Cap2 Evolutia Istorica A Sociologiei

2 EVOLUŢIA ISTORICĂ A SOCIOLOGIEI Apărută la mijlocul secolului al XIX-lea, sociologia, ca orice ştiinţă nou creată, s-a străduit să-şi afirme, cu vigoare, autonomia domeniului de cercetare. Până la apariţia sociologiei, în operele filosofilor, politologilor, istoricilor se întâlnesc idei cu privire la diferite aspecte ale societăţii. Dar acestea nu aveau obiectivitatea şi rigoarea caracteristice unei ştiinţe speciale.

2.1 Auguste Comte, fondatorul sociologiei Prin lucrările „Cursul de filosofie pozitivă” (1830-1824) şi „Sistemul de politică pozitivă sau Tratatul de sociologie – care instituie religia umanităţii” (1851-1854), A. Comte (1798-1857) a oferit sociologiei un statut bine precizat în sistemul ştiinţelor. Noua ştiinţă dispunea de o metodă de cercetare adecvată (pozitivă). Rezultatele cercetării urmau să fie folosite în reorganizarea vieţii sociale, permiţând elaborarea unor proiecte de reformă. Termenul „pozitivă” din titulatura lucrărilor sale evidenţiază faptul că, în epoca în care scria A. Comte, spiritul uman se afla în faza pozitivă, adică ştiinţifică. Comte consideră că a descoperit o lege fundamentală – legea celor trei faze sau stări. Acestei legi i se supune dezvoltarea intelectuală a omenirii. În cursul dezvoltării sale, spiritul uman foloseşte, succesiv, trei moduri de a filosofa, trei metode. Spiritul uman va trece prin trei faze succesive, elaborând trei sisteme de concepere a ansamblului fenomenelor. Aceste trei faze sunt: teologică, metafizică şi pozitivă (ştiinţifică). În faza teologică, spiritul uman caută să afle natura intimă a lucrurilor, să obţină cunoştinţe absolute. Se consideră că fenomenele sunt produse de cauze supranaturale. În faza metafizică, locul forţelor supranaturale este luat de entităţi sau abstracţii. Entităţile sunt cele care produc fenomenele. Pentru a explica un fenomen este necesar să i se găsească entitatea corespunzătoare. Aceste faze preştiinţice vor fi înlocuite cu faza pozitivă. În această fază, spiritul uman va folosi raţionamentul şi observaţia, cu ajutorul cărora va descoperi legile efective ale fenomenelor, adică „relaţiilor lor invariabile de succesiune şi de asemănare” 1 . Fiecare dintre aceste trei sisteme de explicaţie a lumii caută să reducă multitudinea tendinţelor la o concepţie unitară. Astfel, sistemul teologic recurge la ideea monoteismului, sistemul metafizic la ideea de „natură”. Prin aceste încercări s-ar ajunge la o stare de perfecţiune. Sistemul pozitiv ar atinge perfecţiunea atunci când ar putea considera fenomenele observate ca fiind aspecte particulare ale unui fenomen general. A. Comte realizează o clasificare a ştiinţelor fundamentale plecând de la fenomenele observabile naturale şi sociale. Acestor fenomene naturale – astronomice, fizice, chimice, fiziologice – le corespund ştiinţele: matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia, iar fenomenelor sociale – sociologia. Fiecare ştiinţă are legile sale proprii, dar se bazează şi pe legile ştiinţelor anterioare. Sociologia se află pe treapta superioară în ierarhia ştiinţelor, bazându-se pe legile celorlalte ştiinţe. Sociologia este definită ca fiind studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale. Asemenea fizicii, sociologiei îi sunt specifice două secţiuni: statica şi dinamica, susţine Comte. Statica studiază structura societăţii, legile statice, condiţiile de echilibru. Este o teorie a ordinii sociale. Dinamica studiază modul în care se modifică societatea, precum şi legile dezvoltării progresive a omenirii. 2 Statica studiază individul, familia şi societatea. Comte consideră că unitatea elementară a societăţii este familia, cu alte cuvinte grupul şi nu individul. Individul nu este „un Robinson” şi se caracterizează prin sociabilitate, prin înclinaţia naturală spre viaţa în comun. Familia are un rol important în socializarea copilului, în obişnuirea lui cu disciplina şi ordinea. Acceptarea autorităţii paterne constituie o premisă a manifestării respectului faţă de autoritatea politică. Solidaritatea din familie se extrapolează în societate, generând perpetuarea socială. Solidaritatea succesivă a generaţiilor sociale, conştientizată de individ, îi permite înţelegerea faptului că ansamblul instituţiilor şi moravurilor „tind să lege amintirile trecutului de speranţele viitorului” 3 . Statica studiază societatea din perspectiva diviziunii muncii, specializării şi cooperării sociale. Deşi nu foloseşte conceptele de status şi rol, apărute în sociologie mult mai târziu, Comte se referă la conţinutul acestora fără a le numi. Conform diviziunii sociale manifestate în societate, fiecare individ este antrenat într-

o activitate în care se obiectivează calităţile sale înnăscute, instrucţia şi educaţia primite. Între indivizi se manifestă cooperarea socială prin care se dezvoltă înclinaţiile lor sociale, respectul faţă de ceilalţi, formânduse, totodată, şi conştiinţa propriului rol social. Conducerea politică decurge din cerinţele naturale ale societăţii, este de părere Comte. Specializarea are neajunsul de a-l face pe individ să se gândească doar la interesul său particular. Raportul dintre interesul particular şi interesul public i se pare individului foarte vag. În societate se poate manifesta un proces dispersiv care dăunează armoniei sociale şi progresului. Conducerea politică are rolul de a restabili şi menţine spiritul de ansamblu, neutralizând procesul dispersiv. 4 În societate există clase sociale ierarhizate, inegalitate, subordonare. Toate acestea derivă din natura umană şi din natura societăţii. Egalitatea politică a oamenilor i se pare lui Comte a fi o dogmă. „Oamenii nu sunt nici egali, nici măcar echivalenţi, deci nu pot pretinde egalitate decât într-o singură privinţă: în dreptul la o liberă dezvoltare normală a activităţii personale, cu condiţia să fie şi aceasta convenabil dirijată.” 5 Dinamica socială evidenţiază faptul că progresul civilizaţiei reprezintă o afirmare continuă a facultăţilor intelectuale, raţionale. Istoria societăţii este dominată de istoria spiritului, afirmă Comte. Factorul intelectual determină structura socială, instituţiile, organizarea, acţiunile şi comportamentele oamenilor. Comte consideră că, în orice societate, există un grup de indivizi înzestraţi cu capacitatea de a deţine ideile dominante la momentul respectiv, de a le prelucra, interpreta şi transmite în rândul maselor. Deşi nu foloseşte conceptul de elită, Comte arată că aceste spirite îndeplinesc o funcţie conducătoare în societate. Totuşi această elită deţine doar puterea speculativă, în timp ce există o altă clasă ce deţine puterea politică efectivă. Participarea maselor la conducerea societăţii este considerată de Comte o utopie primejdioasă. „Numai călăuzirea prin idei şi prin deţinătorii cei mai apţi ai ideilor poate constitui o garanţie pentru interesul societăţii.” 6 Comte este convins că „politica va fi aplicarea practică a sociologiei”, va presupune cunoaşterea legilor sociale. O astfel de situaţie „va restabili disciplina intelectuală în locul anarhiei şi va înlocui arbitrarul, şarlatania, interesul personal, printr-o conducere ştiinţifică şi regeneratoare, ierarhia conducătorilor având în fruntea ei pe deţinătorii celor mai largi concepţii de ansamblu, pe spiritele filosofice pozitive.” 7 Acest deziderat este o replică la starea jalnică în care se afla societatea în vremea sa, când: „Orice om care ştie să ţină în mână un condei, oricare i-ar fi de altfel antecedentele intelectuale, poate aspira azi, fie prin presă, fie prin tribuna metafizică, să guverneze spiritual o societate care nu-i impune nici o condiţie raţională sau morală. Calităţile pur secundare care nu pot îndeplini nici adevăratele funcţiuni utilitare şi nici pe cele morale, calităţi cum e de pildă simplul dar de a se exprima prin scris sau prin viu grai capătă o preponderenţă monstruoasă: expresia tinde să detroneze concepţia. De aceea epoca noastră (a lui A. Comte) devine epoca declamatorilor şi a softiştilor. Luptele iau astfel direcţii şi aspecte morbide, primejdioase: în loc de cooperarea maselor lucrătoare cu şefii lor în vederea ameliorării generale, clasele sociale sunt aţâţate unele contra altora, pentru profitul exclusiv al politicienilor. 8 Într-o perioadă în care începea să se contureze teoria luptei de clasă, prezentată peste câţiva ani (1848) în Manifestul Partidului Comunist, lucrare aparţinând lui Marx şi Engels, A. Comte susţinea ideea solidarităţii şi încrederii sociale. Considerat întemeietor al solidarismului, A. Comte se pronunţa atât împotriva individualismului liberal, cât şi a colectivismului socialist. Concepţia sa referitoare la ordine, la echilibru social conţinea ideea că muncitorii şi proprietarii îndeplinesc fiecare o funcţie socială specifică necesară dezvoltării armonioase, normale a societăţii.

2.2 Contribuţii remarcabile la constituirea sociologiei Preocupat de fundamentarea ştiinţifică a sociologiei, E. Durkheim (1858 – 1917) arată că aceasta se bazează pe un determinism imanent al faptelor sociale. “Cauza determinantă a unui fapt social trebuie să fie căutată printre faptele sociale antecedente” 9 , afirma el. Socialul se explică, aşadar, nu prin legile naturale ale altor ştiinţe, ci prin socialul însuşi. Definite ca “moduri de a lucra, de a gândi şi de a simţi” 10 , faptele sociale au caracteristica de a exista în afara conştiinţelor individuale. Ele au, în acelaşi timp, o putere imperativă şi coercitivă, impunându-se individului, cu sau fără voia lui. Construcţia unei ştiinţe presupune atât elaborarea unei teorii, cât şi definirea unei metode adecvate. Conştient că, până la el, “sociologii nu s-au preocupat aproape deloc să caracterizeze şi să definească metoda pe care o aplică în studiul faptelor sociale” 11 , Durkeim dedică acestei problematici o carte specială, “Regulile metodei sociologice”. Durkheim consideră sociologia ca un ansamblu de ştiinţe particulare care studiază faptele sociale şi instituţiile. El stabileşte ca diviziuni ale sociologiei: morfologia socială, fiziologia socială şi sociologia generală.

Morfologia socială studiază forma exterioară şi materială a societăţii. Privită sub acest aspect, societatea apare ca fiind formată “dintr-o masă a populaţiei, de o anumită densitate, dispusă pe un teritoriu de un anumit fel, dispersată în sate sau concentrată în oraşe, etc.; ea ocupă un teritoriu mai mult sau mai puţin întins, situat într-un mod sau altul în raport cu mările şi teritoriile vecine, brăzdat mai mult sau mai puţin de cursurile de apă, de căile de comunicaţie de toate felurile care pun locuitorii în raporturi mai slabe sau mai strânse” 12 . Dimensiunile şi configuraţia teritoriului, compoziţia populaţiei sunt factori importanţi ai vieţii sociale şi trebuie studiaţi. Dar morfologia socială nu este o ştiinţă descriptivă, ci una explicativă. Ea va cerceta de ce populaţia se concentrează mai mult într-un loc decât în altul, ce face ca ea să fie mai ales urbană sau mai ales rurală, care sunt cauzele care determină dezvoltarea marilor oraşe sau împiedică acest proces. Fiziologia socială studiază manifestările vitale ale societăţii. Deoarece fenomenele sociale de ordin fiziologic sunt foarte variate, componentele fiziologiei sociale vor fi multiple. Durkheim arată, într-o primă etapă, că acestea sunt: sociologia religioasă, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia economică, sociologia lingvistică şi sociologia estetică. Ulterior, el adaugă acestei enumerări sociologia domestică şi matrimonială, sociologia tehnologică şi sociologia politică. S-ar putea menţiona şi sociologia pedagogică, pe care el nu a amintit-o, dar a cultivat-o, catedra sa, la Universitatea din Bordeaux, numindu-se “Ştiinţă Socială şi Pedagogie” 13 . Sociologia religioasă studiază credinţele, practicile religioase ale unei colectivităţi, precum şi formarea, evoluţia şi impactul social al instituţiilor religioase. Sociologia morală are ca obiect ideile, regulile morale. Ea studiază modul în care societatea impune norme de conduită şi apreciere. Sociologia juridică analizează normele şi instituţiile juridice. Durkheim consideră că ideile morale sunt sufletul dreptului. Ceea ce dă autoritate unui cod juridic este idealul moral pe care-l traduce în formule precise. Durkheim nu dezvoltă problematica sociologiei lingvistice şi a sociologiei estetice. El evidenţiază faptul că unii cercetători au început studiul sociologic al limbajului. Limbajul, spune el, este un element caracteristic al fizionomiei societăţilor. Referitor la sociologia estetică, Durkheim arată că fiecare artist îşi lasă propria sa marcă asupra operelor create. Dar, acestea, elaborate în acelaşi mediu social, în aceeaşi epocă exprimă, în forme diverse, acelaşi ideal care se află într-un raport strâns cu temperamentul grupurilor sociale cărora li se adresează. 14 Sociologia domestică şi matrimonială este numită, astăzi, sociologia familiei. Ca să existe familie, spune Durkheim „nu este necesar să fie convieţuire şi nici nu este suficient să fie consangvinitate. Mai trebuie să existe drepturi şi datorii sancţionate de societate şi care unesc pe membrii din care e compusă familia. Cu alte cuvinte, familia există numai întrucât e o instituţie socială, totodată juridică şi morală, aşezată sub supravegherea colectivităţii ambiante.” 15 Referitor la sociologia tehnologică, Durkheim afirmă că aceasta este încă în stadiu de deziderat. El arată că diversele instrumente pe care le folosesc oamenii sunt produsul activităţii colective. Între aceste unelte şi natura societăţilor care le utilizează se află anumite raporturi. Determinarea acestor raporturi reprezintă o problemă a sociologiei tehnologice. 16 Sociologia politică studiază suveranitatea ca instituţie, ca mod de organizare şi conducere a societăţii. Sociologia generală este “o ştiinţă sintetică, străduindu-se să adune concluziile generale care se degajă din sociologiile particulare. Oricât de deosebite ar fi unele de altele, diversele clase de fapte sociale nu sunt decât speciile aceluiaşi gen. Obiectul sociologiei generale constă în a cerceta “prin ce se face unitatea genului, prin ce se caracterizează faptul social in abstracto şi dacă există cumva legi cu totul generale, cărora feluritele legi stabilite de ramurile speciale nu le-ar fi decât forme particulare” 17 . Cercetările de epistemologie sociologică îl determină, aşadar, pe Durkheim să afirme că există atâtea ramuri ale sociologiei câte specii diferite ale faptelor sociale există. Valoroasele sale idei cu privire la obiectul sociologiei economice sunt expuse în studiul “Sociologia şi ştiinţele sociale”, în articolul “Sociologia şi domeniul său ştiinţific”, în lucrarea “Regulile metodei sociologice”, precum şi într-o intervenţie la o şedinţă a “Societăţii de Economie Politică”. În acelaşi timp, revista “L’ Année sociologique”, fondată de Durkheim, cuprinde o secţiune intitulată “Sociologie économique”, în care se publică articole şi recenzii ale unor cărţi de economie politică şi sociologie economică 18 . Prezentarea componenţei secţiunii “Sociologie economică” este ilustrativă pentru evidenţierea concepţiei lui Durkheim referitoare la problematica acestei discipline sociologice. Sunt prezentate şi publicate în revistă: studii generale, tratate; sisteme economice; feluri de producţie; regimuri de producţie; forme de producţie; valoare, preţ, monedă, clase economice; instituţii ale repartiţiei; relaţii între fenomenele economice; economii speciale. Sociologia economică studiază, după părerea lui Durkheim, “instituţiile relative la producţia de bunuri (servaj, fermaj, regim corporativ, întreprinderi patronale, regim cooperativ, producţie de fabrică, de

manufactură, producţie la domiciliu), instituţiile relative la schimb (organizaţii comerciale, pieţe, burse), instituţii relative la distribuţie (rentă, interese, salariu)” 19 . Durkheim recunoaşte că faptele economice sunt studiate de economia politică. Dar el consideră că economia politică este un studiu hibrid, intermediar între artă şi ştiinţă, fiind mai puţin preocupată să observe viaţa industrială şi comercială, aşa cum este sau cum a fost, pentru a cunoaşte şi a determina legile şi mult mai ocupată de a o reconstrui aşa cum trebuie să fie 20 . El arată că economiştii au o foarte slabă idee despre faptul că realitatea economică se impune observatorului ca o realitate fizică, supusă aceleiaşi necesităţi şi că, prin urmare, ştiinţa trebuie făcută într-o manieră speculativă înainte de a întreprinde o reformare a realităţii. Durkheim le reproşează economiştilor că privesc faptele pe care le studiază ca pe un tot independent care poate fi explicat prin el însuşi. Dar, în realitate, “funcţiile economice sunt funcţii sociale, solidare altor funcţii colective; şi ele devin inexplicabile când sunt abstrase violent din cele din urmă 21 . El consideră că, devenind o ramură a sociologiei, ştiinţa economică va fi, în mod natural, scoasă din această izolare şi, în plus, va accepta şi ideea determinismului ştiinţific. Durkheim spune că nu-şi propune doar schimbarea unei etichete cu alta, ci urmăreşte transformarea spiritului de care este animată noua ştiinţă (sociologia economică) şi a metodei pe care o practică. Consider că fundamentarea obiectului unei noi ştiinţe (sociologia economică) nu trebuie să se realizeze prin “desfiinţarea” altei ştiinţe (economia politică). Ambele ştiinţe pot coexista, studiind aceeaşi realitate economică din perspective diferite. Istoria ştiinţei din secolul al XX-lea evidenţiază faptul că economia politică s-a dezvoltat, dovedindu-şi viabilitatea, pe când sociologia economică este încă în faza de constituire. Durkheim critică sociologia şi economia politică din timpul sau, din perspectiva regulii fundamentale a metodei sociologice şi anume aceea “de a considera faptele sociale ca lucruri” 22 . Atât Comte, cât şi Spencer, spune Durkheim, au analizat concepte şi nu lucruri. Comte a considerat că obiectul principal al sociologiei este progresul omenirii în timp. Prin aceasta, Comte a dat sociologiei, ca obiect, un concept care nu avea nimic cu adevărat sociologic, ci reprezenta noţiunea pe care o folosea el pentru a desemna dezvoltarea istoriei 23 . Spencer consideră că obiectul sociologiei este societatea caracterizată, pe lângă juxtapunere, şi prin cooperare, deoarece numai prin aceasta, unirea indivizilor devine o societate propriu-zisă. 24 Şi Spencer oferă ca obiect sociologiei nu societatea, ci ideea pe care el şi-o face despre aceasta. “A proceda astfel, spune Durkheim, înseamnă a rămâne la o analiză ideologică, adică în loc de a observa lucrurile, de a le descrie, de a le compara, ne mulţumim a ne da seama de ideile noastre, analizându-le şi combinându-le” 25 . Durkheim arată că în ramurile speciale ale sociologiei, printre care morala şi economia politică (adică sociologia morală şi sociologia economică), acest caracter ideologic este şi mai evident. După Stuart Mill, economia politică are ca obiect faptele sociale care se produc, în principal şi exclusiv, în vederea câştigării bogăţiilor. Dar, spune Durkheim, nimic nu ne asigură dinainte “că ar exista o sferă a activităţii sociale în care dorinţa de bogăţie joacă în realitate acest rol precumpănitor” 26 . Obiectul economiei politice, înţeles în felul acesta, nu este format din realităţi observabile, ci din concepţii ale spiritului, adică din fapte concepute într-un anume fel de economist. Durkheim consideră că în economia politică partea de investigaţie ştiinţifică este foarte restrânsă, fiind preponderentă partea de artă. În cercetările economiştilor cel mai mare loc îl ocupă “problema de a şti dacă societatea trebuie să fie organizată după concepţiile individualiştilor sau după cele ale socialiştilor; dacă este mai bine ca statul să intervină în raporturile industriale şi comerciale sau să le lase cu totul la iniţiativa particulară; dacă sistemul monetar trebuie să fie monometalismul sau bimetalismul. Legile propriu-zise sunt puţin numeroase; chiar cele pe care avem obiceiul să le numim astfel nu merită îndeobşte această calificare, întrucât nu sunt decât maxime de acţiune, precepte practice deghizate” 27 . Exemplificând cu legea cererii şi ofertei, Durkheim arată că aceasta nu a fost niciodată stabilită inductiv, ca expresie a realităţii economice. Singurul lucru care s-a făcut a fost “demonstraţia dialectică după care indivizii trebuie să procedeze astfel dacă îşi înţeleg bine interesele; că orice alt mod de a lucra le-ar fi păgubitor şi ar implica din partea celor ce l-ar urma o adevărată aberaţie logică. Este logic ca industriile cele mai productive să fie cele mai căutate; ca deţinătorii produselor celor mai solicitate şi mai rare să le vândă la preţul cel mai mare. Dar această necesitate, în întregime logică, nu seamănă deloc cu aceea a adevăratelor legi ale naturii. Acestea exprimă raporturile după care faptele se înlănţuiesc efectiv, nu modul în care este bine să se înlănţuiască” 28 . Legile economiei politice sunt de fapt, spune Durkheim, nişte sfaturi de înţelepciune practică. Aceste neajunsuri vor fi îndepărtate prin reconstrucţia sociologiei generale şi a sociologiei economice, este de părere Durkheim. Celor care considerau economia politică o ştiinţă fundamentală, care poate servi ca punct de plecare în constituirea altor ştiinţe sociologice, Durkheim le arată că bogăţiile ca obiect al economiei politice sunt lucruri doar în aparenţă obiective, independente de opinie. El exprimă ideea că faptele economice sunt

probleme de opinie. Prin aceasta, Durkheim, voia să sublinieze că valoarea lucrurilor depinde nu numai de proprietăţile lor obiective, ci şi de părerea pe care oamenii şi-o fac despre lucruri. La rândul său, părerea oamenilor despre lucruri este determinată de proprietăţile intrinseci ale acestora, cât şi de alte influenţe. “Să interzică opinia religioasă o anumită băutură (vinul), o anumită carne (de porc), şi iată că vinul şi porcul pierd, în întregime sau în parte, valoarea lor de schimb. De asemenea, schimbările de opinie, de gust dau valoare unei anumite stofe sau unei anumite pietre preţioase mai mult decât alteia, unui anumit mobilier, unui anumit stil mai mult decât altuia” 29 . Durkheim exemplifică şi prin mărimea salariului, care nu depinde numai de raportul dintre cerere şi ofertă, ci şi de anumite concepţii morale. Salariul poate creşte sau scădea în funcţie de ideea pe care oamenii şi-o fac în legătură cu bunăstarea minimă pe care o poate revendica o fiinţă umană. Acest etalon este fixat în fiecare epocă de opinie. De asemenea, anumite forme de producţie au tendinţa de a se generaliza nu din cauza productivităţii lor, ci datorită unor virtuţi morale atribuite de opinie (cooperaţia, spre exemplu). Durkheim menţiona că influenţa opiniilor morale, religioase, estetice asupra opiniei economice poate avea repercusiuni asupra producerii bunurilor într-o cantitate mai mare sau mai mică. În acelaşi timp, el se referă şi la influenţa factorilor economici asupra altor fapte sociale. Ei afectează profund modul în care este distribuită populaţia, densitatea ei, forma grupărilor omeneşti şi, prin aceasta, ei exercită o influenţă profundă asupra diferitelor stări ale opiniei 30 . Prin faptul că unele fenomene economice sunt dependente de opinie, economia politică îşi pierde preponderenţa şi întâietatea faţă de alte ştiinţe sociale, crede Durkheim. Opiniile se elaborează în cadrul grupurilor sociale şi depind, în parte, de specificul acestora. Opinia diferă în cadrul populaţiilor aglomerate şi a celor dispersate, în oraşe şi în sate, în marile şi în micile oraşe. Ideile se schimbă după cum societatea este densă sau nu, numeroasă sau nu, după cum căile de comunicaţie şi transport sunt sau nu numeroase şi rapide. Acestor idei, prezentate de Durkheim la dezbaterea Societăţii de Economie Politică, li s-au adus obiecţii. E. Villey arăta că, într-adevăr, opinia are o mare influenţă asupra condiţiilor pieţei care acţionează asupra valorii, dar ea nu determină valoarea, aceasta fiind determinată de legi naturale riguroase. Astfel, carnea de porc poate fi depreciată în unele ţări cu populaţie evreiască sau peştele se poate vinde mai scump, vinerea, în ţările catolice, dar există întotdeauna legea cererii şi a ofertei, complet independentă de opinie, care reglează preţul acestor bunuri, aşa cum determină toate valorile 31 . Leroy-Beaulieu sublinia că opinia poate acţiona pentru modificarea anumitor forme economice, dar ea nu poate transforma niciodată legile economice care sunt imuabile. Nu se poate nega influenţa unui element psihologic în determinarea valorii, dar prin acesta valoarea nu este mai puţin supusă legii cererii şi a ofertei. Durkheim a precizat că opinia nu are sensul peiorativ de “prejudecată necugetată” sau de “sentiment capricios”. Opinia este rezultanta experienţelor pe care poporul le face de-a lungul secolelor. Şi această situaţie îi dă opiniei o oarecare autoritate. În legătură cu faptele economice, el nu susţine că toate sunt probleme de opinie. De asemenea, nu afirmă că legile fenomenelor economice sunt variabile şi false, după cum doreşte opinia. “A spune că lucrurile sunt probleme de opinie, nu înseamnă a spune că ele nu au legi, deoarece opinia însăşi are legile sale, care nu depind de opinie” 32 . Consider că, din moment ce producţia nu este un scop în sine, ci se desfăşoară pentru a asigura obiect consumului, aspectele psihologice ale cererii vor influenţa structura şi dimensiunile ofertei. Unele legi psihologice au fost folosite în cadrul economiei politice pentru a explica un anumit comportament al consumatorilor. Astfel, Keynes arată că oamenii au tendinţa să-şi mărească, aproape întotdeauna, consumul, pe măsură ce le creşte venitul, dar această mărire a consumului nu se face în aceeaşi proporţie cu creşterea venitului, ci într-o proporţie mai mică. Invers, când are loc o scădere a venitului, scade şi consumul, dar într-o proporţie mai mică. Această situaţie repetată poate genera creşterea considerabilă a datoriei indivizilor. “Legea psihologică fundamentală” formulată de Keynes se bazează pe caracterul inerţial al tendinţei oamenilor de a-şi menţine standardul de viaţă de la un anumit moment. Keynes se referă şi la incitaţia spre investiţii ca motor al progresului. Ea corespunde unei înclinaţii spre consum, care se exprimă în dinamismul consumatorilor: este vorba despre “nevoia noastră înnăscută de activitate care constituie motorul afacerilor” 33 . Ţările în care agenţii prezintă acest simptom de mare vitalitate, adică un mare consum, sunt acelea în care efectul investiţiilor este mărit printr-un multiplicator foarte ridicat. Cu toate corelaţiile care îmbracă, uneori, aspectul unor formule matematice, determinismul economic nu poate elimina elementul uman cu voinţa, aspiraţiile, aşteptările, dorinţele, interesele sale. De acestea trebuie să se ţină seama atunci când se analizează comportamentul economic al unor indivizi şi grupuri sociale. M. Weber (1864-1920) consideră sociologia ca ştiinţa comprehensivă a acţiunii sociale. În limbajul obişnuit comprehensiunea este un mod de cunoaştere intuitiv, sintetic, global. La Weber, comprehensiunea

înseamnă sesizarea sensului pe care individul îl dă comportamentului său. Considerând metodele ştiinţelor naturii ca fiind insuficiente pentru înţelegerea comportamentului uman, Weber apelează la comprehensiune. Combinând comprehensiunea cu cauzalitatea se obţine explicaţia comprehensivă. Prin comprehensiune, sociologia înţelege acţiunea umană, iar, apoi, explică, prin apelul la cauzalitate, modul de desfăşurare şi efectele acţiunii. La Weber, acţiunea umană este un comportament căruia omul îi dă un sens. Un gest reflex nu este acţiune, deoarece nu are pentru individ nici un sens. În raporturile dintre indivizi apare acţiunea socială. Pentru ca acţiunea să fie socială este necesară îndeplinirea mai multor condiţii. Indivizii trebuie să ţină seama de comportamentul celorlalţi, să-i acorde o semnificaţie. Propria lui acţiune trebuie să aibă semnificaţie nu numai pentru sine, ci şi pentru ceilalţi. Acţiunile sociale sunt condiţionate de modul de a gândi, de a aprecia şi de a voi al individului, de modul său de a vedea lucrurile, de felul în care el „se înţelege” pe sine. 34 M. Weber recomandă folosirea tipurilor ideale. Acestea nu sunt copii ale realităţii, ci nişte construcţii abstracte, folosite ca instrumente de investigaţie. Prin ele se acordă o semnificaţie univocă obiectului cercetării. El a creat tipuri de autoritate legitimă, precum: autoritatea tradiţională, autoritatea raţională (legală), autoritatea charismatică. Tipurile partidelor politice sunt: partide de patronaj (patronare), partide de clasă, partide de ideologie (de concepţie despre lume). Tipuri de comportament: bazat pe scopuri raţionale; afectiv; de valorizare; orientat de norme sau tradiţii. Tipurile acţiunii sociale: 1) acţiune societară în baza unui acord explicit între membrii societăţii; 2) acţiune prin înţelegere (armonie); 3) acţiune instituţională; 4) activitate de grup. 35 Aceste tipuri ideale nu trebuie absolutizate. Ele pot fi depăşite prin crearea altora care vor fi mai potrivite cercetării în momentul respectiv. În realitate nu se întâlnesc aceste tipuri pure. Cercetarea scoate în evidenţă combinaţii extrem de încâlcite ale acestor tipuri. 36 M. Weber pledează pentru neutralitate axiologică, susţinând necesitatea eliminării judecăţii de valoare din sociologie şi din alte ştiinţe sociale. El distinge judecata de valoare de raportarea la valori. După M. Weber, raportarea la valori are un anumit rol în cercetare: determină selectarea temei de tratat; orientează trierea între esenţial şi neesenţial; permite stabilirea raportului dintre diferite fapte şi semnificaţia care li se conferă; arată care sunt raporturile cauzale de stabilit. 37 În opera lui M. Weber se întâlnesc preocupări de sociologie economică. Referindu-se la lucrarea postumă a lui M. Weber, “Economia şi societatea”, R. Aron susţine că aceasta reprezintă “un tratat de sociologie generală, conţinând o sociologie economică, o sociologie juridică, o sociologie politică şi o sociologie religioasă” 38 . M. Weber a studiat, nu numai teoretic, ci şi empiric, structurile şi instituţiile economice şi juridice ale vieţii sociale. Contactul cu “Asociaţia pentru o politică socială”, creată de socialiştii de catedră, adică un grup de profesori universitari orientaţi spre stânga, i-a permis participarea la o vastă anchetă, iniţiată de asociaţie, având ca obiectiv studierea situaţiei lucrătorilor agricoli din estul Germaniei. M. Weber a studiat bursa, considerând-o instituţia economică-simbol al economiei capitaliste, instituţia-cheie pentru dezvoltarea comerţului şi pentru previziunea economică. Studiile asupra bursei l-au condus la ideea că nu doar interesul determină o anumită conduită economică. El a arătat că acelaşi rol este jucat de concepţia despre viaţă comună membrilor anumitor grupuri 39 . Comportamentul indivizilor şi grupurilor, inclusiv comportamentul economic, sunt inteligibile numai dacă sunt raportate la concepţia generală pe care oamenii o au despre existenţă. Weber consideră că dogmele religioase şi interpretările lor fac parte din această concepţie despre viaţă. Lucrarea lui Weber “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, reprezintă o reuşită combinaţie de sociologie economică şi de sociologie religioasă. Weber a analizat influenţa credinţelor religioase asupra activităţii economice. El şi-a propus să demonstreze modul în care etica raţională a protestantismului a condiţionat apariţia ethosului economic modern. Deşi insistă asupra contribuţiei eticii protestante la apariţia capitalismului, Weber nu neagă influenţa şi a altor factori asupra acestui proces istoric. El atrage atenţia că nu intenţionează să înlocuiască interpretarea cauzală unilaterală materialistă a culturii şi istoriei cu una spiritualistă la fel de unilaterală 40 . Weber demonstrează că fondatorii protestantismului nu şi-au propus, ca scop şi sens al operei lor, trezirea spiritului capitalist. Obiectivele etice şi efectele practice ale doctrinei lor erau consecinţe ale unor mobiluri religioase. Punctul central al activităţii lor era salvarea sufletului. Dar, ca orice fenomen social, şi Reforma a avut urmări neprevăzute de iniţiatorii ei. M. Weber arată că modul de viaţă raţional, bazat pe ideea de profesie – şi care reprezintă o parte constitutivă a spiritului capitalist şi a culturii moderne – s-a născut din spiritul ascezei protestante. Asceza a fost scoasă din chiliile mănăstirilor şi mutată în viaţa profesională. Munca, privită ca profesie, a fost concepută ca o vocaţie, ca o datorie faţă de Dumnezeu. Câştigul raţional şi legal al întreprinzătorului, pe baza

aptitudinilor şi iniţiativei proprii, a fost considerat, de asemenea, o vocaţie. Apărea, în protestantism, şi ideea liniştitoare că distribuţia inegală a bunurilor, în această lume, este o operă specială a providenţei divine. Întreprinzătorul avea la dispoziţie muncitori sobri, meticuloşi, capabili şi ataşaţi muncii. Numai lucrând, fie ca muncitori, fie ca întreprinzători, protestanţii îşi atrăgeau starea de graţie din partea divinităţii 41 . Weber a analizat şi religiile universale, căutând relaţii între etica religioasă conţinută de acestea şi mentalitatea economică din ţările în care ele fiinţau. El arată că toate religiile conţin idei raţionale de găsire şi realizare a binelui maxim. Acestea se transformă în principii de conducere, în formule de acţiune socială. Fiind implicită în principiile cele mai importante ale religiilor, etica economică influenţează conduita economică a oamenilor. Weber analizează structura socială a ţărilor în care există religiile respective, insistând asupra comportamentului etico-religios al păturilor sociale care joacă rolul de purtătoare de civilizaţie. Weber a realizat o analiză comprehensivă şi cauzală a dezvoltării culturale a Occidentului, precum şi a conduitei umane, sociale şi economice. În “Etica economică a religiilor universale”, el a încercat să stabilească o relaţie între cele mai importante culturi religioase şi economia şi stratificarea socială a societăţilor respective. G. Tarde (1843-1904) şi-a propus să descopere bazele pe care se poate clădi sociologia ca ştiinţă a realităţii sociale. El consideră că fenomele sociale sunt un ansamblu de comportamente psihologice, un ansamblu de relaţii interindividuale. Tarde a întemeiat psihologia pe baze psihologice, afirmând că aceasta este o psihologie intermentală sau o interpsihologie. Tarde considera că universul este structurat pe trei niveluri: fizico-chimic, biologic şi social. El analizează similitudinile existente la aceste trei niveluri. La nivel fizico-chimic, similitudinile se datorează mişcării ondulatorii. Similitudinile din lumea biologică rezultă din transmiterea ereditară.În viaţa socială similitudinile se datorează imitaţiei. „Toate asemănările constatabile în societate sunt efectul direct sau indirect al imitaţiei sub formă de: imitaţie-obicei, imitaţie-modă, imitaţie-simpatie, imitaţie-supunere, imitaţie-instrucţie, imitaţie-educaţie.” 42 După părerea sa, imitaţia este un fel de ereditare socială, de contagiune mentală, de sugestie hipnotică. Din această perspectivă el defineşte grupul social ca fiind un ansamblu de indivizi care se imită între ei sau care se aseamănă, deoarece trăsăturile lor comune sunt copiile anterioare ale aceluiaşi model. 43 G. Tarde consideră că fenomenele psihice esenţiale sunt invenţia şi imitaţia. Invenţiile pot fi teoretice şi practice. Între invenţiile teoretice, G. Tarde enumeră: concepţiile mitologice, concepţiile filosofice, ipotezele ştiinţifice, descoperirile ştiinţifice, credinţele religioase. Invenţiile practice sunt: industriale (noi procedee de muncă), rituale (religioase), verbale (noi termeni) politice, juridice, morale, artistice. Imitaţia permite ca invenţiile să se difuzeze, deoarece primul imitator este la rândul său imitat şi aşa mai departe. Invenţia este un fapt individual, dar ea conţine socialul în stare nativă, deoarece este punctul de plecare al acţiunii de imitaţie. Invenţia devine socială prin efectele ei, dacă generează imitaţii. G. Tarde consideră că a descoperit legile imitaţiei: imitaţia de la interior spre exterior şi imitaţia de la superior la inferior. Imitaţia de la interior spre exterior se bazează pe natura psihică a fenomenelor de imitaţie: se imită scopurile înaintea mijloacelor, se imită ideile înaintea expresiei lor. „De fiecare dată când o noutate oarecare, o predică religioasă, un program politic, ideile filosofice, bunurile industriale, versurile, romanele, dramele, operele apar într-un loc vizibil, de exemplu, în capitală, este suficient ca atenţia a zece persoane să se fixeze în mod făţiş asupra acestui lucru pentru ca, repede, sute, mii, zeci de mii de persoane să se intereseze şi să se pasioneze de el.” 44 Tarde arată că se imită atât bunurile materiale, cât şi sentimentale, emoţiile, convingerile, supunerea. Oamenii au tendinţa de a imita modelele produse de clasele superioare. De obicei persoanele sau clasele imitate sunt cele cărora oamenii li se supun. „Oamenii au întotdeauna înclinaţia de a copia regii, curtea, clasele superioare în măsura în care ei acceptă dominaţia acestora. 45 G. Tarde observă că atunci când oamenii nu-i mai copiază pe superiori este semn că vor interveni schimbări. În anii care au precedat revoluţia franceză, Parisul nu mai copia moda curţii, nu aplauda piesele care plăceau la Versailles. Aceasta însemna că, deja, spiritul de nesubordonare făcuse progrese rapide. Totuşi, Tarde afirmă că atunci când au loc schimbări politice, grupurile care le înlocuiesc, la conducere, pe cele anterioare vor folosi legi opresive împotriva acestora, tocmai din nevoia de a-şi copia vechii stăpâni. Tarde consideră că sunt două forme de imitaţie: imitaţie-tradiţie, între generaţii şi imitaţie-modă, între contemporani. Există şi două maniere de a imita: imitaţia modelului şi imitaţia contrară, susţinerea unor idei, opinii contrare, iniţierea unor acţiuni potrivnice modelului. Tarde se referă la rolul reclamei în răspândirea noutăţilor, a invenţiilor. După el, un ziar este un fel de mare reclamă continuă şi generală. Standardul de viaţă şi activitatea productivă cresc pe măsură ce ziarele

îşi măresc numărul şi lectura lor se răspândeşte. Deoarece ideile şi opiniile noi se propagă mai rapid decât nevoile noi, atunci schimbările în obiceiuri şi moravuri vor fi o consecinţă a unor schimbări în idei. Tarde scoate în evidenţă rolul economic al reclamei, aceasta având ca scop să se facă a fi cunoscută o invenţie nouă, să încerce să o răspândească, să le inspire oamenilor încredere în ea. Încrederea are o mare importanţă economică. Prin generarea încrederii în utilitatea unui lucru dorit, se transformă dorinţa în voinţa de a cumpăra. Este suficient ca o elită să folosească un produs nou, pentru ca toată lumea să aibă curajul să-l folosească la rândul său. 46 Considerat precursor al psihologiei sociale, G. Le Bon (1841 – 1931) se remarcă şi prin valoroase lucrări de sociologie. El consideră că a trăit într-o perioadă de tranziţie şi de anarhie, determinată de doi factori fundamentali: distrugerea credinţelor religioase, politice şi sociale din care au provenit toate elementele civilizaţiei europene şi apariţia unor condiţii de existenţă şi gândire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din ştiinţă şi industrie. 47 Deşi considerat inexistent de către unii psihologi şi sociologi, sufletul colectiv, concept introdus de G. Le Bon, se manifestă ca un resort care îi face pe indivizi să simtă, să gândească, să acţioneze altfel decât ar face-o fiecare izolat. El consideră că mulţimile au o psihologie diferită de psihologia individului. Supuse influenţelor unor sugestii străine de orice reflecţie, mulţimile se comportă ca indivizii în stare hipnotică. Resorturile care declanşează acţiunile mulţimilor sunt emoţiile, pasiunile, instinctele. Excesele care caracterizează comportamentul mulţimilor sunt determinate de rolul redus pe care-l au factorii intelectuali în declanşarea acţiunilor lor, de rolul predominant al factorului emoţional, pasional, instinctual, de sentimentul de iresponsabilitate pe care-l are individul „dizolvat” în masă. Nivelul intelectual şi moral al mulţimii este inferior celui al indivizilor care o compun. Acţiunile mulţimilor se caracterizează prin instabilitate. Deşi afirmă că instituţiile sunt produsul ideilor, sentimentelor, moravurilor, totuşi G. Le Bon exagerează rolul rasei în generarea acestora. El consideră că popoarele sunt guvernate de caracterul lor, iar instituţiile trebuie să fie mulate pe acest caracter. Altfel, instituţiile apar ca un veşmânt împrumutat. El compară situaţiile diferite în care funcţionează instituţiile democratice în unele ţări. Anumite ţări, precum S.U.A., prosperă de minune având instituţii democratice, în timp ce altele, precum republicile latinoamericane, lâncezesc în cea mai lamentabilă anarhie, în pofida existenţei în cadrul lor a unei instituţii asemănătoare. 48 La G. Le Bon, congruenţa sau incongruenţa se manifestă între instituţii şi trăsăturile rasei. În teoria culturii politice congruenţa sau incongruenţa se manifestă între cultura politică şi structura politică a unei ţări. Funcţionarea diferită a aceloraşi instituţii democratice în anumite ţări se datorează faptului că acestea acţionează în condiţiile unei alte culturi politice. „Dacă democraţia electorală, regimul parlamentar, controlul administrativ nu funcţionează într-o fostă colonie a Coroanei britanice ca în Regatul Unit, este deoarece cultura locală transformă semnificaţia instituţiilor britanice” 49 , scrie Y. Schemeil. G. Le Bon consideră că popoarele se află sub influenţa iluziilor încă de la începuturile civilizaţiei. El afirmă că, deşi inconsistente, credinţele socialiste se vor implanta în sufletul mulţimilor, deoarece acestea reprezintă singura iluzie încă vie. El compară situaţiile diferite în care se află idealul de fericire promis de religie şi cel promis de ideile socialiste. Dacă primul se va realiza în viaţa viitoare şi nimeni nu-l poate contesta, cel de-al doilea trebuie să se realizeze pe pământ. Cu aproape un secol înaintea prăbuşirii regimurile socialiste, G. Le Bon prevăzuse neviabilitatea experimentelor socialiste. Încă de la primele încercări se va observa deşertăciunea promisiunilor, iar eşecul în planul practicii va contribui la pierderea prestigiului credinţei socialiste 50 , afirmă G. Le Bon. Creator şi îndrumător al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, promotor al sociologiei monografice rurale, D. Gusti (1880 – 1955) a fost unul dintre cei mai mari sociologi români, cunoscut şi pe plan internaţional. Ştiinţele sociale particulare, sociologia, etica şi politica formează, în concepţia lui Dimitrie Gusti, momentele unui sistem al ştiinţelor sociale, sistem unitar, armonios şi omogen. Ştiinţele sociale particulare studiază aspectele parţiale ale societăţii, fie aspectul economic, fie cel juridic, cel spiritual, ele întreprind o analiză, în profunzime, a unui sector al realităţii sociale. Sociologia studiază societatea ca totalitate, ca întreg. O studiază în toată complexitatea ei reală, elaborând o sinteză a vieţii sociale. Fenomenele economice, juridice, spirituale, artistice, ştiinţifice, de care se ocupă ştiinţele sociale particulare apar şi se dezvoltă în societate. Ele nu sunt numai fenomene sociale determinate, ci şi părţi componente ale societăţii. Sociologia, care studiază realitatea socială în ansamblul său, studiază şi diferite fenomene sociale parţiale. Ea le studiază nu în sine, ci caută să lămurească modul în care ele se articulează pentru a forma împreună ansamblul social. Deşi sociologia şi ştiinţele sociale particulare au fiecare domeniul lor special de studiu, „diferitele lor obiecte se leagă în mod organic şi acţionează unele asupra altora, influenţându-se şi ajutându-se reciproc” 51 . Acest raport se explică prin faptul că „sociologia se întemeiază pe rezultatele ştiinţelor sociale particulare,

căci numai în cunoaşterea analitică progresivă a părţilor stă condiţia de suverană cunoaştere şi stăpânire a totului. Ştiinţele sociale, la rândul lor, au nevoie de reflecţiile sociologiei, căci fiecare din ele are imperioasă nevoie de cunoaşterea generală a legăturii problemelor lor cu problemele celorlalte ştiinţe sociale” 52 . Sociologia apelează la datele ştiinţelor sociale particulare, atunci când vrea să aprofundeze cunoaşterea obiectului ei. Ştiinţelor sociale particulare le este necesară sociologia pentru a înţelege sensul, locul şi funcţionalitatea fenomenelor sociale parţiale în totalitatea socială. Sociologia studiază societatea ca totalitate, în articulaţiile ei mari, în natura, funcţiile şi determinările ei de ansamblu. Sociologia nu poate epuiza realitatea socială până în amănuntele sale, de aici posibilitatea existenţei ştiinţelor sociale particulare, alături de aceasta. Gusti a remarcat că ştiinţele sociale particulare studiază un anumit domeniu al vieţii sociale, în timp ce sociologia studiază societatea în ansamblu, ca sistem social global. El a afirmat că sociologia nu este o ştiinţă enciclopedică al cărei rol s-ar reduce la însumarea concluziilor celorlalte ştiinţe sociale. Ea are un obiect propriu de studiu în raport cu aceste ştiinţe şi anume societatea ca atare. El a observat că ştiinţele sociale particulare sunt adevărate izvoare ale sociologiei, procurându-i acesteia informaţiile cerute de obiectul şi sarcinile ei. În acelaşi timp, sociologia oferă ştiinţelor sociale particulare posibilitatea integrării domeniului lor de studiu în realitatea socială totală. Raportul dintre sociologie şi ştiinţele sociale particulare apare, la Gusti, ca un raport între întreg şi parte, sociologia deosebindu-se de acestea, tot aşa „cum ansamblul se deosebeşte de părţile sale”. 53 Din punctul de vedere al metodelor, societatea poate fi studiată static sau dinamic. Metoda statică permite studierea vieţii sociale în componenţa şi structura sa. Se obţin, astfel, ştiinţele statice, ştiinţe descriptive, comparative şi explicative, care îşi propun „să dea o imagine fidelă a realităţii şi să arate felul cum s-au produs fenomenele sociale, căutând, în acelaşi timp, să generalizeze prin metoda inducţiei, observaţiile făcute pe un număr mare de cazuri”. 54 Potrivit metodelor dinamice, societatea este studiată din punct de vedere evolutiv, în funcţie de schimbările suferite de viaţă socială în timp. Ştiinţele dinamice, astfel obţinute, sunt fie ştiinţe evolutive, istorice, care studiază evoluţia vieţii sociale, fie ştiinţe normative, care studiază societatea potrivit unor norme. După părerea lui Gusti, din categoria ştiinţelor evolutive fac parte: istoria unei ţări, ca studiu al evoluţiei societăţii respective, istoria universală, care studiază istoria tuturor societăţilor şi istoria particulară a fenomenelor sociale parţiale-istoria economică, istoria politică, istoria culturii. În cadrul ştiinţelor normative, Gusti include etica şi politica. Etica studiază societatea potrivit idealului urmărit, iar politica se ocupă de modalităţile prin care o societate poate să-şi realizeze idealul social. Sociologia este, în accepţia lui Gusti, o ştiinţă statică, descriptivă, comparativă şi explicativă a societăţii. Sociologia manifestă preocupări pentru prezent, pentru societatea vie, reală, în timp ce istoria se interesează de societatea trecută. Sociologia ca ştiinţă a prezentului este opusă istoriei ca ştiinţă a trecutului. Gusti evidenţiază, prin această opoziţie, necesitatea ca sociologia să studieze prezentul, necesitatea unei sociologii concrete. Desigur, sociologia este o ştiinţă a prezentului, dar între ea şi istorie nu există o opoziţie. Studiul duratei, sub toate aspectele, îi deschide istoriei porţile actualităţii, în timp ce dialectica duratei obligă sociologia să se întoarcă spre trecut cu sau fără voia ei. 55 La Gusti, structura şi dinamica societăţii fac obiectul unor ştiinţe diferite. În timp ce sociologia studiază alcătuirea internă, structura societăţii, etica şi politica vor analiza latura evolutivă, dinamica societăţii. La A. Comte şi alţi sociologi, aspectele statice şi dinamice ale realităţii sociale constituie obiectul sociologiei. În cadrul acesteia, statica studiază legile pur statice ale organismului social, interdependenţa şi corelaţia socială, societatea în repaus la un moment dat, iar dinamica analizează legile dezvoltării societăţii, variaţiile şi transformările acesteia. Astfel spus, statica studiază societatea în spaţiu, iar dinamica, societatea în timp. 56 Sociologia trebuie să fie ştiinţa atât a structurii, cât şi a dinamicii societăţii, trebuie să surprindă legile ce acţionează în ambele ipostaze ale realităţii sociale. Gusti afirmă că, faţă de realitatea socială, omul poate avea, în acelaşi timp, două atitudini diferite de cunoaştere: o atitudine de constatare, de explicare, emiţând judecăţi de constatare şi o atitudine normativă, de valorificare, în urma căreia se obţin judecăţi de valoare. În funcţie de acest criteriu, - atitudinea faţă de realitatea socială – se pot distinge două categorii de ştiinţe: explicative şi normative. Sociologia, ca ştiinţă de constatare şi explicare, cercetează realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la un moment dat. Etica, ştiinţă de apreciere şi valorificare, stabileşte normele, scopurile vieţii sociale şi idealul etic, arătând cum ar trebui să fie realitatea socială viitoare. Între realitatea socială prezentă şi realitatea socială viitoare se interpune activitatea de transformare a realităţii sociale prezente în conformitate cu idealul etic. Sistemul de mijloace necesare realizării normelor şi scopurilor sociale şi a idealului etic constituie obiectul politicii. Adoptând concepţia lui E. Durkheim cu privire la distincţia dintre judecăţile de existenţă,

care analizează realitatea, şi judecăţile de valoare, care reliefează sub ce aspecte poate fi privită această realitate, D. Gusti separă, în mod corect, judecăţile constatative, de existenţă, de judecăţile de valoare, excluzându-le pe acestea din urmă din domeniul sociologiei. Corelând judecăţile de valoare cu judecăţile normative, el le atribuie numai ştiinţelor normative, eticii şi politicii. Consider că politologia (politica) nu este o ştiinţă normativă. Ea trebuie să analizeze fenomenul politic din perspectiva obiectivităţii ştiinţifice. Deşi politologia studiază valorile şi normele politice care direcţionează acţiunile instituţiilor politice, indivizilor, ea însăşi nu va avea caracter axiologic sau normativ. Totuşi, în analiza unor probleme politice, unii politologi nu se pot detaşa de ideologia la care au aderat. Sociologia, etica şi politica, deşi deosebite ca atitudine de cunoaştere şi metode, formează momentele aceluiaşi proces de cunoaştere şi, numai în unitatea lor, spune Gusti, ne pot da o imagine completă şi exactă a realităţii sociale. Explicaţia legăturii între cele trei ştiinţe o găseşte Gusti în structura teleologică a voinţei, care constituie, după el, esenţa vieţii sociale. Structura teleologică a voinţei leagă realitatea socială prezentă de realitatea socială viitoare, fapt care determină legătura strânsă între sociologie, etică şi politică. Gusti s-a străduit să prezinte un sistem unitar şi bine constituit al ştiinţelor sociale. După el, „ştiinţele sociale, sociologia, etica şi politica formează o serie riguros logică, fiecare ştiinţă dintre ele e o consecinţă a celor care o precedă, după cum fiecare ştiinţă care precedă e ipoteza metodologică a celor ce urmează – aşa sociologia este o consecinţă logică a ştiinţelor sociale, politica şi etica sunt o consecinţă logică a sociologiei şi a ştiinţelor sociale. 57 În acest sistem, sociologia nu e posibilă fără rezultatele ştiinţelor sociale particulare, iar acestea nu sunt complete fără cercetările sociologice. Politica se bazează pe cele precedente şi le întregeşte, iar etica este „ştiinţa normativă cea mai înaltă, care închide seria ştiinţelor sociale explicative şi normative.” 58 Continuitatea logică a acestor ştiinţe este explicată de Gusti prin apelul la procesul de realizare a voinţei. Cu voinţa realizată, adică cu realitatea socială actuală, se ocupă ştiinţele sociale particulare şi sociologia. Etica şi politica, apreciind şi valorizând actualitatea socială, stabilesc norme şi mijloace pentru o nouă realizare a realităţii sociale. Aceasta, la rândul său, devine obiect de constatare pentru ştiinţele sociale particulare şi sociologie, iar concluziile lor oferă, eticii şi politicii, un nou material de apreciere, valorizare şi normare. Ca orice teoretician, Gusti a căutat un element care să explice unitatea dintre ştiinţele sociale. Deoarece voinţa socială constituie, în concepţia sa, esenţa vieţii sociale, nu i-a fost greu lui Gusti să considere caracterul teleologic al voinţei sociale ca fiind elementul ce asigură unitatea ştiinţelor sociale. Legătura dintre ştiinţele sociale trebuie căutată, însă, şi în faptul că ele studiază aspecte diferite ale sistemului social, între care există relaţii de diferite naturi. Deoarece sociologia este o ştiinţă explicativă trebuie să cerceteze geneza fenomenelor sociale, să studieze factorii care le condiţionează. Problema explicaţiei în sociologie este o problemă de integrare a unităţilor sociale în cadrele care apar şi se dezvoltă. Folosind metoda tipologică, Gusti reduce marea varietate a factorilor-condiţii la două tipuri principale: cadrele naturale şi cadrele sociale. În categoria cadrelor naturale, Gusti include cadrul cosmologic, care cuprinde totalitatea condiţionărilor pe care le suferă societatea din partea mediului natural, şi cadrul biologic în care sunt incluse influenţele suportate de realitatea socială din partea naturii biologice a omului. Cadrele cosmologic şi biologic condiţionează societatea din afara ei. Societatea are caracteristica de a-şi fi sieşi cadru. Cadrele sociale reprezintă influenţa faptelor sociale asupra societăţii. Influenţa cadrelor trecute asupra celor prezente constituie factorul istoric, în timp ce influenţa vieţii sufleteşti a indivizilor asupra unităţilor sociale formează cadrul psihic. Aceste cadre, deşi fiecare condiţionează viaţa socială în alt mod, acţionează în strânsă legătură, imprimând societăţii un anumit fel de a fi. Gusti nu reduce societatea la factorii săi de condiţionare. El arată că aceste cadre interesează sociologia nu în ele însele, ci doar ca factori explicativi, de condiţionare a vieţii sociale. Între cadre şi realitatea socială există o legătură bilaterală, o corelaţie, în sensul că nu numai societatea e transformată sub influenţa cadrelor, ci şi acestea, la rândul lor, suferă transformări prin activitatea societăţii. Cadrele oferă unităţilor sociale materie primă pentru satisfacerea trebuinţelor acestora prin manifestări. Manifestările apar ca acţiuni şi reacţiuni ale unităţilor sociale faţă de cadre. Cadrele sunt nişte condiţii ale realizării voinţei sociale, având semnificaţia unor potenţialităţi, a unor virtualităţi care sunt transformate în fapte actuale de către voinţă, prin manifestările sale. Voinţa socială este, în concepţia lui Gusti, izvorul întregii vieţi sociale, aflându-se în spatele tuturor fenomenelor sociale care, de fapt, sunt produsele şi creaţiile ei. Natura voluntară a unităţii sociale îi imprimă acesteia un continuu imbold spre activitate. Unitatea socială este o manifestare colectivă de voinţă. Prin activitatea sa continuă, unitatea socială ţine să se realizeze pe sine însăşi prin crearea de valori sociale, prin producerea unor bunuri materiale şi spirituale.

Materializarea activităţilor depuse de unitatea socială ia forma manifestărilor sociale sau categoriilor, cum le numeşte Gusti. Activităţile unităţii sociale sunt puse în slujba satisfacerii necesităţilor de viaţă ale membrilor ei. Necesităţile materiale şi sufleteşti ale omului atrag, după ele, două manifestări corespunzătoare: economice şi spirituale. Manifestările economice sunt depuse pentru satisfacerea trebuinţelor de ordin material, în timp ce manifestările spirituale privesc satisfacerea necesităţilor de afirmare şi orientare în lume şi viaţă. Manifestările economice şi spirituale sunt de natură substanţială, formând conţinutul vieţii sociale, contribuind la constituirea ei. De aceea, Gusti le numeşte categorii sau manifestări constitutive. Manifestările constitutive, prin felul lor substanţial, de conţinut, nu se pot menţine dacă nu sunt reglementate, organizate, coordonate, modelate şi unificate. De aici izvorăşte necesitatea altor manifestări care ţin de nevoia coexistenţei, acestea fiind manifestările etico-juridice şi politico-administrative. Acestea reglementează şi instituţionalizează manifestările economice şi spirituale, interior, prin opinie, şi exterior, prin forţă, prin norme. Manifestările politico-administrative sunt necesare pentru edictarea şi impunerea reglementării şi instituţionalizării manifestărilor economice şi spirituale. Manifestările etico-juridice şi politico-administrative sunt de natură reglementativă. Neavând un conţinut propriu, ci doar un caracter formal, funcţional, ele reglementează şi fac posibile activităţile economice şi spirituale. Prin ele, unitatea socială reuşeşte să se menţină şi să formeze o realitate completă. Unitatea socială este unitatea sintetică, funcţională, a celor patru manifestări. Ea le cuprinde pe toate, cu necesitate, deoarece nici forma nu poate exista fără conţinut, nici conţinutul fără formă. În realitatea socială, fiecare manifestare se înfăţişează sub nenumărate forme concrete. În programul de cercetare, manifestărilor li se alocă un spaţiu larg, iar echipele sunt formate din specialişti capabili să studieze fiecare element al acestora. Este un merit al lui Gusti faptul că a încercat să ia în considerare întreaga gamă a activităţilor societăţii, surprinzând specificul şi rolul fiecăreia. Desfăşurarea acestor activităţi presupune dinamismul uman, ca expresie a voinţei sociale. Manifestările sunt, de fapt, „valori obiective, actualizate ale voinţei sociale” 59 . Sociologia, ca ştiinţă a realităţii sociale, are ca obiect unităţile sociale. Unitatea socială este o grupare de oameni care trăiesc laolaltă şi formează o unitate de viaţă datorită relaţiilor, acţiunilor şi reacţiunilor lor. Datorită activităţilor pe care le depun, unităţile sociale pot fi considerate, pe drept cuvânt, adevăratele subiecte ale vieţii sociale. Prin considerarea unităţii sociale ca fapt elementar al vieţii sociale, Gusti depăşeşte atomismul sociologic ale cărui teze afirmau că individul este autonom faţă de societate. În cercetare, Gusti consideră satul ca o unitate socială integratoare a altor unităţi, precum familia, gospodăria etc. Gusti arată că unitatea socială nu se formează prin simpla îngrămădire a unor indivizi. Aceştia sunt legaţi între ei prin relaţii obiective, printr-un principiu de organizare căruia i se supun. Prin interacţiunea lor, ei dau naştere unei structuri sociale. Gusti susţine că relaţiile de rudenie, vecinătate, prietenie existente în cadrul unităţii sociale dau oamenilor conştiinţa aceleiaşi sorţi, a unei apropieri sociale, precum şi conştiinţa participării la grup. Prin aceasta se formează o mentalitate comună, care creează tradiţia, conformismul, valorile şi scopurile comune. Alături de relaţiile de rudenie, vecinătate, prietenie, Gusti mai remarcă, atunci când studiază satul românesc, şi alte relaţii, precum cele dintre ţărani şi intelectuali, săteni şi orăşeni, stăpâni şi servitori. Totuşi, în cercetările concrete, el abordează mai mult relaţiile de familie şi de vecinătate existente în cadrul unităţii studiate, considerându-le liantul acesteia. Relaţiile sociale, ca element important al unităţii sociale, se manifestă atât în interiorul acesteia, cât şi între unităţile sociale. În timp, unitatea socială suferă anumite transformări de structură şi anume procesele sociale de diferenţiere, omogenizare, socializare, individualizare. Gusti constată că unităţile nu sunt fenomene statice neschimbătoare, ci suferă anumite schimbări structurale. Gusti consideră problema determinismului social ca una din problemele fundamentale ale sociologiei. La el apare un dublu determinism interior, ţinând de calităţile voinţei sociale şi exterior, constituit din cadre. O unitate socială, arată Gusti, nu poate fi „causa sui”, nu poartă în sine producerea existenţei sale. Producerea unităţii sociale este explicată prin legea cauzalităţii sociale. Cauza unităţii sociale o constituie unitatea cadrelor şi a voinţei sociale. Este cea mai importantă unitate, „colaborarea omului şi a societăţii cu forţele cosmosului natural şi ale cosmosului istoric”. 60 Prin această colaborare dintre cadre şi voinţă se creează realitatea socială. Gusti exprimă raportul de cauzalitate printr-o formulă: V (voinţă) + C (cadre) = M (manifestări). Cu alte cuvinte, determinismul interior şi cel exterior produc activităţile creatoare de valori sociale, adică manifestările unităţii sociale. Cadrele nu sunt cauza unităţilor sociale, fiind numai o condiţie a acestora. Există o oarecare independenţă a unităţilor sociale faţă de cadre, deoarece acestea constituie doar potenţialităţi, forţe posibile de activitate, motive ale unei voinţe colective.

Totuşi, voinţa socială nu este absolut independentă faţă de cadre. În manifestările ei, voinţa se loveşte de o serie de factori (cadrele) care sunt favorabili sau defavorabili şi faţă de care manifestările apar ca acţiuni sau reacţiuni. Dintre cele două condiţii ale unităţilor sociale – voinţă şi cadre – voinţa, „prin constituţia ei intimă este condiţia principală, causa causans, pentru că ea declanşează cauzalitatea socială” 61 , afirmă Gusti. Unitatea socială se găseşte într-un continuu efort de creaţie. Voinţa socială, condiţionată fiind de cadre, „urmăreşte realizări de valori noi, pune scopuri noi, postulează norme şi creează alte cadre noi peste şi deasupra cadrelor existente ce au determinat-o” 62 . În timp ce cadrele formează „putinţa”, voinţa formează „puterea” socială, susţine Gusti. Manifestările sociale apar, în concepţia lui Gusti, ca fiind favorizate de cadre, originea lor aflându-se în puterea voinţei sociale. Gusti admite o dublă determinare a vieţii sociale, datorată cadrelor şi voinţei sociale. Din moment ce cadrele nu pot fi cauze determinante ale unităţilor sociale, ci doar condiţii, reiese clar că factorul determinant al vieţii sociale rămâne doar unul. Prin considerarea voinţei sociale ca factor determinant al vieţii sociale, Gusti poate fi considerat ca făcând parte din curentul voluntarist al teoriei sociologice. Din moment ce admite determinismul social, Gusti admite şi conceptul de lege. El stabileşte o lege specială a paralelismului sociologic, o „lege generală care se aplică societăţii în genere” 63 . Potrivit acestei legi, manifestările, cadrele, voinţa formează o unitate organică, ele sunt solidare şi se află într-un raport de interdependenţă. „Părţile totului social se dezvoltă în acelaşi timp, nu succesiv, având între ele raporturi de interdependenţă, nu de subordonare” 64 . Există, spune Gusti, un triplu paralelism: 1) în interiorul manifestărilor, între manifestările constitutive şi manifestările reglementative; 2) în interiorul cadrelor, între cadrele naturale şi cadrele sociale; 3) între ansamblul manifestărilor şi ansamblul cadrelor. Paralelismul în interiorul manifestărilor evidenţiază faptul că acestea există, se dezvoltă şi se determină toate deodată, paralel. Potrivit acestei legi, manifestările sunt ireductibile una la alta, în sensul că există toate deodată şi au drept la existenţă numai una lângă alta. În acelaşi timp, ele sunt imposibil de ierarhizat funcţional sau cauzal, nici una din manifestări neputând elimina complet şi pentru totdeauna pe celelalte. Paralelismul între cadrele vieţii sociale denotă că ele acţionează asupra acestuia nu separat, ci toate în acelaşi timp, indiferent dacă unul e mai dezvoltat şi are o mai mare importanţă. Paralelismul între ansamblul cadrelor şi ansamblul manifestărilor arată că manifestările şi cadrele nu pot fi reduse unele la altele, pentru că ele reprezintă realităţi diferite, chiar dacă nu pot exista decât împreună. Prin legea paralelismului sociologic, Gusti înlătură ideea unei ierarhizări a factorilor vieţii sociale, subliniind că între aceştia există numai interacţiune, nu şi subordonare. Prin enunţarea acestei legi, el caută să depăşească unilateralitatea celorlalte sisteme sociologice, care reduc societatea la un singur element: economic, spiritual, juridic sau politic, faţă de care celelalte elemente apar ca fenomene de ordin secundar. Este adevărat că Gusti nu reduce societatea la una din activităţile sau condiţiile existenţei sale. Totuşi şi el este preocupat de găsirea, în multitudinea factorilor sociali, a unuia care să explice societatea în esenţa şi cauzalitatea sa. Acesta este, aşa cum am văzut, voinţa socială. Legea paralelismului sociologic îşi găseşte, în zilele noastre, un corespondent în relaţia de echivalenţă tipologică susţinută de structuralismul funcţionalist. Conform acestei relaţii, fiecare sistem social parţial – economic, social, politic, cultural – reprezintă o parte funcţională a sistemului social global, răspunzând toate împreună unor cerinţe ale funcţionării acestuia ca totalitate. În concepţia lui Gusti, legea paralelismului sociologic ia forma unei legi a echilibrului social. Paralelismul între manifestări asigură unităţilor sociale un echilibru interior. O unitate socială nu trebuie să dezvolte excesiv o manifestare sau să-i dea o însemnătate mai mare, în comparaţie cu celelalte. Dacă o schimbare, apărută în una din manifestări, nu e urmată de transformări corespunzătoare în celelalte, s-ar ajunge la dezechilibru. Eliminarea completă a unei manifestări ar avea drept consecinţă un proces de disoluţie a unităţii. Paralelismul dintre cadre conţine, de asemenea, un principiu de echilibru social, deoarece numai existenţa celor patru factori asigură funcţionarea normală a societăţii. Lipsa unui factor ar atrage, după sine, dezechilibrarea societăţii. Paralelismul între cadre şi manifestări este tot o formulă de echilibru social. Între cele patru manifestări şi cele patru cadre se creează, prin adaptare reciprocă, un echilibru care asigură funcţionarea normală a societăţii. Dacă manifestările sociale sunt străine de cadrele lor sau dacă aceste cadre nu mai sprijină manifestările sociale, se iveşte un dezechilibru social. Exprimând solidaritatea „dintre părţi şi întreg, în ciuda diversităţii părţilor”, 65 legea paralelismului sociologic susţine ideea echilibrului social şi a păcii sociale.

Un mare merit al lui Gusti este acela că a promovat ideea ansamblului social, prezentând un tablou integral al vieţii sociale. Societatea este pentru el o totalitate sintetică, „o totalitate autonomă a indivizilor ce trăiesc laolaltă şi depun o activitate economică şi una spirituală, reglementate etico-juridic şi organizate politico-administrativ, condiţionate de cadrul cosmic, biologic, psihic şi istoric”. 66 Cu mult înainte ca teoria sistemelor să fi pătruns în domeniul ştiinţelor sociale, Gusti a sesizat caracterul sistemic al vieţii sociale, precum şi existenţa structuralităţii ca trăsătură a societăţii. Gusti a fost preocupat şi de problema schimbărilor sociale. El consideră că, pe baza paralelismului sociologic, se pot stabili tendinţele de evoluţie ale unităţilor sociale, fiind posibile previziunile sociologice. Posibilitatea unei previziuni sociologice derivă din paralelismul dintre voinţă şi cadre. Deoarece manifestările sociale sunt produse ale voinţei şi cadrelor, cunoaşterea situaţiei lor actuale, spune Gusti, ne permite prevederea manifestărilor viitoare. Din raportarea voinţei sociale la cele patru cadre se pot trage concluzii cu privire la perspectivele unităţii sociale. Totuşi, susţine Gusti, sociologia nu poate emite previziuni riguroase. El stabileşte patru tipuri de evoluţie: „un tip staţionar – cadre reduse şi manifestările voinţei reduse, un tip regresiv – cadre puternice şi manifestările voinţei reduse, un tip revoluţionar – cadre reduse şi manifestările voinţei puternice şi un tip progresiv – cadre şi manifestări puternice”. 67 Fiecare tip de evoluţie poate avea numeroase variante, după posibilităţile de combinare a elementelor lor – cadrele şi manifestările. Gusti s-a străduit să elaboreze un sistem teoretic care să cuprindă, într-o desăvârşită unitate, sociologia, etica şi politica. Unitatea dintre aceste ştiinţe exprimă unitatea logică dintre realitatea socială prezentă, trecută şi viitoare. Realitatea socială prezentă a fost pentru trecut un ideal; ceea ce reprezintă pentru realitatea prezentă un ideal va fi, în viitor, o realitate. Realitatea socială trecută şi prezentă sunt idealul înfăptuit, iar idealul de azi va fi realitatea socială de mâine. În interdependenţa dintre realitatea socială trecută, prezentă şi viitoare, acţionează legea circuitului social. Evoluţia socială are, după părerea lui Gusti, forma unui cerc, care pare închis, dar care se închide, doar pentru a se deschide din nou. Procesul social e continuu, el exprimă mersul ascendent al omenirii, către înfăptuirea idealului etic, către desăvârşirea realităţii sociale. Prin sistemul său, Gusti consideră că se înlătură opoziţia dintre cunoaştere şi acţiune, dintre teorie şi practică. Voinţa, prin acţiune, stabileşte legătura dintre cunoaşterea realităţii sociale prezente şi opera de transformare a acesteia într-o realitate viitoare. „Realitatea socială constituie un continuu şi neobosit circuit pe care dacă am voi să-l reprezentăm grafic, trebuie să ni-l închipuim ca două linii curbe care formează un cerc. Începutul primei linii este realitatea socială actuală, iar sfârşitul ei, realitatea socială nouă, creată prin procesul de cunoaştere şi apreciere, prin forţa ideii şi a realului. Sfârşitul acestei linii, creaţia nouă, devine, însă, începutul liniei a doua, care se termină în cunoaşterea ei ca realitate existentă. Linia a doua se închide, deci, unindu-se cu linia întâi, formând cercul, adică circuitul social” 68 , afirmă Gusti.

Grafic, legea circuitului social se prezintă astfel 69 : SOCIOLOGIA (sistemul de cunoaştere a realităţii sociale prezente) REALITATE SOCIALĂ PREZENTĂ

Categorii Regulative Constitutive

Istoric

EXISTENŢA FENOMENOLOGICĂ (Unităţi, Relaţii, Procese sociale)

ACTUALITATE (Valori obiective)

Manifestări

Psihic

ESENŢA (Voinţă socială, motivarea activităţii sociale creatoare)

Cadre

Biologic

Sociale

Cosmic

Naturale

GENEZA (Condiţii, Potenţialitate)

Economice Spirituale Politice Juridice

LEGEA PARALELISMULUI SOCIOLOGIC - voinţă şi cadre, Raport - cadre între ele, între - manifestări între ele TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE DE EVOLUŢIE SOCIALĂ

POLITICA (Sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor şi normelor sociale şi etice ale realităţii sociale viitoare)

REALITATE SOCIALĂ VIITOARE

ETICA (Sistemul scopurilor; idealul etic; realitatea socială viitoare)

Dialectica dintre realitatea socială existentă, cunoaşterea ei şi activitatea de transformare a sa într-o realitate socială nouă se manifestă prin dinamismul voinţei sociale, prin desfăşurarea acesteia pe diferite stadii de dezvoltare. Unitatea, continuitatea dintre cele trei ştiinţe se realizează prin voinţa socială. Modalitatea duală de existenţă a voinţei, ca fenomen şi proces, ca fenomen devenit şi ca proces în stare să devină ceva, explică de ce momentul cunoaşterii este însoţit de cel al activităţii, al înfăptuirii. Starea fenomen a voinţei sociale constituie obiectul sociologiei, în timp ce voinţa, ca proces de manifestare reprezintă preocuparea eticii şi politicii. Sociologia, etica şi politica se deosebesc prin faptul că răspund unor necesităţi diferite de cunoaştere şi anume necesitatea de a constata realitatea, de a stabili idealul social şi de a găsi mijloacele prin care realitatea poate fi modificată după ideal. Dar aceste necesităţi de cunoaştere privesc momentele aceluiaşi proces de viaţă, care reclamă un sistem unitar de cunoaştere. Sociologia nu poate înţelege complet natura vieţii sociale, dacă nu ţine seama de faptul că voinţa socială, prin structura ei intimă, urmăreşte scopuri şi foloseşte mijloace, studiate de etică şi politică. Etica nu poate stabili idealul social fără a ţine seama de realitatea socială, de datele sociologiei şi, în acelaşi timp, de mijloacele de realizare, de politică. Politica nu poate stabili mijloacele de realizare socială, fără cunoaşterea idealului de realizat şi a realităţii ce trebuie reformată. Şi politicii îi sunt necesare etica şi sociologia. Deşi deosebite ca puncte de vedere, aceste trei ştiinţe nu pot, decât împreună, lămuri întregul proces al vieţii sociale. Ele alcătuiesc o unitate armonioasă a unui sistem de cunoaştere a realităţii sociale. Sociologii s-au străduit să fundamenteze ştiinţific sociologia, au căutat, în realitatea socială, acele fenomene despre care ei credeau că reprezintă obiectul sociologiei, au încercat să descopere legile care guvernează fenomenele sociale, au elaborat teorii şi paradigme, au folosit metode şi tehnici de investigare a realităţii sociale şi de construire a teoriilor.

NOTE BIBLIOGRAFICE 1

Speranţia, E., Introducere în sociologie, vol. I, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944, p. 138

2

Ibidem, p. 145

3

Ibidem, p. 155

4

Ibidem, p. 155

5

Ibidem, p. 143

6

Ibidem, p. 159

7

Ibidem, p. 144

8

Ibidem, p. 144

9

Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 151

10

Ibidem, p. 58

11

Ibidem, p. 55

12

Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, în La science sociale et l’action, Paris, P.U.F., 1970, p.148

13

Speranţia, E., Introducere în sociologie, vol. I, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944, p. 451

14

Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p.149-150

15

Speranţia, E., op. Cit, p. 452

16

Durkheim, E., Eléments d’une theorie sociale, în Textes, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 246

17

Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p. 152

18

Lucrările menţionate: Sociologie et sciences sociales, publicată în lucrarea colectivă De la méthode dans les sciences, Alcan, Paris, 1909, republicată în La science sociale et l’action, P.U.F., Paris, 1970; La sociologie et son domaine scientifique, Textes, vol.I, Les Editions de Minuit, 1975; Intervenţia la Societatea de Economie Politică a fost publicată în Debat sur l’économie politique et les sciences sociales în Journal des economistes, 1908, tome XVIII şi republicată în E. Durkheim, Textes, vol. I, Editions de Minuit, Paris, 1975; revista L’ Année Sociologique, fondată în 1897

19

Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, p. 150

20

Ibidem, p. 151

21

Ibidem, p. 151

22

Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, p. 68

23

Ibidem, p. 73

24

Ibidem, p. 74

25

Ibidem, p. 69

26

Ibidem, p. 77

27

Ibidem, p. 78

28

Ibidem, p. 79

29

Durkheim, E., Debat sur l’économie politique et sciences sociales, Textes, vol. I, Editions de Minuit, Paris, 1975, p. 220

30

Ibidem, p. 221

31

Ibidem, pp. 221-222

32

Ibidem, p. 224

33

Reynaud, P. L., La psychologie économique, P.U.F., Paris, 1969, p. 26

34

Speranţia, E., op. cit., p. 521

35

Tudosescu, I., Structura acţiunii sociale, Editura Politică, 1972, p. 34

36

Weber, M., Le savant et le politique, Paris, Plon, 1959, p. 115

37

Freund, J., Sociologie de M. Weber, Paris, P.U.F., 1968, p. 37-38

38

Aron, R., Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962, p. 224

39

Prades, J. A., La sociologie de la religion chez Max Weber, Ed. Nauwelaerts, Louvain, Paris, 1966, p. 44

40

Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti,

41

Ibidem, p. 178

42

Tarde, G., Le lois de l’imitation, Paris, Felix Alcan, 1921, p. 16

43

Ibidem, p. 73

44

Ibidem, p. 214

45

Ibidem, p. 216

46

Dupont, A., G. Tarde et l’Économie politique, Paris, V. Girard et E. Brière, 1910, p. 132-134

47

Le Bon, G., Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Editura Anima, 1990, p. 7

48

Ibidem, p. 49

49

Schemeil, Y., Les cultures politiques, în M. Grawitz, J. Leca, Traité de Science politique, vol. IV, Paris, P.U.F.,

Editura Humanitas, 1993, p. 183

1985, p. 276 50

Le Bon, G., op. cit., p. 61

51

Gusti, D., Sociologia şi ştiinţele sociale, Opere, vol. I., Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 251

52

Gusti, D., Introducere la cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie, Opere, vol. I, Bucureşti, Editura

Academiei, 1968, p. 216 53

Gusti, D., Sociologia şi ştiinţele sociale…, p. 251

54

Ibidem, p. 250

55

Braudel, F., Traité de sociologie, tome I, Paris, P.U.F., 1962, p. 83

56

Bouthoul, G., Histoire de la sociologie, Paris, P.U.F., 1950, p. 106

57

Gusti, D., Introducere la cursul de istoria…, p. 221

58

Ibidem

59

Gusti, D., Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică, în Opere, vol. I..., p. 341

60

Gusti, D., Legile unităţilor sociale, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 359

61

Ibidem

62

Ibidem

63

Gusti, D., Paralelismul sociologic, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 266

64

Gusti, D., Consideraţii asupra unui sistem…, p. 345

65

Ibidem

66

Gusti, D., Paralelismul sociologic…, p. 262

67

Gusti, D., Consideraţii asupra unui sistem…, p. 347

68

Gusti, D., Monografia sociologică, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 420

69

Gusti, D., Doctrina şi metoda şcolii sociologice de la Bucureşti, în Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei,

1968, p. 237