metodei directe. 20. Care sunt relaţiile de calcul a necesarului de consum specifice metodei indicelui global de consum la un milion lei producţie nominalizată? 21. Care sunt limitele şi când se foloseşte, în general, metoda coeficienţilor dinamici? 22. Care sunt etapele (momentele) de lucru specifice metodei necesarului global de şarjă şi în cazul căror unităţi de producţie se foloseşte? 23. Care este funcţia stocului la sfârşitul perioadei de gestiune? 24. Interpretaţi condiţiile formării ca atare a stocului la sfârşitul perioadei de gestiune.

Managementul aprovizionării 25. De cine este dat necesarul total pentru consum? 26. Care sunt indicatorii care exprimă resurse materiale din surse proprii (interne) ale unităţii de producţie destinate acoperirii necesităţilor de consum ale acesteia? 27. Definiţi stocul preliminat la începutul perioadei de gestiune. 28. Arătaţi relaţia de calcul şi interpretaţi condiţiile de formare a stocului preliminat la începutul perioadei de gestiune. 29. Ce resurse materiale se prevăd la indicatorul „Alte resurse interne” ale unităţii de producţie? 30. Cum se calculează necesarul de aprovizionat de la terţi furnizori, când şi cum se face corecţia acestuia? 31. Care sunt consecinţele economice nefavorabile determinate de neefectuarea corecţiei necesarului de aprovizionat la începutul perioadei de gestiune în funcţie de raportul în care se află stocul real evidenţiat prin inventar şi cel preliminat pentru momentul definit? 32. Care sunt componentele sistemului MRP de planificare a cererilor materiale ale unităţilor de producţie? 33. Ce cuprinde fişierul plan şi programe de fabricaţie? 34. Care este conţinutul fişei de consum şi la ce nivel prezintă acest document produsul de fabricat? 35. Prefiguraţi structura arbore a unui produs imaginar şi diagrama de execuţie. 36. Elaboraţi un exemplu de program de asigurare a resurselor materiale şi a componentelor care participă la obţinerea unui produs imaginar (datele facultative le stabiliţi personal). 37. Cum se prezintă orientativ un plan centralizator de aprovizionare a resurselor fundamentat după principiul specific sistemului MRP? 38. Care sunt modalităţile posibile pentru definirea cantităţii economice de comandăaprovizionare în contextul sistemului MRP? Prezentaţi un exemplu concret. 39. Ce reprezintă bilanţul material? 40. Care este forma sintetică orientativă de prezentare a conţinutului bilanţului material? 41. Cum se exprimă utilitatea bilanţului material? 42. Care sunt formele de prezentare a bilanţului material?

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Teste grilă 1. Etapa de elaborare propriu-zisă a nomenclatorului de materiale presupune următoarele momente de lucru: a) întocmirea listei centralizatoare a tuturor resurselor materiale necesare întreprinderii de producţie; b) restructurarea şi aranjarea articolelor de grupe, subgrupe, familii, clase etc.; c) strângerea purtătorilor de informaţii care servesc la definirea conţinutului nomenclatorului de materiale; d) codificarea materialelor incluse în nomenclator; e) nominalizarea furnizorilor pentru fiecare articol din nomenclator. Precizaţi textul considerat neadevărat. 2. Resursele materiale necesare unei unităţi economice de producţie se diferenţiază după următoarele criterii: a) importanţa pentru activitatea economică a întreprinderii; b) aria consumului; c) caracteristicile nevoilor de consum ale clienţilor; d) sursa de provenienţă; e) forma şi stadiul tehnic de prezentare. Precizaţi textul considerat neadevărat. 3. Resursele materiale necesare unei unităţi de producţie se diferenţiază după următoarele criterii: a) gradul de certitudine în asigurarea de pe piaţă; b) posibilităţile de substituire; c) operaţiile tehnice de prelucrare pe care le necesită; d) efortul financiar antrenat la cumpărare şi stocare; e) forma de aprovizionare. Precizaţi textul considerat neadevărat. 4. Obiectivele care se au în vedere la definirea conţinutului planului şi programelor de aprovizionare materială sunt: a) formarea unor stocuri minim necesare, care asigură o viteză de rotaţie accelerată a activelor circulante aferente; b) acoperirea completă şi complexă a cererilor de consum ale întreprinderii, cu resurse materiale de calitate;

Managementul aprovizionării c) elaborarea unor programe de aprovizionare fundamentate pe baza documentaţiei tehnice şi economice de execuţie a produselor; d) asigurarea resurselor materiale de la furnizorii care practică preţuri de vânzare avantajoase; e) asigurarea unui grad de certitudine ridicat în aprovizionarea materială pe termen lung. Precizaţi textul considerat neadevărat. 5. Realizarea obiectivelor care se au în vedere la elaborarea planului de aprovizionare se asigură prin următoarele modalităţi de acţiune: a) prospectarea pieţei din amonte în vederea depistării furnizorilor cu cele mai avantajoase condiţii de livrare; b) pregătirea minuţioasă a acţiunilor de negociere pentru a obţine preţuri avantajoase la achiziţia resurselor materiale; c) menţinerea stocurilor efective în limitele estimate; d) asigurarea unor condiţii raţionale de conservare a resurselor materiale pe timpul stocării; e) preocuparea continuă pentru concretizarea relaţiilor de colaborare cu furnizorii pe bază de contracte încheiate preponderent pe termen lung de timp. 6. Se dau elementele: -

Necesarul anual pentru consum este de 540.000 kg;

-

Materia primă se asigură la 15 zile;

-

Durata de comandă-aprovizionare este de 30 de zile.

Pe această bază: Necesarul total este de: 607.500 kg 540.000 kg 675.000 kg 607.500 kg 675.000 kg

a) b) c) d) e)

Stocul mediu de producţie este de: 56.250 kg 33.750 kg 45.000 kg 33.750 kg 56.250 kg

Nivelul suplimentar este de: 67.500 kg 22.500 kg 56.250 kg 67.500 kg 22.500 kg

7. Se dau următoarele elemente: -

Producţia de realizat este de 20.000 buc.;

-

Norma de consum este de 36kg/buc.;

-

Durata de comandă-aprovizionare este de 20 zile;

-

Materia primă se asigură la 15 zile.

În aceste condiţii:

a) b)

Necesarul total pentru consum este de: 790.000 kg 720.000 kg

Stocul mediu este de:

Nivelul suplimentar este de:

55.000 kg 33.000 kg

10.000 kg 40.000 kg

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice c) d) e)

790.000 kg 790.000 kg 720.000 kg

15.000 kg 55.000 kg 35.000 kg

10.000 kg 50.000 kg 50.000 kg

8. Se dau elementele: -

producţia de fabricat este de 72.000 buc.;

-

norma de consum este de 10kg/buc.;

-

intervalul mediu între două aprovizionări succesive este de 45 zile;

-

abaterea medie pătratică a producţiei lunare este de 10 zile; coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este de 1,20.

-

Pe baza acestor elemente: Necesarul total este de: 720.000 kg 834.000 kg 720.000 kg 834.000 kg 810.000 kg

a) b) c) d) e)

Stocul mediu de producţie este de: 57.000 kg 69.000 kg 69.000 kg 57.000 kg 45.000 kg

Stocul de siguranţă în zile este de: 10 zile 12 zile 10 zile 12 zile 24 zile

9. Se dau datele: -

valoarea producţiei de fabricat este de 500 milioane lei, din care 80% reprezintă producţia nominalizată în cadrul căreia se prevede execuţia a trei produse, în condiţiile din tabelul următor: Stoc producţie neterminată (buc)

-

Norma de consum (kg/buc) buc 20.000 10 buc 10.000 30 buc 42.250 20 materia primă se asigură lunar;

-

abaterea medie pătratică a producţiei lunare este de 10 zile;

Produsul A B C

-

U/M

Producţia de realizat

la început de an

la sfârşit de an

2.000 3.000 4.000

3.000 2.500 6.000

coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este de 1,20; stocul preliminat la început de an este de 50 de tone.

Pe baza acestor elemente:

a) b) c) d) e)

Necesarul de aprovizionat este de: 2.010 tone 1.800 tone 1.960 tone 2.010 tone 1.960 tone

Stocul de producţie minim în zile este de: 12 10 12 40 10

Managementul aprovizionării 10. Valoarea producţiei de realizat este de 2.000 mil.lei, din care 60% reprezintă producţie nominalizată, în cadrul căreia urmează a se fabrica produsele A, B, C în cantităţile de 50.000 buc., 30.000 buc. şi 40.000 buc. şi normele de consum de 2 kg/buc.; 1 kg/buc. şi 0,5 kg/buc.; -

Intervalul optim între livrări este de 40 zile;

-

Abaterea medie pătratică a producţiilor lunare este de 10 zile;

-

Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorilor este de 1,30; Stocul la început de an este de 40 tone; Resurse recuperabile prevăzute pentru colectare şi trecere în consumul intern al întreprinderii 15 tone.

În acest context::

a) b) c) d) e)

Necesarul de aprovizionat este de: 250 tone 268,43 tone 231,57 tone 268,43 tone 231,57 tone

Stocul minim în zile este de: 27,60 tone 36,57 tone 8,97 tone 8,97 tone 27,60 tone

11. Producţia de fabricat este cea prevăzută în tabelul următor: Producţia de fabricat Greutatea specifică (buc.) (kg/buc.) A 20.000 10 B 50.000 50 C 30.000 30 Procentul de regăsire a materialului bun turnat în necesarul global de şarjă este de 90%; Produsul

Fonta participă la obţinerea şarjei î proporţie de 70%. În aceste condiţii necesarul de fontă este: a = 4.571.628 kg. b = 2.857.162 kg. c = 2.800.000 kg. d = 4.628.571 kg. e = 4.671.826 kg 12. Se dau datele: -

producţia realizată în anul de bază este de 40.000 buc.; consumul efectiv de materie primă înregistrat pentru realizarea acestei producţii a fost de 800.000 kg; producţia estimată a se realiza în anul următor este de 50.000 buc.; procentul estimat de reducere a consumului de materie primă, ca urmare a unor măsuri tehnico-organizatorice este de 10%; intervalul optim între două aprovizionări succesive este de 10 zile;

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice -

durata de comandă-aprovizionare este de 12 zile.

Pe această bază:

a) b) c) d) e)

Stocul la sfârşit de an este de (tone): 55 25 30 55 25

Necesarul total pentru consum este de (tone): 955 925 930 945 920

Managementul aprovizionării

Aplicaţii practice rezolvate

1. O fabrică de confecţii bărbăteşti produce anual 200.000 costume, 1.000.000 pantaloni, 300.000 sacouri pentru care se foloseşte „stofă” de lână de tip i; consumurile specifice de stofă sunt, conform documentaţiei tehnice de execuţie, a planurilor (reţetelor) de croire de 4 ml pentru costum, 1,20 ml pentru pantaloni, 2,80 ml pentru sacou. Să se determine necesarul anual de consum (Npl) de stofă. Rezolvare Pentru calcul se foloseşte metoda directă, relaţia specifică fiind următoarea:

N pl = ∑ Q i × n ci

în care:

Qi = producţia de executat la produsul i; Nci = norma de consum de stofă pe unitatea de produs.

Deci, necesarul de consum de stofă din lână de tip i este de 2.840.000 ml: Npl = 200.000 x 4 + 1.000.000 x 1,20 + 300.000 x 2,80 = 2.840.000 ml

2. O întreprindere producătoare de accesorii şi piese de schimb pentru tractoare execută trei repere TS 101, TS 140, TS 125 din bare oţel rotund cu diametrul de 80 mm. Producţia de executat, consumurile normate şi situaţia producţiei neterminate se prezintă în tabelul 1. Tabelul 1 Stoc producţie neterminată –bucProducţie (Qi) Normă de consum Reper la sfârşit de an la început de an -buc(nci) - kg/buc.(Spnsf) (Spnî) TS 101 120.000 0,525 5000 4800 TS 140 350.000 0,120 10.000 11.000 TS 125 50.000 1,1 1300 1350 Să se determine necesarul de consum corectat în funcţie de situaţia producţiei neterminate. Rezolvare

N pl = ∑ Q i × n ci ± ∆N

în care ∆N reprezintă mutaţiile în nivelul necesarului de consum Npl determinate de modificările stocurilor de producţie neterminată, şi se calculează cu ajutorul relaţiei:

∆N = ∑ (S pns − S pni ) × n c Ca urmare: ∆ N = (4800-5000)x0,525 + (11.000-10.000)x0,120 + (1350-1300)x1,1 = 70 kg Npl = (120.000x0,525 + 350.000x0,120 + 50.000x1,1) + 70 = 160.070 kg 3. O fabrică de mobilă specializată în biblioteci şi dulapuri execută din stejar cinci modele de dulapuri: Armonia, Ambient, Extaz, Total, Vis. Situaţia privind producţia de executat, normele de consum şi stocurile de producţie neterminată se prezintă în tabelul 2.

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice Tabelul 2 Normă de Producţia Preţ de Stoc producţie neterminată consum de executat vânzare -mii uvProdus (nci) (Qi) (Pv) la început de an la sfârşit de an -buc-m3/buc.–uv/buc.Armonia 20.000 0,5 5000 13.000 18.000 Ambient 15.000 0,4 2500 1900 4000 Extaz 40.000 0,7 4000 8200 7000 Total 100.000 0,125 1200 15.000 14.500 Vis 10.000 0,6 7000 3000 5000 În baza datelor din tabelul 2 să se determine necesarul de consum corectat în funcţie de situaţia stocurilor de producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune. Rezolvare

N pl = ∑ Qi × n ci × (1 ± k )

în care k reprezintă coeficientul care exprimă modificarea stocurilor de producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune şi se calculează cu ajutorul relaţiei: n

∑ (S pnsi − S pnii )

k = i =1

Vpm

în care Vpm reprezintă valoarea producţiei marfă (care este suma produsului dintre Qi şi Pvi) respectiv de 487.500 mii uv în exemplul de faţă: Vpm = 20.000x5000 + 15.000x2500 + 40.000x4000 + 100.000x1200 + 10.000x7000 = = 487.500.000 uv = 487.500 mii uv Coeficientul k are valoarea de 0,015:

k= =

(18.000 − 13.000) + (4000 − 1900) + (7000 − 8200) + (14.500 − 15.000) + (5000 − 3000) 487.500

7400 = 0,015 487.500

iar necesarul de consum de stejar pentru executarea produselor în cantităţile amintite este de 63437,5 m3. Npl = (20.000x0,5+15.000x0,4+40.000x0,7+100.000x0,125+10.000x0,6)x(1+0,015) = = 63437,5 m3 4. O întreprindere producătoare de profile din aluminiu, utilizate pentru decoraţiuni interioare în spaţii comerciale, instituţii publice, birouri etc. a utilizat în anul de bază 600 tone lingouri din aluminiu, obţinând o producţie de 1.000.000.000 uv. Pentru noul an de plan estimează o producţie de 1.400.000.000 uv, în condiţiile reducerii consumului de lingouri din aluminiu cu 8% ca urmare a prevederii aplicării unor măsuri tehnico-organizatorice. În aceste condiţii să se determine necesarul de consum de lingouri de aluminiu. Rezolvare În acest sens, se foloseşte metoda coeficienţilor dinamici (a dinamicii) pentru care este specifică relaţia:

N pl = C r × k ×

100 − Pr 100

Managementul aprovizionării în care: Cr = consumul efectiv înregistrat în anul de bază pentru realizarea producţiei Q0; Pr = procent de reducere a consumului de materie primă, ca rezultat al măsurilor prevăzute pentru aplicare în acest sens; K = coeficient care exprimă modificarea volumului producţiei de executat în anul de plan (Qpl) faţă de cel realizat în anul de bază (Q0) şi se calculează cu ajutorul relaţiei:

k=

Q pl Q0

Aşadar, necesarul pentru consum va fi de 772,8 tone:

N pl = 600 ×

1.400.000.000 100 − 8 × = 772,8 to 1.000.000.000 100

5. O firmă specializată în turnarea de piese din aliaje neferoase şi-a propus, pentru următoarea perioadă de gestiune, realizarea unei producţii de 10.000.000 uv de piese turnate din bronz. La momentul elaborării planului de aprovizionare, doar 80% din producţie este nominalizată, în cadrul căreia urmează a se realiza cinci repere (piese) în cantităţile şi normele de consum precizate în tabelul 3. Tabelul 3 Producţie de Norma de Necesar de consum Piesă Nr. aferent producţiei - Reper de executat (Qni) consum (nci) crt. executat nominalizate (Nn) –kg-buc.-kg/buc.0 1 2 3 4 1 Capac pompă K2 100.000 0,5 50.000 2 300.000 0,75 225.000 Bucşă φ110 3 120.000 0,9 108.000 Bucşă φ120 4 300.000 1,0 300.000 Bucşă φ140 5 Capac pompă-KM3 50.000 0,25 12.500 Total X X 695.500 În baza acestor date, să se estimeze necesarul de consum de bronz, în viitorul an de plan. Rezolvare Pentru determinarea necesarului de consum se parcurg 4 etape: n

1. N n = ∑ Q i × n ci i −1

N 2. I gc = n × 1.000.000 Pn 3. N nm = I gc × Pnn

4. N pl = N n + N nn

în care:

Nn = necesar aferent producţiei nominalizate;

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Nnn = necesar aferent producţiei nenominalizate; Igc = indicele global de consum la 1 milion uv producţie marfă; Pn = valoarea producţiei nominalizate (exprimată în uv); Pnn = valoarea producţiei nenominalizate (în uv). 1. Nn=100.000x0,5+300.000x0,75+120.000x0,9+300.000x1+50.000x0,25=695.500 kg 2. I gc =

695 .500 × 1.000 .000 = 86937 ,5 kg / 1 mil.uv 8 .000 .000

86937,5 × 2.000.000 = 173.875 kg 1.000.000 4 . N pl = 695 . 500 + 173 . 875 = 869 . 375 kg 3. N nn =

6. O întreprindere producătoare de prefabricate din beton, specializată pe tubulatură urmează să producă în anul de plan: 1000 buc. tuburi cu o greutate brută de 600 kg/buc.; 50.000 buc. tuburi cu o greutate brută de 125 kg/buc.; 70.000 buc. tuburi cu o greutate brută de 50 kg/buc.; 20.000 buc. tuburi cu o greutate brută de 1000 kg/buc. Produsul finit bun se obţine în proporţie de 80%. Să se determine necesarul de ciment ştiind că acesta participă într-o proporţie de 33% la elaborarea betonului. Rezolvare Pentru determinarea necesarului de consum se parcurg 3 etape: n

1. M bt = ∑ Q i × g bi i =1

2. N gs =

M bt k

3. N pl = N gs × k i' în care:

Mbt = volumul de material bun turnat (produsul bun turnat); gb = greutatea brută (specifică) a unei piese; Ngs = necesar global de şarjă; k = procentul de obţinere a produsului finit bun; k’i = proporţia de participare a materialului „i” la obţinerea şarjei.

1. M bt = 1000 × 600 + 50.000 ×125 + 70.000 × 50 + 20.000 ×1000 = 30.350 tone 30.350 to 2. N gs = = 37937 ,5 tone 0,80 3 . N pl = 37937 ,5 to × 0 ,33 = 12519 ,375 tone de ciment 7. O fabrică de dulciuri a consumat în anul trecut, considerat an de bază, 150 tone de zahăr, obţinând o producţie de 800 milioane uv.

Managementul aprovizionării Pentru anul de plan, ca urmare a modernizărilor aduse liniilor de fabricaţie şi a îmbunătăţirii organizării producţiei şi a muncii, estimează o creştere a producţiei cu 20% şi o reducere a consumurilor cu 5%. Aprovizionarea cu zahăr se va face o dată pe lună. Abaterea absolută de la medie a cererilor lunare de consum, înregistrată în anul de bază, a fost de 4 tone. Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este 1,25. În momentul elaborării planului de aprovizionare, în depozitele unităţii există 17,5 tone de zahăr; până la sfârşitul perioadei curente (de bază) urmează să mai intre în unitate 25 tone de zahăr şi să se mai consume 37,5 tone. La începutul noului an de plan, prin inventar, se constată că stocul real de zahăr este de 4,5 tone. În baza datelor, să se determine necesarul de aprovizionat şi apoi să fie corectat cu situaţia de după inventar. Rezolvare Pentru rezolvare se apelează la conţinutul planului de aprovizionare care are următoarea formă (tabelul 4): Tabelul 4 Necesar Resurse - Stoc preliminat pentru începutul perioadei de plan (Spî) - Necesar pentru consum (Npl) - Stoc la sfârşitul perioadei de gestiune (Ssf) - Alte resurse interne (Ari) - Necesar de aprovizionat (Na) - Necesar total Nt = Npl + Ssf Spî + Ari + Na Etape de calcul: se determină necesarul de consum:

N pl = C r × k × -

100 − Pr 960 100 − 5 = 150 × × = 171 to 100 800 100

se determină stocul la sfârşitul perioadei de gestiune care este de fapt stocul de producţie maxim, format din stocul curent şi stocul de siguranţă, astfel:

Ssf = S cr + Ss 171 = 14,25 to Scr = I × cmz = 30 × 360 Ss = MAD × k = 4 × 1,25 = 5 to S sf = S p max = 14,25 + 5 = 19,25 to -

se defineşte necesarul total care este de 190,25 tone:

N t = N pl + Ssf = 171 + 19,25 = 190 ,25 to -

se calculează stocul preliminat pentru începutul perioadei de gestiune cu ajutorul relaţiei:

Spî = Sex + I – C

în care: Sex = stocul existent în depozitul unităţii consumatoare în momentul elaborării planului de aprovizionare; I = intrările de realizat până la sfârşitul anului curent (de bază); C = consumurile de înregistrat până la sfârşitul anului curent. Deci,

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice

Spî = 17,5 + 25 – 37,5 = 5 to

Necesarul de aprovizionat se obţine pornind de la relaţia de echilibru a planului de aprovizionare: NECESAR = RESURSE

Nt = Spî + Ari + Na Na = Nt – Spi - Ari Na = 190,25 – 5 – 0 = 182,25 to În cazul în care la începutul perioadei de gestiune apar diferenţe între stocul preliminat pentru momentul respectiv şi cel real stabilit pe bază de inventar, atunci se impune corecţia necesarului de aprovizionat cu diferenţa ∆Sî care se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

∆S = Srî - Spî

în care: ∆S = diferenţa între stocul fizic real şi cel preliminat pentru începutul perioadei de gestiune (anului de plan); Srî = stocul real stabilit prin inventar la început de an. Deci, ∆S = 4,5 – 5 = -0,5 to Se poate observa că, la inventar s-a constatat o lipsă de 0,5 tone de resursă materială ceea ce înseamnă că necesarul de aprovizionat va fi majorat cu această cantitate, astfel:

Nal = Na ± ∆S în care Nal reprezintă necesarul de aprovizionat corectat: Nal = 185,25 + 0,5 = 185,75 to

Managementul aprovizionării

Aplicaţii practice de rezolvat

1. O întreprindere de panificaţie produce zilnic 12000 pâini, 1000 cornuri, 1000 chifle şi 100 cozonaci. Timp de 8 zile pe an, în ajunul sărbătorilor de iarnă şi a celor pascale, se produce suplimentar 1000 cozonaci pe zi. Unitatea lucrează 300 de zile pe an. Normele pentru făină sunt:

-

pâine – 180 g/buc;

-

cornuri – 30 g/buc;

-

chifle – 40 g/buc;

-

cozonaci – 500 g/buc;

Întreprinderea estimează, pentru fiecare an următor, un consum suplimentar de 12300 kg făină pentru fabricaţia de colaci, turte, covrigi şi alte produse destinate satisfacerii unor comenzi previzibile din partea clienţilor pentru asemenea specialităţi. Intrările calendaristice şi cantitative de făină în depozitul întreprinderii se prezintă în tabelul 5. Tabelul 5 RESURSA MATERIALĂ: FĂINĂ Date 14.01 06.02 28.02 20.03 10.04 30.04 intrare/ 34 to 40 to 20 to 60 to 10 to 25 to Cantităţi 07.07 25.07 14.08 05.09 29.09 14.10 (Qef ) 5 to 15 to 45 to 30 to 20 to 10 to Intervalul înregistrat până la 14.01 a fost de 20 zile.

14.05 15 to 04,11 15 to

06.06 35 to 30.11 35 to

30.06 20to 16.12 25 to

În momentul elaborării planului de aprovizionare în depozit existau 15 tone de făină, iar, până la sfârşitul anului curent urmează să mai intre în depozitul întreprinderii încă 75 de tone şi să se mai consume 88 de tone. La începutul anului următor, pe bază de inventar, se constată că stocul fizic de făină din depozit este zero. Să se întocmească programul de aprovizionare în condiţiile în care costul stocări este de 66,31% faţă de valoarea stocului mediu, iar cheltuielile de lansare a unei comenzi de aprovizionare sunt de 40 uv. Preţul de achiziţie al făinii este de 100 uv. pe tonă. În raport cu situaţia care rezultă pe baza datelor de mai sus furnizorul oferă o reducere de 2% pentru achiziţionarea unei cantităţi minime de 100 de tone la o livrare (comandă). Având în vedere o asemenea ofertă, se va evidenţia dacă aceasta este mai economică faţă de varianta de lot optim stabilit prin modelul economico – matematic aplicabil în funcţie de datele iniţiale precizate în aplicaţia de faţă.

2. O fabrică de ciocolată a realizat în anul de bază o producţie de 100000000 uv pe următoarele structuri:

-

Tablete de ciocolată 25 g – 1500000;

-

Tablete de ciocolată 100 g – 1000000;

-

Tablete de ciocolată 200 g – 3000000;

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice Ciocolată menaj

-

- 1000000

Produsul finit bun se obţine într-o proporţie de 28% şi se asigură decadal. Cererile lunare de consum în anul de bază se prezintă în tabelul 6. Tabelul 6 Luna Cererea –kg-

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

18000

20000

14000

24000

10000

30000

12000

16000

17000

19000

40000

Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului de cacao este 1,32. În momentul elaborări planului de aprovizionare, în depozit existau 8 tone de cacao. Analiza programului de asigurare pentru anul curent arată că, întreprinderea urmează să mai primească de la furnizori 21 de tone de materie primă – ca livrări normale, 3 tone – livrări restante şi 10 tone – livrări suplimentare; de asemenea, până la încheierea anului curent, conform programelor de fabricaţie, a noilor comenzi primite de la clienţi (a căror onorare este acceptată) se va mai consuma 42 de tone materie primă, din care 10 tone reprezintă consum suplimentar. La inventarul efectuat la începutul noului an se constată că stocul fizic din depozit este zero. Pe această bază de date, se cere elaborarea planului de aprovizionare pentru următoarea perioadă de gestiune, cu efectuarea corecţiei necesare la început de an.

3. O fabrică producătoare de chipsuri a produs în anul de bază 2400000 pungi de 125 g cu cartofi prăjiţi în diferite arome pentru care a consumat 480 tone materie primă. Pentru următorul an îşi propune realizarea a 3600000 pungi de 125 g cu acelaşi produs. Ca urmare a perfecţionărilor de ordin tehnic şi tehnologic s-au creat condiţii atât pentru obţinerea unor producţii suplimentare, cât şi pentru diminuarea consumului de materie primă (cartofi) cu 5 la sută. Producţiile lunare în anul de bază sunt prezentate în tabelul 7. Tabelul 7 Luna 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Producţia 100 220 240 180 210 250 300 320 150 130 100 200 -mii pungiÎn medie, pe lună se lucrează 21 de zile. Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului este de 1,24. Aprovizionarea resursei materiale se face de două ori pe lună (ritm stabilit prin negociere cu furnizorii selectaţi). În momentul elaborării planului de aprovizionare, în depozitele firmei există 24 de tone de cartofi, urmând ca, până la sfârşitul anului, întreprinderea să mai primească de la furnizor 40 de tone şi să mai consume 50 tone. La începutul noului an de plan, pe baza de inventar, se constată că stocul fizic real de materie primă este de 18,5 tone. Să se calculeze necesarul de aprovizionat corectat şi să se precizeze stocul de producţie fizic şi în zile, pe nivelele semnificative de formare; se va face şi reprezentarea grafică de dinamică a acestui tip de stoc.

Managementul aprovizionării

4. Un fabricant de articole de cauciuc a realizat în anul de bază o producţie marfă de 100000000 uv; pentru următoarea perioadă de gestiune prevede realizarea unei producţii marfă de 140000000 uv, în cadrul căreia, la momentul elaborării planului de aprovizionare erau nominalizate pentru fabricaţie, pe baza contractelor încheiate, a comenzilor primite de la clienţi (care au fost şi acceptate pentru onorare), produsele specificate în tabelul 8. Tabelul 8 Norme de consum de cauciuc (kg/buc)

Reper

Unitate de măsură (UM)

Volum producţie - Qpl

Preţul unitar de vânzare negociat Pv(uv/buc)

Saltele plaje

Buc

100000 buc.

208 uv/buc.

2,750 kg/buc

Cizme

Perechi

300000 buc.

100 uv/buc.

0,700 kg/buc

Pelerine ploaie

Buc

50000 buc.

180 uv/buc.

1,250 kg/buc

Sandale

Perechi

200000 buc.

50 uv/buc.

0, 200 kg/buc

Labe Perechi 25000 buc. 120 uv/buc. 0,500 kg/buc scafandru Aprovizionarea materiei prime se va face, aşa cum s-a stabilit cu furnizorul, la 45 de zile, durata de comandă aprovizionare fiind de 10 zile. La momentul elaborării planului de aprovizionare în depozitul întreprinderii există 80 de tone de cauciuc; până la sfârşitul anului curent unitatea economică urmează să mai primească 207 tone de materie primă (cauciuc) şi să consume 241 de tone. Stocul fizic real stabilit prin inventar la începutul următoarei perioade de gestiune (anului de plan)este de 46 tone. Să se întocmească programul de aprovizionare, cu efectuarea corecţiei necesare la început de an, cunoscând că lansarea unei comenzi de aprovizionare costă 141,10 uv, cheltuielile de stocare sunt de 25 uv pe tonă şi an. Cheltuielile de penurie (suplimentare, aferentei lipsei de resursă în stoc) sunt de 50 ori mai mari decât cele de stocare; preţul de achiziţie al unei tone de cauciuc natural este de 1500 uv.

5. O întreprindere specializată în realizarea de mobilier, pentru grădină şi case de vacanţă, din cherestea de brad şi-a propus pentru anul următor realizarea unei producţii de 500000000 uv. În momentul elaborării planului de aprovizionare erau încheiate contracte comerciale şi primite comenzi ferme pentru şase categorii de produse – nominalizate, pe condiţiile de execuţie, în cadrul tabelului 9. Tabelului 9 Denumire produs

Producţia de fabricat (buc)

Norma de consum (uv/buc)

Preţ de vânzare negociat (uv/buc)

MASĂ

35000

0,50

800

Stoc producţie neterminată –bucLa început de an 200

La sfârşit de an 600

Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unităţilor economice GRĂDINIŢĂ SCAUNE PLIANTE ŞEZLONGURI BALANSOAR GRĂDINĂ MASĂ TERASĂ MASĂ BERĂRIE

210000

0,10

100

5000

8000

100000

0,25

575

7000

4000

50000

0,98

2430

1000

900

50000

0,35

1000

800

750

10000

1,20

2200

125

475

În anul de bază s-au înregistrat următoarele intrări calendaristice şi cantitative de cherestea de brad: 30.01-20000 m3; 10.03-15000 m3; 04.04-21000 m3; 05.06-12000 m3; 25.09-18000 m3; 15.11-22000 m3. Intervalul efectiv înregistrat până la 30.01 a fost de 42 de zile. Consumurile lunare înregistrate în anul de bază sunt prezentate în tabelul 10. Tabelul 10 Luna

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

Cerere –m 3 -

9000

7000

8000

8500

7200

9300

6000

8400

10600

9200

10000

14800

Coeficientul de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorului de cherestea de brad este de 1,36. Pentru a fi trecută în prelucrare, cheresteaua de brad trebuie supusă unui proces de condiţionare care durează 21 de zile. În momentul elaborări planului de aprovizionare în depozite firmei existau 2300 m3 de cherestea de brad; până sfârşitul anului curent, întreprinderea urmează să mai primească 30000 m 3 şi să mai consume 29300 m3 de cherestea de brad. Anual se pot recupera 100 m3 cherestea de brad sub formă de capete, fâşii nemultiple care se folosesc în continuare în consumul intern al întreprinderii pentru fabricaţia unor componente de mobilier de dimensiuni mai mici. Stocul fizic real de cherestea, constatat la inventariere efectuată la începutul următorului an de plan, este de 2950 m 3 cherestea de brad. Lansarea unei comenzi de aprovizionare costă 200 uv, cheltuielile cu stocarea unui m3 de cherestea fiind de 0,025 uv pe zi. Pentru achiziţionarea unei cantităţi duble faţă de lotul optim stabilit pe baza datelor de mai sus, furnizorul oferă o reducere de 2 la sută la preţul de vânzare practicat, care este de 200 uv/m3. Pe baza datelor şi informaţiilor de sus, să se întocmească programul optim de aprovizionare pentru anul următor şi să se asigure corecţia necesară la începutul acestuia. Se va face şi reprezentarea grafică de dinamică a stocului de producţie pe nivele de formare.