Buna Vestire A Colindelor

BUNA VESTIRE A COLINDELOR

http://www.crestinortodox.ro/Buna_Vestire_a_colindelor-23-24578.html

A fost o dată ca niciodată... Că (nu-i aşa?) dacă n-ar fi nu s-ar poveşti! Era ca pe atunci, iubiţi dascăli, boieri dumneavoastră, colindele nu erau nici prilej de cerşit, nici spectacol sau concert evocând tradiţii, nici muzica de fond... Nu, ele erau viaţa implicată în viaţă. Trăire sinceră şi intensă! Este cert că unul dintre elementele cele mai reprezentative, din punct de vedere al tradiţiilor practicate de ţăranul roman în legătură cu sărbătoarea Crăciunului, la scara tuturor zonelor locuite de români, îl reprezintă colindatul. Căci este clar că de origine ţărănească şi de inspiraţie bisericească sunt colindele care ne mişca pe noi până astăzi la Crăciun. În sat, atât pentru colindători, cât şi pentru cei colindaţi, sărbătoarea parcă nu era deplină fără această manifestare. Colindatul, în esenţă sa tare, este vestire a Naşterii lui Hristos, aşadar o bună-vestire. Aşa cum Apostolii au fost trimişi să vestească venirea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi apoi înviat în lume, aşa sunt meniţi şi colindătorii să facă acest lucru în fiecare an în satul lor. Colindătorii sunt purtători de Dumnezeu, în sensul cel mai propriu al cuvântului, pentru că Dumnezeu este cu ei, în mijlocul lor, colinda împreună cu ei. Aşa erau priviţi şi aşa erau primiţi. Bucovinenii cred că Dumnezeu a lăsat colindele ca să-i scape de păcate, prin pomenirea în fiecare an a numelui celui sfânt al Domnului. Crăciunul este o sărbătoare extrem de dinamică. Pe măsură ce Crăciunul se apropie, forfota domină satul. Un fel de zumzăit de albine. Iarna parcă sporeşte în frumuseţe. Mai ales dacă este omăt. Zarva copiilor creşte, pregătirile se-nmultesc, oamenii trebăluiesc din zori până-n noapte târziu, din grajduri răzbat mugete şi zvoniri de tălăngi, pe hornuri se ridică fumuri ademenitoare şi dătătoare de curaj. De pe la Ignat încep să se audă guiţaturi disperate de porci tăiaţi, miroase a porc pârlit, încep să duduie cuptoarele pentru copturi. De pe la Sfântul Nicolae, uneori şi mai devreme, colindătorii încep „repetiţiile”. Pe cete: copiii pe categorii de vârstă, dar şi feciorii de însurat (care merg să colinde „cu muzică” pe la fete) şi chiar şi cei proaspăt însuraţi. O ceaţă se formează din cei de la case învecinate, pentru a face mai lesnicioase întâlnirile intru repetare. Asta când se repetă la casa unuia dintre ei, dar nu arareori copiii repeta la şcoală, sub supravegherea învăţătorului. În satul vechi, învăţătorul şi preotul erau doi piloni bine implicaţi în pregătirea colindatului şi aşa s-ar cuveni să fie şi astăzi. Este o fală să ştii cât mai multe colinde şi să le cânţi şi cât mai frumos. Ritmurile originale (neprelucrate!) sunt foarte variate, de la cele elegiace la cele sprinţare. Se cauta să se vină şi cu ceva surprinzător. De aceea, este necesară o mare grijă, că nu cumva să fure alţii din colindele tale. Cetele îşi împart satul pe părţi, care îndeobşte sunt respectate (altfel se poate ajunge la mici altercaţii. Adică nu se întâmplă aşa cum ni se întâmpla nouă astăzi, la oraş, să ne apără „colindători” la fiecare staţie de metrou sau să ne sune la uşa de mai multe ori într-o zi. Se poate vedea în această împărţire a sectoarelor de colindat o asemănare cu felul în care procedase Hristos cu Apostolii Săi, atunci când, trimetandu-i la evanghelizare doi câte doi, le-a împărţit lumea. Se colindă în mod obişnuit în seara de Ajun. De altfel există nu numai Moş Crăciun, dar şi Moş Ajun, prieten

bun cu cel dintâi. Moş Crăciun şi Moş Ajun. Amândoi, „Cu barbă de ibrisim,/ Cu mustăţile de fân”, stau într-o mănăstirea cu pereţii de alamaie şi cu uşa de tămâie. În unele locuri din Transilvania, cu o seară înainte, copiii colindători rămân în şcoală şi dorm acolo. Ce mai năzdrăvanii, ce mai veselie! La miezul nopţii ei se scoală şi se urcă pe dealul cel mai înalt care străjuieşte satul. Au pregătite, de cu ziua, lemne şi aprind un foc mare. E un foc cunoscut în satele de jos, din câmpie, până departe. De acolo, de pe deal, încep să-şi strige, peste sat, repertoriul de colinde. În multe sate, diferitele grupuri de colindători (aşadar şi cei cu Irozii, cei cu Steaua, dubaşii etc.) pleacă de la biserică, cu binecuvântarea preotului, luând fiecare o altă direcţie în sat. În alte cazuri, se pleacă cu colindatul de la casa la care s-a repetat pe parcursul postului. Pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, dupăamiaza până pe înserate, cei mai în vârstă mai târziu, mai în puterea nopţii sau chiar „noaptea pe la cântători”. Era o pregătire pentru colindat, dar şi o pregătire pentru a primi colindători. Primirea colindătorilor era echivalentă cu primirea lui Hristos. De aceea porţile sunt ţinute deschise. Se făcea în prealabil curat - „măturaţi curţile”, cer colindătorii -, se primenea casa şi toate acareturile înconjurătoare. Colindatul se face în seara de Ajun. Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seară mare! Tocmai pentru că se face acum o bună vestire a bucuriei Naşterii lui Hristos - Mesia, Mântuitorul lumii, Răscumpărătorul nostru, confirmare a Buneivestiri făcute de Arhanghel cu nouă luni în urmă. Hristos este acum oaspetele lumii vestit de oaspeţii colindători. Noaptea de Ajun este noapte de privegheală bucuroasă, aşa cum apropierea naşterii oricărui copil pe lume este, în mod normal, întâmpinată cu emoţionată veghe. Şi atunci, cum să nu ceară colindătorii imperios: „sculaţi, sculaţi boieri mari!”, „nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit”, „aprindeţi făcliile” etc. ? Venirea lui Hristos face din toţi cei care-L primesc boieri mari, iar curţile lor devin curţi împărăteşti, numai bune de bună petrecere: „masa să va'ncărcaţi”. În multe părţi, aşa cum o arata culegerile existente, unul dintre colindele nelipsite, de frunte, este însăşi cântărea bisericească pe care o constituie troparul praznicului: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunoştinţei; că intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pre Tine, Răsăritul cel de sus; Doamne, mărire Ţie!” Este un text de o mare frumuseţe poetică şi de o profundă teologie. Dominantă lui este lumina. Lumina de multe feluri. Hristos este Soarele dreptăţii! Noi suntem obişnuiţi să vedem astrul solar ieşind parcă din pământ sau din mare şi apunând în acelaşi fel. Cât de inedită şi de covârşitoare este această imagine a unui răsărit de sus! O dată cu Hristos răsare lumii lumina cunoştinţei. Ceea ce ignora destul de mulţi dintre creştini este faptul că venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat este un eveniment care are implicaţii excepţionale în ceea ce priveşte cunoaşterea. Prin Hristos Revelaţia atinge punctul ei maxim, este împlinită desăvârşit. Hristos, asumând firea omenească, S-a coborât la putinţă de sesizare a omului, a simţurilor sale şi a raţionalităţii sale. Chenoza e maximă! Pe măsură şi foloasele omenirii. Aşa cum ne arată în Dogmatica sa Părintele Dumitru Stăniloae, renumitul teolog al veacului trecut, Creaţia este menită, între altele, să constituie elementele unui limbaj pentru convorbirea dintre Dumnezeu şi om. Pentru multe dintre neamurile vechi, stelele nu rămâneau numai aşa ceva, ci ajungeau să fie slujite idolatru. Şi iată că acum o stea se arată magilor ca să-i conducă şi să le descopere pe un Împărat care vine din altă lume, vine pentru ca să ne poarte şi pe noi în acea lume. Calitatea convorbirii omului cu Dumnezeu prin intermediul elementelor naturale ale creaţiei capăta valenţe noi, puteri noi.

Comunicarea devine mesianică. De abia acum, sub adierea apropiată a Duhului Sfânt, comunicarea, întâlnirea şi cunoaşterea devin cu adevărat posibile. Hristos a adăstat timp de nouă luni în pântecele unei Fecioare, apoi S-a născut fără să strice pecetea acelei feciorii. La Naştere, Hristos ne este înfăţişat de colinde, pe de o parte, a fi un copil ca toţi copiii; El a luat firea omenească în toată fragilitatea ei: „Şi cu lapte S'a crescutu/În scutece S'a'nfăşatu/Şi în braţe S'a purtatu”. În multe texte, Maica Lui este atât de săracă, încât nare scutece de înfăşat, nici hăinuţe de-mbrăcat. Şi totuşi, atunci, Îl vedem înnăscut cu flori de crin şi ca un „Soare-n raze luminat”. Dar chiar sub acest chip, accesibil oamenilor, El are în vedere înfăptuirea misiunii pentru care a venit: „Cu chip de om a venitu/Şi pe noi ne-a mântuitu”. Dacă apariţia unui copil obişnuit schimbă complet viaţa unei familii (în ceea ce priveşte spaţiul, timpul, relaţiile etc.), venirea Pruncului Iisus cu atât mai mult viaţa întregii omeniri. Pruncul venit acum pe lume este numai aparent, după chipul smerit pe care l-a luat, un copil ca toţi copiii; în fond este un copil cum n-a mai fost altul pe lume, este chiar Dumnezeu, este Fiul Sfânt, lucru pe care colindele îl afirma cum nu se poate mai direct şi mai clar. Este Fiul cerului şi Domnul pământului, un Domn preabun, un Domn frumos, născut din Duhul Sfânt, la Care Dumnezeu râde (Moldova, la Tudor Pamfile, Sărbătorile la romani, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1997). El este chiar Mântuitorul îndelung aşteptat, „Mesia cap luminos” (Muntenia). Pruncul acesta este spălat cu vin, limpezit cu apă şi miruit cu mir, din trei râurele care vin anume din vârf de munte până la Maica Domnului (Dobrogea; Banat). Uneori Pruncul plânge. Nu plânge pentru că nu ar avea cu ce să se joace, cum pare să creadă Maica Lui, care, ca să-l ostoiască, Îi promite „două mere arginţele” sau „două mere aurele” (Dobrogea, Ardeal). Nu, El plânge cu gândul la Patimile Sale de mai târziu: „Nu plâng, maică, de aceea. / Ci uită-te, maica'n jos / Acolo'n josu, mai din jos, / De vezi fauri făurind / Mie piroane făcând” (Ardeal). În alt colind, Maica plânge şi ea cu lacrimi „grele ca pietrele” şi „mari ca merele” văzând cum se meştereşte deja pe lume la crucea răstignirii Fiului ei (Banat). Colindele fac, de altfel, foarte adesea legătură între bucuria Naşterii lui Hristos şi jalea Patimilor Lui (Ardeal; Muntenia). Marea veselie a Naşterii poartă în ea şi dramatismul Patimilor, dar şi imensa bucurie ulterioară, cea a Învierii. Sunt colinde în care patimile sunt prezentate foarte amănunţit: „La

naşterea

lui

Hristos Toţi oamenii-au fost voioşi. Când au fost la răstignire, Toţi am fost cu tânguire. Când a fost la'nmormantare, Toţi am fost cu supărare. Vineri pe la doisprezece, Clopotele le trăgeau. Pe Isus Îl răstigneau,

Cuele I-le băteau. Sângele pe stâlpi curgea; Maică sfântă că-l oprea. Si'n biserica-l ducea Şi din gura-asa zice: - Acesta-i sânge curat, Că-i din trup nevinovat. Acela-i sânge cu milă, Că-i din trup fără de vină. Acesta-i sânge milos, Că-i din trupul lui Hristos”(Ardeal). Se merge până într-acolo că într-un colind se spune chiar de acum, de la Naştere, căci Naşterea este numai un început de drum: „Bucură-te, Sfântă Cruce, Bucură-te, lumea-ţi cânta; Şi-ţi cântă cu glas de jale Pentr-a lui Adam greşale.” Dar, cum arătăm, dincolo de Patimi se stravede Învierea şi mântuirea pe care Pruncul acesta o aduce oamenilor: „Dar noaptea El o'nviatu / Şi pe noi ne-o mantuitu” (Ardeal). Prin venirea lui Hristos, pământul este acum primenit, înnoit, înfrumuseţat: „De când Domnul s'a nascutu Şi pământul s'a facutu, Şi cerul s'a ridicatu Pe patru stâlpi d'argintu Mai frumos impodobitu”. (Dobrogea; Ardeal). Naşterea lui Hristos este ca o nouă facere a lumii (Ardeal). În colinde sunt prezente atât începutul oamenilor din grădina Edenului: „Raiule, grădină dulce, De la tin', nu m'aş duce. De mirosul florilor, Şi ceară albinelor. De para făcliilor Şi fumul tămâielor”. (Ardeal) cât şi realitatea eshatologică, lumea mântuită. Prin Naşterea lui Hristos în trup a devenit posibilă redeschiderea raiului. Pruncul abia născut ţine în mâini şi se joacă cu cheile raiului (Ardeal). Adam şi Eva, a căror cădere este reamintită în numeroase colinde (Ardeal; Banat), sunt acum „recuperaţi” tocmai prin Patimile lui Hristos (Banat). Printre cei care se-nchină şi slăvesc venirea Pruncului pe lume, îl aflăm şi pe Ştefan Vodă, „Domn cel sfânt” încă mult înainte de a fi canonizat oficial de Biserică la anul 1992 şi este frumos că aceasta nu se petrece numai în Moldova, ci şi în Muntenia (Moldova; Muntenia). Se ştie că printre puţinii privilegiaţi a fi martori ai Naşterii se numără păstorii. În colinde, aceştia uneori sunt trei şi par a fi descinşi direct din Mioriţa (Banat; Ardeal; Moldova). Spune o cântare în Biserică, luată din Evanghelia lui Luca (2,14): „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Este o cântare îngerească. Şi chiar aşa şi vede ţăranul lucrurile. E veselie pe pământ, dar e veselie parcă şi mai mare în cer, unde în capul

mesei stă Dumnezeu cu Fiul Său, înconjuraţi de ceaţă Sfinţilor, „bând şi veselind” (Banat). Sfinţii cei mai prezenţi sunt Vasile, Ion (ale căror sărbători sunt aproape, aproape), Ilie, Toma Proorocul (!?) (Banat), Mihai, Crăciun (!?), Petre (Muntenia), mulţime de Apostoli şi Cuvioşi. Îi vedem uneori şi pe drepţii Vechiului Testament: Avraam (Muntenia), pe Moise şi pe Aaron (Muntenia), pe David (Ardeal). Dar cel mai des întâlniţi sunt Maica Sfântă şi Sfântul Ioan, formând împreună cu Pruncul Hristos treimea rugătoare pe care Biserica o numeşte Deisis. Şi mai apar mereu şi cinstiţii trei Crai de la Răsărit, venind să se închine cu darurile lor simbolic bogate: aur, smirna şi tămâie. O seamă de colinde nu sunt lipsite de un umor sănătos, în ton cu sărbătoarea. Astfel, într-unul din ele îl vedem pe Crăciun bătrân, cum vine el mereu, deşi are un cal ciumpăvitu, care ar trebui potcovit cu potcoave de colacu, prinse cu cuie de carnatu, bătute cu baros de cardaboş, iar apoi adăpat cu o vadră de vinarsu. În alt colind, colindătorul cere gazdei un colăcuţ, pentru că mama lui nu avusese mai întâi sita rară pentru faină, iar când o căpătat sită - s-o crăpat covata (numai bun motiv de „l-o sfădit mama pe tata”) şi când o fost lipită covata, s-a urnit cuptorul, iar când a fost reparat şi acesta, era prea târziu: Anul Nou deja venise. La sfârşitul colindării se cântă un colind de încheiere, prin care se urează gazdelor să rămână, după trecerea colindătorilor, sănătoase şi voioase şi „ca trandafirii frumoşi”. Bucuria adusă de colindători nu-i ca orice bucurie trecătoare, ea-i până'n vecie. Tot în acest ultim colind se cere, cel mai adesea, de la gazde plata colindatului. Şi acestea îi rasplăteau pe colindători, îndeosebi cu colaci, covrigi, nuci, mere, poame, dar nu lipseau nici gologanii. Fiecare colindător are traistă sa pregătită anume, din timp. După cum are şi câte un băţ, ca să se apere de câini. La sfârşit, împărţeala darurilor se face cu dreptate. În ziua de Crăciun, după Liturghie, în multe locuri se colindă la biserică. Se împart pizarei (nişte colaci speciali) copiilor aşezaţi pe două rânduri, de o parte şi de alta a potecii din curtea bisericii. Afară de pizarei, se mai dau alune, nuci, mere... Câteodată, ca să se distreze pe seama copiilor, care doresc să adune cât mai mult, femeile aruncă merele pe jos, în zăpadă, unde se formează adevărate grămezi de copii în lupta pentru ele. De abia după Liturghie şi după împărţirea pizareilor, preotul dă calea stelaşilor în sat. Ei se îmbraca la biserică cu stihare. Aici se face prima cântare. Înainte vreme, după aceea se mergea mai întâi la învăţătorul care i-a învăţat să cânte. În continuare, primele colindate erau altădată notabilităţile satului: primarul, birăul etc. Abia după aceea se lua tot satul de-a rândul. Nici o casă nu trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi vremea. Uneori, după ce termină de colindat la ei în sat, colindătorii merg şi în sate vecine, dar asta mai ales a doua zi. Dacă în noaptea de Ajun se colinda îndeosebi afară, sub fereastră, acum, adesea, colindătorii sunt poftiţi în casă, să se bucure din bucăţele dezlegate deja de preot, postul fiind încheiat. Dar misiunea copiilor nu se termină odată cu colindatul din zilele de Ajun şi de Crăciun. Urmează Steaua, sorcova, pluguşorul şi câte altele, până după Sfântul Vasile. Crenguţele puse în apă la Sfântul Andrei pentru sorcove au dat deja în floare („florile dalbe de măr”!). La Bucureşti, pentru un timp, mahalalele au păstrat vechile rânduieli de colindat, apoi lucrul acesta a devenit aproape imposibil. De aceea, aproape că nu mai afli colindat în duh autentic în Bucureştii zilelor noastre. Asta nu înseamnă că nu răzbate din toate părţile sunet de colinde. Implicarea

existenţială este însă redusă, caracterul lor este în parte deviat, trăirea împuţinată. Cuvintele vestirii ajung la noi de tot palide, mai mult formale. Cum s-a văzut mai sus, în mai multe rânduri, colindele românilor, născute la umbra Bisericii, se arată a fi o slăvire înflăcărată a Pruncului Iisus („Aude-se laudă multă,/ Lângă peştera cea sfântă; / Strigau păstorii toţi, tare: Laudă Domnului, prea mare!” - Basarabia). Ele exprimă simplu o teologie nebănuit de profundă (a se vedea pentru mai multe amănunte în acest sens cartea mea: Elemente de teologie ţărăneasca, Ed. Vremea, Bucureşti, 2005) şi sunt de un mare rafinament existenţial. Textele lor constituie o poezie extraordinară (cu imagini poetice de mare fineţe!), iar cuvenita cântarea lor se face, în chip autentic, pe o muzică arhaică capabilă să exprime taina vestită. Felul în care sunt abordate temele denotă o nesfârşită delicateţe, care se însoţeşte uneori foarte potrivit cu un umor nevinovat, fin şi binefăcător. După atâta colindat, după atâtea pregătiri făcute întru întâmpinarea Naşterii Domnului, o anumită osteneala se insinuează în toţi, colindători şi colindaţi. Dar nu era bai, căci: „Ce ne-aduce Moş Crăciun? / Tot ce e frumos şi bun” (Moldova). Uneori din toată sărăcia, cum spune o exprimare, alteori din preaplinul dăruit de Dumnezeu, românul este chemat să nu uite că venirea lui Hristos s-a petrecut pentru că el să fie creştin adevărat şi să nu uite de cei de lângă el care sunt necăjiţi sau, oricum, mai necăjiţi decât el: „Şi nu uita, romane, când eşti vesel să fii bun!” Iubiţi dascăli, boieri dumneavoastră, am ezitat mult dacă în acest text să folosesc timpul trecut sau timpul prezent. Până la urmă am ales prezentul. Dacă cele de mai sus se păstrează, desigur, într-o măsură mai mică în satul românesc contemporan, ele se păstrează deplin, negreşit, la Dumnezeu. Căutând în sate mai izolate sau în din acelea care încă mai ţin la seriozitatea statutului lor tradiţional, se vor mai putea afla urme ale colindatului cu statutul lui genuin: acela de viaţă implicată în viaţă, de trăire a prezentului continuu al Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Oricum, fiţi, dacă se poate, în rândul vestitorilor de bine către cei cu care aveţi îndeosebi de-a face: „Voi, acum, copiilor, Şi, voi, buni, părinţilor, Lăudaţi Şi cântaţi, Şi vă bucuraţi. (…) Că ni s'a născut Hristos, Să ne fie de folos”. (Ardeal) autor: Costion Nicolescu