Baba Dochia.docx

Baba Dochia – legenda Baba Dochia a fost o femeie maritata si a avut un fecior pe care l-a insurat. Insa ea, dupa ce si-a insurat feciorul, nu traia bine cu nora-sa, ci a inceput sa o mustre si sa o batjocoreasca in tot felul, zicand ca-i lenesa, ca nu lucreaza nimic si cate de toate. Intr-o zi de iarna, pe cand era feciorul sau dus de acasa, sfadindu-se ea iarasi cu nora-sa, ii zise: - Du-te si-mi ada fragi, caci se apropie primavara, si eu trebuie sa ies cu oile si cu caprele la pascut! Venind nu mult dupa aceasta feciorul, adica barbatul nevestei, acasa, ii spuse aceasta toate cele ce i le porunci ma-sa. Barbatul insa, fiind cu gura-casca si un lasa-ma ca sa te las, ii raspunse ca, daca mama lui i-a zis asa, apoi n-are incotro, ci trebuie sa faca asa cum i-a spus. Nevasta, vazand ca barbatul sau n-o ia in aparare, ce era sa faca ... lua o cofita si merse dupa fragi. Vazand-o niste oameni ca merge cu cofita, o intreaba unde se duce. Nevasta le-a rapsuns ca soacra-sa a trimis-o sa-i aduca fragi, si ea dupa fragi se duce. - Nu fi proasta! – au zis oamenii mai departe, - ca doar de abia incepe sa se topeasca omatul! ... unde vrei tu sa afli fragi? - Soacra mea mi-a zis ca, daca nu-i aduc fragi, imi taie capul! Si cum rosti ea cuvintele acestea, pleca mai departe plangand si oftand, pana ce ajunse intr-o padure. Iar dupa ce a intrat in padurea aceea, a mai mers cat a mai mers, pana ce a zarit deodata un foc. Iar cand a vazut ea focul acela, a zis: - Ma duc intr-acolo, ca poate vor fi niste hoti sa ma omoare sau niste lupi sa ma mananca, ca si asa n-am a trai, daca nu-i duc soacrei mele fragi! Si merse mai departe. Si ajungand ea acum acolo ce sa vada? In loc de hoti sau lupi, vede stand imprejurul focului doi oameni batrani. Era Dumnezeu si cu San-Petru. Ea le-a dat buna seara. Dumnezeu si cu San-Petru i-au multumit si vazand-o asa de suparata si plansa, au intrebat-o de ce a plans. Ea le-a raspuns ca soacra-sa a trimis-o sa-i aduca fragi, si nu stie de unde sa-i afle si sa-i aduca pe o vreme ca aceasta fragi, si de aceea a plans ai e asa de suparata. Dumnezeu, auzind aceasta, i se facu mila de dansa, ii lua cofita din mana, o umplu cu jaratic, si apoi acoperind-o i-o dete indarat, zicand: Na, intoarce-te cu dansa acasa, dar sa n-o dezlegi, nici sa nu te uiti intr-insa pana ce vei ajunge acasa si da-o soacrei tale in mana! Nevasta, luand cofita si multumind mosnegilor, se intoarse acasa si, cum ajunse acasa, odete soacrei sale. Baba Dochia se uita inauntru si, mare minune, din carbunii cei aprinsi se facura fragi. Apoi luand ea fragii si mancandu-i, a zis catre nora-sa: Daca ai gasit tu fragi, apoi ma duc acum si eu cu oile si cu caprele la pascut, caci n-am grija ca va mai fi frig. Si cum a spus, asa a si facut. Isi lua furca in brau si turma dinapoi si s-a dus cu dansa pe campii s-o pasca. Insa, fiindca era inca omat, s-a imbracat ea mai intai cu 12 cojoace si apoi s-a pornit.

Nu mult insa dupa ce a iesit ea cu oile si cu caprele la pasune, s-a pornit o furtuna mare, a inceput sa ninga si oile si caprele fugeau in dreapta si in stanga pentru ca n-aveau defel ce paste. Iar ea, fiind grele cojoacele cu care era imbracata, nici nu se putea tine de dansele. Udandu-i-se cojocul cel de asupra si nemaiputandu-l duce mai departe de ud si greu ce era, il lepada jos. Si asa a dat, in unsprezece zile dupaolalta, cate o furtuna cu omat, si toate cojoacele i s-au udat, si ea, care cojoc cum se uda, seara il si arunca. Si tot asa a facut ea pana ce a aruncat toate cojoacele. Iar dupa ce le-a aruncat pe toate si n-a avut cu ce se mai imbraca, a inghetat de frig dimpreuna cu toata turma sa.

Balada Dochiei În urma unei călătorii pe Ceahlău, în 1838, Gheorghe Asachi, inspirat de legendele locului, a scris o baladă în cinstea mitului Dochiei: „Între Piatra Detunată Ş-al Sahastrului Picior, Vezi o stâncă ce-a fost fată De un mare domnitor. Acolo e rea furtună E locaşul cel cumplit, Unde vulturul răsună Al său cântec amorţit. Acea doamnă e Dochia Zece oi ş-a ei popor Ea domnează-n vizunie Peste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minte Nici-o giună nu-i samana Vrednică de-a ei părinte, De Decebal, ea era. Dar cum Dacia-au împilat-o Fiul Romei cel mărit, Pe cel care-ar fi scăpat-o De-a iubi a giuruit. Traian vede astă zână

Deşi e biruitor, Frumuseţei ei se-nchină Se subjugă de amor.

Împăratu-n van cată Pe Dochia a-mblânzi. Văzând patria ferecată, Ea se-ndeamnă a fugi Prin a codrului potică Ea ascunde al ei trai, Acea doamnă tinerică Turma paşte peste plai A ei haină aurită O preface în şăiag, Tronu-i iarba înverzită. Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţară Şi de-a biru-i deprins. Spre Dochia cea fugară Acu mâna a întins. Atunci ea, cu graiu ferbinte „Zamolxis, o zeu ! striga, Te giur pe al meu părinte Astăzi, rog nu mă lăsa!”

Când întinde a sa mână Ca s-o strângă-n braţ Traian, De-al ei zeu scutită zâna Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană Nu-ncetează a iubi, Pre ea pune-a sa coroană Nici se poate despărţi. Acea piatră chiar vioaie De-aburi copera-a ei sân, Din a ei plâns naşte ploaie, Tunet din al ei suspin. O ursit-o priveghează, Şi Dochia deseori Preste nouri luminează Ca o stea peste păstori.”