Basmul Cult

Basmul este o specie literara in proza sau in versuri, apartinand epicii populare sau culte, in care intamplarile reale se impletesc cu elemente fantastice. Se deruleaza o confruntare dintre bine sir au, in deznodamant triumfand beneficul in fata maleficului. “Basmul este o oglindire a vietii in moduri fantastice” G. Calinescu. TEMA: aventura eroica a finite umane care lupta pentru apararea, recuperarea, obtinerea sau impunerea unei valori; in termini generici, aceasta valoare este cunoscuta sub numele de bine care se constituie in opozitie cu raul. Basmul cult, a preluat de la basmul popular: 1. oralitate 2. tiparul narativ 3. functiile personajelor. A. TIPARUL NARATIV I. O situatie de echilibru initial care corespunde expozitiunii si care consta in viata thnita a unui imparat si a familiei sale. II. Un eveniment, o imprejurare care tulbura echilibrul initial care corespunde intrigii. (ex: O dorinta neimplinita, un prejudiciu, o lipsa) III. O actiune de recuperare a echilibrului initial – partea cea mai extinsa a basmului care corespunde desfasurarii actiunii si punctului culminant. (probele depasite de Harap-Alb, decapitarea eroului de catre Span). IV. Restabilirea echilibrului si rasplatirea eroului – deznodamantul, . renasterea lui Harap-Alb urmata de nunta cu fata imparatului Ros, si mostenirea imparatiei. Functia personajului – O situatie tip cu un grad mare de stabilitate, repetata in toate basmele. -lipsa -superioritatea mezinului. -o interdicţie este specificată eroului, -interdicţia este încălcată, -răufăcătorul îşi înşeală victima, (supunerea prin viclesug) -victima se lasă înşelată, -eroul este trimis să aducă ceva, -eroul este pus la încercare, -el intră în posesia unui obiect magic şi primeşte ajutorul fiinţelor năzdrăvane, -eroul trebuie să facă faţă unei încercări dificile din care iese învingător, -eroul este recunoscut, -răufăcătorul este demascat şi pedepsit, -eroul se căsătoreşte şi este înscăunat împărat.

Trasaturile basmului cult (cu aplicatie la Povestea lui Harap-Alb) La Creanga, fantastical nu actioneaza la nivelul personajelor care sunt modele umane realiste, cu la nivelul epicului, al intamplarilor relatate. Naratiunea este dramatizata prin dialog excesiv. Dialogul preia functia naratiunii si genereaza actiunea Caracterul accentuat moralist, ca reflex al clasicismului (reprezentant al epocii marilor clasici). Characterul paremiologic este sustinut de proverbe si zicatori izvorate din intelepciunea populara. (Paremilogie – maxime, proverbe) Prezenta uynor fragmente de proza ritmata si rimata. Umorul si ironia – trasatura frecventata si in “Amintiri din Copilarie” Principalele mijloace prin care se realizeaza umorul sunt: exprimare mucalită, constând din fraze construite printr-o tehnică a aşteptării frustrate, care contrariază pentru că încep într-un fel şi se termină în altul, cu totul surprinzător:”Să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”, “se întindea de căldură de-i ajungeau genunchele la gură”; ironia în stilul lui Rabelais, adică fără tente de sarcasm; poreclele şi apelativele caricaturale: mangosiţi, farfasiţi, Buzilă ; zeflemisirea: “Tare-mi eşti drag”…”Te-aş vârî în sân dar nu-ncapi de urechi”; diminutive cu valoare augmentativă: Gerilă are “Buzişoare”, pentru Setilă, râul de vin este “Băuturică”; caracterizări pitoreşti: înfăţişarea lui Gerilă, Ochilă; scene comice: cearta uriaşilor, discuţia dintre împăratul Roş şi ceata peţitorilor; Absenta personajelor terifiante Analiza psihologica a starilor sufelesti ale eroului.  Creanga umanizeaza fantasticul, personajele comportandu-se normal, ca simpli feciori din zona Humulestilor, avand calitati si defecte. Spanul: antagonistul, personaj malefic, impostor, ipostaza fiavolului, principalul agent formator al lui H.A., personaj functional, un rau necesar. Existenta unei complicitati formative la care participa toate personajele, atat cele positive, cat si cele negative cu scopul transformarii protagonistului dintr-un novice, intr`un initiat. Înainte de plecarea sa, prinţul primeşte darurile sacre: paloşul, hainele şi calul năzdrăvan al tatălui său. Acest motiv specific basmului oferă eroului şansa de a se restabili contactul cu lumea de dinainte de istorie, deoarece, în cele mai multe cazuri, darurile au aparţinut strămoşilor. Şi în epopeea antică, apare acest simob: personajul homeric, Agamemnon deţine un spectru făurit de Hefaistos şi care a trecut prin mâinile mai multor zei, eroi şi regi în “Eneida” vergiliană, personajul învinge în momentul în care primeşte de la zeiţa Venus armele divine în mai toate tradiţiile religioase, preotul este învestit prin daruri sfinte, care pot fi veşminte ale strămoşilor, obiecte miraculoase sau totemice. De regulă, în basmul popular, este vorba despre hainele, armele şi calul tâtâne-său din tinereţe, pe care eroul le primeşte înainte de marea călătorie nu este vorba despre un dar pur şi simplu, ci despre o dobândire a identităţii, căci eroul află de la cineva despre existenţa acestora, apoi trebuie să le redea funcţionalitatea: calul trebuie hrănit cu jăratic, hainele trebuie să i se

potrivească, şi de asemenea, curajul său trebuie să fie pe măsura armelor. Orice obiect vechi, înmagazinează experienţă, poartă însemnele unei biruinţe asupra timpului şi de aceea reprezintă o verigă a tradiţiei; care se dovedeşte capabil să restabilească legătura cu strămoşii, capătă viziunea şi poate clădi viitorul într-un sens deja creat. Întâlnirea cu Sfânta Duminică poate fi interpretată şi ea ca o probă: depistarea esenţei sub aparenţă. Etimologic, duminică înseamnă ziua Domnului şi de aceea este un timp al sărbătorii, al odihnei şi al meditaţiei. În folclorul nostru, Sfânta Duminică apare ca o figură antologică, legată în primul rând de sensurile milosteniei creştine şi este reprezentată de ca o bătrână generoasă, binevoitoare, iar adeseori îndrumătoare a eroului inocent. Rolul ei de mistagog se justifică în primul rând prin legătura directă cu divinitatea. De fapt, ea apare în miturile româneşti ca mamă a celor douăsprezece luni ale anului, aşadar ca simbol al ciclului încheiat, privilegiu descins şi prin faptul că ziua de duminică este cea de-a şaptea, cea care încheie săptămâna, dar şi perioada zidirii lumii. Drumul (sau călătoria) este o temă de factură mitică, simbol al vieţii şi motiv esenţial, în basmele populare, sugerând destinul omului derulat implacabil dinspre naştere spre moarte. Parcurgerea unui drum imică ritualic sensul existenţei. Ca temă, călătoria propune un mod de cunoaştere şi de redescoperire de sine. Pentru omul aflat în dilemă, plecarea în lume reprezintă soluţia eliberării, prin puterea de a alege. Aproape nelipsită din basme, călătoria constituie un motiv esenţial în structura speciei; drumul eroului are funcţia unei iniţieri, obstacolele întâlnite în cale îl maturizează şi îl dac să-şi înţeleagă rostul în lume. Pădurea este primul obstacol întâlnit de prinţ în calea sa, codrul, peisaj închis, loc intim şi sacru, centru şi izvor al vieţii, spaţiu întunecat şi labirintic ce trezeşte spaimele ancestrale, este un loc de retragere, de meditaţie şi de rugăciune. Ca orice labirint, pădurea reprezintă şi un loc de iniţiere, de confruntare cu numeroase probe şi semne care desluşesc drumul sau induc în eroare; pădurea este şi un simbol al subconştientului ,sugerând rătăcirea în hăţişurile lumii înfricoşătoarea şi imaginile viselor nocturne. Imaginea pădurii verzi a fost asociată metaforic eternităţii, unui spaţiu dobândit dincolo de moarte. Aspectul haotic al pădurii reprezintă geneza universală ( cosmosul a fost la început haos înainte de a se instaura ordinea). Fiinţa diabolică (spânul, Omul roşu) reprezintă interdicţia care din teribilism, este încălcată, fiinţa diabolică este excepţia care dă semnalul dezordinii; omul care poartă un semn fatal reprezintă un avertisment; în mentalitatea poporului român, oamenii însemnaţi aduc ghinion (piaza rea) au puteri nefaste şi pot deochia lumea. Printre aceştia se numără spânii, roşcaţii, infirmii sau care au un semn distinct , avertizând astfel asupra pericolului de care îl reprezintă. Fântâna este de asemenea o probă din drumul spre maturitate. Ea sugerează un val inepuizabil şi un spaţiu al biruinţei celui care a scormonit în adâncurile pământului; totodată, reprezintă şi un loc de regăsire a sinelui sau a perechii ursite prin ritualul oglindirii. În tradiţiile româneşti, cel care sapă o fântână, poate sugera şi narcisismul adolescentin. Apa din fântână sugerează botezul, integrarea în societatea umană. Prinţul intră în fântână, însă la ieşire el este botezat, primeşte numele de “Harap-Alb”. Naşul său fiind, paradoxal, spânul, care are aici rol de miştagog( iniţiator în tainele lumii). Numele de “Harap-Alb” înseamnă rob alb sau negru-al. În mod evident, numele

reprezintă un oximoron, o contradicţie sau cele două laturi ale existenţei. Jurământul făcut de Harap-Alb este un jurământ pe viaţă, bazat pe experienţa lui şi pe experienţa trecutului (a tatălui său). Din această cauză, jurământul este sfânt, acest legământ este ca o promisiune de maturizare, un jurământ în aparenţă rău, malefic, însă cu esenţă bună, menit să ajute la maturizarea (trecerea la starea de adult). Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina rămâne mesagerul învestit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceară/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde”, după cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele şi furnicile sunt idealuri terimofere ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie. Animalele –simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare ale existenţei, unele sunt benefice, îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă obstacolele apărute în drumul său, de multe ori o albină îi dă aripa sa, o pasăre îi aduce vestea cea bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului, altele sunt rău-prevestitoare sau ameninţătoare, animalele acvatice simbolizează forţele abisale şi monstruoase; considerate simboluri selenare, şarpele şi balaurul sugerează sensuri legate de trecerea timpului. Ursul reprezintă forţa, iar cerbul frumuseţea. Totodată, ele(ursul şi cerbul) fac referire la îndeletniciri străvechi, cum ar fi vânătoarea, devenind simboluri ale acestora. Calul –însoţitorul şi sfătuitorul eroului, este prin excelenţă în spaţiul indianoeuropean, animalul benefic. În tradiţiile funerare, el conduce sufletul mortului, călăuzindu-l spre lumea cealaltă, iar în basm se revitalizează periodic, hrănindu-se cu jăratec, protejat de sântoader şi binecuvântat de Sfântul Ilie, el întrupează atât forţele selenare, cât şi forţe solare, apărând în credinţele noastre şi ca animal al lumii subpământene şi ca fiinţă înaripată: de pildă, în basme, el poate pătrunde pe celălalt tărâm, zboară cu gândul, se revitalizează periodic şi cunoaşte toate vicleniile lumii. De sărbătoarea patronată de Sfântul Toader există tradiţia de a fi lăsaţi liberi toţi caii satului, să alerge şi să scape de toate frustrările: în sensul acesta, calul poate fi considerat un depozit de nemulţumire, sau cum îi spune G. Durand, un “perfid şi un nărăvaş”, pe care doar eroul îl poate îmblânzi; dualismul acestui simbol vine tocmai din această dublă ipostază, de animal liber şi de animal domesticit cu greu, nesupus de om, el este un pericol, dar şi un animal care impune teamă. Ca animal învins de erou, calul se transformă în aliat şi călăzitor, un fel de alterego raţional. Namilele (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) sunt simboluri ce reprezintă idealurile umanităţii, dorinţa de a depăşi limitele. Ele pot reprezenta şi principiul lumii pe dos (dincolo de fizicul înspăimântător se află o bunătate uimitoare) sau renunţarea la convenţii. Apa vie şi apa moartă reprezintă alternativele eroului în luptă. În multe basme şi mituri apare simbolul celor două izvoare, unul dătător de putere şi celălalt moleşitor

sau mortal, element primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa este substanţa naşterii şi a morţii, având funcţii germinative şi purificatoare, apa sintetizează sensul începutului şi al regenerării prin dizolvare; abluţiunile, potopul, descântecele cu apa neîncepută au sensul ştergerii păcatelor, răutăţilor de tot felul, a istoriei înseşi. Există o serie de mituri cosmogenice în care apa apare ca matrice a lumii. Nunta reprezintă consacrarea binelui, ultima etapă din maturizare, întâlnirea şi împlinirea iubirii, nunta face ca ciclul să fie complet, astfel, Harap-Alb se află acum în faţa ultimului moment important din viaţa unui om (pentru că trecuse deja de naştere, botez, moarte), acum el îşi primeşte drepturile, iar maturizarea sa poate fi considerată completă.