Arthurschopenhauerstudiiinpesimism-131127023943-phpapp02.pdf

ESEURI DE ARTHUR SCHOPENHAUER: STUDII IN PESIMISM

TRANSLATED BY: T. BAILEY SAUNDERS, M.A. CONTINUT NOTA

pag. 2

CUVINT INAINTE

pag. 4

NOTA BIOGRAFICA

pag. 6

DESPRE SUFERINTA IN LUME

pag. 18

DESPRE DESERTACIUNEA EXISTENTEI

pag. 29

NEMURIREA: UN DIALOG

pag. 34

DESPRE ZGOMOT

pag. 38

CITEVA PARABOLE

pag. 42

OBSERVATII PSIHOLOGICE

pag. 46

DESPRE SINUCIDERE

pag. 66

DESPRE FEMEIE

pag. 71

DESPRE EDUCATIE

pag. 83

NOTA

Eseurile prezentate aici formeaza o selectia din scrierile lui Schopenhauer Parerga si Paralipomena, adunate impreuna sub un titlu ce nu se regaseste in original si nu are pretentia de-a se substitui fiecarui capitol din acest volum. Primul eseu este in principal interpretarea comentariilor filosofilor Nachträge zur Lehre vom Leiden der Welt, impreuna cu partea inevitabila a unei alte selectii, intitulate Nachträge zur Lehre von der Bejahung und Verneinung des Willens zum Leben. Asemenea omisiuni pe care le-am facut, vin mai presus de toate din dorinta de-a evita repetarea argumentelor deja familiare cititorilor celorlalte volume din aceasta serie. Dialogul asupra nemuririi contine viziunea lui Schopenhauer, in aceasta privinta si a fost exprimata in intregime in principala sa opera filosofica si tratata din nou in Parerga si Paralipomena. Observatiile psihologice din acest volum si din precedentul, practic epuizeaza capitolul original ce poarta acest titlu. Eseul asupra femeii nu trebuie luat deloc drept o gluma. El exprima convingerile reale ale lui Schopenhauer; si pentru un patrunzator observator al greselilor umanitatii el poate fi acceptat ca un posibil raspuns la o intrebare ce tinde a cuprinde o buna parte a relatiilor dintre noi. T.B.S.

CUVINT INAINTE

Cind Schopenhauer a fost intrebat unde si-ar dori sa fie ingropat, el a raspuns: "Oriunde; ei ma vor descoperi.", iar piatra ce este asezata pe mormintul sau din Frankfurt, poarta doar inscriptia: "Arthur Schopenhauer", fara sa fie insotita nici macar de data nasterii sau a mortii.

Pesimistul Schopenhauer a avut convingerea suficient de optimista ca mesajul sau catre omenire va fi in ultima instanta inteles - o convingere care niciodata nu a dat gres intr-o viata plina de dezamagiri, de desconsiderari; si de la care probabil ca a avut cele mai inalte asteptari; o resemnare ce a aratat primele semne ce ar fi justificat-o doar cu citiva ani inainte de moartea sa. Schopenhauer n-a fost un oportunist; el n-a fost nici macar conciliator; n-a ezitat niciodata sa-si declare credinta in sine, in principiile sale, in filosofia sa; n-a cerut sa fie ascultat ca o chestiune de curtoazie, ci ca un drept - un drept pentru care va face eforturi, pentru care s-a luptat si care in cursul trecerii timpului, tirziu, ii va fi recunoscut. Desi tot ce-a scris Schopenhauer a fost mai mult sau mai putin scris pentru a sustine principalele sale teze filosofice, principiul sau filosofic unificator reprezentat de eseurile din acest volum au un anume interes, daca nu cu totul aparte, cel putin suficient de independent pentru a ne indreptati sa le consideram la nivelul meritelor lor reale, fara a le pune in legatura cu ideia sa principala. Si disociidu-le, daca cineva poate face asta pentru moment (desi autorul lor nu ar fi permis asta!), se poate considera ca el intra in acest fel pe teritoriul criticismului, unde opiniile pot cu greu varia. Pina acum, asa cum a fost preocupata de filosofia sa, aceasta unanimitate nu exista; el este unul din cei mai contestati filosofi; a fost de nenumarate ori explicat si condamnat exhaustiv si fara indoiala asta se va mai repeta inca de nenumarate ori si de aici inainte. Care era directia principala a filosofiei sale, explicatiile sale metafizice asupra lumii, reiese aproape in fiecare din aceste eseuri, dar in principal din "Metafizica dragostei", cea care reuseste cel mai bine sa le transmita cititorului.

Aceste eseuri sint o valoroasa critica asupra vietii, realizata de catre un om care are o larga experienta de viata, un om al lumii care poseda o facultate inspirata de observatie. Schopenhauer a observat cel mai bine dintre toti oamenii viata; si asta intr-un mod nemijlocit. Nu exista niciun ecou academic in exprimarea lui; el nu apartine unei anumite scoli; vocea sa nu are o intonatie formala; cuvintul sau este adinc, rostit din tot sufletul sau, purtind intregul rasunet al amaraciunii nascute din acea trasatura individuala ce-l caracterizeza, fara nicio lauda, dar izvorita dintr-o convingere statornica. El a reprezentat pentru tara si pentru timpul sau un adept al formei literare; dar pe care el a utilizat-o doar ca pe o cale. Sentintele sale sint uneori complicate, el spune multe lucruri taioase, multe stralucitoare, multe aforisme, are maniera unui faimos eseist, este paradoxal (si cite dintre paradoxurile sale nu sint acum truisme!); unele din aceste fantezii au putut fi ascultate odata in opera lui Moliere, dar aceste vorbe de duh nu sint doar manifestari literare, ele sint utilizate pentru a ilumina ceea ce el considera ca ar fi adevarul. Rien n'est beau que le vrai; le vrai seul est aimable (Nimic nu e mai frumos ca adevarul; singur adevarul este demn de-a fi iubit) cita el; a fost un cautator deliberat si perseverent al adevarului, straduindu-se totdeauna sa atinga miezul lucrurilor pentru a ajunge la cunoasterea primelor principii. Nu este lipsit de un soi de umor

necrutator, adesea prea accentuat, de la care adeptii vivisectiei psihologice se asteapta sa infatiseze in intreaga ei goliciune scheletul mintii umane, sa indeparteze toate micile sentimente, atit de fascinante, dar si toate ipocriziile care in cursul timpului au devenit o parte integranta din complicata tesatura a vietii umane. Un om influentat de atitea motive si posedind o limba clara si caustica nu e posibil sa atinga o foarte larga scara de popularitate; sau sa fie considerata o persoana prea sociabila.

Tesatura vietii sociale este imbinata cu o multitudine de eschivari discrete, ale unor mici ipocrizii, formele materiale ale unor sentimente ce stralucesc inselator; relatiile sociale ar fi imposibile in absenta lor. Aici nu este posibila niciun fel de experienta sociala pentru o persoana ce este destul de sincera pentru a spune intotdeauna ceea ce gindeste si multi vor fi de-a dreptul multumiti daca aici nici nu va exista o astfel de persoana. Obiectele destul de naturale pentru a forma subiectul unui astfel de diagnostic si expuneri critice; unele alegeri pentru prieteni sint ipocriziile agreabile ale vietii ce pot sustine pentru ei iluziile in care isi doresc sa traiasca. Conceptia pura a lumii clar explicate este socotita a aduce unul din ultimile grade de disperare; este o conceptie intolerabila. Cu toate acestea este un bine pentru omenire in a avea pe scena ei un vorbitor deschis, un "tulburator al petrecerilor". Un vrajitor, care planuieste pentru noi spectacolul deziluziei si care ne permite pentru un moment sa vedem lucrurile asa cum el le concepe, onest, ca si cum ar fi si nu doar asa cum noi ne-am fi dorit sa fie. Pentru a estima valoarea unei astfel de lectii de acest gen nu este nevoie sa fim purtati prea departe, nici macar nu este nevoie in a fi cu totul convinsi de autor. Prima data putem sa intram in starea pe care el o traieste; si ne putem intreba: "Este aceasta viziune a sa perfecta?". putem consola cu un diagnostic superficial, insa asta pe propria noastra socoteala. Si acest gen de examinare, ca si aceasta experienta a lui Schopenhauer, este un izvor de incintare, daca nu il vom gasi chiar a fi un succes complet. Ceea ce ne izbeste, este aceea ca el sufera probabil de o mica forma de privatiune ereditara, pentru ca stim ca aici, in familia sa, este o forma evidenta de predispozitie fata de melancolie; stim de exemplu ca bunica sa dupa tata atinge o forma de alienatie catre sfirsitul vietii, ca doi dintre fii sai sufera de o anumita forma de incapacitate mentala si ca cel de-al treilea, tatal lui Schopenhauer, a fost un om cu un temperament curios si ca aceasta a pus probabil capat vietii sale. El insusi ar fi avut in vedere acest aspect atunci cind spunea ca mama sa in momentul in care s-a casatorit a actionat in interes individual in loc de-a indeplini acea sarcina inconstienta pe care o impunea vointa speciei; iar urmasul acestei uniuni a suferit toate consecintele acestui act. Totusi, vorbind despre toate acestea pentru a fi explicate si atasindu-le importanta pe care el considera ca ar avea-o, oricine poate fi uimit de claritatea viziunilor sale, de vigoarea sa si la un moment dat, de subtilitatea perceptiei sale. Daca nu a vazut viata in intregul ei, ceea ce a vazut prin propri sai ochi si ce ne-a transmis despre aceasta viziune este mai presus

de orice indoiala o marturie sincera si in cea mai mare parte naturala, simpla si magnifica totodata. Nu poate fi alocata o mare importanta acestei proprietati de a vedea lucrurile de unul singur; ea este marca unei minti marete si originale; este calitatea principala a ceea ce unii numesc geniu. In ratiunea lui Schopenhauer, lumea poseda o personalitate - fertilitatea; a carei personalitate poate fi ceva cam guraliva; o personalitate curioasa, capricioasa si sensibila; plina de cele mai obisnuite superstitii, cele mai extravagante vanitati, egoista, uneori violenta, mult mai rar generoasa; un om pe care in timpul vietii sale nimeni nu l-a putut intelege, o creatura izolata, absorbita de sine, exclusiv concentrata in elaborarea unei explicatii a lumii si posedind subtilitati ce de cele mai multe ori au scapat perceptiei semenilor sai, un pustnic si un om de lume totodata. El a fost intrun mod esential un mare temperament; intreaga sa viata a fost o viata a ideilor, o viata intelectuala. Si munca sa, rodul vietii sale, poate fi privita a fi infruntat cu succes testul tuturor marilor opere - testul timpului. Nu este mai putin curios ca cineva care a realizat atit de putin in zilele vietii sale, cineva care a iubit atit de putin si a fost atit de putin iubit, ar putea sa ne vorbeasca acum din paginile sale cu ceva din forta unor declaratii personale, ca si cum ar fi acum impreuna cu noi si ca si cum l-am cunoaste, asa cum ii cunoastem pe Charles Lamb si Izaak Walton, personalitati de calibru atit de diferit. Si sa realizam ca acest om nu ne impresioneaza defavorabil; si daca el este lipsit de sarm, este insa cu siguranta plin de interes si extraordinar de atragator; este atit de puternic in convingerile sale intelectuale, este atit de eliberat de nesinceritate, este un egocentrist generos, plin de atita din naivitatea umana; este atit de nemilos, onest si independent si la un anumit moment (isi pot permite sa gindeasca unii!), atit de gresit. RUDOLF DIRCKS

NOTA BIOGRAFICA

Arthur Schopenhauer s-a nascut la Dantzig, pe Heiligengeist Strasse, No. 117, pe 22 februarie 1788. Ambii sai parinti aveau origini olandeze, strabunicul dupa mama ocupind o anumita pozitie in ierarhia ecclesiastica din Gorcum. Dr. Gwinner in "Viata" sa nu a urmat linia olandeza a stramosilor din partea tatalui, dar stabileste ca strabunicul lui Schopenhauer a arendat o ferma, Stuthof, in apropiere de Dantzig, la inceputul sec. XVIIIlea. Acest stramos Andreas Schopenhauer, a primit aici cu ocazia unei vizite neasteptate pe Petru cel Mare si Catherina si este relatat ca nu existau sobe in camera in care cuplul regal si-a petrecut noaptea, astfel ca insotitorii sai au aprins pe podeaua de piatra citeva butoaie de brandy pentru a incalzi locuinta. Fiul sau, Andreas Schopenhauer, a calcat pe urmele tatalui, combinind cariera de comerciant cu ocupatiile vietii de la tara. El moare in 1794 la Ohra, unde a achizitionat o mosie si s-a retras pentru a-si petrece aici ultimii ani ai vietii. Sotia sa (bunica lui Arthur) i-a supravietuit citiva ani, desi la scurta vreme dupa moartea sa a fost declarata dementa si incapabila sa-si mai administreze afacerile. Acest cuplu a avut patru fii, cel mai virstnic, Michael Andreas, a fost slab de minte; al doilea, Karl Gotfried, a fost deasemenea slab de minte si si-a parasit apropiatii in favoarea unor persoane funeste, cel mai tinar fiu, Heinrich Floris, a avut fara indoiala o serie de calitati considerabile care au lipsit fratilor sai. El a posedat inteligenta, un caracter puternic si o mare perspicacitate comerciala; in acelasi timp a avut un interes pentru ocupatii intelectuale, l-a citit pe Voltaire, caruia i-a si fost, mai mult sau mai putin, discipol, dar si alti autori francezi, avind o mare admiratie pentru viata politica si de familie tipic englezeasca, mobilindu-si pina si casa dupa aceasta moda. A fost un om cu un temperament inflacarat, iar infatisarea sa era chiar atragatoare; era scund si robust, avea o fata luminoasa, nasul putin ridicat si o gura larga. El este tatal filosofului nostru. La treizeci si opt de ani, Heirich Schopenhauer s-a casatorit in 16 Mai 1785 cu Johanna Henriette Trosiener, o tinara domnisoara de optsprezece ani, fica unui consilier al orasului Dantzig. Era la vremea aceea o tinara persoana atractiva si cultivata cu o dispozitie calma, ce s-ar fi maritat mai mult pentru avantajele pe care i le-ar fi oferit casatoria, o viata confortabila si asigurarea unei pozitii sociale, decit dintr-o afectiune pasionala pentru pretendetul sau, pe care se pare ca n-o impartasea. Heinrich Schopenhauer a fost atit de mult influentat de ideile venite din Anglia, incit si-a dorit ca primul sau copil sa se nasca acolo; si s-a indreptat intr-acolo doi ani mai tirziu dupa casatorie, dupa ce cuplul a facut mai intii un detoure pe Continent. Dar dupa ce au petrecut citeva saptamini in Londra, doamna Schopenhauer a fost cuprinsa intr-atit de dorul de patrie, incit sotul sau a

consimtit dorintei ei si s-au reintors la Dantzig unde s-a nascut la scurt timp copilul ce va fi viitorul filosof. Primii cinci ani din viata i-a petrecut la tara, in parte la Stuthof, la ferma care i-a apartinut cindva lui Andreas Schopenhauer, ce intrase de curind in proprietatea bunicului sau maternal. Cinci ani dupa nasterea fiului sau, Heinrich Schopenhauer, ca urmare a crizelor politice ce pareau sa-i afecteze profund afacerile din orasul Hanseatic Dantzig, s-a hotarit sa-si transfere toate activitatile de aici, acasa in Hamburg, acolo unde se va naste in 1795 cel de-al doilea copil, Adele. Doi ani mai tirziu a decis sa-i ofere copilul o educatie comerciala si l-a luat cu sine in acest scop la Havre, urmind calea Parisului; aici au petrecut un scurt timp impreuna, iar mai apoi, chemat de indatoriri il va incredinta lui M. Gregoire, un partener al sau de afaceri. Arthur va ramine la Havre pentru doi ani, tinarul va primi aici instructie privata alaturi de Anthime, fiul acestui partener de afaceri al tatalui sau, cei doi vor lega o prietenie trainica; reintors la Hamburg, va constata ca abia isi va putea reaminti citeva cuvinte din limba sa materna. Aici va urma cursurile unei importante scoli private pentru urmatorii trei ani. In aceasta perioada ambii sai parinti, dar in special mama sa, au cultivat in casa lor, Klopstock, societatea oamenilor literari. In vara ce a urmat reintoarcerii sale de la Havre, i-a insotit pe parintii sai intr-o calatorie pe Continent, avind printre altele opriri la Weimar, unde l-a intilnit pe Schiller. Mama sa avea deasemenea, remarcabile gusturi literare si un dar literar distinct, pe care mai tirziu il va folosi pentru a obtine unele avantaje ce o vor duce la elaborarea unor scrieri literare de calatorii si fictiune ce i-au adus si o anumita recunoastere, nu intru-totul lipsita de reputatie. De aceea nici nu a fost de mirare, ca aceste tendinte literare au inceput sa se arate la fiul sau, in care a inceput sa creasca in aceasi masura antipatia fata de cariera comerciala pe care tatal sau isi dorea so urmeze. Heinrich Schopenhauer, desi condamna aceste tendinte si se gindea chiar la cumpararea unui loc intr-un astfel de colegiu pentru fiul sau, in cele din urma el va renunta la aceasta idee, ca urmare a pretului destul de ridicat. Atunci i-a propus tinarului Schopenhauer sa-l ia intr-o lunga calatorie in Franta, unde-l va putea intilni pe tinarul sau prieten Anthime si apoi in Anglia, daca va renunta la chemarea sa literara; propunerea a fost acceptata. In primavara lui 1803 i-a insotit pe parintii sai la Londra si dupa vizitarea obiectivelor turistice il vom intilni la scoala lui Mr. Lancaster, la Winbledon. Va ramine aici pentru urmatoarele trei luni, din iulie pina in septembrie, formindu-si cunostintele de baza in limba engleza; intre timp, parintii sai vor continua calatoria catre Scotia. Formalismul tipic englezesc si ceea ce el va intelege ca fiind ipocrizie englezeasca, va contrasta puternic cu experienta sa timpurie si fericita din Franta si ii vor produce o puternica impresie defavorabila ce-si va gasi expresia in scrisorile catre prietenul si mama sa. Dupa reintoarcerea din aceasta calatorie prelungita peste hotare, il vom regasi la Hamburg in biroul unui senator Jenisch, dar avea tot atit de putina chemare catre o cariera comerciala ca si pina acum si se va sustrage in secret de la sarcinile sale, pentru a-si putea urma studiile. Putin mai tirziu, se va petrece o calamitate, cumva, inexplicabila. Cind Dantzig va inceta a mai fi un oras liber si Heinrich Schopenhauer, cu o considerabila pierdere materiala, va reusi totusi transferarea afacerilor sale la Hamburg, acest eveniment va determina o puternica amaraciune in spiritul tatalu sau. La Hamburg afacerile sale au cunoscut numeroase fluctuatii. Care din aceste doua evenimente i-au afectat mai mult spiritul, nu este inca stabilit cu precizie, este insa mai mult decit evident ca au avut o anumita influenta, actionind asupra unei anumite particularitati a personalitatii sale, astfel incit temperamentul sau a devenit mult mai violent. In orice caz, intr-o zi de aprilie 1805, fie s-a aruncat, fie ca a cazut singur de la ultimul etaj al unui hambar, cert

este ca a fost gasit intr-un canal si s-a ajuns la concluzia generala ca a fost cazul unui suicid. Schopenhauer avea saptesprezece ani la data acestei catastrofe, de care a fost in mod natural foarte afectat. Desi la moartea tatalui sau influenta pe care incercase s-o exercite asupra lui pentru a imbratisa o cariera comerciala era deja inlaturata, veneratia pe care i-a purtat-o il va urmari intreaga sa viata si cu o anumita ocazie, a descoperit o modalitate de a-i aduce un curios tribut memoriei disparutului; intr-o dedicatie (care oricum n-a fost tiparita), cu ocazia celei de-a doua editii a operei Die Welt als Wille und Vorsellung. "Astfel am putut folosi si cultiva in directia potrivita intreaga putere pe care natura mi-a harazit-o, am putut urma impulsul natural, am putut lucra si gindi pentru nenumarati alti oameni, fara insa a putea ajuta pe niciunul dintre ei; si pentru asta trebuie sa-i multumesc tatalui meu, activitatii lui, inteligentei si chibzuintei sale fata de viitor. De aceea aduc azi multumirile mele catre nobilul meu tata. Si in orice deriva din munca mea, in orice placere, consolare sau invatamint, ar trebui auzit numele sau si ar trebui cunoscut, ca daca Heinrich Floris Schopenhauer nu ar fi fost omul care a fost, Arthur Schopenhauer ar fi fost de sute de ori ruinat." In anul urmator mortii sotului, Johanna Schopenhauer s-a mutat impreuna cu fica sa la Weimar, dupa ce mai intai s-a ocupat de afacerile sotului, care a lasat-o in posesie unor venituri insemnate. La Weimar s-a dedicat literaturii si tinea de doua ori pe saptamina intilniri literare de salon, ce erau frecventate de Goethe, cei doi Schlegels, Wieland, Heinrich Meyer, Grimm si alte personalitati literare marcante. Fiul sau a continuat pentru inca un an activitatea sa de birou, pina cind, intr-un final, mama sa sub influenta prietenului Fernow, a consimtit spre marea sa bucurie sa-l lase sa-si urmeze chemarea literara. In timpul anilor ce au urmat, il vom descoperi pe Schopenhauer devotat unei munci asidue de acumulare a cunostintelor necesare unei cariere de erudit; prima oara la Gimnasiul din Gotha, unde a compus citeva versuri satirice unuia din maestrii sai, care iau si adus anumite neplaceri. In consecinta, s-a mutat la Weimar, unde si-a urmat studiile clasice sub directia lui Frantz Passow, in a carui casa a si locuit. Din nefericire, in timpul sejurului la Weimar, relatiile cu mama sa au devenit incordate. Unii considera ca de aici ar veni si un interes autobiografic in eseul sau despre femeie, punctul sau de vedere ar fi prin urmare in mare masura influentat de relatiile cu mama sa, la fel cum unele trairi ce constituie argumentele sale specifice din eseul asupra educatiei, ar fi in mare masura influentate de traseul urmat in propria sa evolutie. La atingerea virstei majoratului, Schopenhauer va capatat drepturile asupra averii parintesti, din care ii va reveni un venit anual de 150 Lire sterline. Acum va intra la Universitatea din Gottingen (octombrie 1809), unde s-a inregistrat ca student la medicina si s-a devotat studiului stiintelor naturii, mineralogiei, anatomiei, matematicii, si istoriei; mai tirziu va include logica, psihologia si etnografia. Intotdeauna a fost insa pasionat de muzica si a gasit o metoda de relaxare in lectiile de flaut si chitara pe care le urma. Studiile sale din acest moment nu-i dau niciun ragaz, astfel incit sa poata fi preocupat de problema izolarii; se simte nestingherit in mijlocul colegilor sai si recunoastem printre ei prieteni si cunoscuti ca, F.W.Kreise, Bunsen, si Ernst Schultze. In timpul unei vacante, pleaca intr-o expeditie la Casel si pe Muntii Hartz. In aceasta perioada se va afla sub influenta -si in parte dator- lui Schultz, autorul lui Aenesidemus si mai apoi profesor la Universitatea din Gottingen; acum Schopenhauer va realiza chemarea sa catre filosofie.

In timpul unei vacante la Weimar a avut o discutie cu Wieland, atunci in virsta de saptezeci si opt de ani, care probabil indemnat de d-na Schopenhauer, incerca sa-l indeparteze de vocatia pe care singur si-a ales-o. In replica, Schopenhauer a spus: "Viata este o problema dificila; m-am decis sa-mi petrec viata meditind asupra ei." Apoi, dupa ce conversatia a mai continuat putin, Wieland va declara hotarit ca a facut alegerea cea mai buna. "Inteleg natura ta", a spus el; continua cu filosofia." Iar mai tirziu ia marturisit Johannei Schopenhauer ca el crede ca fiul sau va fi intr-o buna zi un om mare. Catre sfirsitul verii lui 1811, Schopenhauer se va muta la Berlin si va urma cursurile Universitatii. Aici va continua studiile sale asupra stiintelor naturii, va audia insa si cursurile lui Schleiermacher de Istorie a filosofiei, precum si cele sustinute la catedra de Literatura greaca si antica de F.A. Wolf, dar si "Informatii asupra Constiintei" si "Teoria stiintei" de Fichte, de la care, asa cum rezulta din referintele frecvente din cartile sale, nu a lipsit niciodata. Un an mai tirziu, cind a ajuns in Germania vestea dezastrului lui Napoleon in Rusia, intreaga tara a fost cuprinsa de un mare entuziasm, incepind a se face pregatiri de razboi. Schopenhauer a contribuit in acest scop echipind voluntari pentru armata, dar nu a intrat in serviciul activ; mai tirziu, cind s-a aflat rezultatul bataliei de la Lutzen si Berlinul parea a fi in pericol, a plecat pentru mai multa siguranta la Dresda si apoi la Weimar. Putin mai tirziu il vom gasi la Rudoltstadt, unde a plecat ca urmare a diferentelor avute cu mama sa si a ramas aici din junie 1813, fiind angajat in compunerea unui eseu: "Un Tratat Filosofic in Patru Parti despre Principiul Ratiunii Suficiente", pe care il va inmina Universitatii din Jena ca pe un exercitiu pentru a-l califica la titlul de Doctor in Filosofie, pentru care era garantata fara nicio indoiala si diploma. Catre sfirsitul anului a publicat eseul pe cheltuiala sa, dar se pare ca a fost distrus complet de presa, desi argumentele sale au atras atentia lui Goethe si i-au adus simpatia sa, cel pe care l-a si intilnit la intoarcerea sa la Weimar, in noiembrie, discutind cu el propria teorie asupra culorii. Citiva ani mai tirziu, Goethe, care era oponent al teoriei newtoniene asupra luminii, a prezentat teoria sa Farbenlehre (teoria culorii). Numele lui Schopenhauer apare frecvent in jurnalul zilnic al lui Goethe si pe 24 noiembrie 1813, el ii scria lui Knebel: "Tinarul Schopenhauer este un om remarcabil si interesant... Il gasesc un intelectual, dar sint nedecis in ceea ce priveste viitorul." Rezultatul acestei asocieri cu Goethe a fost Uber das Sehn und die Farben ("O viziune asupra culorilor"), publicata la Leiptzig, in 1816, o copie inmanindu-i lui Goethe (care deja vazuse manuscrisul), in 4 mai a aceluiasi an. Citeva zile mai tirziu, Goethe ii scria distinsului om de stiinta Dr. Seebeck, rugindu-l sa-i citeasca opera. In Viata lui Gwinner, vom gasi o copie in engleza a scrisorii catre Sir C.L Eastlake: "In anul 1830, cind doream sa public in latina acest tratat ce insoteste in limba germana scrisoarea de fata, m-am dus la Dr. Seebeck la Academia din Berlin care este recunoscuta unanim ca fiind prima in filosofie naturala din Germania; el descoperise termo-electricitatea si citeva alte adevaruri ale fizicii. L-am intrebat asupra opiniei sale in ce priveste disputa dintre Goethe si Newton; a fost extrem de precaut si m-a facut sa promit ca nu voi publica nimic din ceea ce poate ca imi va marturisi, ca la sfirsit, fiind indelung presat de mine, s-a confesat recunoscind ca intr-adevar, Goethe avea perfecta dreptate si Newton gresea, dar el nu avea niciun motiv sa spuna lumii asta. Atunci a si murit; un batrin las !" In mai 1814, Schopenhauer se va muta de la Weimar la Dresda, ca urmare a noilor diferente avute cu mama sa. Aceasta va fi ultima ruptura dintre cei doi si nu va mai avea so mai revada niciodata in cei douazeci si patru de ani ce vor urma pina la sfirsitul vietii, desi vor relua corespondenta cu citiva ani inaintea mortii. Este cu totul lipsit de importanta

sa dezgropam mortii asupra acestor diferente nefericite dintre Johanna Schopenhauer si fiul sau. Ruptura fost cauzata ca urmare unor temperamente diferite; ar trebui invinovatiti amindoi si niciunul dintre ei. Nu exista niciun motiv pentru a presupune ca Schopenhauer a fost vreodata un fiu impaciuitor sau o persoana prea sociabila; de fapt, sint o multime de motive care indica ca poseda un temperament dificil si suparator, precum si faptul ca a avut o atitudine critica fata de mama sa, care poate ca n-a fost cea mai fericita in toate situatiile. Pe de alta parte, Anselm Feuerbach, in Memoriile sale, ne furnizeaza o imagine nu tocmai placuta asupra d-nei Schopenhauer: "Madame Schopenhauer", scrie el " o vaduva bogata. A facut o profesie din eruditie. Scriitoare. Vorbeste mult si bine; inteligent; fara inima si suflet. Multumita de sine, dornica de-a fi aprobata si zimbind constant doar catre sine. Dumnezeu sa ne pazeasca de femeile al caror suflet s-a topit numai in intelect!" In acest timp Schopenhauer va lucra la propriul sau sistem filosofic; ideea principiului sau filosofic functiona: "In mainile mele, inca si mai mult, in mintea mea, creste ceva, o filosofie care va fi o etica si o metafizica inglobate intr-una singura, doua branse care au fost pina acum divizate intr-un mod la fel de fals cum omul a fost divizat in trup si spirit. Lucrarea creste, incet si cu masura, ca un copil in uterul mamei sale. Si care devine constient mai intii de unul din membrele sale, apoi de unul din organele de simt cu care este inzestrat, treptat, si unul urmand celuilalt. In alte cuvinte, am pus fiecare fraza pe hirtie fara nicio neliniste asupra modului cum va fi realizat intregul: pentru ca stiu ca toate se ridica plecind de la o singura temelie. Astfel cum toate lucrurile isi au o obirsie organica si asa cum singure vor vietui... Sansa, tu, conducatoare a luciditatii lumii ! Lasa-ma sa traiesc si sa am pace pentru inca citiva ani, pentru ca-mi iubesc munca asa cum o mama isi iubeste copilul. Cind acesta va fi matur si va trebui sa se nasca, abia atunci datoria ta va capata interes pentru mine pentru o aminare. Dar daca ma voi cufunda inaintea acestui timp intr-o virsta a fierului, atunci ingaduie ca aceste miniaturi, aceste inceputuri, aceste studii ale mele, sa fie daruite lumii asa cum sint si pentru ceea ce sint: poate ca intr-o zi se vor ridica spirite inrudite care vor putea imbina intr-un intreg toate aceste membre separate si sa restaureze "fragmentul antic"; scria el in 1813. [1] In martie 1817, a terminat munca pregatitoare pentru sistemul sau si a inceput sa aseze lucrurile singulare impreuna; un an mai tirziu, Die Wellt as Wille und Vorstelung: vier Bucher, nebst einem Anhange, der die Kritik der Kantischen Philosophie enhalt (Lumea ca vointa si reprezentare; patru carti cu un appendix continind o critica asupra filosofiei lui Kant"). Intimpinind unele aminari la publicarea operei sale, Schopenhauer i-a scris lui Brockhaus, editorul sau, una din scrisorile sale caracteristice pline de exagerari; acesta i-a replicat astfel: 'ca el va trebui sa refuze toata corespondenta viitoare cu autorii unor astfel de scrisori, care in divina stingacie si vulgaritate au o mireasma mai degraba de vizitii decit de filosofi" si incheaia cu o speranta pornita doar din ingrijorare, 'ca o astfel de opera de va fi tiparita, nefiind buna de nimic, doar va irosi hirtia, astfel putindu-se intimpla ca aparitia ei nici sa nu se realizeze'.[2] Aceasta lucrare va apare la sfirsitul lui decembrie 1818, inceputul lui 1819, cu un titlu generic. Schopenhauer intre timp, in septembrie, a plecat in Italia unde a revazut testele finale. Astfel, daca la primirea raspunsului lui Brockhaus avea destule motive de ingrijorare ca temerile acestuia in legatura cu opera sa, se vor implini, ajunge sa creada ca practic asa va si fi. Dar in fata acestei necunoscute, fata de care dorea o apreciere, Schopenhauer a gasit o mica consolare. Sora sa i-a scris in martie (era pe atunci la Neapole), ca Goethe: "a primit cartea cu mare bucurie, a taiat imediat paginile numeroase si a inceput pe data s-o

citeasca. O ora mai tirziu mi-a trimis o nota in care spunea ca-ti multumeste foarte mult si gindeste ca intreaga carte este buna. El a marcat cele mai importante pagini pe care ni lea citit si noua si a fost o mare incintare... Esti singurul autor pe care Goethe l-a citit vreodata serios, asa mi s-a parut si am simtit o mare bucurie." Cu toate acestea, cartea nu s-a vindut. Saisprezece ani mai tirziu, Brockhaus il informa pe Schopenhauer ca o mare parte din copiile cartii au fost vindute la pret de maculatura si ca mai detine inca citeva exemplare in stoc. Totusi, in timpul anilor 1842-1843, Schopenhauer a examinat problema scoaterii unei editii secunde si a facut o revizuire a cartii in acest scop; cind a terminat lucrul s-a deplasat la Brockhaus si a fost de acord sa lase chestiunea platii deschise. In anii urmatori editia secunda a fost epuizata (500 de copii la primul volum si 750 din cel deal doilea) si pentru asta autorul n-a primit niciun ban. "Nu pentru contemporanii mei" spunea Schopenhauer cu convingerea sa ferma in prefata acestei editii, "nu pentru compatriotii mei - ci pentru omenire am realizat acum opera mea completa, cu increderea ferma ca nu va fi lipsita de valoare pentru ei, chiar daca aceasta recunoastere va veni tirziu, asa cum se intimpla in general cu tot ceea ce este valoros. Pentru ca ea n-a fost scrisa pentru generatiile trecatoare, preocupate de deziluziile momentului; pentru ca mintea mea aproape impotriva vointei mele a fost necontenit impinsa la aceasta munca de-a lungul unei lungi vieti. Insa in timp ce curgerea timpului nu a fost in stare sa ma faca sa ma indoiesc de trainicia operei mele, nici nu am simtit nevoia de compasiune; pentru ca am avut permanent in fata ochilor mei falsul si uritul, si in final, absurdul si prostia, asezate in fata admiratiei universale si in deplina onoare si mi-am reamintit mie insumi, ca aici nu era cazul, ca aceia care sint capabili sa recunoasca adevarul si autenticul, sint asa de rari, astfel incit voi putea astepta zadarnic timp de douazeci de ani si ca cei care sint capabili sa-l produca pot sa nu fie decit citiva, astfel ca munca lor va reprezenta o exceptie, o forma supusa prefacerii la care sint condamnate toate lucrurile pieitoare si pamintesti; si astfel toate vor fi pierdute, doar pentru a renaste in perspectiva posteritatii, cea in fata careia fiecare om asezat fata in fata cu sine, nazuieste sa gaseasca cea mai inalta forma de confirmare." Cind Schopenhauer a pornit catre Italia, Goethe i-a dat o scrisoare de prezentare pentru Lordul Byron care se afla la Venetia, dar Schopenhauer n-a folosit niciodata aceasta scrisoare; spunea ca n-are curajul de-a i se prezenta: "Stii," spunea intr-o scrisoare, "trei mari pesimisti se afla in acelasi timp in Italia Byron, Leopardi si eu. Si inca niciunul dintre noi n-a facut pina acum cunostinta cu ceilalti..." Va ramine in Italia pina in iunie 1819, cind se va indrepta catre Milano, unde va primi de la sora sa stiri ingrijoratoare despre firmele de comert din Dantig, care au devenit insolvabile; aici el si mama sa aveau investit intregul capital, la care el mai contribuise intre timp cu cite ceva. Schopenhauer le-a propus imediat sa imparta veniturile proprii cu ele. Dar mai tirziu, cind una din firmele de comert ce nu si-a indeplinit obligatiile catre creditori le va oferi treizeci%, Schopenhauer nu va accepta mai putin de saizeci% si asta in cazul unei plati imediate, sau in intregime in cazul unor plati intirziate; si a fost atit de indignat de felul cum mama si sora sa au esuat in clarificarea afacerilor cu debitorii, incit nu va mai coresponda cu ele din nou, timp de unsprezece ani. In legatura cu afacerile sale, scria: "Pot sa-mi imaginez ca din punctul tau de vedere, conduita mea ti se poate parea dura si nedreapta. Dar asta este o simpla iluzie ce va dispare imediat ce vei reflecta ca n-am dorit sa mi se ia nimic din ceea ce era de drept si incontestabil al meu,

pentru ca asta inseamna mult mai mult decit atit, e vorba de intrega mea fericire, de libertatea mea, de timpul meu de a invata, totul, depinde de asta - o binecuvintare de care in lume oameni ca mine se bucura asa de rar, incit ar trebui sa fie la fel de inconstienti ca si vitele ca sa nu isi apere in cel mai inalt grad si sa caute sa pastreze cu orice chip, ceea ce de drept este al lor. Vei spune poate, ca toti creditorii tai au acest mod de-a gindi. Sint deplin constient ca si eu pot ajunge foarte usor fara bani. Dar daca toti oamenii ar gindi asa cum gindesc eu, atunci lucrurile ar fi aici pe pamint alcatuite cu mai multa intelepciune si in acest caz, probabil ca nici nu vor mai exista falimente, nici razboaie, nici mese de joc." [4] In iulie 1819, cind se afla la Heidelberg, i-a venit ideea de-a deveni lector universitar si a prins forma in vara urmatoare, cind i-a fost oferit un curs de filosofie la Universitatea din Berlin. Dar experimentul n-a fost incununat de succes. Cursul nu a atins asteptarile si asta in momentul in care Hegel avea in acelasi timp si loc un curs ce se bucura de o asistenta suprapopulata si entuziasta. Acest esec l-a amarit si mai mult si in urmatorii ani si-a reamintit tot mai des de aceste momente. Aici a avut loc un incident pe care detractorii sai l-au amplificat mai mult decit ar fi cintarit, cu toate acestea a fost suficient se stinjenitor pentru Schopenhauer - ne referim la afacerea Marquet. Incidentul s-a petrecut intr-o zi pe cind se reintorcea acasa, cind a descoperit trei femei barfind in fata usii sale; una dintre ele era o croitoreasa care ocupa o alta camera in acea casa. Prezenta lor l-a iritat pe Schopenhauer (a carei sensibilitate in aceasta privinta poate fi estimata in eseul "Despre zgomot"), care gasindu-le ocupind aceeasi pozitie si intr-o alta ocazie, le-a cerut sa plece; dar croitoreasa i-a raspuns ca ea este o persoana onesta si refuza sa paraseasca locul. Schopenhauer a disparut in apartamentul sau de unde a iesit cu un bat. Conform propriei sale marturii, i-a oferit femeii bratul pentru a o conduce; dar ea nu a acceptat si a continuat sa ramina unde se afla. Schopenhauer a amenintat ca o va indeparta cu forta si si-a pus amenintarea in practica, luind-o de talie si incercind s-o dea afara. Femeia a inceput sa tipe si a incercat sa revina in locul de unde a fost indepartata. Schopenhauer a inceput acum a o impinge pentru a o da afara; croitoreasa a cazut si a ridicat intreaga casa in picioare. Aceasta femeie, Caroline Luise Marquet, a declansat o actiune impotriva lui solicitind daune si pretinzind ca a fost batuta si data afara. Schopenhauer si-a aparat singur cazul si actiunea a fost respinsa. Femeia a facut apel, iar Schopenhauer, care avea planificata o calatorie in Elvetia nu si-a aminat vizita, astfel ca actiunea a avut loc in lipsa; judecata a fost reconsiderata si Schopenhauer a fost amendat cu douazeci de taleri. Dar nefericita poveste nu s-a sfirsit aici. Schopenhauer a plecat din Elvetia in Italia si nu s-a mai intors la Berlin pina in mai 1825. Caroline Marquet si-a reinoit plingerea in fata curtii, sustinind ca datorita acestui rau tratament la care a fost supusa, a suferit o febra in urma careia si-a pierdut puterea unuia din brate, astfel ca intreaga stare generala a organismului a avut de suferit si cerea plata lunara a unei compensatii. A cistigat cazul; acuzatul a fost condamnat la plata a trei sute de taleri si la o contributie de saizeci de taleri pe an, pe intreaga durata a vietii victimei sale. La intoarcerea la Berlin, Schopenhauer a incercat tot ce se putea face pentru a schimba decizia; dar fara succes. Femeia a mai trait douazeci de ani; Schopenhauer a scris pe cerificatul mortii ei: "Obit anus, obit onus" Ideea casatoriei pare sa-l fi stapinit mai mult sau mai putin pe Schopenhauer in timpul vietii, dar nu l-a putut determina ca in final sa faca acest pas. Este suficient sa aratam in ce lumina a privit el femeia, asa cum reiese din eseurile sale. Casatoria este o datorie, contractata la tinerete si achitata la batrinete. Oamenii casatoriti vor purta pe umerii lor intreaga povara a vietii, in timp ce cei necasatoriti vor purta doar jumatate din aceasta povara,

suna una din maximile sale egoiste. N-au fost oare toti adevaratii filozofi celibatari Descartes, Leibnitz, Malebranche, Spinoza, Kant? Scriitorii clasici nu vor fi considerati, deoarece femeia ocupa o pozitie subordonata in viata lor. N-au fost toti marii poeti casatoriti si asta cu consecinte catastrofale? Sincer, Schopenhauer n-a fost omul care sasi sacrifice personalitatea, vointei speciilor! In august 1831 a facut o expeditie neprevazuta la Frankfurt pe Main, o expeditie in parte datorata izbucnirii holerei la Berlin si partial datorita unui vis (era foarte credul in asemenea materie), care ii prevestea moartea la inceputul acelui an. Aici va ramine practic pina la sfirsitul vietii sale, ce va deveni de-o regularitate mecanica si pe care o va dedica in intregime dezvoltarii ideilor sale filosofice; la inceput izolat, dar pe masura ce timpul trecea devenea cumva lacom de succesul pe care si l-a refuzat in zilele tineretii sale. In februarie 1839 are un moment de exaltare, cind afla de la Societatea Stiintifica din Drontheim ca a cistigat premiul pentru cel mai bun eseu, la intrebarea: "Daca libertatea poate fi dovedita din punctul de vedere al constiintei" si ca a fost ales membru al acelei Societati; si un moment ce corespunde unei mari disperari, cind a fost informat de Academia Regala Daneza de Stiinte, din Copenhaga, ca la o competitie similara, eseul sau, "Daca sursa si fundatiile eticii au scopul de-a cauta ideea morala intuitiva si in analiza altor conceptii morale derivate, sau in alte principii ale cunoasterii", a esuat, tocmai pe terenul unde avea nevoie de respectul ce era aratat opiniei principalilor filosofi. A publicat aceste eseuri in 1841, sub titlul "Doua probleme Fundamentale ale Eticii" si zece ani mai tirziu, Parerga si Paralipomena, lucrare asupra careia si-a concentrat atentia cinci sau sase ani. Munca sa tirzie, ce se va dovedi a fi cea mai populara, a fost refuzata de trei edituri si cind a fost acceptata de Hayn din Berlin, autorul a primit doar zece copii ca plata a muncii sale. Din aceasta carte au fost selectate toate eseurile, cu exceptia "Metafizicii dragostei", care va apare ca supliment a celei de-a treia din principalele sale opere. Editia secunda a principalei sale opere, Die Welt als Wille und Vorstellung - Lumea ca vointa si reprezentare, apare in 1844 si a fost primita cu aprecieri din ce in ce mai mari. Pina acum, el a fost cunoscut in Frankfurt ca fiu al vestitei Johanna Schopenhauer, de acum, va incepe sa aiba discipoli, care desi putini numerosi, erau insa suficient de entuziasti; si ei vor dovedi ca reputatia de care se arata odata ingrijorat, ii va fi intr-adevar de folos. Artistii ii picteaza portetrul; un bust al sau a fost realizat de Elizabeth Ney. In numarul din aprilie 1853, din 'Weisminster Review', intr-un articol intitulat "Iconoclasmul in Filosofia Germana" scris de John Oxenford, acesta va profeti recunoasterea sa ca scriitor si ginditor in Anglia; trei ani mai tirziu, Saint-Rene Taillandier in 'Review des Deux Monde', ii va face un serviciu similar in Franta. Unul dintre admiratorii sai cei mai entuziasti a fost Richard Wagner, in 1854 i-a trimis o copie a operei sale Inelul Nibelungilor purtind inscriptia:"In semn de admiratie si gratitudine." Facultatea de Filosofie a Unversitatii din Leiptzig i-a oferit un premiu pentru expunerea si criticismul sistemului sau filosofic. Doi francezi, M. Foucher de Careil si M. Challemel Lacour, care l-au vizitat pe Schopenhauer in ultimile zile ale vietii, au lasat o marturie a impresiei ce le-a lasat-o acest interviu intr-un articol de mai tirziu, intitulat: "Un Budist Contemporan in Germania.", ce va apare in 'Revue des Deux Mondes', in 15 martie 1870. M. Foucher de Careils ne-a lasat o fascinanta imagine: “Quand je le vis, pour la première fois, en 1859, à la table de l’hôtel d’Angleterre, à Francfort, c’était déjà un vieillard, à l’oeil d’un bleu vif et limpide, à la lèvre mince et légèrement sarcastique, autour de laquelle errait un fin sourire, et dont le vaste front, estompé de deux touffes de cheveux blancs sur les côtés, relevait d’un cachet de noblesse et de distinction la physionomie petillante d’esprit et de malice. Les habits, son jabot de dentelle, sa cravate blanche rappelaient un vieillard de la fin du règne de Louis XV; ses manières étaient celles d’un homme de bonne compagnie. Habituellement réservé et d’un naturel craintif jusqu’à la méfiance, il ne se livrait qu’avec ses intimes ou

les étrangers de passage à Francfort. Ses mouvements étaient vifs et devenaient d’une pétulance extraordinaire dans la conversation; il fuyait les discussions et les vains combats de paroles, mais c’était pour mieux jouir du charme d’une causerie intime. Il possédait et parlait avec une égale perfection quatre langues: le français, l’anglais, l’allemand, l’italien et passablement l’espagnol. Quand il causait, la verve du vieillard brodait sur le canevas un peu lourd de l’allemand ses brilliantes arabesques latines, grecques, françaises, anglaises, italiennes. C’était un entrain, une précision et des sailles, une richesse de citations, une exactitude de détails qui faisait couler les heures; et quelquefois le petit cercle de ses intimes l’écoutait jusqu’à minuit, sans qu’un moment de fatigue se fût peint sur ses traits ou que le feu de son regard se fût un instant amorti. Sa parole nette et accentuée captivait l’auditoire: elle peignait et analysait tout ensemble; une sensibilité délicate en augmentait le feu; elle était exacte et précise sur toutes sortes de sujets.” Schopenhauer a murit la 20 septembrie 1860, la saptezeci si trei de ani, impacat si singur, asa cum a trait intreaga sa viata; dar nu fara a primi avertismente. Intr-o zi din aprilie, in timp ce facea obisnuita sa plimbare dupa cina, a suferit de palpitatii ale inimii, de-abia putind respira. Aceste simptome s-au intensificat in urmatoarele luni si Dr. Gwinner l-a averizat sa-si intrerupa baile reci si sa ia micul dejun in pat; cu toate acestea, Schopenhauer tinea la regimul sau si era putin inclinat sa asculte pescriptiile medicului. In dimineata zilei de 18 septembrie a avut o discutie cu Dr. Gwinner in care isi exprima dorinta de-a pleca in Italia si ca va fi de compatimit daca va muri tocmai acum, cind intentiona sa faca citeva adaugiri importante la Parerga si Paralipomena; a vorbit despre munca sa si despre calda recunoastere ce a primit-o pina si in cele mai indepartate locuri. Dr. Gwinner nu l-a vazut niciodata pina atunci atit de inflacarat si prietenos si l-a parasit fara nicio tragere de inima; fara sa-si imagineze ca l-a vazut pentru ultima oara. In cea dea doua dimineata dupa aceasta intrevedere, Schopenhauer si-a facut obisnuita baie rece, urmata de micul dejun. Servitorul i-a deschis fereastra pentru a lasa sa patrunda aerul rece al diminetii. Putin mai tirziu, a sosit Dr. Gwinner, care l-a gasit culcat intr-un colt al canapelei; fata sa purta aceiasi expresie obisnuita. Nu era niciun semn care sa arate ca aici s-ar fi dat o lupta. Nici nu a fost data nicio batalie cu moartea; el a murit asa cum spera sa se intimple, usor, fara sa simta nicio durere.... In elaborarea acestei note, scriitorul isi recunoaste datoria fata de lucrarea Dr. Gwinner, Viata si mica lucrare a Profesorului Wallace pe aceiasi tema, la fel ca si fata de citiva alti autori pe care i-a avut la dispozitie -TRANSLATORUL RUDOLF DIRCKS --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------1 2 3 4

Wallace’s Life, pp. 95, 96. Wallace, p. 108. Haldane and Kemp’s The World as Will and Idea. Wallace, p. 145.

Tr. CasCarino

DESPRE SUFERINTELE LUMII

In afara cazului in care suferinta este obiectul direct si imediat al vietii, existenta noastra ar trebui sa fie un esec total in scopurile sale. Este absurd sa privesti o asemenea cantitate imensa de durere ce abunda pretutindeni in lume si isi afla originile in nevoi si necesitati inseparabile de viata insasi, ca neservind niciunui scop ci doar ca un simplu rezultat al intimplarii. Fiecare nenorocire, asa cum vine, pare fara dubii a fi ceva exceptional; dar nenorocirea este in general regula. Nu cunosc o absurditate mai mare decit cea propusa de cele mai multe dintre sistemele filosofice in declararea raului ca fiind negativ in caracterul sau. Raul este doar ceea ce este pozitiv; el isi face simtita doar propria existenta. Leibnitz este preocupat in mod special de apararea acestei absurditati; si el cauta sa-si intareasca pozitia utilizind un palid si palpabil sofism. Este un bine care este negativ; cu alte cuvinte, fericirea si satisfactia implica intotdeauna implinirea unor dorinte, unele stari de durere, duse pina la capat. [Nota trad. 1: -- Leibnitz a argumentat ca raul este o calitate negativa-- i.e -- absenta binelui si caracterul sau activ si aparent pozitiv este o parte accidentala si nu esentiala a naturii sale. Recele, spune el, este doar absenta puterii caldurii si puterea activa de dilatare din procesul transformarii apei in ghiata este o parte intimplatoare si nu parte esentiala a naturii recelui. Cert este, ca puterea de dilatare in inghetarea apei este de fapt o crestere a fortei de respingere intre moleculele sale; iar Schopenhauer este cit se poate de indreptatit in a numi intreaga argumentatie drept un sofism.]

Aceasta explica faptul ca vom gasi placerea in a nu fi atit de placuta cum ne-am fi asteptat, iar suferinta cu mult mai dureroasa. S-a spus ca in lume placerea ar depasi in greutate durerea; ori in orice caz, aici exista un echilibru intre cele doua. Daca cititorul doreste sa vada pe scurt daca aceasta declaratie este adevarata, il lasam sa compare respectivele simtaminte a doua animale, unul fiind angajat in devorarea celuilalt. Cea mai buna consolare in nenorocire sau mizerie, de orice fel ar fi, este gindul ca alti oameni sint intr-o nenorocire inca si mai mare decit cea in care te afli tu; si aceasta este o forma de consolare deschisa oricui. Dar ce soarta cruda inseamna asta pentru omenire in intregul ei ! Sintem asemeni mieilor pe un cimp jucindu-se sub ochii macelarului, ce alege mai intii pe unul, apoi pe un altul, pentru a-i sacrifica. La fel este si in cele mai bune din zilele noastre, in care sintem cu totii inconstienti de raul pe care Soarta il are din belsug pregatit chiar acum pentru noi ---boala, saracie, mutilare, pierderea luminii ochilor, sau a ratiunii. Nici cea mai mica parte din neajunsurile existentei nu sta in asta, acest Timp, apasa continuu asupra noastra, nelasindu-ne vreodata sa ne tragem rasuflarea, venind mereu dupa noi ca un impartitor de sarcini cu biciul sau. Daca din clipa in clipa Timpul isi opreste mina, este doar pentru a ne da prada mizeriei plictiselii. Dar nenorocirea are rostul sau; pentru ca asa cum corpul nostru ar face explozie daca presiunea atmosferei ar fi inlaturata, la fel s-ar intimpla daca din viata omului ar fi inlaturate toate nevoile, greutatile si adversitatile; daca tot ce ar lua in mina omul ar fi incununat de succes, ar fi intr-o masura atit de mare inghitit de aroganta, incit daca n-ar exploda, ar prezenta spectacolul unei prostii nestapinite - ba chiar mai mult, ar putea innebuni. Si mai departe pot spune, ca o anumita cantitate de durere sau de necaz este necesara pentru orice om, in toate timpurile. O corabie fara balast este instabila si nu va putea sa tina drumul drept. Sigur este doar ca munca, nelinistea, truda si necazul, constituie cea mai mare parte din viata celor mai multi dintre oameni. Dar daca toate dorintele noastre ar fi satisfacute imediat ce ele s-ar ivi, cu ce si-ar mai ocupa oamenii viata ? ce-ar mai putea face cu timpul lor ? Daca lumea ar fi un paradis de lux si de confort, un tarim de lapte si de miere, unde toata lumea ar obtine ce-si doreste, imediat, fara nicio dificultate, omul ar muri de plictiseala, ori s-ar spinzura; sau ar fi aici razboaie, masacre, crime, astfel ca intr-un sfirsit omeniriea isi va produce ea insasi mai multa suferinta decit accepta azi din miinile Naturii. In tineretea noastra, asa cum intrezarim viata care vine, sintem asemeni copiilor la teatru inainte sa fie ridicata cortina, plini de entuziasm, asteptind nerabdatori ca piesa sa inceapa. Este o binecuvintare ca nu stim ceea ce urmeaza sa petreaca! Dar putem prevedea, caci este o vreme cind copiii pot parea prizonieri inocenti, condamnati nu la moarte, ci la viata si totusi, cu totii inconstienti de ceea ce sentinta lor inseamna. Cu toate

acestea, dorinta fiecarui om este sa ajunga la virsta senectutii; cu alte cuvinte, la o stare a vietii in care sa poata spune: "Este rau azi si va fi si mai rau miine, si tot asa pina la tot ce poate fi mai rau ". Daca incerci sa-ti imaginezi pe cit de bine poti, la ce cantitate de mizerie, durere si suferinta de orice fel lumineaza soarele in miscarea lui, vei admite ca ar fi cu mult mai bine daca pe pamint soarele ar fi capabil sa determine fenomenul vietii tot la fel de putin ca si pe luna; si daca aici, ca si acolo, suprafata ar fi inca intr-o stare imperfecta de cristalizare. Din nou poti sa privesti la viata ca la un episod nerentabil, ce doar disturba calmul binecuvintat al non-existentei. Si in orice caz, chiar egale toate acestea, s-au pierdut impreuna cu acest bine acceptabil si cu cit mai mult traiesti, cu atit mai limpede vei simti asta; in intregul sau, viata, este o deceptie, ba mai mult inca, o amagire. Daca doi oameni ce erau prieteni in tineretea lor se intilnesc din nou atunci cind vor fi batrani, dupa ce au fost separati o mare parte a vietii, sentimentul principal ce il vor avea in momentul cind vor da ochii unul cu celalalt, va fi unul al unei dezamagiri complete in fata vietii privita in intregul ei; deoarece gindurile lor vor fi purtate inapoi, spre timpurile de inceput, cind viata era fara cusur asa cum se prezenta in desfasurarea de altadata, in lumina trandafirie a rasaritului, pe cind promitea atit de multe - si din care s-a indeplinit atit de putin! Acest simtamint va fi complet predominant peste toate celelalte, incit, nici nu vor considera ca mai este necesar sa-si adreseze cuvinte; dar pe de alta parte va fi o tacere asumata si va forma fundamentul asupra a tot ce vor avea de discutat. Cine a trait sa vada doua, trei generatii, este asemeni unui om care a stat citva timp in fata cabinei unui scamator la un bilci si a fost martor la desfasurarea spectacolui de doua trei ori in serie. Trucurile erau menite sa fie vazute o singura data; cit timp ele nu mai reprezinta o noutate si au incetat sa mai induca in eroare, efectul lor s-a pierdut. In timp ce niciun om nu merita a fi invidiat pentru soarta sa, exista aici un numar nemasurat dintre cei a caror soarta pare a fi de compatimit profund. Viata este o indatorire ce-o ai de savirsit. Si este un lucru minunat sa spui defunctus est; inseamna ca omul si-a implinit aceasta sarcina. Daca copiii ar fi adusi in lume printr-un simplu act de ratiune, ar mai putea continua sa mai existe specia umana? N-ar putea mai degraba un om avea o compasiune atit de mare fata de generatiile ce vor urma, incit sa le crute de mizeria acestei existente? Ori, in orice caz, a nu lua asupra sa cu singe rece sarcina de-a impune aceasta povara. Trebuia sa fi spus, presupun ca filosofia mea este incomoda - pentru ca rostesc adevarul; si oamenii prefera sa fie asigurati ca tot ce face Dumnezeu este bun. Duceti-va la preoti atunci si lasati filosofii in pace! In orice caz, nu ne cereti sa ne punem de acord doctrina noastra cu lectiile pe care le-ati invatat. Asta este ceea ce vor face pentru voi acei

pungasi de falsi filosofi. Intrebati-i de orice doctrina ati fi incintati, si o veti obtine. Profesorii din Universitatile voastre sint siliti a predica optimismul; si este o sarcina asa de usoara si agreabila sa rastorni teoriile lor. I-am reamintit cititorului ca fiecare stare de prosperitate, fiecare sentiment de satisfactie, este negativ in caracterul sau; este un fel de-a spune ca el consta in eliberarea de suferinta, cea care este elementul pozitiv al existentei. Urmeaza de aici ca fericirea oricarei existente date consta in a fi masurata nu in bucurii si placeri, ci in cantitatea ce a fost eliberata de suferinta - de raul pozitiv. Daca acesta este adevaratul punct de plecare, animalele inferioare par sa se bucure de un destin mult mai fericit decit al omului. Sa examinam problema ceva mai de aproape. Oricit ar varia formele pe care le poate lua fericirea si suferinta umana, ce-ar conduce un om in a cauta pe una si a incerca sa evite pe cealalta, elementele concrete ce apartin tuturor sint placerea corpului sau suferinta corpului. Aceasta baza este foarte restrictiva; ea consta in simpla sanatate, hrana, protectia fata de umezeala si frig, satisfacerea instinctului sexual; sau altfel, in absenta tuturor acestor lucruri. Prin urmare, atita timp cit placerea fizica este atinsa, omul nu este cu nimic mai bun decit o bruta, incercind sa evite pe cit de mult aceste posbilitati ale sistemului sau nervos ce-l pot face mai sensibil la orice fel de placeri, dar deasemenea trebuie sa fie reamintit, si la orice fel de suferinta. Dar apoi, comparat cu bruta, cit de inalte sint pasiunile ce se inalta in el! ce diferenta incomesurabila este in adincimea si forta emotiilor lui! - si inca intr-un caz, ca si celalat, toate doar pentru a produce acelasi rezultat in definitiv: adica, sanatate, hrana, imbracaminte, si asa mai departe. Sursa principala a tuturor acestor pasiuni este acest gind despre ce e absent si viitor, cu ajutorul caruia omul exercita o puternica influenta asupra a tot ceea ce face. Aici se afla adevarata origine a grijilor sale, a sperantelor, a temerilor - emotiilor ce-l afecteaza mult mai adinc decit ar putea fi vreodata in cazul acestui prezent cu bucurile si suferintele la care bruta este limitata. In puterea reflectiilor sale, a memoriei si previziunii, omul poseda o masinarie capabila a condensa si a stoca placerile si tristetile lui. Dar bruta n-are nimic de acest fel; tot ceea ce ea simte in durere este ca si cind suferinta era aici inca de la inceput, un gind egal, un acelasi lucru ce i s-a mai intimplat si inainte de nenumarate ori. Ii lipseste puterea de-a insuma sentimentele sale. De aici si temperamentul ei calm si indolent; si cit de mult este acest lucru de invidiat! Dar ceea ce vine in imaginea omului, toate emotiile ce ii sint date, il ridica la o stare superioara; preia aceleasi elemente ale placerii si durerii care sint comune la el si la bruta, ii dezvolta sensibilitatea la fericire si suferinta intr-un asemenea grad, incit la un anumit moment dat, omul, este adus intr-o stare presanta de fericire ce se poate dovedi a-i fi chiar fatala unui altuia, pe care-l poate arunca in abisul disperarii si-al suicidului. Daca vom duce analiza noastra un pas mai departe, putem gasi ca in dorinta de-a mari aceste placeri, omul a adaugat intentionat altele noi la cele care prin numarul si tensiunile lor erau inca limitate, care in starea lor originala nu erau cu mult mai dificil de satisfacut decit cele ale brutei. De aici a derivat luxul in toate formele sale; mincarurile delicate, folosirea tutunului si opiului, lichiorurile, hainele elegante si o mie si una de lucruri, altele decit cele considerate necesare pentru existenta sa.

Si dincolo de toate acestea, aici este o o sursa separata si particulara de placere, si prin urmare de suferinta, pe care omul a stabilit-o pentru sine ca urmare a utilizarii puterii sale de reflectie; si asta detine partea cea mai mare din valorile si negarile lui, aproape mai mult decit toate celelalte interese puse laolalta. Ma refer la ambitiile si la simtamintele de onoare si rusine; intr-un cuvint, despre ceea ce el gindeste fata de parerile pe care ceilalti oameni si le formeaza despre el. Avind mii de forme, adesea unele foarte stranii, acestea devin un scop asupra realizarii caruia sint concentrate toate eforturile pe care le face si care nu-si au radacinile in placerile sau suferintele fizice. Este adevarat, ca pe linga sursele de placere pe care le are in comun cu bruta, omul se bucura la fel de bine si de placerea pe care i-o ofera puterea mintii sale. Asta admite multe trepte succesive, de la fleacurile usuratice sau doar o simpla vilva iscata, pina la cele mai inalte realizari intelectuale; dar si aici este insotit de plictiseala, ce se ridica impotriva lui situindu-se de partea suferintei. Plictiseala este o forma de suferinta necunoscuta brutei, in orice caz, in starea lor naturala doar cele mai inteligente dintre ele sint cele care prezinta urmele ei slabe atunci cind sint domesticite; in timp ce in cazul omului, ea a devenit pur si simplu o pedeapsa. Multimea acelor nenorociti vrednici de plins, al caror scop in viata este mereu acela de a-si umple pungile dar niciodata de-a pune ceva si-n capul lor, ofera un exemplu singular al acestui supliciu al plictiselii. Bogatia lor devine o pedeapsa oferindu-i prada mizeriei de-a nu avea nimic de facut; pentru a scapa, vor alerga in toate directiile, hoinarind aici, apoi dincolo, si pretutindeni la fel. Nici n-au ajuns bine intr-un loc si nelinistiti, vor vrea sa afle ce distractii le sint oferite; ca si cind ar fi niste bieti cersetori, intrebind vesnic ingrijorati de soarta lor, unde pot primi o pomana! este, ca nevoile si plictiseala sint cei doi poli ai vietii omului. In final mai pot mentiona ca in ceea ce priveste relatiile sexuale omul este tributar unei rinduieli specifice, ce-l conduce cu indaratnicie sasi aleaga o singura persoana. Acest sentiment creste, acum si apoi, transformindu-se intro dragoste mai mult sau mai putin patimase, ce este sursa unei mici placeri si unei mari suferinte. Oricum, este un lucru minunat, ca un simplu adaos de meditatie poate servi in a ridica o asemenea vasta si mareata structura a fericirii si suferintei umane; refugiindu-se deasemenea pe aceiasi baza ingusta de bucurie si durere pe care omul o detine in comun cu bruta si expunindu-l astfel la cele mai violente emotii, la atit de multe furtuni de pasiune, la atit de multe convulsii ale sentimentelor, incit ceea ce el a suferit sta scris si se poate citi in liniile brazdate adinc pe fata lui. Si inca, atunci cind pare ca toate acestea au fost spuse, el inca mai da ultima lupta, pentru aceleasi lucruri pe care bruta demult le-a atins si asta, cheltuind o cantitate incomparabil mai mica de pasiune si suferinta! Dar toate acestea contribuie la cresterea cantitatii de suferinta din viata omului, depasind cu mult cantitatea ce-o ofera toate placerile ei; si suferintele vietii sint cu mult mai dureroase pentru om prin faptul ca moartea este ceva foarte original pentru el. Bruta se fereste de moarte instinctiv, fara a intelege cu adevarat ce inseamna ea si de aceea fara a o contempla in modul original in care omul o face, cel care are sumbra ei perspectiva permanent in fata ochilor sai. Astfel incit, chiar daca doar citeva brute sfirsesc de o moarte naturala, cele mai multe dintre ele traiesc suficient pentru a perpetua specia, pentru ca apoi, daca nu chiar mai devreme, sa devina prada pentru alte animale, -- in timp ce omul, pe de alta parte, reuseste sa faca din asa-numita moarte naturala regula, la care oricum, exista aici o multime de alte exceptii, -- avantajul este de partea brutei, din motivele aratate mai sus. Dar adevarul este ca omul atinge limita naturala a duratei de viata la fel de rar ca si bruta; din cauza modului de viata defectuos, in care a pierdut orice

legatura cu felul sau de-a trai natural si a tensiunilor la care este supus prin munca si emotii, ce conduc la o degenerare a rasei, astfel incit de cele mai multe ori, obiectivul sau nu este atins. Bruta este mult mai multumita cu simpla sa existenta decit omul; mecanismul este in intregime acesta; si omul gaseste satisfactii in el doar in masura in care este insensibil si redus. In consecinta, viata unei brute poarta mult mai putina suferinta - dar deasemenea si mai putina fericire - in comparatie cu viata omului; si in timp ce acest lucru poate fi localizat pe de o parte in eliberarea de chinul oferit de - neliniste si anxietate, ii este de asemenea datorat faptul ca - speranta, in orice sens real, este necunoscuta pentru bruta. In acest fel este lipsita de orice participare la ceea ce noua ne ofera cea mai mare si cea mai fericita parte a bucuriilor si placerilor, anticiparea mentala a unui viitor fericit si ispititorul joc al fanteziei, ce le datoram puterii noastre de imaginatie. Iar daca bruta este lipsita de neliniste, ea este in acelasi sens fara speranta; in orice caz, constiinta ei este limitata la momentul prezent, la ceea ce ea poate vedea in clipa de fata inaintea ochilor. Bruta este intruchiparea impulsurilor prezentului si prin urmare a acelor elemente de teama si speranta ce exista in natura ei -- si care nu merg prea departe -- apar numai in relatiile cu obiectele ce se afla in fata lor si prin intermediul carora ajung la aceste impulsuri; in timp ce raza viziunii unui om cuprinde intreaga sa viata si se intinde mult mai departe, putind scruta trecutul si viitorul. Imediat dupa asta este o relatie in care bruta isi arata intelepciunea reala in comparatie cu noi -- vreau sa spun, linistea ei, bucuria ce-o manifesta in clipa prezentului. Linistea spiritului ce pare sa le fie dat sa-l traiasca atit de adesea, ce ne face sa ne rusinam deatite ori atunci cind lasam avalansa gindurilor si grijilor noastre sa ne tulbure linistea si sa ne alunge multumirea. Dar de fapt toate aceste bucurii oferite de speranta si imaginatia noastra, pe care le-am mentionat, n-au sa ne aduca nimic. Placerea pe care un om o gaseste in asteptarea unor satisfactii este o parte a placerii reale ce este atasata la acesta bucurie acordata in avans. Ea este dedusa ulterior; pentru ca cu cit asteptam mai nerabdatori ceva, cu atit mai putina satisfactie vom gasi in asta atunci cind ea va sosi. Dar bucuria brutei nu este anticipata si de aceea nu va suferi nicio deductie; astfel ca placerea momentului real soseste intreg si nealterat. In acelasi fel, raul preseaza asupra brutei doar cu greutatea sa proprie; in timp ce la noi, teama sosirii face adesea ca povara sa fie de zece ori mai grea. Este doar modul sau caracteristic in care bruta se abandoneaza pe sine in intregime clipei acestui prezent, ceea ce contribuie atit de mult la placerea ce o descoperim la animalele noastre favorite. Ele sint intruchiparea clipei prezentului si intr-un fel anume ele ne fac sa simtim valoarea fiecarei ore ce este lipsita de griji si de necaz, pe care de cele mai multe ori, prinsi de gindurile si preocuparile noastre, o ignoram. Dar omul, aceasta creatura egoista, plina de cruzime, se foloseste gresit de aceasta calitate a brutei, de-a fi mult mai multumita decit noi cu o existenta simpla si adesea lucreaza incercind s-o extinda intr-o asemenea masura, incit ajunge sa-i ofere brutei nimic altceva decit o viata searbada, trista, ce a fost total pustiita. Pasarea care a fost astfel creata ca ar putea hoinari mai mult de jumatate din lume, el o inchide intr-un spatiu nu mai mare de un picior, ca sa-si gaseasca acolo sfirsitul intr-o moarte latenta, mistuita de dorul si plinsul libertatii pierdute; pentru ca intr-o cusca, de fericire, nimeni nu poate sa cinte. Cind am vazut cum maltrateaza omul cainele, cel mai bun prieten al sau; modul in care infasoara in lanturi

acest animal nobil, am simtit cea mai adinca simpatie fata de bruta si o profunda revolta fata de stapinul sau. Vom vedea mai tirziu ca discutind dintr-o inalta perspectiva este posibila justificarea suferintelor omenirii. Dar aceasta justificare nu se poate aplica in cazul animalelor, ale caror suferinte, pe linga faptul ca sint intr-o mare masura datorate omului, cel mai adesea prin forta lor considerabila ajung chiar sa le intreaca puterea de rezistenta. [1] Si in acest fel ne vedem fortati sa intrebam: De ce si in ce scop exista toata aceasta tortura si chin cumplit ? exista aici nimic care sa acorde o pauza vointei; nu exista libertatea de-a te lepada de tine si astfel sa obtii mintuirea. Nu exista decit un singur argument care ar putea servi sa explice suferinta animalelor. El este: ca vointa de a trai, care sta la baza tuturor fenomenelor lumii, trebuie in cazul lor sa satisfaca dorinta de a se hrani singure. Acest lucru este facut prin profilarea treptata a fenomenelor, fiecare dintre cele care exista fac acest lucru pe socoteala altora. Oricum, am aratat deja ca aceasta capacitate de rezistenta la suferinta este cu mult mai mica la animale decit la om. Orice alta explicatie ce poate fi data asupra destinului lor va fi sub natura ipotezei, daca nu de fapt chiar mitica in caracterul sau; si-l voi lasa pe cititor sa faca singur supozitii asupra acestei chestiuni. [Nota 1: _Lumea ca vointa si reprezentare_, vol II. p. 404.] Se spune ca Brahma ar fi creat lumea printr-un gen de eroare sau cadere in pacat; si potrivit ordinii, de-a ispasi pentru nebunia sa, este obligat sa ramina in el insusi pina ce isi va rascumpara pacatele. Ca justificare a originii lucrurilor, este admirabila! In conformitate cu doctrina Budismului, lumea a luat nastere ca urmare a unor tulburari inexplicabile a calmului divin al Nirvanei, aceasta stare minunata obtinuta prin expiatia pe care a indurat-o un timp atit de indelungat - schimbarea avind loc printr-un fel de calamitate. Aceasta explicatie trebuie sa fie inteleasa avind unele fundamente morale; desi este ilustrata exact asemeni unei teorii paralele in domeniul stiintelor fizicii, care plaseaza originile soarelui intr-un amestec de ceata primitiva despre care nimeni nu stie cum s-a format. Ulterior, printr-o serie de pacate morale, lumea a devenit treptat, ajungind sa treca din rau in rau, la fel de bine cum se intimpla si conform succesiunilor fizice - pina cind si-a asumat aspectul ingrozitor pe care-l poarta azi. Admirabil! Grecii priveau lumea si zeii ca lucrare a unei enigmatice necesitati. O explicatie care poate fi acceptata: ne vom multumi cu ea pina cind vom gasi una mai buna. Din nou, Ormuzd si Ahriman sint puteri rivale, aflate intrun razboi continuu. Asta nu-i un prea mare rau. Dar ca un Dumnezeu ca Iehova ar fi creat aceasta lume de mizerie si suferinta, dintr-un simplu capriciu si pentru ca s-a bucurat sa faca asta, iar ca apoi ar fi aplaudat pentru a-si proslavi propria opera si a declara ca totul a fost creat pentru a fi minunat -- asta nu putem deloc intelege! In explicatia sa asupra originii lumii, Judaismul, este inferior fata de oricare alta formulare a doctrinelor religioase marturisite de o natiune civilizata; si in deplina concordanta cu asta, este singura care nu prezinta nici cea mai mica urma de convingere in ceea ce priveste nemurirea sufletului [1] [Nota 1: Vezi _Parerga_ vol. I. pp. 139_et seq_ ] Chiar daca afirmatia lui Leibnitz - ca aceasta este cea mai buna dintre lumile posibile - ar fi corecta, asta nu ar justifica pe Dumnezeu in creatia sa. Pentru ca el nu este doar Creator al lumii, ci si al posibilitatii insasi; si de aceea el ar fi trebuit sa aiba o modalitate atit de ordonata incit aceasta sa poata admite existenta a ceva cu mult mai bun.

Exista aici doua lucruri care fac imposibil de crezut ca aceasta lume este opera izbutita a Fiintei prea-intelepte, prea-bune si prea-puternice in acelasi timp; primul este mizeria abunda pretutindeni in lume; cel de-al doilea este imperfectiunea evidenta celei dintii dintre creatiile sale, omul, care este o parodie a ceea ce el ar trebui sa fie. Aceste lucruri nu pot fi conciliate cu niciuna din noianul de astfel de credinte asemanatoare. Dimpotriva, ele sint doar date ce sustin ceea ce am spus; ele au acceptul nostru de a prezenta lumea ca rezultat al propriei noastre ticalosii si de aceea, ca ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca nici nu ar fi fost. In timp ce in ipotezele de inceput ridicau o acuzatie amara impotriva Creatorului si furnizau material de sarcasm, in cele de mai tirziu, ele formeaza un aspru rechizitoriu asupra propriei noastre naturi, a propriei noastre vointe si ne predau o lectie a umilintei. Ele ne deschid posibilitatea de-a vedea ca venim in lume asemeni copiilor unui sclav eliberat, purtind asupra noastra povara pacatului; si asta doar gratie faptului de-a avea de ispasit la nesfirsit acest pacat, incit existenta noastra este atit de nefericita iar incununarea ei este moartea. Nu exista aici nimic mai sigur decit adevarul general ca acest pacat cumplit lumii este cel in care isi afla originea suferintele cumplite lumii. Nu ma refer aici la raporturile fizice dintre aceste doua lucruri aflate pe tarimul experientei; sensul meu este metafizic. Prin urmare, singurul lucru care ma impaca cu Vechiul Testament este povestea "Caderii stramosilor in pacat". In ochii mei este singurul adevar metafizic din aceasta carte, desi el apare sub forma unei alegorii. Nu-mi apare aici o mai buna explicatie asupra existentei noastre decit faptul ca ea este rezultatul unor pasi gresiti, a unor pacate pentru care trebuie sa platim. Nu ma pot abtine de-a recomanda cititorului preocupat, un popular, dar in acelasi timp un profund tratat cu privire la acest subiect de Claudius [1], ce expune in esenta spiritul pesimist al Crestinismului. El este intitulat: "Pamintul este blestemat de dragul tau." Nota trad.1: Matthias Claudius (1740-1815), un popular poet, prieten cu Klopstock, Herder si Lessing. El a editat Wandsbecker Bote, in partea a patra a acestei lucrari apare tratatul mentionat mai sus. El a scris in general sub pseudonimul Asmus si Schopenhauer il utilizeaza adesea pentru a face referire la el. Intre etica Grecilor si etica Hindusa este un contrast flagrant. Intr-un caz (cu exceptia lui Platon, trebuie sa marturisesc), obiectul eticii este de a-l conduce pe om catre o viata fericita; in celalalt caz este de a-l elibera si mintui complet inca din timpul vietii -- intocmai asa cum este declarat chiar in primele cuvinte din Sankhya Karika. Asemanator cu asta este contrastul dintre ideea de moarte de la Greci si Crestini. Ea este surprinzator prezentata intr-o forma vizibila pe un minunat sacrofag antic in galeria din Florenta, care expune in relief intreaga serie de ceremonii ce se succed in cadrul unei casatorii din vremea antichitatii, de la prezentarea formala, pina in seara cind torta zeului Hymen lumineaza casa fericitului cuplu. Comparati asta cu sicriul crestin decorat cu doliul negru si acoperit cu un crucifix! Cite semnificatii se regasesc in aceste doua modalitati dea gasi consolare in moarte! Ele se opun reciproc, dar fiecare dintre ele este intemeiata. Unul reprezinta confirmarea vointei de-a trai, ce a ramas desigur, pentru totdeauna de partea vietii, cu toate ca formele ei se pot repede schimba. Celalalt, un simbol al suferintei si al mortii, subliniaza refuzul vointei de-a trai pentru a se elibera din sfera lumii de sub

acest domeniu sumbru ce apartine mortii si diavolului. Si in chestiunea dintre afirmarea si negarea vointei de-a trai, Crestinismul, este in ultima instanta indreptatit. Opozitia in care se prezinta Noul Testament atunci cind este comparat cu Vechiul Testament in conformitate cu punctul de vedere ecclesiastic asupra problemei in discutie, este doar diferenta ce exista intre sistemul meu etic si filosofia morala a Europei. Vechiul Testament reprezinta omul aflat sub stapinirea Legii, si in orice caz, aici nu poate fi vorba de mintuire. Noul Testament declara falimentul Legii, eliberarea omului de sub dominatia ei [1] si in locul ei predicatorii vestesc Imparatia Gratiei divine, pentru a fi cistigata prin credinta si dragostea fata de aproape si deplinul sacrificiul de sine . Aceasta este calea de eliberare de raul lumii. Spiritul Noului Testament este fara indoiala ascetismul, cu toate ca protestantii si rationalistii l-au rastalmacit pentru a se potrivi scopului lor. Ascetismul este negarea vointei de-a trai; si tranzitia de la Vechiul Testament la Noul Testament, de la domnia Legii, la domnia Credintei si de la justificarea muncii, la mantuirea prin Mediator, de la domnia pacatului si mortii, la viata vesnica in Hristos, ceea ce inseamna, cind luam asta in sensul real, tranzitia de la simplele virtuti morale, la refuzul vointei de-a trai. Filosofia mea arata fundamentele metafizice ale dreptatii, dragostea fata de omenire si punctele esentiale ce indica telul spre care aceste virtuti ne conduc in mod necesar, daca ele sint practicate intr-un mod desavirsit. In acelasi timp, este o marturisire neprefacuta ca omul trebuie sa se intoarca cu spatele la lume si o astfel de respingere a vointei de-a trai este calea spre eliberare. Este deasemenea in acord cu spiritul Noului Testament, in timp ce toate celelalte sisteme sint exprimate in spiritul Vechiului Testament; este un mod de a spune ca, teoretic, la fel de bine ca si practic, rezultatul lor este Judaismul - nimic altceva decit un teism despotic. In acest sens, doctrina mea ar putea fi numita singura filosofie cu adevarat Crestina -- o declaratie ce poate parea paradoxala pentru acei oameni care se reduc la o cercetare superficiala in loc de a patrunde miezul problemei. [Nota 1: Cf. Romani VII; Galateni II, III.] Daca doriti o busola sigura care sa va ghideze prin viata si sa alunge toate indoielile cu privire la calea cea dreapta pe care o cautati, nu se poate obtine nimic mai bun decit sa va obisnuiti sa priviti aceasta lume ca pe un penitenciar, un fel de colonie de detinuti, sau [in greaca] ergastaerion, asa cum au numit-o primii filosofi. [1] Printre Parintii Crestini, dind dovada de un curaj vrednic de lauda, Origen, a avut acest punct de vedere [2], care este in mod cert justificat mai departe de anumite teorii obiective ale vietii. Aici ma refer nu numai la propria mea filosofie ci la intelepciunea din toate timpurile, asa cum a fost ea exprimata in Brahmanism si Budism si a fost rostita de filosofi greci ca Empedocle si Pitagora; si deasemenea, asa cum Cicero, in remarca sa potrivit careia, oamenii intelepti din vechime obisnuiau sa predea ca noi am sosit in aceasta lume pentru a ne indeplini pedeapsa pentru crimele pe care le-am savirsit intr-o alta conditie a existentei-- o doctrina ce facea parte din initierea in mistere. [3] Iar Vanini, -- cel pe care contemporanii sai l-au ars pe rug, gasind in asta o sarcina mult mai usoara decit sa argumenteze netemeinicia teoriilor lui -- a formulat acelasi lucru intr-un mod foarte convingator. "Omul," spune el, 'este intr-atit de posedat de tot felul de nenorociri, incit, daca asta nu ar fi respinsa de religia Crestina, as putea sa-mi asum riscul de-a afirma ca daca spiritele raului isi au citusi de putin o existenta, atunci toate au imbracat o forma umana si ispasesc acum pentru crimele lor." [4] Iar adevarata Crestinatate -- folosind cuvintul in adevaratul lui sens, priveste existenta noastra ca o consecinta a pacatului si greselii. [Note1: Cf. Clem. Alex. Storm. L. iii, c, 3, p. 399.]

[Note 2: Sf.Augustin _De cìvitate Dei_., L. xi. c. 23.] [Note 3: Cf. _Fragmenta de philosophia_.] [Note 4: _De admirandis naturae arcanis_; dial L. p. 35. ] Daca va obisnuiti cu aceasta perspectiva asupra vietii, va veti adapta in consecinta asteptarile si veti incepe sa priviti toate evenimentele ei neplacute, mai mari sau mai mici, suferintele ei, grijile ei, nenorocirile ei, ca nimic neobisnuit sau ilegitim; ba mai mult, veti descoperi ca totul este asa cum ar trebui sa fie, intr-o lume in care fiecare dintre noi plateste pedeapsa existentei in propriul sau mod caracteristic. Printre relele unei colonii penitenciare este societatea acelora ce o formeaza; daca cititorul merita o companie mai buna, nu va fi nevoie sa-i adresez niciun cuvint pentru a-i reaminti ce are de facut pentru a se impaca cu prezentul. Daca are un suflet aflat deasupra celor comune sau este un om de geniu, se va simti uneori asemeni unui prizonier de o nobila conditie, condamnat sa visleasca pe galere laolalta cu criminalii de rind; si va urma modelul sau si va incerca sa se izoleze in sine. Oricum, trebuie spus ca aceasta perspectiva asupra vietii ne va permite in general sa contemplam asa numitele imperfectiuni comune marii majoritati a oamenilor, neajunsurile lor morale si intelectuale ce au ca rezultat expresia caracteristicii de baza, fara a fi deloc surprinsi, fara a spune nimic ofensator; pentru ca nu vom inceta niciodata sa reflectam asupra a ceea ce sintem si ca acest om din preajma noastra este o fiinta conceputa si nascuta in pacat, ce traieste sa ispaseasca pentru el. Acesta este sensul Crestinismului atunci cind vorbeste de natura pacatoasa a omului. Pardon, este cuvintul nimerit in toate ! [1] Indiferent de nebunia pe care omul o comite, fie ca e vorba de neajunsurile sau viciile ce fiinta le poate avea, manifesta fata de noi toleranta; amintindu-ne ca atunci cind aceste defecte le vedem la altii nu sint decit o contemplare a propriilor vicii si nebunii. Ele sint deficientele umanitatii in care ne gasim; a carei defecte, unul si toate, le impartim in intregul pe care-l compunem; da, egali cu acesti oameni ce par extrem de vinovati, in fata carora tindem sa devenim atit de indignati, si asta, doar pentru ca ele nu s-au facut ivite pina acum in noi. Pentru ca ele sint greseli ce nu se arata la suprafata. Dar care exista acolo, jos, in adincurile naturii noastre; si orice le poate chema in afara, vor veni si se vor etala singure, intocmai asa cum le vedem acum stralucind la altii. Este adevarat ca un om poate avea defecte pe care sa nu le putem intilni la ceilalti; si este incontestabil ca suma totala a defectelor este in unele cazuri foarte intinsa; pentru ca diferenta de personalitate dintre un om si un altul depaseste posibilitatile oricarui etalon de masura. [Nota 1: "Cymberline", Act. V, Scena 5.] De fapt, convingerea ca lumea si omul sint ceva ce ar fi fost cu mult mai bine daca nici nu ar fi fost, este un fel de-a ne umple cu compasiune, dar asta doar pentru a o indrepta unul catre celalalt. Mai mult, din acest punct de vedere putem considera foarte bine ca formula cea mai potrivita de adresare ar fi nu: meine Herr, Monsieur, Sir, ci: Soci malorum, Companion de miseres, Semenul meu de suferinte. Acest lucru ar suna probabil straniu, dar este in deplina armonie cu faptele; el pune celelalte lucruri in adevarata lor lumina; si ne reaminteste de acele lucruri care sint in definitiv cu adevarat cele mai necesare in viata: - toleranta, rabdarea, respectul si dragostea fata de semenii nostri, cele fata de care

fiecare dintre noi se gaseste in nevoie si poate ca tocmai de aceea, fiecare om le datoreaza fata de semenii sai.

VANITATEA EXISTENTEI

Aceasta vanitate isi gaseste expresia in intregul sistem in care lucrurile isi au existenta; in natura infinita a Spatiului si Timpului, care se opun naturii finite a individualului; in fiecare clipa a acestui prezent trecator ca singura modalitate de existenta reala; in interdependenta si relativitatea tuturor lucrurilor; in continua Devenire ce nu va fi niciodata Fiintare; in constanta dorinta niciodata satisfacuta; in lunga batalie care formeaza istoria vietii unde fiecare efort este verificat prin dificultati si este oprit pina ce ele sint depasite. Timpul este cel in care se scurg toate lucrurile; el este doar forma sub care vointa de a trai --lucrul-in-sine-- --si tocmai de-aceea nemuritor -- dezvaluie ca toate eforturile sale sint zadarnice; el este acel agent prin care in orice moment toate lucrurile aflate in mana noastra vor deveni nimic; pierzind orice valoare reala pe care vreodata au avut-o. Cel care --a-fost--, nu mai exista; sau exista la fel de putin ca si cel care --nu-a-fostniciodata. Dar despre tot ceea ce exista, in clipa urmatoare va trebui sa spui ca a fost. De aceea ceva de o mai mare importanta, trecut acum, este inferior fata de ceva de o mai mica importanta prezent acum, prin aceea ca ultimul este -o-realitate- iar cel descris la inceput reprezinta ceva apartinind nimicului. Spre marea sa uimire, omul se descopera pe sine din senin fiintind, dupa mii si mii de ani de non-existenta; el traieste un scurt rastimp; iar apoi, din nou, vine o perioada la fel de lunga de non-existenta. Simturile se revolta impotriva acestui lucru si ii dau senzatia ca nu poate fi adevarat. Mult prea crudul intelect nu poate specula asupra unui asemenea subiect fara a avea sentimentul ca Timpul este ceva ideal in natura sa. Aceasta idealitate a Timpului si Spatiului este cheia oricarui sistem metafizic adevarat; pentru ca el ofera o cu totul alta ordine a lucrurilor decit poate fi intilnita in domeniul naturii. Din acest motiv este Kant atit de mare. Despre fiecare eveniment din viata noastra putem spune doar pentru o singura clipa ca el --exista--; dupa aceea si pentru totdeauna, el --a-fost--; in fiecare seara sintem saraciti cu cite o zi. Asta poate foarte posibil sa ne arunce in ghiarele nebuniei, lasindu-ne sa vedem cit de rapid se scurge mai departe acest scurt timp al vietii noastre; si chiar daca nu ar fi asta, in adincurile fiintei sintem cu totii constienti, cumva tainic, de partea noastra marginita din primavara eternitatii, astfel ca putem intotdeauna spera ca vom regasi din nou viata aici. Aprecieri de felul celor atinse mai sus pot intr-adevar sa ne conduca sa adoptam credinta ca cea mai mare --intelepciune-- este de-a face din bucuria prezentului obiectivul suprem al vietii; pentru ca asta este singura realitate, toate celelalte sint doar jocuri ale mintii. Pe de alta parte, o astfel de actiune am putea la fel de bine s-o numim cea mai

mare --nebunie--; pentru ca ceea ce exista acum si in clipa urmatoare nu mai este, a diparut total asemeni unui vis, nu poate merita un efort serios. Intregul fundament pe care se sprijina existenta noastra este prezentul, acest prezent ce --intotdeauna-zboara--. Asta sta in insasi natura existentei noastre, ca apoi sa ia forma unei miscari constante pentru a nu ne oferi niciodata posibilitatea de-a atinge restul spre care totdeauna tindem. Sintem asemeni unui om care alearga coborind o colina, care nu-si poate niciodata opri din miscare picioarele cit timp va continua sa alerge si daca s-ar opri, ar cadea in mod inevitabil; sau din nou, ca un bat ce balanseaza in virful unui deget, ori asemeni unei planete ce s-ar putea prabusi inevitabil in soare in momentul in care ar inceta sa se invirta mai departe pe orbita. Nelinistea este marca existentei. Intr-o lume in care totul este instabil, unde nimic nu poate sa dureze si este purtat mereu inainte, in viltoarea grabita a schimbarii, unde daca un om doreste cu orice pret sa raminana neclintit trebuie sa avanseze si sa miste mereu, asemeni unui acrobat pe o fringhie -- intr-o asemenea lume, fericirea este de neconceput. Cum poate dainui intr-o lume in care, asa cum a spus Platon, -- e o Devenire continua si niciodata Fiintare-- cea care este singura forma a existentei? In primul rind, un om nu este fericit niciodata, dar isi consuma intreaga viata nazuind la ceva ce crede ca il poate face fericit; isi atinge foarte rar scopul, iar atunci cind o face, este doar pentru a fi dezamagit; si de cele mai multe ori, in cele din urma, este un naufragiat ce dupa o lunga calatorie in cautarea secretului fericirii pe oceanele lumii ajunge intr-un port cu catargul frint si velatura sfisiata. Pentru ca abia apoi sa afle ca era totuna daca ar fi fost fericit sau nenorocit; pentru ca intreaga sa viata na fost nimic mai mult decit o clipa din prezentul vesnic pieitor; si ca acum, ea s-a sfirsit. In acelasi timp, este un lucru minunat ca in lumea fiintelor umane, ca si in cea a animalelor, mecanismul multimii acestor nelinisti este declansat si mentinut sub influenta a doua simple impulsuri --- foamea si instinctul sexual; ajutate poate putin de influenta plictiselii, dar de nimic altceva; si astfel, puse in teatrul vietii, sint suficiente pentru a forma --primum mobile-- al unei masinarii atit de complicate ce pune in miscare o scena asa de diversa si neobisnuita! Privind putin mai de aproape, descoperim ca acea materie anorganica prezinta un conflict constant intre fortele chimice, care in cele din urma actioneaza spre dezintegrarea ei; si pe de alta parte, acea viata organica este imposibila fara schimbarea continua a materiei si nu poate exista daca nu primeste un ajutor perpetuu din afara. Acesta este tarimul --sfirsitului--; iar opozitia sa ar fi --existenta infinita-- care nu este expusa niciunui atac din exterior si nu are nevoie de nimic pentru a o sustine; [greaca: haei hosautos dn], tarimul pacii eterne; [greaca: oute giguomenon oute apollumenon], unele stari invariabile, fara sfirsit si neschimbatoare, trasatura negativa a cunoasterii, care formeaza nota dominanta a filosofiei Platonice. Ea este pentru astfel de stari tot la fel cum aceasta negare a vointei de viata se deschide in fata omului oferindu-i aceasta cale. Scenele vietii noastre sint asemeni portretelor schitate in mozaicul brut. Privit de aproape el nu va avea niciun efect. Nu este aici nimic frumos pentru a fi descoperit, in afara de cazul in care te asezi si-l privesti de la o anumita distanta. Tot asa, pentru a cistiga ceva la care am rivnit indelung trebuie doar sa descoperi cit de sterp si de inutil este; si chiar daca traim intotdeauna in speranta unor lucruri mai bune, in acelasi timp adesea regretam mult si amarnic ca aceasta clipa a trecut din nou. Privim la prezent ca la ceva ce trebuie pus la timpul viitor si servind doar ca o cale catre telul nostru. De aceea cei mai multi dintre oameni daca isi arunca privirea inapoi atunci cind vor fi la sfirsitul vietii, vor descoperi ca asa s-a petrecut de-a lungul intregii perioade cit ei au trait--ad interim--;

vor fi surprinsi sa descopere, ca tocmai lucrul de care nu au tinut seama deloc si l-au lasat sa zboare alungat de tristetile lor, a fost tocmai viata in asteparea careia s-a scurs pe linga ei tot timpul ce le-a fost acordat. Din citi oameni putem gasi unul despre care sa poata fi spus ca speranta n-a facut din el un nebun pina cind a ajuns sa danseze in bratele mortii! Apoi, din nou, ce creatura nesatula este omul! Fiecare satisfactie pe care o atinge aduna in el semintele unor noi dorinte, astfel incit aici nu exista niciun sfirsit al dorintelor ce se ridica din fiecare vointa individuala. Si de ce se intimpla asta? Motivul real este pur si simplu ca, luata in sine, Vointa este suverana asupra tuturor lumilor; totul ii apartine si de aceea niciun singur lucru nu poate s-o satisfaca vreodata, ci doar intregul lor, care este fara de sfirsit. Cu toate acestea, trebuie sa stimulam simturile pentru a intelege cit de putin primeste Vointa, aceasta stapina a lumii, atunci cind ia forma individuala, de obicei doar atit de putin cit este necesar pentru a mentine un acord in intregul organism. Din acest motiv omul este foarte nefericit. Viata se prezinta in cea mai mare parte asemeni unei pedepse -- indatoriri, vreau sa spun, pentru a supravietui in definitiv, -- gagner sa vie --. Daca acest lucru este realizat viata devine o povara, iar apoi, vine cea de-a doua sarcina, de-a face ceva cu acestia care au cistigat --desprinderea de sub aripa plictiselii, care asemeni unei pasari de prada pluteste amenintator deasupra noastra, gata in orice moment sa loveasca acolo unde vede o viata lipsita de griji. Prima sarcina este de-a cistiga ceva; cea de-a doua, sa alunge sentimentul ca a fost ceva cistigat; astfel incit ea devine o povara. Viata omului trebuie sa fie un fel de gresala. Adevarul acestui lucru va fi suficient de evident daca doar ne reamintim ca omul este alcatuit din nevoi si necesitati greu de satisfacut; si ca chiar atunci cind acestea sint satisfacute, tot ceea ce se obtine este o stare lipsita de suferinta, in care nu-i ramine nimic altceva decit sa fie aruncat prada plictiselii. Aceasta este o dovada directa ca existenta nu are o valoare reala in sine; pentru ca ce altceva este plictiseala decit un sentiment de desertaciune in viata? Daca viata -- setea de viata, care este esenta adevarata a existentei noastre -- ar fi stapinita de oricare valoare pozitiva in sine, nu ar exista vreodata aici un asemenea lucru asemeni plictiselii; simpla existenta in sine ne-ar satisface, astfel incit nu ar trebui sa ne ne mai dorim nimic altceva. Dar asa cum se prezinta lucrurile, nu vom aprecia nicio placere in existenta, cu exceptia momentelor cind purtam o batalie pentru a obtine ceva; pentru ca apoi, distanta strabatuta si dificultatile depasite pentru atingerea acestui scop sa arate ca si cum ne-ar fi multumit -- o iluzie, Maya, ce va dispare imediat atunci cind o atingem. Sau altfel spus, atunci cind sintem angajati in unele actiuni pur intelectuale -- in realitate am pasit in afara vietii, pentru a privi la ea din exterior, mai mult sub forma unui spectator ce asista la desfasurarea unei piese. Si chiar placerea senzuala in sine nu inseamna altceva decit o lupta si o straduinta ce inceteaza in momentul in care scopul sau este atins. De cite ori nu sintem implicati intr-una din aceste actiuni, dar sintem aplecati asupra existentei insasi, natura ei inutila si lipsita de valoare, ne apare lamurita pe deplin; si asta este ceea ce avem in vedere atunci cind ne referim la plictiseala. Nazuinta catre ceva straniu si insolit -- o tendinta a naturii umane, innascuta si imposibil de eradicat -- ce ne arata cit de fericiti sintem la orice intrerupere a cursului natural al acestor actiuni ce sint atit de suparatoare.

Aceasta este manifestarea perfecta a vointei de-a trai, organismul uman cu siretenia si complexitatea masinariei lui, ce trebuie sa spulbere si sa se infringa pe sine si tot ceea ce tinde spre distrugere -- acesta este modul naiv in care Natura, care este intotdeauna veridica si sincera in ceea ce spune, proclama razboiul total impotriva acestei vointe, care in esenta sa este neprofitabila si lipsita de continut. Unde daca ar exista orice valoare in sine, ceva neconditionat si absolut, nu ar fi putut sa se sfirseasca astfel, in simplul nimic. Daca ne reintoarcem la a contempla lumea in intregul sau si in special la toate aceste generatii ce au trait scurta ora a parodiei existentei lor, vom vedea ca totul a fost doar pentru a fi maturati imediat intr-o rapida succesiune; daca vom pleca de la asta si vom privi viata in micile ei detalii, asa cum ni se infatiseaza, asemeni unei comedii, cit de ridicol ne apare acum totul! Este ca si cum o picatura de apa ar fi privita printr-un microscop, o singura picatura supaaglomerata cu --infusoria--; ori o farima de brinza plina de acarieni invizibili pentru ochiul liber. Cit am ride de modul cum acesti fermenti intr-atit se agita si se lupta unul cu altul intr-un spatiu asa de mic! Si privind la oricare din ele, aici, sau in micul cimp al vietii umane, aceasta framintare teribila produce un efect atit de caraghios! Doar privita la microscop aceasta viata apare atit de mare. Ea este doar un punct invizibil ce este extras si amplificat de puternicele lentilele ale Timpului si Spatiului

INDESTRUCTIBILITATEA SUFLETULUI - UN DIALOG-

THRASYMACHOS--PHILALETHES Thrasymachos. - Spune-mi intr-un cuvint: Ce voi mai fi dupa moarte? Si cauta te rog sa fii cit se poate de clar si de precis. Philalethes. -Totul si nimic. Thrasymachos. -M-am gindit eu! Iti dau o problema si o rezolvi printr-o contradictie! Acesta este un truc foarte rasuflat. Philalethes. - Da, ai ridicat o chestiune transcendenta si te astepti ca eu sa-ti raspund intrun limbaj creat doar pentru cunostinte imanente. Prin urmare, nu este deloc de mirare ca de aici a decurs o contradictie. Thrasymachos. -Ce vrei sa spui printr-o intrebare transcendenta si cunostinte imanente? Bineinteles ca am mai auzit aceste expresii si inainte; nu sint noutati pentru mine. Profesorul era indragostit nebuneste de utilizarea lor, dar asa, doar ca predicatii ale Divinitatii si niciodata nu mi-a vorbit despre nimic altceva; ceea ce era dealtfel cit se poate de potrivit si de corect. El argumenta astfel: daca Divinitatea este plasata undeva in lumea

insasi, ea nu poate fi decit imanenta; daca este aflata undeva in afara lumii, ea este transcendenta. Nimic nu poate fi mai clar si mai evident decit asta! Tu stii foarte bine unde te situezi. In timp ce nonsensurile Kantiene nu sint capabile sa duca nicaieri; ele sint azi destul de invechite nemaiputind fi aplicabile ideilor moderne. La ce bun am mai avut atunci o intreaga pleiada de oameni eminenti care au studiat in metropolele din intreaga Germanie? Philalethes. (deoparte) -Sarlatanii nemtesti, se intelege. Thrasymachos. -Maretul Scleiermacher, de exemplu, si acel gigantic intelect, Hegel; ale caror opere, in aceste zile ale vremii noastre, noi le-am abandonat ca fiind drept absurditati. As dori sa spun mai degraba ca pina acum ne situam mai presus de toate acestea, astfel incit in zilele noastre nu ne mai putem impaca deloc cu ele. Care mai este folosul lor atunci? Ce mai inseamna azi toate acestea? Philalethes. -Cunostintele transcendente sint acele cunostinte ce trec dincolo de granitele experientei posibile si incearca sa determine natura lucrului asa cum el este in sine. Pe de alta parte, cunostintele imanente, sint acele cunostinte care sint limitate in sine in intregime in aceste granite ale experientei posibile; astfel incit, ele nu se pot aplica la nimic altceva decit la fenomenele existente. Pe cita vreme tu reprezinti un individual, moartea va reprezenta acest sfirsit al omului din tine. Dar individualitatea ta nu iti apartine in realitate tie si nici acelei fiinte launtrice, ascunse; ci este doar o manifestare vizibila, exterioara, a ei. Nu este _lucrul-in-sine_ ci doar o reprezentare a fenomenului ce se manifesta in aceeasta forma a timpului; si de aceea ea prezinta un inceput si un sfirsit. Dar fiinta ta reala se afla undeva dincolo de timp, este fara de inceput si fara de sfirsit, nu cunoaste pina nici limitele oricarui individual dat. Este prezenta pretutindeni si in fiecare individual; si niciun individual nu poate exista in afara ei. Astfel ca atunci cind moartea soseste, pe de o parte, tu esti anihilat ca individual; pe de cealalta parte, esti si continui sa fii in tot si in toate. Asta este ceea ce am am avut in vedere, atunci cind am spus ca dupa moarte vei fi totul si nimic. Este dificil in a gasi la intrebarea ta un raspuns mult mai precis si care sa fie in acelasi timp si atit de concis. In acelasi timp, admit ca raspunsul este contradictoriu; dar lucrurile sint atit de simple! Pentru ca, in vreme ce viata ta se desfasoara in timp, acea parte nepieritoare din tine se afla in eternitate. Poti pune chestiunea astfel: acea parte nepieritoare din tine este in ultima instanta plasata undeva in afara timpului si tocmai de aceea este indestructibila; dar aici vei intilni o alta contradictie! Si in acest fel vei putea vedea ce se intimpla atunci cind incerci sa aduci transcendentalul in interiorul acestor limite proprii cunostintelor imanente. Este intr-un anume fel o ducere pina la capat a violentei, printr-o utilizare gresita a limitelor sale si pentru lucruri pe care n-a intentionat niciodata sa le serveasca. Thrasymachos. -Asculta, nu dau doua doi bani pe imortalitatea ta, cu exceptia cazului in care eu am sa ramin un individual. Philalethes. -Bine, poate ca voi putea sa-ti dau satisfactie la acest punct. Presupune ca pot garanta ca dupa moartea ta vei ramine un individual, dar numai cu conditia, si daca vei accepta mai intai, sa petreci trei luni de inconstienta completa. Thrasymachos. -Pina acum nu am nicio obiectie de facut. Philalethes. -Dar reaminteste-ti, daca oamenii sint complet inconstienti, in aceasta stare ei nu pot tine sub nicio forma socoteala timpului. Astfel incit, atunci cind vei fi mort, iti va fi totuna daca au trecut cele trei luni cit timp va trebui sa stai inconstient, sau de au trecut

zece mii de ani. Intr-unul din cazuri, ca si in celalalt, este o simpla chestiune a ceea ce tu vei crede din ceea ce ti se va spune atunci cind te vei trezi. De masura in care vei fi dispus a-ti fi indiferent daca este vorba de trei luni sau de zece mii de ani, ce trebuie sa fi trecut pina cind va urma sa-ti redobindesti individualitatea. Thrasymachos. -Da, daca s-ar putea ajunge la asta, atunci cred ca ai putea avea dreptate. Philalethes. -Si daca printr-un noroc, dupa ce acesti zece mii de ani au trecut si nimeni nu se va mai gandi sa te trezeasca, imi inchipui ca nu va fi o prea mare nefericire pentru tine. Vei fi devenit atit de obisnuit cu aceasta stare a non-existentei dupa petrecerea unui timp atit de indelungat in sfera sa -- ce a urmat dupa o asemenea viata, ce numara in sine doar citiva ani! In orice caz, poti fi sigur ca vei fi perfect ignorant asupra intregii problematici a vietii. Mai mult, daca vei sti ca aceasta putere misterioasa, care te tine in prezenta stare a existentei, n-a incetat niciodata in toti acesti zece mii de ani sa dea nastere la alte fenomene asemeni tie si sa le inzestreze cu viata, acest lucru ar putea fi in masura sa-ti aduca linistea deplina. Thrasymachos. -Intr-adevar! Astfel incit te vei gindi ca poti actiona linistit pentru a-mi rapi individualitatea, cu plasa tesuta din toate aceste cuvinte alese. Dar eu ma aflu situat undeva deasupra acestei intregi smecherii. Si iti spun ca nu voi inceta sa exist, cu exceptia cazului cind voi putea dobindi propria mea individualitate. N-am nicio clipa cheful sa fiu inlaturat de aceasta "putere misterioasa" si de ceea ce atit de frumos numesti "fenomene", care sint gata oricind sa-mi poata lua locul! Nu pot exista fara aceasta individualitate a mea si nu sint deloc gata sa renunt la ea. Philalethes. -Presupun ca vrei sa spui ca individualitatea ta este un lucru atit de incintator, atit de minunat, de perfect, plasat undeva dincolo de orice comparatie -- astfel incit nu-ti poti imagina a exista nimic mai bun. Ca nu esti inca pregatit sa-ti schimbi starea ta actuala pentru una care, daca judec bine asupra la toate cite s-au spus, este posibil sa fie superioara si mult mai usor de indurat? Thrasymachos. -Nu poti intelege, ca individualitatea mea, orice ar putea fi ea, este pina la urma, tocmai Eul meu? Iar pentru mine ea reprezinta cel mai important lucru din lume. _Pentru ca Dumnezeu este Dumnezeu si Eu sint Eu._ _Eu_ vreau sa exist, _Eu_, _Eu_, _Eu_! Acesta este lucrul de capetenie. Nu-mi pasa absolut deloc de o existenta ce trebuie ca mai intai sa fie dovedita ca este a mea, inainte inca ca eu sa pot crede asta. Philalethes. -Gindeste bine ceea ce faci! Atunci cind spui _Eu_, _Eu_, _Eu_ vreau sa exist!, nu esti singur tu cel care spui asta. Pentru ca totul o spune, absolut tot ce poseda cea mai slaba urma de constienta. Urmeaza deci, ca aceasta dorinta este doar acea parte a ta, _care nu este individualul_ --- acea parte care este comuna tuturor lucrurilor, fara nicio deosebire. Nu este strigatul individualitatii, ci al existentei insasi; este acel element intrinsec, prezent in tot ceea ce exista, ba mai mult, el este cauza a tot ceea ce exista in vreun fel. Aceasta dorinta ce nazuieste cu inflacarare catre -si este satisfacuta - cu nimic altceva mai putin decit existenta in general - si nu cu existenta unui individual definit. Nu acesta este scopul sau! El pare doar a fi asa, pentru ca aceasta nazuinta -- aceasta _Vointa_ -- atinge starea de constiinta numai in individual si de aceea ea arata ca si cum ar fi preocupata de nimic altceva decit de individual. Aici salasluieste iluzia -- este

adevarat, o iluzie ce stapineste in mod expres asupra individualului; dar daca el reflecta asupra acestui lucru, poate rupe lanturile si se poate elibera de sub ea. Eu sustin, ca individualul poseda setea violenta de existenta doar intr-un mod indirect. Este doar expresia _vointei_de_a_trai_, aspirantul direct si real -- asemenea si identic in toate lucrurile. Atunci, din moment ce existenta este o actiune libera, ba mai mult, simpla reflectie a vointei, pe de alta parte, aici unde este existenta, ea trebuie sa fie nimic altceva decit insasi vointa; si pentru moment, vointa va gasi satisfactia sa in existenta; mai mult, pina si cel ce nu-si va gasi odihna niciodata si va avansa etern, chiar si acela, poate gasi cindva anumite satisfactii. Vointa este indolenta fata de individual; individualul nu ocupa sfera activitatii sale; desi, asa cum am spus, tocmai asa ar parea sa fie cazul, deoarece individualul nu poseda o constiinta directa a vointei, decit numai in sine. Efectul acestei constiinte directe a vointei, este acela de a determina individualul sa se preocupe atent de pastrarea propriei existente; si daca acest lucru nu ar fi tocmai asa, nu ar exista aici nicio garantie pentru conservarea speciilor. Din toate acestea decurge destul de clar ca individualitatea nu este o forma de perfectiune, ci mai degraba una de ingradire; tot asa cum a te elibera de sub mantia ei nu inseamna a pierde, ci a cistiga. Nu te mai necaji singur asupra acestei chestiuni. Odata ce ai recunoscut ceea ce esti cu adevarat, ceea ce este in realitate existenta ta, si anume, vointa universala de a trai, intreaga problematica iti va parea copilareasca, ba chiar de-a dreptul ridicola! Thrasymachos. -Te copilaresti singur si te pui in cea mai ridicola situatie, la fel ca toti filozofii, dealtfel! Si daca un om de virsta mea isi permite sa discute pret de un sfert de ceas cu asemenea nebuni, este doar pentru amuzament si pentru trecerea timpului. Am lucruri mult mai importante la care trebuie sa particip, asa ca: La buna vedere!

DESPRE ZGOMOT

Kant, a scris un tratat in "Puterile vitale"; mi-as dori sa scriu un mars funebru asupra lui, intrucit utilizarea sa exagerata sub forma ciocaniturilor, batailor de ciocan, si a talmesbalmesului imprastiat pretutindeni in jur, a facut din intreaga mea viata o tortura zilnica. Fireste, vor fi unii, cu siguranta destul de numerosi, care vor zimbi la auzul acestor cuvinte, pentru ca ei nu sint sensibili la zgomot; vor fi cu siguranta cei care nu sint sensibili la ratiune, la meditatie, la poezie sau la arta, mai pe scurt, la orice fel de impresii intelectuale; in esenta, cei care pot fi identificati ca posedind o natura bruta, avind o textura rezistenta a creierului. Pe de alta parte, in biografiile sau in discursurile si in insemnarile pesonale a celor mai multi dintre marii scriitori, am descoperit ca acestia adesea se pling de durerea pe care zgomotul o exercita asupra oamenilor intelectuali. De exemplu, in cazul lui Kant, Goethe, Lichtenberg, Jan Paul; si desigur, cind nu este facuta nicio mentiune in aceasta privinta, este doar pentru ca acel context nu a condus catre aspectul subliniat aici. As dori sa explic aceasta aversiune fata de zgomot in urmatorul chip: Daca un diamant mare este taiat in bucati mai mici, el isi va pierde imediat intreaga sa valoare, cea pe care o avea atunci cind forma un intreg; sau daca o armata este imprastiata sau divizata in corpuri mai mici, ea isi va pierde toata puterea sa; in acelasi fel, un mare intelect nu va avea mai multa putere decit unul obisnuit, curind ce el va fi intrerupt, disturbat, distrat, sau

deviat de la scopurile sale; pentru ca superioritatea sa impune ca el sa fie concentrat cu toata puterea asupra unui punct sau obiect, tot asa cum o oglinda concava va concentra toate razele de lumina ce lovesc intreaga ei suprafata, doar intr-un singur punct. Intreruperea generata de zgomot, va impiedica aceasta concentrare. Acesta este motivul pentru care pina si cele mai remarcabile minti au aratat intotdeauna o antipatie extrema fata de tulburare, sub orice forma s-ar fi manifestat aceasta, ca ceva ce navaleste si perturba gindurile lor. Dar mai presus de toate, ei manifesta o aversiune fata de aceasta violenta intrerupere, ce este pricinuita de zgomot. Oamenii obisnuiti nu sint atit de mult afectati de ceva de acest gen. Cei mai inteligenti, provenind din toate natiunile Europei, au stabilit regula: "Nu Intrerupe Niciodata!" cea de-a unsprezecea porunca. Zgomotul este cea mai insolenta dintre toate formele de intrerupere. Pentru ca el nu este doar o intrerupere, este si o distrugere a gindurilor. Desigur, daca nu este aici nimic de intrerupt, zgomotul nu va putea fi perceput intr-un mod special, in a fi atit de dureros. Uneori, se intimpla insa, ca un zgomot neinsemnat, dar mentinut permanent, la o intensitate mica, dar constanta, sa-mi pricinuiasca destule necazuri si sa ma distraga pentru un timp, inca inainte sa pot deveni deplin constient de acest lucru. Tot ceea ce simt este o crestere continua a efortului gindirii --intocmai ca si cum as incerca sa merg cu o greutate legata de picioare. In cele din urma, reusesc sa descopar si cauza ei. Si iata-ma acum trecut oricum, la _geniul speciilor_. Cel mai neplacut si mai disgratios dintre toate zgomotele este plesnetul de bici -- un lucru cu adevarat infernal, atunci cind se aude pe strazile inguste si rasunatoare ale orasului. Il denunt ca pe ceva ce face o viata linistita imposibila; ca fiind cel care pune capat tuturor gindurilor tihnite. Ca acest plesnet de bici ar trebui oricum permis, apare pentru mine ca o modalitate de-a ne arata in forma cea mai clara cu putinta, cit de nechibzuita si lipsita de sens este natura omenirii. Nimeni purtind ceva asemanator unei idei in mintea sa, nu poate evita un sentiment de reala durere la auzul acestui plesnet taios, neasteptat, ce paralizeaza creierul, sfisie sirul reflectiei si ucide gindurile. De fiecare data cind acest zgomot se face auzit, el trebuie sa disturbe cel putin o suta de oameni care sint aplecati asupra unor probleme de diferite naturi, fara macar sa conteaze cit de importante ar putea fi; in timp ce asupra unui ginditor, efectul sau este dezastruos si extrem de dureros, taind toate gindurile sale in bucati, intocmai asa cum calaul desprinde cu securea sa dintr-o singura lovitura capul de trupul unui condamnat. Niciun alt zgomot nu poate fi atit de strident, sa reuseasca sa taie aerul atit de brusc, patrunzind in creier cu o durere atit ascutita, ca cea a acestui blestemat de plesnet de bici; in ultima instanta vei simti aceasta intepatura undeva in interiorul capului tau; si el afecteaza creierul in acelasi fel cum atingerea afecteaza o planta sensibila _mimosa pudica_si pentru aceeasi perioada de timp. Cu tot respectul fata de cele mai multe dintre sfintele doctrine ale utilitatii, dar nu pot intelege absolut deloc, de ce un individ care duce o caruta de transport incarcata cu pietris sau balegar, ar trebui sa beneficieze de privilegiul de-a ucide gindurile in devenire ce ar putea rasari in mintea a zece mii de oameni, numarul de oameni ce-i poate perturba, rind pe rind, intr-o jumatate de ora, cita vreme el se deplaseaza prin oras. Ciocaniturile, latratul cainilor si tipatul copiilor, sint oribil de auzit; dar asasinul veritabil al gindurilor voastre, este doar pocnetul de bici; el exista doar in scopul de-a distruge fiecare moment placut oferit de acel gind linistit, de care fiecare se poate bucura acum si apoi. Daca birjarul n-ar avea alta cale de a-si indemna caii, decit aceea de a face cel mai oribil zgomot dintre toate, el ar putea fi oarecum, scuzat; dar lucrurile stau tocmai contrar in arest caz. Acest blestemat pocnet de bici nu este doar nefolositor, este chiar inutil. Scopul sau este acela de-a produce un efect asupra intelectului calului; dar abuzind de el constant, animalul devine obisnuit cu acest sunet, ce cade pe un sensibil mult prea uzat pentru a-si mai produce vreun efect. Pina la urma, calul nu va mai reactiona incepind sa alerge la auzul lui. Aveti cel mai remarcabil exemplu de acest fel, in neincetatul plesnet de bici executat de

conducatorul unei birje, in timp ce merge la pas incet, in cautarea unui pasager. Daca i-ar fi dat aici cea mai slaba atingere cu biciul calului sau, ar fi putut obtine un oarece efect. Presupunind totusi, ca era absolut necesar sa pocneasca din bici pentru a-i reaminti permanent calului sau de prezenta sa aici, ar fi fost de ajuns sa faca doar a suta parte din acest zgomot. Pentru ca este un lucru destul de cunoscut, ca in ceea ce priveste simtul vazului si auzului, animalele sint sensibile pina si la cele mai slabe indicii; ele traiesc lucruri pe care noi nici macar nu le putem percepe. Cele mai surprinzatoare exemple sint oferite de cainii dresati si pasarile Canare. De aceea, este cit se poate de evident, ca aici avem de-a face cu un act de o absurditate pura; ba chiar cu o sfidare nesabuita indreptata impotriva acestor membrii ai comunitatii care lucreaza cu mintea lor, din partea acestora, ce se folosesc de mainile lor. O astfel de infamie ce trebuie tolerata in oras este un act de barbarie si nedeptate, cu atit mai mult, cu cit ea ar putea fi foarte usor de remediat cu o simpla nota a politiei, care sa aiba drept consecinta fapul ca fiecare bici sa aiba o funda legata la capatul lui. Nu poate exista aici niciun rau, in a se atrage atentia gloatei asupra faptului ca aceste clase situate deasupra ei, lucreaza cu inteligenta lor, ca pentru orice astfel de efort intelectual este o suferinta ingrozitoare, dar si fata de omul ce se afla in strada. Un individ ce se plimba pe strazile inguste ale unui oras populat cu caii de posta sau de transport, fara niciun rost si nu se abate de la a pocni din bici de fiecare data la citiva metri, cu toata puterea sa, merita pe deplin a primi pe loc cinci astfel de lovituri bune, care sa-i fie aplicate cu un bat. Toti filantropii din lume si toti legislatorii ce s-au reunit sa sustina si sa decreteze abolirea totala a pedepselor corporale, nu vor reusi vreodata sa ma convinga de contrariu! Aici exista ceva mult mai condamnabil decit tot ceea ce am mentionat pina acum. Se intimpla destul de des sa poti vedea plimbindu-se pe strada un astfel de personaj, care fara a fi insotit de cineva, fara a fi in intovarasit de niciunul dintre caii sai, cu toate acestea, continua sa plesneasca mai departe din biciul sau, intr-o vesnica veselie, neincetat; astfel, el s-a deprins cu acest obicei mizerabil, pentru ca el a devenit o consecinta a acestei nepermise tolerante, manifestata fata de acest tip de comportament. Corpul unui om si nevoile corpului sau sint tratate acum pretutindeni cu o gingase indulgenta. Ramine atunci ca gindirea intelectului, a fi singura ce nu va obtine niciodata, nici macar cea mai slaba atentie sau protectie, ca sa numai spunem nimic altceva despre respect? Vizitiii, portarii, mesagerii -- acestia sint animalele de povara ale omenirii; fara doar si poate, sa fie tratati corect, cinstit, aratind fata de ei cea mai mare indulgenta si grije; dar nu trebuie sa le fie permis sa stea in calea celor mai inalte incercari ale umanitatii, manati fiind de motivul absurd de-a face zgomot. Mi-as fi dorit sa cunosc, cite ginduri marete, splendide, stralucite, s-au pierdut in intreaga lume, alungate fiind de un pocnet de bici? Daca as fi facut parte din cei care conduc lumea, as fi putut cit de curind produce in mintea acestor oameni, o legatura indisolubila intre pocnetul unui bici si vijeitul vergii. Nu ne ramine nimic altceva, decit sa speram, ca aceia ce fac parte dintre cei mai rafinati si inteligenti oameni din interiorul natiunilor, vor face un inceput in aceasta chestiune, iar apoi, ca germanii vor prelua exemplul de la ei si ca il vor urma. [1] Intre timp, voi cita ceea ce Thomas Hood spunea despre ei [2] :" _Pentru o natiune inzestrata cu acele calitati muzicale, scoase in evidenta chiar de limba ei, ei reprezinta cei mai zgomotosi oameni pe care i-am putut intilni vreodata_. Acest lucru nu se datoreaza faptului ca ar fi mai mari amatori decit ceilalti oameni, in a face zgomot -- ar putea chiar nega asta daca i-ati intreba -- ci mai degraba, datorita faptului ca simturile lor sint limitate; in consecinta, atunci cind vor auzi un zgomot, acest lucru nu-i va afecta prea mult. Nu va reusi sa-i disturbe din actiuni, precum cele de-a citi si gindi, si asta dintr-un motiv destul de simplu, pentru ca ei nu gindesc; prefera sa rezume doar la a scoate fum, ceea ce pentru ei reprezinta un

surogat pentru gindire. Toleranta obisnuita fata de zgomotul inutil -- trintitul usilor, de exemplu, un lucru cit se poate de lipsit de politete, tradind o lipsa de educatie-- este o dovada directa, ca mentalitatea predominanta este obtuzitatea si lipsa de gindire. Germania, pare ca si cum si-ar fi luat grija ca cineva ar putea sa mai gindeasca si la altceva decit doar la zgomot -- si pentru a mentiona o forma a lui, ma rezum doar la acele pocnete ce se aud continuu, pretutindeni in jur, fara sa-si gaseasca in asta vreun scop." [Nota 1 : conform unui aviz emis de Societatea de Protectie a Animalelor Munchen, biciuirea inutila si pocnetele de bici erau interzise in Nürnberg,in decembrie, 1858.] [Nota 2 : In lucrarea sa: Up the Rine .] In final, in ceea ce priveste literatura existenta asupra subiectului tratat in acest capitol, as avea de recomandat doar o singura lucrare, dar este vorba de una cu adevarat remarcabila. Ma refer aici, la o epistola poetica scrisa in _terzo rimo_ a faimosului pictor italian Bronzino, intitulata, _De Romori: a Messer Luca Martini_. Ea ofera o descriere detaliata a torturilor zgomotului, la care este supusa populatia unui mic orasel italian. Scrisa intr-un stil tragi-comic, reuseste sa incante cititorul, dovedindu-se a fi pina la sfirsit o lucrare foarte placuta. Aceasta scrisoare poate fi gasita in _Opere burlesche del Berni, Aretino ed altri_, Vol II, p. 258; ce a fost, dupa cite se pare, publicata la Utrech, in 1771.

Citeva Parabole Plimbindu-ma printr-un lan copt de cereale, am ajuns pina intr-un loc in care spicele erau toate culcate la pamint, fiind calcate cu cruzime in picioare; si asa cum priveam din mijlocul nenumaratelor tulpini, toate fiind atit de asemanatoare si ridicindu-se atit de semet pentru a purta intreaga greutate a spicului lor, am remarcat intre timp existenta aici a unei multimi deosebit de diverse de alte flori, rosii, albastre si violete. Cit de minunate pareau a fi crescut, intr-atit de firesc, inconjurate cu frunzele ce natura le-a daruit! Dar pe data am si gindit: " Cu desavirsire fara niciun folos; fara sa poata purta vreodata niciun fel de rod; doar niste simple buruieni carora li s-a permis a exista doar pentru ca au scapat de plivit. Si toate acestea, datorita doar acestor flori, in afara carora nimic altceva nu ar putea incinta privirea cu frumusetea salbatica ce o intilnesti doar la simpla privire aruncata lujerilor lor. Ele sint emblematice pentru arta si poezie, care se manifesta la fel in viata civila -- plina de atita severitate, dar cu toate acestea si de atita utilitate, incit chiar lipsita de fructe ea nu este intru-totul lipsita de roade -- jucind parca un acelasi rol ca si florile salbatice ce au rasarit in mijlocul unui lan de cereale. *

*

*

*

*

Exista in lume unele peisaje ce intr-adevar sint incarcate de o frumusete reala, dar figurile umane prezente in mijlocul lor sint cu totul lipsite de stralucire, astfel incit nu vei putea simti nicio incintare aici. *

*

*

*

*

Musca ar trebui sa fie utilizata ca un simbol al obrazniciei si insolentei; caci in vreme ce toate celelalte animale se feresc de om mai mult decit orice altceva si se indeparteaza in goana de el imediat ce acesta se afla in apropierea lor, musca se aseaza chiar pe nasul sau. *

*

*

*

*

Doi chinezi calatorind prin Europa, s-au dus la teatru aici pentru prima data in viata lor. Unul dintre ei n-a gasit altceva decit sa se ocupe de studiul masinariei secrete ce sa afla in spatele intregului decor, astfel ca in cele din urma a reusit sa descopere modul in care aceasta functiona. Celalalt, a incercat sa intelega piesa in ciuda faptului ca nu cunostea limba in care ea era jucata. Aici ii veti putea descoperi pe Astronom si pe Filosof. *

*

*

*

*

Intelepciunea, cea care este intotdeauna teoretica, fara a putea fi niciodata aplicata in practica, este asemeni unui trandafir ce poarta doua fatete; culoarea si parfumul sau sint intotdeauna incintatoare, dar frumusetea sa curind se va vesteji, fara a lasa in urma semintele din care sa se poata naste noi flori. Nu exista trandafiri fara spini. Da, dar cu toate acestea exista aici numerosi spini care nu vor putea purta niciodata un trandafir. *

*

*

*

*

Un mar impunator purtind o imensa coroana era in intregime inflorit, in vreme ce in spatele sau rasarise un molid drept, ce-si inalta catre cer virful sau ascutit, invaluit in intregime in intuneric. - Priveste la miile de flori vesele ce pretutindeni rasar in mijlocul coroanei mele, spuse marul; " - Ce-mi poti arata la tine care sa poata fi comparat acestei minunatii? Acele tale de un vrede-intunecat!" "- E adevarat,' raspunse molidul, 'dar atunci cind va veni iarna, tu vei fi dezgolit de toata gloria ta; in vreme ce eu insumi voi ramine intocmai asa cum ma prezint si acum." O data, pe cind studiam flora existenta in mijlocul unei paduri de stejar, am descoperit printre numeroase plante ce purtau o marime apropiata, una, care era mai inchisa la culoare, ce parea a fi totodata mult mai dreapta si avind o duritate mai mare decit celelalte. Atunci cind am atins-o, mi s-a adresat pe un ton oarecum intepat: " - Rogu-te da-mi pace; Eu nu sint asemeni acestora, una din plantele tale de colectie, carora Natura le-a dat nastere doar pentru a trai pe durata unui singur an. Sint un mic stejar." La fel este cazul unui om a carui influenta este destinata a dainui de-a lungul a sute de ani. De-a lungul copilariei, a tineretii si chiar a maturitatii, el isi continua existenta in mijlocul semenilor sai, aratind intru-totul asemeni lor, parind a fi la fel de lipsit de importanta. Dar privit intr-un mod particular el este nemuritor; Timpul va sosi si impreuna cu el ii va aduce pe aceia ce vor sti sa-i acorde valoarea reala pe care o poarta in sine. *

*

*

*

*

Un om ce se ridica cu un balon nu va simti ca si cum cursul urmat de el ar fi cel al unei continue ascensiuni; tot ceea ce va putea remarca este aceea ca pamintul insusi se cufunda in adinc sub el. Aici este ascuns un mister pe care il vor putea intelege doar aceia ce simt adevarul sau. *

*

*

*

*

Estimarea marimii unui om va fi afectata de distanta la care va aflati fata de el, dar in doua moduri in intregime aflate in opozitie, in deplina conformitate cu situatia in care statura sa fizica, sau cea mentala, este cea pe care o veti lua in consideratie. Si in vreme ce unul va va apare a fi mai mic, cu cit mai mult va veti indeparta, celalalt va va parea a fi mai maret. *

*

*

*

*

Natura acopera toate operele ei cu o stralucirea diafana ce este data de frumusete, asemeni unui boboc gingas ce este adus la existenta, pentru a inflori in coroana unui piersic sau a unui prun. Poetii si pictorii se straduiesc ei insisi s-o surprinda si s-o expuna, incercind sa imite aceasta stralucire, pentru a o depozita si ne-o oferi, astfel incit sa reuseasca, uneori macar, sa ne bucure si sa ne desfateze sufletul in putinele ore de ragaz si rarele clipe linistite si de tihna. Sorbim adinc din aceasta frumusete cu mult inainte de-a lua in stapinire viata insasi; si mult dupa ce venim pentru a admira minunile Naturii pentru noi insine si pina chiar si atunci cind stralucirea ei a apus demult; artistii s-au folosit deja de ea si ne-au bucurat sufletul cu farmecul ei pe care ni l-au oferit in avans. Astfel se intimpla ca aceasta lume sa ne apara mult prea adesea salbatica si lipsita de farmec, ba chiar de-a dreptul respingatoare . Ar fi fost cu mult mai bine daca ne-ar fi lasat sa descoperim prin noi insine aceasta stralucire. Asta ar fi insemnat ca n-am fi avut ocazia sa gustam din toate bucuriile ei atit de brusc si intr-o cantitate atit de mare; nu ne-am fi bucurat aici de niciun tablou complet, de niciun poem care sa fie perfect incheiat; am privi toate aceste lucruri in acea lumina incintatoare si geniala in care chiar acum unul dintre copiii Naturii priveste la ele -- unul dintre cei care n-au anticipat frumusetile sale estetice cu ajutorul artei, sau care n-au gustat din farmecul vietii cu mult prea devreme inca. *

*

*

*

*

Catedrala din Mayence este atit de izolata de cladirile ce sint ridicate in jurul sau, incit nu exista niciun loc de unde sa nu poata fi observata inaltindu-se maiestuoasa in intregul sau. Acest lucru este simbolic pentru tot ceea ce este maret si minunat in aceasta lume. Ar trebui ca el sa existe doar de dragul sau; insa inca inainte de-a fi utilizat gresit o vreme prea indelungata, va ajunge a servi unor scopuri straine. Oamenii vor veni aici din toate partile pentru a gasi suport si asistenta pentru ei insisi; ei se vor pune in cale si vor deturna adevaratele efecte. Pentru a fi siguri, nu este nimic surprinzator in asta, pentru ca intr-o lume de nevoi si imperfectiune totul este instapinit in functie de capacitatea de-a servi satisfacerii acelei necesitati. Nimic nu este exclus de la acest serviciu, nu, nici pina chiar acele lucruri care se ridica atunci cind nevoia si vointa sint pentru un moment pierdute din vedere -- frumusetea si adevarul trebuie cautate de dragul lor. *

*

*

*

*

Acest lucru este special ilustrat si coroborat in cazul institutiilor -- in care mari sau mici, bogate sau sarace, indiferent de secolul in care au fost intemeiate sau in care dintre teritorii, pentru a mentine si avansa cunostiintele umane si in general pentru a asigura ajutor acelor eforturi intelectuale care doar prin ele insile resusesc sa innobileze rasa umana. Indiferent de ceea ce ar putea insemna aceste institutii, nu cu mult inainte oamenii se lingusau pe linga acestea, aflati sub amagirea de-a fi purtati de dorinta de-a atinge pe mai departe aceste nevoi speciale, in vreme ce in realitate erau condusi de rivna de-a asigura doar acele profituri ce le-au fost lasate pentru asistenta lor pe mai departe, pentru a-si satisface astfel anumite instincte inferioare si brutale ce erau proprii lor. Astfel am ajuns sa avem atitia sarlatani in fiecare dintre bransele cunostiintelor umane. Acesti sarlatani imbraca atitea forme ce se prezinta a fi atit de diferiti, in conformitate cu circumstantele in care isi desfasoara existenta; dar la baza nu sint nimic altceva decit niste simpli oameni care nu sint interesati de cunostiinte de dragul lor, ci doar se straduiesc sa imbrace aparenta inselatoare a unora care se pot folosi de ele pentru atingerea unor scopuri proprii, ce intotdeauna sint materiale si egoiste. *

*

*

*

*

Fiecare erou este un Samson. Cel mai puternic om sucomba intrigilor tesute de cel slab si de cei multi; si daca la sfirsit isi va pierde cu totul rabdarea, ii va zdrobi deopotriva pe ei si se va nimici el insusi. Ori va fi asemeni lui Guliver in Lilliput, coplesit, pus la pamint, legat si infrint de un mare numar de pigmei. *

*

*

*

*

O mama le-a oferit fiilor sai Fabulele lui AEsop sa le citeasca in speranta ca acestia vor trage de acolo invataminte si isi vor perfectiona si corecta spiritul; dar curind dupa aceea iau inapoiat cartea, iar cel mai in virsta, devenit mai intelept odata cu trecerea anilor, a simtit nevoia a se exprima el insusi, astfel: "- Aceasta carte nu este pentru noi; este mult prea copilareasca si stupida. Nu ne vei putea face niciodata sa credem ca toate acesti lupi, vulpi, si corbi sint capabili sa vorbeasca; a trecut demult vremea cind mai puteam crede in povesti de acest fel!" In aceste tinere sperante veti avea in lumina pe Rationalistii viitorului. *

*

*

*

*

Un numar de porcusori spinosi se inghesuiau intr-o zi rece de iarna pentru a se incalzi unul pe celalalt; dar pe masura ce se impingeau unul pe celalalt si se intepau in acele pene spinoase, se vedeau obligati sa se indeparteze. Oricum, frigul ii mina de fiecare data inapoi, fiecare cautind a se apropia de celalalt si de fiecare data se repeta scena descrisa mai sus. In cele din urma, dupa numeroase runde de inghesuieli si dispersari, au descoperit ca lucrul cel mai bun pe care-l aveau de facut era sa ramina la o anumita distanta unul fata de celalalt. In acelasi fel nevoia de societate ii impinge pe porcusorii spinosi umani la a se aduna pentru a vietui impreuna, doar pentru a-i arunca imediat inapoi din cauza numerosilor spini si insusiri dezagreabile existente in insasi natura lor. Distanta optima la care ei au descoperit in cele din urma ca se pot regasi intr-o conditie tolerabila a raporturilor ce se pot stabili intre ei, este codul de politete si al bunelor maniere; iar celor ce incearca

violarea lor li se spune intr-o maniera destul de brutala -- intr-un stil specific Englezesc -- " sa pastreze distanta!". aceasta conventie mutuala nevoia de caldura este doar intr-o forma foarte moderata satisfacuta; dar mai apoi oamenii nu se vor mai putea intepa. Un om ce pastreaza in sine o anumita caldura va prefera sa raminta totdeauna in afara; unde nu va putea sa intepe alti oameni, si nici sa fie el insusi intepat.

Observatii Psihologice

Exista aici o anumita inconstienta caracteristica, in modul in care este raspindita utilizarea in toate limbile Europei a cuvintul _persoana_, folosit pentru a desemna o fiinta umana. Intelesul real al cuvintului _persoana_ este acela de _masca_, intocmai asa cum obisnuiau a purta pe scena actorii in antichitate; si este cit se poate de adevarat, ca in aceasta viata nimeni nu obisnuieste a se arata pe sine asa cum este in realitate, ci prefera sa poarte o masca si sa joace un rol, tot la fel cum se intimpla intr-o piesa de teatru. Si intr-adevar, intreaga tesatura a relatiilor noastre sociale poate fi asemuita unei nesfirsite comedii; tocmai de aceea un om de o anumita valoare va gasi societatea noastra in a fi atit de insipida, in vreme ce un netot se va simti aici perfect in elementul sau. *

*

*

*

*

Puterea judecatii noastre isi merita pe deplin dreptul de-a fi numita profetica; pentru ca prin prezentarea pe care o face asupra efectelor si consecintelor pe care le au actiunile noastre din prezent, nu ne ofera oare si aceasta posibilitate de-a intrevede ceea ce va urma in viitor? Tocmai in aceasta consta forta reprezentata de ratiune, acea putere extraordinara de-a ne stapini in momentele in care ne aflam sub influenta unora dintre pasiunile noastre puternice, a unui acces de minie, sau a unor dorinte exagerate, ce ne conduc uneori la fapte necugetate pe care le vom regreta amarnic numaidecit. *

*

*

*

*

_Ura_ porneste insasi din inima noastra in vreme ce _dispretul_ isi are originea in intelect; si niciunul dintre aceste simtaminte nu se afla pe deplin sub controlul nostru. Pentru ca nu ne putem schimba structura sufletului, substanta sa este determinata de cauze diferite; iar intelectul nostru este preocupat doar de analiza unor fapte obiective si aplica in cazul lor acelasi sistem de reguli invariabile. Fiecare individual dat este uniunea unui suflet particular cu un intelect particular. Ura si dispretul sint sentimente diametral opuse si se exclud reciproc. Chiar daca nu exista aici decit citeva cazuri in care ura este adinc inradacinata intr-o persoana, ea nu este produsa de nimic altceva decit de o exagerare a respectului datorat fata de calitatile sale. Pe linga asta, daca un om purcede a uri toate creaturile mizerabile pe care le intilneste, nu-i va mai ramine energie pentru nimic altceva; in vreme ce le poate dispretui pe toate, fara nicio exceptie, fara a depune in asta nici cel mai mic efort. Pentru ca intr-

adevar, dispretul autentic este doar reversul trufiei veritabile, autentice; el continua sa pastreze tacerea, fara sa dea nici cel mai mic semn al existentei sale. Pentru ca daca un om va arata ca va dispretuieste, acest lucru nu va insemna decit cel mult aceea ca el doreste sa cunoasteti cit de putina pretuire va acorda; iar aceasta dorinta este dictata de ura, cea care nu poate coexista impreuna cu dispretul real. Dispretul nu poate fi compatibil cu o conduita toleranta si binevoitoare, iar de dragul propriei sigurante si paci interioare, aceasta atitudine nu ar trebui sa fie intru-totul omisa; pentru ca ea este cea care va preveni declansarea oricaror stari de iritare si de minie; tocmai de aceea nu exista nimeni aici care sa-si doreasca sa produca unui altuia vreun rau, daca nu este stirnit la asta. Dar daca va arata vreodata dispretul sau sincer, pur, dezinteresat, el se va manifesta fiind insotit de cea mai necrutatoare ura; pentru ca persoana dispretuita nu se poate afla in pozitia de-a lupta impotriva acestui dispret cu propriile sale arme. *

*

*

*

*

Melancolia este un lucru foarte diferit de proasta dispozitie, iar daca am lua in consideratie care dintre cele doua este mai departata de-o stare de incintare si bucurie, cu siguranta ca melancolia se afla mult mai apropiata de aceasta. Melancolia te ispiteste, te atrage, in vreme ce proasta dispozitie iti provoaca un dezgust, indepartindu-te. Ipohondria este o specie de suferinta ce nu doar ca ne pune intr-o situatie incompatibila cu lucrurile apartinind prezentului; nu doar ca ne umple cu cea mai falsa anxietate pe seama unor nenorociri ce apartin in intregime unui posibil viitor ce este inchipuit doar in mintea noastra; dar deasemenea, ne conduce catre mustrari de constiinta in intregime nemeritate asupra a ceea am infaptuit in trecut. Ipohondria se arata a fi ea insasi intr-o vinatoare nesfirsita a tot felul de lucruri suparatoare, ce dau nastere doar la tulburari, si pornind de la care mai apoi, sa poata nascoci altele noi. Cauza ei este o nemultumire launtrica morbida, adesea co-existind cu un temperament ce este dominat de-o neliniste naturala. In forma sa extrema aceasta nemultumire si neliniste perpetuua ne poate conduce catre suicid. *

*

*

*

*

Orice incident, indiferent de cit de banal va fi, determina aceste emotii dezagreabile, produce in mintea noastra un efect intirziat, care plecind de la momentul de la care a fost declansat, ne va impiedica de-a adopta o privire de ansamblu obiectiva asupra lucrurilor ce ne inconjoara, dind nastere in mintea noastra la cele mai infricosetoare si fantastice spaime; intocmai unui mic obiect care tinut aproape de ochiul nostru ne va limita si distorsiona cimpul vizual. *

*

*

*

*

Ceea ce-i face pe oameni nesimtitori, este aceea ca fiecare om are atita putere, ce ii permite sa duca suita necazurilor sale, sau cele pe care el si le poate imagina. De aceea, daca un om se va descoperi pus deodata intr-o pozite ce ii confera o cantitate neobisnuita de fericire, rezultatul in cele mai multe dintre cazuri, va fi acela ca fiinta sa se va umple de bunatate si intelegere. Dar daca nu se va gasi niciodata intr-o alta pozitie decit intr-una incarcata de fericire, sau daca aceasta devine o stare permanenta, efectul va fi adesea tocmai contrariu; este tot atit de departe de-a inlatura starea de suferinta, pe cit este si de

incapabil de-a resimti orice sentiment de compasiunel. Tocmai de aceea cei saraci se arata ei insisi mult mai adesea gata sa acorde ajutor, decit pot vreodata manifesta cei bogati. Uneori pare ca si cum deopotriva dorim si totusi nu dorim un lucru, si simtim in acelasi timp multumire si ingrijorare vis a vis de el. De exemplu, daca ne hotarim sa fixam la o anumita data un test decisiv asupra a tot ceva ce ne-ar putea oferi o mare oportunitate pentru a izbindi o victorie hotaritoare, vom resimti o neliniste ca acest experiment sa aiba loc neintirziat, iar pe de alta parte, vom simti in acelasi timp o ingrijorare la gindul realizarii lui. Si daca intre timp vom afla ca data efectuarii lui a fost aminata, vom resimti deopotriva o anumita placere, dar totodata si o anumita suparare; pentru ca stirea va produce dezamagire, dar cu toate acestea, va aduce si o efemera usurare. Este intocmai aceiasi situatie ca si cind ne aflam in asteptarea unei scrisori importante ce este purtatoarea unei decizii definitive, si care nu a reusit inca sa ne parvina. *

*

*

*

*

Intr-un asemenea caz, exista doua motive diferite ce disputa o lupta in interiorul nostru; cel mai puternic, dar si cel mai indepartat, este reprezentat de dorinta de-a sustine acel test si de-a obtine rezultatul favorabil; iar cel mai slab si care se gaseste mult mai aproape de noi, este reprezentat de dorinta de-a ne lasa prada pacii si linistii acestui prezent si a ne bucura in consecinta pe mai departe de avantajele pe care el le ofera, cu aceasta stare de incertitudine plina de speranta, luata in comparatie cu posibilitatea ca rezultatul testului sa se dovedeasca potrivnic noua. *

*

*

*

*

In mintea mea exista anumite parti aflate intr-o permanenta opozitie; si in tot ceea ce vine in luarea oricarei decizii de catre intelect ii este oferita intotdeauna cea mai matura analiza asupra chestiunii aflata in disputa -- care dupa aceea este supusa atacului asupra tot ceea ce mai poate fi facut, asta bineinteles fara sa fie necesar ca aceasta sa fie si cea mai buna alegere. Presupun ca procesul reprezinta o forma de verificare ce se bazeaza pe puterea de analiza a intelectului; nu exista nici cea mai mica indoiala ca el are loc la fel de bine si in cazul celor mai multi dintre oameni; pentru ca altfel unde poate fi gasit acel om care putindu-se ajuta de aceasta capacitate de judecata asupra lucrurilor, sa gindeasca ca ar fi fost mai bine in definitiv sa nu ia acea hotarire pe care a obtinut-o in urma celei mai mature deliberari? "Quand tam dextro pede concipis ut te Conatus non poeniteat votique peracti?" *

*

*

*

*

De ce _tot ce este mai obisnuit_e intimpinat cu o expresie plina de dispret? iar _ceea ce se distinge prin a fi extraordinar de neobisnuit_, este remarcat a fi vrednic de lauda? De ce atunci tot ce este comun este vrednic de-a fi dispretuit? _Comun_, in intelesul sau original indica tot ceea ce este specific omului, de exemplu, acele insusiri pe care le imparte in mod egal intreaga specie umana si prin urmare

formeaza o parte proprie insasi naturii sale. In deplina conformitate cu asta, daca un individual nu poseda alte calitati decit acelea ce sint atasate omenirii in general, el este un om comun. Obisnuit, este un cuvint mult mai modest, si el se utilizeaza mai mult pentru a determina caracterul capacitatilor intelectuale; in timp ce comun mai mult o aplicabilitate la nivelul acelor insusiri morale. Ce valoare poate avea o creatura care nu difera nici macar un pic de milioane de alte creaturi de acelasi fel? Niciuna, o infinitate de creaturi pe care secol dupa secol, intr-un circuit fara sfirsit, Natura le ridica asemeni unor baloane de sapun din inepuizabilele sale resurse; la fel de generoasa fata de ele pe cit se dovedeste a fi fierarul fata de milioanele de scintei ce se imprastie pretutindeni din ciocanul ce loveste necontenit in nicovala. Este in mod evident destul de corect ca o creatura ce nu poseda niciun fel de alte insusiri decit cele ale speciei sale, ar trebui sa-si restringa nazuintele in intregime la o existenta in interiorul limitelor speciei si sa duca o viata ce urmeaza a fi pe deplin conditionata de aceste limite. In diferite pasaje ale operei mele [1] am argumentat ca animalele inferioare nu poseda nimic mai mult decit caracterul generic al speciei, in vreme ce omul este singura fiinta ce poate ridica pretentia de-a poseda caractere individuale. Dar in cei mai multi dintre oameni, aceste caractere individuale se vadesc a fi in realitate foarte reduse; astfel incit ei pot fi aproape cu totii categorizati intr-o anumita clasa; ce sont des espèces. Spiritul si aspiratiile lor, la fel ca si infatisarea pe care o au, este intocmai cea care apartine acestei specii, sau, in orice caz, acestei clase de care apartin; si in acord deplin cu aceasta, ei sint de un caracter atit de comun, de trivial, de obisnuit, ce se regaseste deopotriva cu miile in rindul acestor indivizi. Din acest motiv sint atit de previzibili, incit poti cunoaste cu mult inainte ceea ce vor face sau vor rosti. Pentru ca nu au niciun semn sau marca distinctiva; sint asemeni bunurilor de manufactura ce sint produse dupa un stas, toate purtind semnul aceleiasi matrite. Nota 1: Problema Fundamentala a Eticii, p. 48; Lumea ca Vointa si Reprezentare, vol 1, p. 338. Iar daca dupa aceea, natura lor este contopita cu cea a speciei, cum ar putea-o vreodata depasi in aceasta intreaga existenta? Acest blestem al banalitatii ii aseaza pe oameni alaturi de animalele inferioare, nelasindu-le nimic in afara naturii generice comuna intregii specii, o forma generica de existenta. Tot ceea ce este maret, sau inaltator, sau nobil, trebuie apoi, ca ceva firesc prin insasi natura sa, sa fie indepartat intr-o lume in care nu-si poate gasi nici o expresie mai buna pentru a scoate mai limpede in evidenta ca tot ceea ce este mai dezonorabil si mai demn de dispret decit tot ce am amintit pina acum, este in mod obisnuit numit, _comun_. *

*

*

*

*

Vointa, ca _lucrul-in-sine_, este temeiul tuturor fiintelor; este fractiune si parte integranta din fiecare creatura si elementul permanent in tot si in toate. Vointa este apoi ceea ce posedam in comun cu toti ceilalti oameni, chiar si cu toate celelalte animale, pina si cu

acele forme de viata ce sint aflate pe treapta cea mai de jos a existentei; si sintem inruditi intr-o asemenea masura cu toate, dupa cum toate sint din abundenta inzestrate cu vointa. Pe de alta parte, ceea ce plaseaza o fiinta deasupra celorlalte si stabileste diferentele dintre un om si un altul, este reprezentat de inteligenta si cunostiintele sale; de aceea in fiecare manifestare a unui subiect, ar trebui pe cit de mult posibil, ca singura inteligenta sa joace acest rol; pentru ca asa cum am vazut, vointa este acea parte _comuna_ se manifesta in noi. Fiecare manifestare violenta a vointei este vulgara si comuna; cu alte cuvinte, ea este cea care ne reduce la nivelul speciei si face din noi un simplu tip si exemplu al acestei specii; in care se manifesta doar caracterul speciei pe care o reprezentam. Astfel, fiecare acces de minie este ceva _comun_ -- fiecare manifestare nestapinita de bucurie, de ura, sau de teama -- pe scurt, fiecare forma de emotie; cu alte cuvinte, fiecare desfasurare a vointei, daca este atit de puternica incit se arata a cintari indiscutabil mai greu decit componenta intelectuala din constiinta, incit sa reuseasca sa reprezinte omul ca pe o fiinta dominata mai degraba de _vointa_ de _cunoastere_. In forma lor naturala de manifestare a emotiilor de acest tip violent, pina si cele mai mari genii se plaseaza la acelasi nivel cu cei mai comuni fii ai planetei. In opozitie, daca prin nazuintele sale un om tinde a fi intru-totul neobisnuit, altfel spus, maret, nu ar trebui sa permita niciodata constintei sale sa fie dominata si aflata sub controlul vointei, cu toate ca aceasta poate fi deosebit de insistenta in a obtine acest lucru. De exemplu, el va trebui sa fie capabil sa observe ca ceilalti oameni ii sint potrivnici, fara a manifesta cu toate acestea niciun sentiment de ura fata de ei; nu exista nicio marca mai certa a unui mare spirit, decit acela ca refuza sa acorde atentie exprimarilor suparatoare si insultatoare, dar le atribuie in mod direct pe seama acelorasi nenumarate erori ce tin de bagajul redus de cunostinte al vorbitorului, de-abia reusind sa le remarce, fara insa sa se simta jignit de ele. Acesta ar fi tocmai intelesul din remarca lui Gratian potrivit careia nimic nu este mai nedemn pentru un om decit sa lase sa poata fi vazut ca este unul dintre ei; _el major desdoro de un hombre es dar muestras de que e hombre_. Pina chiar si intr-o drama, cea care reprezinta un domeniu exclusiv al pasiunilor si emotiilor, este destul de usor pentru aceste personaje sa se prezinte in aceiasi lumina comuna si vulgara. Iar acest lucru poate fi observat in mod special in opera sciitorilor tragici Francezi, care nu urmaresc in piesele lor decit descrierea pasiunilor, lasindu-se tiriti la un moment dat de un patos vaporos ce nu reuseste altceva decit sa-i umple de ridicol, plecind de la un gen de spirit epigramatic prin care incearca sa mascheze vulgaritatea subiectului tratat de ei. Imi amintesc ca am vazut-o pe vestita actrita Mademoiselle Rachel in rolul Mariei Stuart; iar in scena in care are loc izbucnirea accesului de furie impotriva reginei Elisabeta I-a --desi aceasta era foarte bine realizata--, nu m-am putut abtine sa nu ma gindesc la apropierea dintre acest personaj si modul cum reactioneaza o simpla spalatoreasa. In partea de final a jucat intr-o astfel de maniera incit a reusit sa vaduveasca in intregime piesa de adevarata sa senzatie de tragic, despre care Francezii nu au intradevar, nici cea mai mica notiune. Aceiasi parte a piesei a fost jucata incomparabil mai bine pe scena teatrului italian Ristori; si de fapt, prin temperamentul lor Italienii, desi in multe privinte difera de cel al Germanilor, impartasesc aceiasi apreciere pentru ceea ce este profund, serios si adevarat in Arta; prin asta se deosebesc de Francezi, care tradeaza pretutindeni faptul ca nu sint absolut deloc inzestrati cu oricare dintre aceste sentimente. Acele elemente ce sint nobile in dramaturgie, cu alte cuvinte neobisnuite, --adica tocmai ceea ce este sublim aici-- nu sint atinse pina ce inteligenta este pusa sa actioneze pentru

obtinerea lor, cea care se regaseste aici intr-o vadita opozite cu vointa; pina atunci cind isi ia zborul liber peste toate actiunile inflacarate ale vointei pentru a le transforma in adevarate obiecte ale contemplarii. Prin metodele sale generale, Shakespeare este cel care reuseste sa scoata in relief intr-un mod deosebit acest lucru, in special in Hamlet. Iar o drama devine tragica, in adevaratul sens al acestui cuvint, doar atunci cind intelectul se ridica pina la acel punct in care se manifesta intr-un mod evident vanitatea tuturor eforturilor ce sint intreprinse de el, iar vointa va trece la o actiune de auto-anulare; acum este momentul cind se va atinge cel mai inalt tel in devenirea catre adevaratul sublim. *

*

*

*

*

Fiecare om se foloseste de propriile sale limite pentru a stabili granitele cimpului viziunii sale asupra lumii. Acest lucru este o eroare a intelectului, la fel de inevitabila ca si acea iluzie ce ne amageste ochii, lasind impresia ca undeva la orizont, cerul s-ar impreuna cu pamintul. Asta explica multe, printre care si aceea ca obisnuim a masura lucrurile plecind de la propriile noastre standarde - in general la fel cum un croitor traseaza linia folosinduse de metrul sau, iar noi va trebui sa ne inaltam pina la aceasta; astfel incit nimeni nu ne va permite sa ne ridicam mai sus decit el -- o presupunere ce daca este admisa o data, este acceptata apoi de la sine si pentru totdeauna, drept adevarata. *

*

*

*

*

Nu exista nici cea mai mica indoiala ca o mare parte din norocul unui om in viata este datorat mai mult unor circumstante, decit gratie faptului ca are un zimbet placut prin care ar fi cistigat de partea sa bunavointa spiritului. Cu toate acestea spiritul ar face mult mai bine sa fie precaut si sa-si reaminteasca pasajul lui Hamlet -- _ca cineva poate fi zimbitor, mereu zimbitor, dar in esenta sa nu fie nimic altceva decit un ticalos_. *

*

*

*

*

Tot ceea ce este cu adevarat esential intr-un om si tocmai de aceea veritabil, este reprezentat de inconstient; in aceasta privinta el se aseamana puterii detinute de natura. Tot ceea ce este trecut in domeniul constientului este prin urmare transformat in idei sau in imagini; si tot asa se petrec lucrurile atunci cind acestea urmeaza sa fie exprimate, tot ceea ce este trecut de la o persoana la alta este reprezentat doar de o imagine sau de o idee. In consecinta, orice calitate sau caracteristica a spiritului, autentica si de durata, este in mod initial inconstienta; si ea se manifesta doar atunci cind inconstientul este adus in joc pentru a produce o impresie puternica. Daca orice alta calitate asemanatoare este exercitata constient, acest lucru inseamna ca ea a fost elaborata de intelect; ea devine o particularitate ce a fost creata in mod intentionat si prin aceasta obiect al simularii, cu alte cuvinte, nimic altceva decit o simpla inselatorie. Daca un om va face un lucru inconstient, acesta nu-i va aduce niciun fel de necazuri; dar daca va incerca sa-l faca constient, iscind in acest sens numeroase probleme, in cele din urma va esua. Iar aceasta regula se aplica in cazul originii acestor idei fundamentale

ce constituie esenta si energia oricarei opere originale. Doar ceea ce este innascut este original si durabil; fiecare om ce isi doreste sa implineasca ceva, fie ca este vorba de propria viata, de literatura sau de arta, va trebui _sa urmeze regulile supunindu-se lor, fara a fi necesar sa le cunoasca_. *

*

*

*

*

Oamenii de adevarata valoare vor gasi, ca o regula, compania celor mai stupizi dintre oameni a fi preferabila celor de rind; din aceleasi considerente din care sint aliati naturali bunicii si nepotii, ori tiranii si gloata. *

*

*

*

*

Versul lui Ovidiu, Pronaque cum spectent animalia cetera terram, poate fi aplicat in adevaratul sau sens fizic doar animalelor inferioare; dar vai! intr-un sens metaforic si spiritual, el este la fel de adevarat pentru cei mai multi dintre oamenii. Toate planurile si proiectele lor sint unite de dorinta unor placeri fizice, de atingerea unei stari de fericire fizica. Ei pot intr-adevar avea interese particulare, adesea cuprinzind o sfera foarte variata; dar in cele din urma vor capata intru-totul aceiasi importanta ce le-a fost data de relatiile in care s-au aflat inca de la inceput. Acest lucru nu este dovedit doar de modul lor de viata si de ceea ce afirma, dar este indicat si de insasi modul in care se arata, de fizionomia lor, de gestica si de modul lor de-a pasi. Tot ceea ce este in legatura cu ei reclama pe un ton ridicat: _in terram prona_! Nu le apartin lor, reprezinta doar cele mai nobile si mai inalte mosteniri naturale -oameni ce gindesc si privesc realmente asupra lumii, cei care formeaza aceste specimene extraordinare ale umanitatii -- astfel incit urmatoarele versuri sint perfect explicabile: _Os homini sublime dedit coelumque tueri Jussit et erectos ad sidera tollere vultus_. *

*

*

*

*

Nimeni nu poate cunoaste care sint toate acele capacitati menite a provoca si suporta suferinta pe care le poarta in sine pina atunci cind stirnite de ceva, ele vin si intra in actiune; tot la fel cum in apa unui lac calm si linistit asemeni unei oglinzi, nu se arata nici cel mai mic semn care sa poata permita a se intrezari vuietul si furtuna ce va stirni din senin abisul ce aceasta liniste falsa il ascunde si cu toate acestea el va continua sa ramina neschimbat; sau din nou, va creste din senin, ridicindu-se in aer asemeni unei nesecate fintini. Atunci cind apa este la fel de rece ca ghiata, nu poti avea nici cea mai mica idee despre caldura latenta ce-o ascunde in ea. *

*

*

*

*

Cum se poate explica atunci, ca in ciuda tuturor oglinzilor ce exista in lume, nimeni nu cunoaste in realitate cum se arata a fi?

Un om isi poate oricind aminti fata prietenilor sai, niciodata insa propria-i fata. Atunci, exista aici o dificultate initiala in modul de aplicare a maximei, _Cunoaste-te pe tine insuti_. Acest lucru este fara dubii partial explicat prin faptul ca este practic imposibil din punctul de vedere al fizicii ca un om sa se poata vedea pe sine intr-o oglinda, altfel decit cu fata indreptata spre aceasta si perfect nemiscat; in care expresia ochilor sai, care conteaza intr-o masura atit de mare si ofera in realitate expresivitatea si intregul ansamblu de caracteristici ale fetei, sint intr-o mare masura pierdute. Dar coexistind permanent cu aceasta imposibilitate fizica, curind imi va apare ca aici se manifesta o imposibilitate etica de o natura similara, ce produce aceleasi efecte. Un om nu poate privi asupra propriei reflectii ca si cum persoana ce se infatiseaza aici ar reprezenta pentru el _un strain_; si cu toate acestea, acest lucru este absolut necesar daca ceea ce doreste sa primeasca de aici este _o perspectiva obiectiva_. In ultima instanta, un punct de vedere obiectiv inseamna un sentiment adinct inradacinat din partea individualului ca o fiinta morala, ca si cum ceea ce contempla _nu este el insusi_ [2]; daca nu va putea obtine acest punct de vedere el nu va observa lucrurile in adevarata lor lumina, cea care este posibila doar in cazul in care este constient de defectele lui reale, exact asa cum se prezinta acestea. In loc de a se intimpla asta, atunci cind un om priveste asupra propriei sale reflectii rasfrinte intr-o oglinda, ceva din propria-i natura egoista iese afara pentru a-i sopti la ureche sa ia bine aminte si sa tina seama, ca cel la care priveste _nu e un strain, ci el insusi_; iar acest lucru functioneaza ca si in cazul lui _noli me tangere_, si-l impiedica sa-si formeze un punct de vedere obiectiv. Pare intr-adevar, ca fara influenta unui graunte de premeditare, o astfel de perspectiva este imposibil a putea fi atinsa. Nota 2: Cf. Grundprobleme der Ethik, p. 275. *

*

*

*

*

In masura in care energia intelectuala a unui om este pusa in actiune sau in repaos, viata ii va apare a fi, fie prea scurta, sau intr-atit de lipsita de importanta si de pasagera, incit nu este posibil sa existe nimic aici care sa fie vrednic a-si sacrifica de dragul sau toate marile sentimente; ca nu conteaza cu adevarat nimic, fie ca este vorba de placeri sau de bogatii, ori de faima, si ca indiferent de actiunile pe care le poate intreprinde un om, ele sint finalmente supuse esecului si tot la ceea ce se poate astepta in cele din urma, este a obtine o suferinta inca si mai mare decit ar fi primit in mod firesc din mainile naturii --- sau, de celalta parte, viata ii va aparea atit de lunga, plina de insemnatate, atit de fericita in definitiv, incarcata de atitea semnificatii, plina de-atitea din dificultatile ce sint presarate pe drumul sau, incit va trebui sa ne-aruncam cu toata forta ce-o detinem pentru infringerea lor, doar asa putem obtine citeva din bucuriile ei, pina la a cistiga in cele din urma binemeritata rasplata ce ne asteapta la capatul tuturor acestor eforturi, prin implinirea in intregime a proiectelor ce le-am facut asupra ei si atingerea celor mai inalte aspiratii si idealuri; aceasta este ceea ce intelegea Gratian atunci cind vorbea de un mod serios de-a privi asupra lucrurilor -- _ tomar muy de veras el vivir _. Cel dintii este un punct de vedere transcendental, care este cel mai bine exprimat de cuvintele lui Ovidiu: _non est tanti_ -viata in sine nu valoreaza cit toata cantitate de suferinta ce va trebui sa o porti; remarca lui Platon reuseste sa explice acest lucru inca si mai bine _niciunul dintre evenimentele din viata omului nu merita o atit de mare neliniste_ --- [Greaca: oute ti ton anthropinon axion esti megalaes spoudaes.] Aceasta stare de spirit este datorata faptului ca intelectul a preluat dominatia asupra constiintei, cind pur si simplu eliberat de sub ordinile vointei, priveste in mod obiectiv asupra fenomenului vietii, incit nu are cum esua in a cistiga o cunoastere clara a desertaciunii si nimicniciei ei. Dar in cealalta stare de spirit, vointa este

cea care domina; iar intelectul exista aici doar pentru a lumina drumul sau pentru a atinge implinirea dorintelor sale. Un om este mare sau mic, in functie de aplecarea sa fata de una sau fata de cealalta dintre aceste viziuni asupra vietii. *

*

*

*

*

Oamenii inzestrati cu un adevarat geniu acorda o importanta redusa recunoasterii erorilor si slabiciunii, fara macar sa le permita nici macar celorlalti sa le poata intrezari. Privesc asupra lor ca si cum ar reprezenta o datorie fata de care s-au achitat integral; si in loc de-a gindi ca aceste slabiciuni i-ar face de rusine, considera ca ele le ofera dimpotriva, o anumita onoare. Acesta este mai ales cazul erorilor de genul celor ce adesea se regasesc imbinate cu calitatile -- _conditiones sine quibus non_, sau asa cum spune George Sand, _les défauts de ses vertus_. In opozitie cu ei exista oameni ce se bucura de reputatie si calitati intelectuale ireprosabile, care departe de-a admite cele citeva mici slabiciuni pe care le poseda, si le ascund cu mare grije, aratindu-se foarte sensibili la orice sugestie asupra existentei lor; iar asta doar pentru ca intregul lor merit consta in eliberarea de erori si slabiciuni. Daca este descoperit ca acest gen de oameni au facut ceva rau, intreaga lor reputatie are de suferit imediat. *

*

*

*

*

In cazul oamenilor ce se bucura de aptitudini mediocre, modestia lor nu este nimic altceva decit simpla onestitate; dar in cazul celor inzestrati cu un mare talent, este vorba doar de ipocrizie. Plecind de aici, este intocmai cum se intimpla in ultimul dintre cazuri, prin a nu face un secret din ceea ce ei poarta in sine si a nu ascunde faptul ca sint constienti ca poseda o putere neobisnuita, tot la fel cum in prima situatie se intimpla sa fie modesti. Valerius Maximus ne ofera citeva exemple excelente de acest gen in capitolul sau privind increderea in sine, _de fiducia sui_. *

*

*

*

*

A nu merge la teatru este ca si cum cineva si-ar face toaleta fara oglinda. Dar este mult mai rau sa iei o decizie fara sa consulti un prieten. Pentru ca un om poate avea o putere de judecata ireprosabila in toate celelalte chestiuni, si cu toate acestea sa poata gresi in cele care il privesc pe sine; deoarece aici intervine vointa, cea care pe data tulbura intelectul. Tocmai de aceea ii este admis unui om sa se sfatuiasca cu un prieten. Un doctor poate vindeca pe oricine, cu exceptia propriei sale persoane; daca va cadea la pat doborit de o boala, el va apela la serviciile unui confrate de breasla. *

*

*

*

*

In tot ceea ce intreprindem, ne dorim mai mult sau mai putin sa ajungem la un bun sfirsit; sintem nerabdatori sa ajungem la capat si sa simtim bucuria lucrului implinit. Dar ultima scena dintre toate, sfirsitul general, este ceva ce de regula ne dorim sa fie situat intr-un viitor cit mai indepartat.

*

*

*

*

*

Fiecare despartire ne ofera o anticipare asupra mortii; fiecare noua reintilnire ne ofera o anticipare asupra invierii. Din acest motiv, pina chiar si oameni ce altfel sint atit de nepasatori fata de ceilalti semeni ai lor, se bucura atit de mult daca se vor reintilni dupa douazeci sau treizeci de ani de despartire. *

*

*

*

*

Inteligenta difera de la un om la altul intr-un mod real si fundamental; dar in acelasi timp nu poate fi facuta nicio comparatie doar pe baza unor simple observatii generale. Este absolut necesara o apropiere si o patrundere asupra detaliilor; pentru ca diferentele ce exista nu pot fi observate de la distanta; si nu este nici suficient si nici usor sa judeci doar pe baza unor aparente exterioare, ca in cele citeva cazuri privind profesia, timpul liber si educatia. Dar chiar si judecind exclusiv dupa acestea, trebuie admis ca un mare numar dintre oameni poseda _un grad de existenta_ cel putin de zece ori mai inalt decit cel apartinind celorlalti -- cu alte cuvinte traiesc cel putin de zece ori mai intens. Nu ma refer aici la cei apartinind unor triburi primitive, a caror existenta este adesea aflata doar cu un grad deasupra vietii pe care o duc primatele in padurile lor. Luati in consideratie, de exemplu, un hamal din Neapole sau Venetia (in tarile situate in nordul Europei ingrijorarea pe care o aduc lungile luni de iarna ii face pe oameni mult mai precauti si chibzuiti); priviti viata pe care o duc, de la inceputul si pina la sfirsitul ei este -aflata sub semnul nevoilor si saraciei; traiesc doar prin forta lor fizica; intimpina nevoile fiecarei zi, ba chiar ale fiecarei ore, printr-o munca impovaratoare, printr-un mare efort, intr-un tumult constant, o desavirsita saracie ce imbraca toate formele cunoscute, fara nicio grije fata de ziua de miine; singurul lor confort este reprezentat de odihna ce urmeaza dupa o munca epuizanta; o lupta continua; nicio singura clipa libera care sa-i ramina pentru meditatie; o asemenea incintare senzuala ce se poate asemana numai unui climat blind ce va permite doar o suficienta a hranei; pentru ca in final, sa se bucure doar de acea componenta metafizica ce este reprezentata de superstitia crasa sustinuta de biserica lui; toate acestea fiind expresie a unui mod de viata cu un grad de constiinta redus spre care este impins, sau mai degraba la care este constrins un om sa-si duca existenta. Iar acest vis agitat si confuz formeaza viata atitor milioane de oameni! Astfel ca oamenii _gindesc_ doar atit cit este necesar sa implineasca pentru moment vointa. Nu privesc niciodata asupra vietii ca la o intreaga conexiune, asta ca sa nu mai vorbim despre existenta in general; intr-o anumita masura se poate spune ca, exista fara a fi pe deplin constienti de asta. Existenta gloatei sau a sclavilor ce traiesc in acest mod inconstient, aflati cu toate acestea mult mai apropiati de noi decit de bruta, cea care este limitata exclusiv la clipa acestui prezent, dar din acelasi motiv ea poarta in sine mult mai putina suferinta decit cea care ne este sortita noua. Ba chiar mai mult, de vreme ce intreaga placere este in esenta sa negativa, rezulta prin urmare de aici ca ea consta tocmai in eliberarea de sub o anumita forma de nenorocire si mizerie, un inter-schimb constant si rapid intre ceva ce abia acum incepe a se stabili si altceva ce tocmai s-a terminat, ce insoteste permanent activitatea ce o au de implinit; apoi din nou, o forma de crestere si de satisfacere a nevoilor -- toate oferind o sursa constanta de fericire; si de fapt este mult mai obisnuit sa intilnesti fete pline de fericire printre oamenii saraci, decit printre

cei bogati, ceea ce reprezinta o dovada certa ca ei obisnuiesc a se folosi de toate avantajele pe care viata le ofera. Trecind de la acest tip de om, sa luam in considerare in continuare acel individ sobru si rational ce duce o viata plina de meditatie, ce gindeste indelung asupra planurilor sale, pe care le duce la bun sfirsit cu cea mai mare precautie, intemeindu-si o gospodarie pentru sotia, copiii si descendentii sai; luind parte la viata intregii comunitati. Este evident ca un om de acest fel are un grad de constiinta mult mai inalt decit cel dinainte, astfel incit existenta sa se poate bucura de un mai mare grad de realism. Priviti apoi la omul de stiinta, cel care cerceteaza istoria trecutului. El a reusit sa atinga acel punct in care un om devine constient de existenta sa ca parte a intregului ce-l compunem, putind scruta in timp dincolo de perioada ce-i apartine propriei vieti, fiindu-i ingaduit sa cunoasca viitorul si trecutul, sa depaseasca orizontul ingust al interesului personal, permitindu-i-se in acest fel sa mediteze asupra intregului curs al istoriei omenirii. Apoi, in sfirsit, priviti la poet sau la filosof, a caror reflectie a atins o asemenea profunzime, incit in loc de-a fi ademeniti sa investigheze oricare dintre fenomenele particulare ale existentei, ramin inmarmuriti de uimire _in fata existentei insasi_, acest Sfinx grandios, caruia incearca sa-i rezolve enigma. In el constiinta a atins acel grad de claritate in care cuprinde insasi intreaga lume; intelectul sau a abandonat complet acel rol de servitor al vointei, luind in puterea sa intregul Univers; in vreme ce omenirea asteapta de la el mai degraba o examinare si o apreciere asupra ei, decit sa-si joace rolul propriu in aceasta mare piesa. Daca, apoi, gradul de constiinta este gradul de realitate, un asemenea om va sustine cu siguranta existenta ca fiind cel mai important lucru dintre toate; aici fiind sensul si semnificatia intregii explicatii. Intre aceste doua extreme descrise aici si in stagiile intermediare, orice om vietuitor in aceasta lume va reusi sa descopere locul in care se poate plasa pe s[ne. *

*

*

*

*

Cunoastem ca omul este in general superior tuturor celorlalte animale si acesta este deasemenea cazul si in ceea ce priveste capacitatea sa de-a fi instruit. Mahomedanii sint instruiti sa se roage de cinci ori in cursul unei zile, cu fata indreptata spre Mecca; si niciodata nu vor da gres in implinirea acestei obligatii. Crestinii sint instruiti sa-si faca semnul crucii in anumite ocazii, sa se inchine, si asa mai departe. Intr-adevar, se poate afirma pe drept cuvint ca religia este _chef d'oeuvre_ in arta instructiei. Pentru ca ea reuseste sa-i instruiasca pe oameni asupra modului in care isi vor manifesta credinta; si asa cum este destul de bine cunoscut, acest proces nu poate fi inceput prea devreme. Nu exista aici nicio absurditate mai evidenta decit aceea ca poate fi sadita decisiv in mintea umana, doar daca ai inceput a o implanta inca inainte de virsta de cinci ani, printr-o continua repetare, mentinind in acelasi timp aerul unei mari solemnitati. Pentru ca la fel ca si la animale, si in cazul omului, instructia este implinita cu succes doar atunci cind a fost inceputa inca devreme, din anii fragezi ai copilariei.

Gentilomii si nobilii sint instruiti sa nu considere a fi nimic mai sacru decit cuvintul lor de onoare -- sa mentina staruitor, sever si neclintit credinta lor in acel cod ridicol al cavaleriei; si daca sint chemati, sa serveasca astfel credinta incit sa-si sacrifice si viata in sustinerea ei, sa priveasca la rege asemeni unei fiinte ce apartine celui mai inalt ordin. Apoi din nou, expresiile noastre pline de politete, complimentele pe care obisnuim sa le facem, in mod particular aceasta atentie respectuasa ce-o acordam doamnelor, sint tot o problema de educatie; asemenea pretuirii ce-o aratam in fata nasterii, rangului, titlurilor, si asa mai departe. Acelasi caracter il poarta resentimentul pe care-l simtim la orice insulta directa indreptata impotriva noastra; iar masura acestui resentiment poate fi determinata exact prin natura insultei. Un Englez, de exemplu, va gindi ca este o insulta mortala sa afirmi ca nu este un gentilom, ori, inca si mai rau, ca este un mincinos; un Francez va arata aceleasi sentimente daca il veti numi las, iar un German, daca veti afirma despre el ca este stupid. Exista aici foarte multe persoane care sint instruite pentru a actiona intr-un mod deplin onorabil in ceea ce priveste o anumita chestiune specifica, sau intr-o anumita materie, in vreme ce resimt o onoare infima in a se lauda in orice alta privinta. Multi dintre oameni, de exemplu, nu se vor cobori niciodata pina acolo incit sa va fure banii; dar nu vor avea niciun scrupul in a pune mina pe orice alt bun ce va apartine, de care se pot bucura fara ca sa trebuiasca sa plateasca pentru asta. Un om de afaceri va va insela adesea, fara sa aiba pentru asta nici cea mai mica remuscare, dar va refuza in mod categoric sa comita vreodata un furt. Puterea de imaginatie este sporita la un om atunci cind acea functie speciala a creierului ce ii permite observatia, este indemnata sa intre in actiune in lipsa unui stimul necesar din partea simturilor. In conformitate cu asta, vom gasi ca imaginatia este activa doar in acea proportie in care simturile noastre nu sint excitate de stimuli provenind de la obiecte exterioare. O lunga perioada de izolare, petrecuta fie in inchisoare, fie intr-o camera de suferinta: liniste, asfintit, intuneric -- acestea sint lucrurile ce incurajeaza activitatea sa; si sub influenta lor intra in propriul sau joc. Pe de alta parte, atunci cind este prezentata facultatilor noastre de observatie o cantitate prea mare de material, asa cum se intimpla in cursul unei calatorii, sau in talmes-balmesul lumii, sau din nou, in plin mijlocul zilei, imaginatia se pierde, si chiar daca se face apel la ea, refuza sa devina activa, ca si cum ar intelege ca nu tocmai acesta este momentul propice pentru a actiona. Cu toate acestea, daca imaginatia produce orice rezultat real, va trebui sa receptioneze o mare cantitate de material din partea lumii exterioare. Acesta este singura modalitate in care magaziile sale pot fi umplute. Fantezia este hranita in acelasi fel ca si corpul, care este tot mai putin capabil de-a depune orice efort si se bucura de repaosul meritat in acel moment in care primeste alimentele pentru a le digera. Si cu toate acestea este vorba de aceiasi hrana careia ii datoreaza toata puterea ce-o va pune in actiune doar ceva mai tirziu, atunci cind va sosi momentul oportun. *

*

*

*

*

Parerea este intocmai asemeni unui pendul si se supune acelorasi legi. Daca trece intr-o parte a centrului de gravitatie, va trebui sa atinga apoi aceeasi linie si de cealalta parte; iar

acest lucru se va petrece doar dupa o anumita perioada de timp in care va descoperi punctul adevarat in care poate ramine in repaos. *

*

*

*

*

Printr-un proces de contradictie, distantarea in spatiu va face ca lucrurile sa para mai mici si prin urmare si lipsite de defecte. Din acest motiv un peisaj va arata mult mai bine daca va fi privit intr-o oglinda convergenta sau in _camera obscura_, decit arata in realitate. Acelasi efect este produs prin distantarea in timp. Scenele si evenimentele petrecute cu multa vreme in urma si persoanele care au luat parte la ele, vor purta un aspect fermecator in momentul in care vor fi privite prin ochii memoriei, cea care urmareste doar elementele, fara a lua in seama si detaliile dezagreabile. In vreme ce prezentul nu se poate bucura de asemenea avantaje, astfel incit vesnic ne va apare nedesavirsit. Si din nou, in ceea ce priveste spatiul, obiectele mici ce sint apropiate de noi ne apar neobisnuit de mari, iar daca sint plasate foarte aproape, nu vom mai fi capabili sa vedem nimic altceva, pentru ca imediat ce ne vom departa de ele sa ne apara minuscule si aproape invizibile. Pentru ca acelasi lucru sa se intimple din nou si in ceea ce priveste timpul. Micile accidente si incidente ale vietii de zi cu zi ne umplu de emotie, anxietate, suparare, pasiune, atita vreme doar cit sint plasate in apropierea noastra, cind ne apar a fi atit de mari, de importante, de pline de seriozitate; curind ce sint purtate departe de fluxul neobosit al timpului, ele isi vor pierde cu totul acea insemnatate pe care vreodata au avuto; doar curind ce vom inceta a ne mai gindi la ele le vom uita intru-totul. Pareau a fi atit de mari, doar pentru ca erau plasate atit de aproape. *

*

*

*

*

_Bucuria_ si _tristetea_ nu sint idei care sa fie concepute de mintea omului, ci doar sentimente ale vointei. Astfel incit ele nu-si gasesc locul in domeniul memoriei. Nu putem rechema bucuriile si tristetile noastre; ceea ce nu inseamna ca nu le putem retrai. Putem rechema doar acele _idei_ ce le-au insotit; si in mod special acele lucruri care ne-au condus sa le afirmam; si acesta formeaza un etalon ce permite masurarea sentimentelor noastre in timp. Plecind de aici, memoria bucuriilor si tristetilor noastre este intotdeauna imperfecta si ele devin o chestiune lipsita de insemnatate curind ce evenimentele ce le declanseaza s-au incheiat. Acest lucru explica vanitatea oricarei incercari ce o facem adeseori, de-a reinvia placerile si suferintele din trecut. Placerea si durerea este in mod fundamental o problema ce tine de vointa; iar vointa ca atare, nu se gaseste in situatia dea fi inzestrata cu memorie, care este o functie ce tine in mod exclusiv de intelect; iar acesta primeste si ofera in schimb nimic altceva decit idei si concepte, care nu formeaza obiectul aflat in discutie aici. Este un lucru destul de curios ca in cele mai rele dintre zilele vietii noastre putem rechema amintirea unor vremuri mai bune care s-au stins inca cu multa vreme in urma; dar si ca in cele mai fericite zile ale vietii, pastram o memorie foarte indepartata si imperfecta asupra unor timpuri mai grele, demult apuse. *

*

*

*

*

In acelasi timp avem o memorie mult mai buna asupra obiectelor sau imaginilor reale decit asupra simplelor idei. De aceea o mare putere de imaginatie face mult mai usor de invatat limbile straine; pentru ca apoi, slujindu-ne de ajutorul ce ni-l ofera, noile cuvinte sa fie asimilate obiectelor reale pe care le reprezinta; in vreme ce daca nu exista imaginatie, cuvintele noi sint puse simplu in paralel cu echivalentul lor in limba materna. Tehnica mnemonica nu inseamna doar arta de-a induce ceva indirect in memorie prin utilizarea unui simplu joc de cuvinte sau a unei butade; ea ar trebui mai degraba sa fie aplicata unei teorii sistematice a memoriei si sa explice cele citeva atribute, deopotriva atit prin trimiterile pe care le face la natura reala, cit si la relatiile in care aceste atribute se gasesc unele fata de altele. *

*

*

*

*

Exista anumite momente in viata in care simturile noastre dobindesc un grad extraordinar de inalt de claritate, facind exceptie de la acele ocazii particulare ce exista in insasi natura celor aflate in apropierea noastra; ce sint explicabile doar pe baza unor argumente psihologice, ca rezultat al unor stari exagerate de sensibilitate ce produc o deschidere a interiorului nostru fata de lumea exterioara. Asemenea momente ramin imprimate permanent in memorie, pastrind inscrise in intregime acele individualitati. Nu le putem atribui niciun argument rational, nu ne putem explica nici macar cum, dintre atitea mii de momente asemanatoare, ele pot fi intr-un mod atit de special reamintite. Par a fi tot atit de mult determinate de sansa, intocmai asa cum un singur specimen al unei rase demult disparute, este descoperit chiar acum in structura unei roci; ori cind deschizind accidental o carte dam peste o insecta strivita intre paginile ei. Amintirea unor astfel de clipe este intotdeauna atit de dulce si de incintatoare. *

*

*

*

*

Din cind in cind, se intimpla ca fara niciun motiv anume, o scena de mult uitata sa renasca deodata in amintire. Acesta se poate intimpla adeseori in cazul in care simturile noastre sint trezite de existenta unui anume miros, greu perceptibil ce a acompaniat inainte vreme aceste scene si care retrezesc la viata acele amintiri, exact aceleasi pe care nu demult le-am mai trait odata. Pentru ca este bine cunoscut ca simtul mirosului este deosebit de eficient in retrezirea amintirilor si ca in general nu este nevoie de o prea mare insistenta pentru a stimula o suita de idei. Si mai pot adauga in trecere, ca simtul vederii este in conexiune cu intelegerea [1], simtul auzului cu ratiunea [2] si asa cum putem observa si in cazul de fata, simtul mirosului se afla in directa conexiune cu memoria. Simtul tactil si gustativ sint mult mai materiale si sint dependente de contactul direct. Ele nu contin nicio parte ideala. Nota 1: Nota 2:

_Wierfache Wurzel_ § 21. _Parerga_ vol. ii, § 311. *

*

*

*

*

Trebuie sa recunoastem deasemenea printre atributele specifice memoriei, ca o usoara stare euforica intensifica adesea intr-o masura atit de inalta amintirea unor actiuni si stari din trecut, incit toate evenimentele aflate in directa conexiune cu ele revin cu mult mai mare claritate decit ar fi fost vreodata posibil intr-o stare de sobrietate; dar totodata trebuie

reamintit, ca pe de alta parte, amintirea asupra a tot ceea ce a spus sau a facut o persoana in timpul unei stari de euforie, este in mod obisnuit mult mai imperfecta; ba chiar in cazul in care a fost ametita de-a binelea, memoria lor a disparut in totalitate. Putem spune atunci ca o stare euforica sporeste amintirea unor fapte intimplate in trecut, in vreme ce ne permite sa ne amintim foarte putin din tot ceea ce tine de prezent. *

*

*

*

*

Oamenii simt nevoia unor activitati exterioare atunci cind sint inactivi in interior. Si in mod contrar, daca au o puternica activitate interioara nu arata interes pentru acele actiuni ce presupun a-i atrage in afara lor; ele ii impiedica sa se cufunde in sine si le disturba gindurile intr-un asemenea mod, incit adesea se dovedesc a fi de-a dreptul catastrofale. *

*

*

*

*

Nu sint deloc surprins de faptul ca o mare parte dintre oameni se vor simti plictisiti atunci cind se regasesc fata in fata cu sine; pentru ca ei nu pot nici macar sa rida daca sint intrutotul singuri. Pina si aceasta idee le apare a fi la fel de stupida. Ar trebui atunci sa privim risetul ca pe un semnal ce este trimis spre ceilalti -- un simplu semn, asemeni unui cuvint? Ceea ce-i face pe oameni sa nu poata ride atunci cind sint singuri nu este nimic altceva decit lipsa lor de imaginatie, obtuzitatea spiritului in general -[Greaca: anaisthaesia kai bradutaes psuchaes], asa cum spunea Theofrast [1]. Animalele inferioare nu rid niciodata, nici daca se afla in companie altora si nici singure. Mizantropul Myson a fost surprins de unul dintre acesti oameni in vreme ce ridea catre sine. "- De ce rizi?" l-a intrebat el;" nu este nimeni aici sa te insoteasca." "- Tocmai de aceea si rid", i-a raspuns Myson. Nota 1: _Caracterele_, c. 27. *

*

*

*

*

_Gestica_ naturala, ce insoteste in mod obisnuit orice exprimare prin viul grai, este un limbaj propriu corpului, mult mai extins chiar decit cel al cuvintelor -- intr-atit vreau sa spun ca este de independent de cel al cuvintelor si de asemanator la toate natiunile lumii. Este adevarat ca o natiune il foloseste in aceiasi proportie in care ea este si daruita cu o anumita vivacitate, iar aceasta este situatia in cazul particular reprezentat de Italieni, de exemplu, unde gestica obisnuita este suplimentata cu un anumit set de miscari particulare care sint pur si simplu conventionale, prin urmare nu poseda nimic altceva decit o anumita valoare locala. In modul sau general de utilizare, gestica pastreaza o anumita asemanare cu logica si gramatica in ceea ce priveste forma mai degraba decit in materie de conversatie; dar pe de alta parte se distinge de ele prin faptul ca poarta mai mult o incarcatura morala decit una intelectuala; cu alte cuvinte ea este o expresie a actiunilor vointei. Ca forma de acompaniament a conversatiei, se aseamana mai mult cu notele grave (basii) dintr-o melodie; si daca, la fel ca si in muzica, ea tine adevarata masura in cursul desfasurarii unei melodii, gestica serveste pentru a spori efectul limbajului.

In cadrul unei conversatii, gestica depinde de forma in care este comunicata chestiunea aflata in discutie; si este interesant de observat ca indiferent de problema in discutie, cu orice repetare a formei, este repetata aceiasi gestica. Astfel daca se intimpla sa observ --sa spunem, de la fereastra mea, -- doua persoane care poarta o conversatie animata, fara sa pot intelege nici macar un singur cuvint din aceasta, pot cu toate acestea, sa inteleg natura generala a acestei discutii pe cit se poate de bine; vreau sa spun, genul de lucruri ce sint rostite si forma pe care acestea o iau. Nu poate fi facuta aici nici macar o singura gresala. Vorbitorul argumenteaza ceva, avansind in acest sens considerentele sale, apoi limiteaza aplicarea lor, conducind discutia pe fagasul firesc, urmind apoi sa traseze concluziile in triumf; sau relateaza experientele sale, dovedind, poate, dincolo de orice urma de indoiala, cit de mult a fost ofensat, aducind cele mai clare si condamnabile evidente, pentru a ilustra ca oponentii sai au fost niste oameni necugetati si indaratnici care nu ar fi putut fi in niciun chip convinsi; sau in alta parte, va dezvalui planurile de succes pe care el le-a conceput si cum a dus la bun sfirsit toate problemele ivite, sau poate modul in care a dat gres doar pentru ca sortii i-au fost potrivnici; sau toate acestea s-au intimplat doar din cauza ca s-a trezit pus intr-o totala incurcatura asupra a ceea ce avea de facut, sau ca a fost atit de vigilent in depistarea capcanelor ce i-au fost intinse, incit folosindu-se de drepturile sale si apelind la forta, a reusit sa zadarniceasca planurile adversarilor si sa le aplice pedeapsa meritata; si tot asa, in sute de cazuri de acelasi gen. Strict vorbind, tot ceea ce primesc exclusiv de la gestica, este o notiune abstracta despre cursul esential luat de ceea ce este rostit si deasemenea, asupra a ceea ce as primi daca as judeca totul dintr-un punct de vedere moral sau intelectual. Este chintesenta, adevarata substanta a conversatiei, si aceasta ramine identica indiferent ce ceea ce poate genera acea discutie, sau de natura subiectului in cauza; legatura dintre cele doua fiind aceea a ideii generale sau a numelui clasei individualitatilor pe care le acopera. Asa cum am mai spus, cea mai interesanta si amuzanta parte a intregii chestiuni este completa identitate si solidaritate a gesturilor utilizate pentru a desemna acelasi set de circumstante, pina chiar si de oameni de un temperament total diferit; astfel incit gesturile devin exact asemeni cuvintelor unei limbi, pentru fiecare aceleasi si se supun doar unei mici modificari ce depind de diversitatea accentului si de educatie. Si cu toate acestea nu exista nicio indoiala ca aceste gesturi ce sint folosite de toata lumea, nu sint rezultatul niciunei conventii sau intelegeri secrete. Ele sint originale si innascute -- un adevarat limbaj al naturii; ce se poate spune ca s-a consolidat prin imitatie si sub influenta evidenta dictata de puterea obisnuintei. Este destul de bine cunoscut ca atenta studiere a gesturilor face parte din datoria unui actor; si acelasi lucru este la fel de adevarat, desi intr-un grad ceva mai redus, si pentru cel care obisnuieste sa vorbeasca in public. Acest studiu trebuie sa fie compus in principal de urmarirea gesturilor celorlalti si de imitarea lor, pentru ca aici nu exista un set de reguli abstracte care sa poata fi aplicate in aceasta materie, cu exceptia a citorva principii calauzitoare generale, asa cum este -- numai un singur exemplu -- acela potrivit caruia gestul nu trebuie sa urmeze cuvintului, ci mai degraba sa vina imediat inaintea lui, anuntind apropierea lui si atragind si captivind in acest fel atentia ascultatorului.

Englezii trateaza cu un deosebit dispret orice forma de gestica si-i privesc pe cei care se folosesc de acesta forma de limbaj asemeni unor persoane vulgare si lipsite de demnitate. Acest lucru mi se pare o prejudecata absurda din partea lor si rezultat al unei ipocrizii specifice. Pentru ca aici este vorba de un limbaj pe care natura l-a daruit deopotriva tuturor oamenilor si care este perfect inteles de fiecare dintre noi; iar a duce lucrurile atit de departe pina la interzicerea lui, fara a putea gasi pentru asta un motiv mai bun decit acela ca se afla in opozitie cu acel mult-laudat lucru, sensibilitatea specifica gentilomilor, este un procedeu extrem de discutabil.

DESPRE SINUCIDERE

Din cite cunosc, nimeni, in afara adeptilor religiilor monoteiste, cum am spune, ai religiei Judaice, nu priveste suicidul drept o crima. Acest lucru este cu atit mai surprinzator, intrucit nici in Noul Testament, nici in Vechiul Testament, nu poate fi gasita o interdictie sau o dezaprobare precisa care sa fie exprimata asupra lui; astfel incit, profesorii de religie, se vad pusi in postura ingrata de-a fundamenta condamnarea suicidului pe baza propriilor conceptii filosofice. Acest lucru este cu atit mai rau, cu cit scriitori de acest gen sint siliti sa compenseze fragilitatea argumentelor prin folosirea termenilor cei mai de forta, cu ajutorul carora se straduiesc sa exprime aversiunea lor fata de astfel de practici; cu alte cuvinte, sa se declare impotriva lui. Ei nu contenesc sa repete ca suicidul este cel mai mare act de lasitate; ca este un act propriu doar unui nebun; si alte lucruri insipide de acelasi gen; sau altfel, tot asa cum mai obisnuiesc sa faca remarca lipsita de orice fel de sens, potrivit careia suicidul este un lucru _rau_; in vreme ce este cit se poate de evident, ca nu exista nimic in aceasta lume fata de care cineva sa poata avea un drept mai incontestabil si mai natural decit aceasta libertate de-a decide asupra propriei persoane si vieti. Sinuciderea, asa cum am spus, este asimilata unei crime; si o crima care, in special in situatia de intoleranta brutala ce domneste in Anglia, este urmata de o inmormintare umilitoare si de confiscarea proprietatii; tocmai din acest motiv, in cazul unui suicid, juriul se va pronunta cel mai adesea in favoarea unui verdict de nebunie. Sa-l lasam acum pe cititor, ca pe baza propriilor simtaminte morale, sa decida daca suicidul este sau nu, un act criminal. Ginditi-va asupra impresiei ce a lasat-o asupra voastra o stire, in care cineva cunoscut a comis o crima, sa spunem, un asasinat, sau a fost gasit vinovat de un act de cruzime ori inselatorie, sau o tilharie si comparati acest sentiment cu cel pe care l-ati avut atunci cind ati auzit ca un prieten, a plecat de buna voie din aceasta lume. In timp ce primul caz, va stirni un sentiment profund de indignare si un resentiment extrem, insotite de o puternica dorinta de pedepsire sau de razbunare, in celalalt caz, veti fi miscati de simtaminte de durere si compasiune; iar gindurile tale se vor pierde intr-un noian de sentimente, din care la un moment dat, va rasari o admiratie pentru curajul sau, ce este mult mai de asteptat decit o dezaprobare morala, ce insoteste de regula un act nelegiuit. Cine nu a avut cunostinte, prieteni, rude, care din propria lor vointa sa fi ales sa parseasca aceasta lume; si am fost oare vreodata tentati sa judecam acest gest extrem al lor, gindindu-ne la ei cu aceeasi oroare ce ne-o inspira un act criminal? _Nego ac pernego_! (Nu! in cel mai accentuat mod cu putinta). Mai degraba sint de parere ca acei clerici ar trebui sa fie somati sa explice cu ce drept au sa intre in amvon, sau sa ia pana lor si sa scrie, punand sub semnul unei _crime_ o actiune pe care au comis-o foarte multi dintre

oamenii pe care in vremea vietii lor, i-au tinut in favoruri, cinstindu-i asa cum meritau, cu cele mai alese sentimente de onoare; pentru ca acum sa le refuze o inmormintare demna acestor oameni, ce-au renuntat din libera lor vointa la aceasta lume. Nu se bucura de niciun fel de autoritate Biblica, care sa le poata in vreun fel justifica aceasta actiune de condamnare --ca un act de _crima_ ce ar fi comisa in cazul unui suicid; mai mult decit atit, ei n-au nici macar vreun fel de argumente filosofice care sa fie valabile la toate; si acestea sint acele _temeiuri_ pe care le solicitam; simplele vorbe goale, sau acele fraze pompoase pline de exagerari, nu le mai putem accepta. Daca legile penale interzic suicidul, acesta nu este un temei pentru a detine autoritatea asupra binelui inchisa in biserici; mai mult decit atit, este un gest extrem de ridicol, caci de ce pedeapsa ar putea fi oare inspaimintati aceia care singuri isi cauta moartea? Cind un om este pedepsit pentru ca a incercat sa se sinucida, este un act lipsit de tact, sortit de-a dreptul esecului, ce-l reprezinta insasi pedeapsa. Anticii erau deasemenea, foarte departe de un asemenea mod de-a privi subiectul in aceasta lumina. Plinus spunea: "_Vitam quidem non adeo expetendam censemus, ut quoque modo trahenda sit. Quisquis es talis, aeque moriere, etiam cum obscoenus vixeris, aut nefandus. Quapropter hoc primum quisque in remediis animi sui habeat: ex omnibus bonis, quae homini tribuit natura, nullum melius esse tempestiva morte: idque in ea optimum, quod illam sibi quisque praestare poterit_." Deasemenea, el mai spunea ca: "_Ne Deum quidem posse omnia. Namque nec sibi potest mortem consciscere, si velit, quod homini dedit optimum in taniis vitae poenis_," etc. ("Viata nu este un lucru care sa merite sa fie dorit intr-atit, pentru a fi cu orice pret aparat. Indiferent de cine ai fi, este un lucru sigur doar acela ca intr-o buna zi vei muri, chiar daca viata ta a fost in intregime plina doar de atrocitati si de crime. Sursa principala a tuturor remediilor ce pot exista pentru o minte tulburata, este acel sentiment, ca printre toate aceste binecuvintari pe care Natura le-a lasat omului, nu exista aici niciunul mai mare, decit aceasta oportunitate a mortii; iar cel mai mare bine dintre toate, este ca fiecare se poate sluji la un anumit moment dat de ea." [1] Iar in alta parte, acelasi scriitor, declara: "Nici chiar pentru Dumnezeu nu sint toate lucrurile posibile; pentru ca el nu si-a putut cuprinde in aceasta intreaga creatie a sa propria moarte, in cazul in care si-ar fi dorit sa moara cindva, si cu toate acestea, in ciuda tuturor mizerilor ce le cuprinde viata omului aici pe pamint, moartea reprezinta darul cel mai minunat ce i-a fost facut." [2].) In colonia Massalia si pe insula Ceos era oferita de catre magistrati o cupa de cucuta celor care puteau oferi motive intemeiate pentru a parasi aceasta lume; toate acestea se intimplau in public. [3] Si citi dintre eroii si inteleptii antichitatii nu si-au incheiat socotelile cu viata prin acceptarea de buna voie a mortii! Este adevarat ca Aristotel [4] a declarat ca: "Sinuciderea este un rau indreptat impotriva Statului, chiar daca la prima vedere, el este indreptat impotriva persoanei; Iar in expunerea filosofiei sale peripatetice, Stobaeus, a facut urmatoarea remarca: " _Un om bun ar trebui sa paraseasca viata atunci cind nenorocirile sale devin de nesuportat; un om rau ar trebui sa urmeze aceeasi cale atunci cind intilneste in viata un succes orbitor_". Si similar: " _Astfel ca el se va casatori, va da nastere la copii si va lua parte la afacerile de Stat si in general va practica virtutea, continuind sa traiasca; si apoi, din nou, daca va fi nevoie si oricind necesitatile il vor coplesi, se va desparti de acest loc temporar, gasindu-si refugiul in moarte. [5] Si vom descoperi ca Stoicii cinstesc intr-adevar sinuciderea, considerind-o drept o actiune nobila si eroica, dupa cum se poate gasi asta in sute de pasaje ce-au fost scrise; asa cum se poate vedea aproape pretutindeni, in intrega opera a lui Seneca, cel care isi exprima cel mai puternic sprijin in aprobarea lui. Si este destul de bine cunoscut, faptul ca Hindusii privesc sinuciderea ca pe un act religios, in special atunci cind imbraca forma jertfei de

sine, practicata de vaduve la ceremonia mortuara a sotului lor; dar deasemenea, atunci cind ea consta in lepadarea de sine, aruncindu-se sub rotile carului triumfal al lui Dumnezeu sub imaginea lui Vishnu reincarnat in Krishna sub numele de Jagannath, sau atunci cind se ofera drept hrana crocodililor din fluviul Gange, ori sint inecati in rezervoarele sfinte din temple, si asa mai departe. Acelasi lucru se petrece pe scena teatrului -- aceasta adevarata oglinda a vietii. Spre exemplu, in _L'Orphelin de la Chine_ [6] o vestita piesa chineza, in care aproape toate nobilele caractere prezentate isi sfirsesc viata prin suicid, fara ca aici sa fie produsa in vreun fel cea mai mica aluzie sau impresie asupra spectatorilor, ca ar participa la comiterea unei crime. Iar in propriile noastre piese de teatru, pot fi intilnite astfel de personaje ce se aseamana izbitor, de exemplu Palmira, din piesa Mahomet, sau Mortimer din Maria Stuart, Othello, Contesa Terzky, etc. [7] Poate fi socotit, in orice chip posibil monologul lui Hamlet, drept meditatie a unui criminal? El reprezinta o declaratie sincera, ca daca ar fi aflat cea mai mica certitudine ca ar fi putut fi anihilat de ea, moartea, ar fi fost infinit de preferat lumii, asa cum este ea. Dar tocmai _aici se ascunde problema_. [Nota 1: Hist. Nat. Lib. XXVIII., 1.] [Nota 2: Loc. cit. Lib. ii. c. 7.] [Nota 3: 3 Valerius Maximus; ist. Lib. II., c. 6, § 7 şi 8. Heraclides ponticus; fragmenta de rebus Publicis, IX. Aeliani variae historiae, III., 37. Strabo; Lib. x., c. 5, 6.] [Nota 4: _Ethica. Nichomahica_., S. 15.] [Nota 5: Stobaeus. _Ecl. Eth_ .. II., c. 7, pp.. 286, 312] [Nota 6: Traduit par St Julien, 1834.] [Nota 7: _Nota Traducatorului_ .-- Palmira: o femeie aflata în sclavie din piesa lui Goethe, _Mahomet_. Mortimer: ar fi dorit sa fie iubitul şi salvatorul Mariei, în piesa lui Schiller, _Maria Stuart_. Contesa Terzky: personajul principal dîn piesa lui Schiller _Moartea lui Wallenstein_ ] Motivele aduse impotriva sinuciderii de clerul monoteist, cum am spune, de religiosii Judaici si de acei filosofi care incearca sa se adapteze ei insisi la ele, sint reprezentate de citeva sofisme slab argumentate, ce pot fi respinse cu cea mai mica usurinta. [1] Cea mai amanuntita respingere a lor este realizata de catre David Hume, in cunoscuta sa lucrare, _Eseu despre Sinucidere_. Aceasta lucrare nu a a fost publicata pina la moartea sa, cind a si fost interzisa imediat, ca urmare a scandaloasei intolerante si rusinoasei tiranii eclessiastice, ce au triumfat in Anglia; si tocmai de aceea, doar citeva copii din aceasta lucrare au putut fi vindute pe sub ascuns si la un pret foarte ridicat. Acest eseu si un alt tratat apartinind aceluiasi mare om, ne-au parvenit datorita unei editii ce a fost tiparita la Basel si din acest punct de vedere, ar trebui sa fim deplin recunoscatori pentru faptul ca aparitia unei noi editii a avut sansa de-a fi retiparita. [2] Este o mare rusine pentru natiunea engleza faptul ca acest tratat de filosofie pura ce provine de la unul dintre primii ginditori si scriitori din Anglia, ce a dorit sa combata argumentele existente impotriva sinuciderii, judecind de asta data intreaga problematica din perspectiva unei gindiri perfect lucide, fara nicio influenta care sa vina din exterior, a fost nevoita sa se furisze prin propria sa tara asemeni unui tilhar in miezul noptii, ca in cele din urma sa-si gaseasca refugiul pe Continent. In acelasi timp, acest lucru arata tipul de constiinta pe care-l manifesta Biserica in chestiuni de acest gen.

[Nota1: Vezi tratul meu _Fundamentele Morale_ A§ 5.] [Nota 2:_Eseu despre suicid si _Imortalitatea sufletului, de David Hume, Basel, 1799, vinduta de James Deker.] In lucrarea mea fundamentala, am explicat ca singurul rationament valid existent impotriva sinuciderii poate fi trecut in sarcina mortii. El este acesta: ca sinuciderea impiedica realizarea celor mai inalte obiective morale, prin aceea ca fiind o eliberare reala din mijlocul acestei lumi de mizerie, el o inlocuieste cu una, ce este total iluzorie. Dar de la o _greseala_ si pina la o _crima_, este o mare diferenta; si este un gest asemanator unei crime, faptul ca acest cler Crestin doreste sa insemneze cu aceasta marca, orice parere asupra sinuciderii. Cel mai adinc miez al Crestinismului este adevarul ca suferinta -- _Crucea_ -- este obiect al vietii si sfirsitul ei real. De aceea Crestinismul condamna sinuciderea, ce se opune implinirii acestui sfirsit; in timp ce in lumea antichitatii, desi se acorda o atentie mai mica acestui subiect, el se bucura totusi de o anumita aprobare, ba chiar de onoare. [1] Dar daca vom cauta sa ridicam un argument valabil impotriva sinuciderii, acest lucru necesita cercetarea ascetismului; el este intemeiat doar dintr-un punct de vedere etic, un tel mult mai inalt decit cel ce a fost vreodata adoptat de filosofia morala a Europei. Daca vom abandona aceasta inalta perspectiva etica, nu va mai ramine aici niciun temei care sa mai poata fi justificabil din punct de vedere moral pentru a condamna sinuciderea. Energia si zelul extraordinar de care da dovada clerul religios monoteist in atacul lansat impotriva sinuciderii, nu este sprijinit de niciun pasaj din Biblie, sau de orice alte argumente solide; astfel incit apare ca si cum ei ar detine unele considerente secrete ce le permit a condamna suicidul. Poate ca nici nu va fi acela --ca renuntarea de buna voie la viata ar fi un compliment gresit ce ar fi facut celor ce spun ca aici pe pamint _toate lucrurile ar fi facute in aceasta lume pentru a fi cele mai bune_? ( παντα καλα λιαν?) [2] . Pentru ca daca ar fi asa, el ofera un alt exemplu de optimism cras al acestor religii -- ce denunta suicidul doar pentru a scapa de-a fi denuntate la randul lor, de catre el. [Nota 1: Nota Traducerii- Schopenhauer face referire aici la opera sa, "Lumea ca vointa si reprezentare, vol 1, § 69 , unde cititorul poate descoperi acelasi argument formulat ceva mai pe larg. Conform lui Schopenhauer, libertatea morala --cel mai inalt tel etic-- poate fi obtinuta numai prin negarea vointei de a trai. Departe de a fi o negare, suicidul este o afirmare categorica a vointei de a trai. Pentru ca el este o fuga din fata placerilor vietii si nu din fata suferintelor ei si tocmai in acest lucru consta si negarea lui. Atunci cind un om isi distruge existenta sa ca individual, aceasta nu inseamna neaparat o distrugere a vointei sale de a trai. Dimpotriva, el si-ar fi dorit sa traiasca daca ar fi putut sa faca asta ca pe o rascumparare a lui insusi; daca ar putea sustine vointa sa impotriva acelor forte ce sint dictate de circumstante; dar in acest caz, aceste circumstante se dovedesc a fi prea puternice in fata lui.] [Nota 2: Bd.. I. p. 69. ] In general, se poate descoperi ca imediat ce teroarea vietii a atins acel punct in care va cintari mai greu decit teroarea mortii, omul va pune capat vietii sale. Dar teroarea mortii ii confera totodata o rezistenta considerabila in fata vietii; cele doua, stau asemeni unor sentinele de paza la poarta unde incepe aceasta lume. Poate ca nu ar exista niciun om in viata aici, care sa nu-si fi pus capat vietii, daca acest sfirsit ar fi avut doar un caracter pur negativ, o intrerupere subita a existentei. Dar aici este vorba despre ceva pozitiv; este o distrugere a corpului; iar un om va evita aceasta distrugere, deoarece corpul sau fizic este manifestarea vointei de a trai. Oricum, lupta cu o sentinela este de regula nu atit de grea cum poate parea, daca este privita de la distanta, mai cu seama pentru ca este o consecinta a antagonismului dintre suferinta corpului si suferinta spiritului. Pentru ca daca ne aflam intr-o mare suferinta a

trupului, sau daca durerea persista un timp indelungat, vom deveni total indiferenti la toate celelalte nenorociri; tot ceea ce vom putea gindi, va fi doar cum sa scapam de sub aripa acestei suferinte. In acelasi fel, o mare suferinta a spiritului ne va face insensibili la orice suferinta a trupului; vom ajunge pina acolo incit il vom dispretui; ba chiar mai mult, daca aceasta durere va depasi in intensitate toate celelalte suferinte, va reusi sa ne distraga gindurile, oferind o pauza suferintei spiritului. Acest lucru este deosebit de evident in cazul acelora ce sint condusi spre sinucidere de unele sentimente pur morbide si de un tip de indispozitie exagerata. Nu este necesar un efort special pentru ca aceste sentimente sa invinga, nici macar nu este necesar ca aceste persoane sa fie impinse pentru a atinge momentul deciziei hotaritoare de-a face acest pas; dar cit de curind ce posesorul unor asemenea emotii le va lasa libere pret de citeva minute, ele il vor purta in acea viltoare grabita, tirindu-l departe, pentru a-i pune capat vietii. Cind in timpul unui cosmar inspaimintator, atingem momentul culminat al teroarei, subit, ne trezim; aceasta trezire alunga toate acele forme hidoase nascute din fiorul noptii. La rindul ei, viata, nu este alceva, decit aceeasi palida plasmuire ca si visele noastre; iar atunci cind va sosi acest moment culminant al temerilor, ne va constringe sa rupem acea legatura nevazuta ce ne tine de viata. Sinuciderea poate fi vazuta asemeni unui experiment -- o intrebare pe care omul o pune Naturii, incercind sa forteze obtinerea unui raspuns. Intrebarea ar fi: 'Ce schimbare va produce moartea in existenta omului si in interiorul lui, in natura lucrurilor?" Si este un experiment nefericit, ce este dinainte sortit esecului; pentru ca el implica tocmai distrugerea acelor constiinte ce pun intrebarea si ce se asteapta, probabil, si la un posibil raspuns.

DESPRE FEMEIE Poemul scris de Schiller in onoarea femeii, Wurde der Frauen, este rezultatul unei gindiri laborioase si el se dezvaluie cititorului purtind amprenta stilului sau antitetic si utilizarii contrastului; dar ca expresie a adevaratei laude pe care ne simtim datori s-o acordam femeii este, in opinia mea, inferior celor citeva cuvinte rostite aici de Jouy: _Sans les femmes le commencement de notre vie seroit priv de secours, le milieu de plaisirs et la fin de consolation_, _Fara femei, viata noastra ar fi inca de la inceputul ei fara nicio speranta; maturitatea, ar fi frustrata de placerea existentei; iar sfirsitul ar fi singura ei consolare_. Acelasi lucru este mult mai sentimental exprimat de Lordul Byron in _Sardanapalus_: Primul licar De viata al unui om rasare la sinul unei femei Primele mici cuvinte le-nvata citind de pe buzele ei, Primele lacrimi ti le sterge ea si ultimul tau suspin, Mult prea adesea ei il soptesti, cautind alinare in chin. Cind a fost deja aplecat sub povara gijilor zilei ce vine, Sarcina veghei ultimei ore a lui aceleiasi femei ii revine.

(Actul I, scena 2.) Aceste doua pasaje zugravesc imaginea reala a adevaratelor merite ale unei femei. Trebuie doar sa privesti la felul in care ea este alcatuita pentru a descoperi ca femeia nu este menita a fi supusa calvarului unei munci fizice sau intelectuale exagerate. Ea isi plateste datoria fata de viata nu atit prin ceea ce face, cit mai ales prin ceea ce sufera --prin durerile facerii, grija fata de copii si permanenta supunere aratata in fata barbatului, caruia trebuie sa-i fie un tovaras de viata rabdator si neobosit. Cele mai mari tristeti si bucurii sau marile manifestari de forta si tarie nu sint atributul ei; viata ei este menita a fi o curgere mult mai tacuta, mai lina si mai putin agitata decit a barbatului, fara a putea fi in esenta ei fericita, sau de-a fi in intregul ei lipsita de aceasta fericire. *

*

*

*

*

Femeile sint adaptate a actiona asemeni asistentelor si educatorilor din primavara copilariei noastre, din simplul motiv ca ele insale sint copilaroase, pripite, prostute, cu vederea scurta -- intr-un cuvint, toata viata lor sint asemeni unui copil matur, o fiinta intermediara intre un copil si un matur, ce nu reuseste a fi nici una, nici cealalta, dar care este un om in cel mai strict sens al cuvintului. Luati in calcul cit timp se va juca o tinara cu copilul zi de zi, dansind si cantind impreuna cu el; iar apoi luati in calcul cit poate face un barbat din toate acestea daca ar fi pus in locul ei, chiar daca ar fi minat si de cele mai bune intentii din lume! *

*

*

*

*

In raporturile ei cu tinerele, Natura pare sa fi avut in vedere ceea ce mai este numit intr-un sens dramatic "un efect izbitor", pentru ca o scurta perioada a vietii le va inzestra cu o bogatie a frumusetei si o abundenta a charmului ce este acordata in avans pe socoteala restului vietii ce-i va ramine de trait; astfel ca in scurta perioada oferita de acesti ani va putea prinde in plasa farmecelor ei imaginatia barbatului, intr-un asemenea grad, incit acesta se va grabi sa alerge pentru a intra in onorabila lor grije, ce poarta in ea ascunsa o anumita trasatura de organizare, ce-i va fi conferita barbatului pentru durata intregii sale vieti-- un pas ce nu i s-ar putea parea destul de justificat, daca el s-ar gindi asupra acestei probleme. Prin urmare, Natura a inzestrat femeia, tot asa cum a procedat si in cazul celorlalte creaturi asemeni ei, cu armele si mijloacele necesare pentru a proteja existenta lor pentru intreaga perioada de timp cit se vor afla in serviciul ei; astfel, Natura a trecut aici la aplicarea principiilor ei specifice de organizare. Intocmai asa cum femela furnica isi pierde aripile dupa ce a avut loc dansul imperecherii, pentru ca ele au devenit acum de prisos, ba chiar periculoase pentru scopul reproducerii speciei, tot asa isi vor pierde frumusetea si cea mai mare parte a femeilor, dupa ce au dat nastere la unul sau doi copii; si cel mai probabil din aceleasi motive. Apoi, din nou, vom descoperi ca aceste tinere in inima lor privesc la problemele domestice si la celelalte chestiuni ca la niste probleme secundare, daca nu chiar ca pe o simpla gluma. Dragostea, cuceririle si toate cele aflate in strinsa legatura cu ea, asemeni imbracamintii, dansului, etc., sint tocmai cele care primesc intreaga atentie din partea lor. *

*

*

*

*

Un lucrul este in intregime complet si cu adevarat splendid - si cu cit mai tirziu este, se realizeaza si mai lent - atingerea maturitatii. Barbatul atinge maturitatea facultatilor sale

mentale si de judecata, foarte rar inainte de virsata de douazeci si opt de ani; femeia, atunci cind implineste optsprezece ani; dar ele sint temeiul unor foarte inguste limitari. Din acest motiv femeile vor ramine copii pentru intreaga lor viata, pentru ca ele vor vedea intotdeauna ceea ce se afla in imediata lor apropiere, agatindu-se intotdeauna de prezent, incercind mereu a lua aparenta unui lucru apartinind realitatii, preferind a se ocupa de chestiunile marunte in dauna celor cu adevarat de interes. Aceasta putere a ratiunii de-a nu trai ancorat doar in prezent asemeni unei brute, ci de-a putea observa si cintari deopotriva viitorul si trecutul, apartin virtutilor unui barbat; si de aici izvoraste rezerva, grija si acea anxietate pe care adesea o remarcam in oameni. Avantajele, ca si dezavantajele ce se impun de aici, fac ca femeia sa aiba in consecinta mult mai slabe puteri in rationamentele sale si in asocierea lor. Mai mult decit atit, din punct de vedere intelectual, ea are un orizont ingust al vederilor sale, pentru ca desi intelegerea sa intuitiva percepe mult mai rapid ceea ce este pozitionat linga ea, pe de alta parte, cercul viziunilor sale este limitat si nu se va ocupa sa studieze absolut nimic tot ceea ce se afla la o oarecare distanta de aceasta sfera restrinsa a realitatii imediate; de aceea, tot ce este absent sau trecut, sau aflat in viitor, va afecta o femeie intr-un grad mult mai mic decit pe un barbat. Din acest motiv ele au cea mai mare inclinatie spre extravaganta, care uneori se invecineaza cu prostia. In inima ei, femeia gindeste ca barbatul este menit a cistiga bani pentru ca sa-i poata ea cheltui, iar daca este posibil asta, atunci trebuie sa aiba loc de-a lungul intregii vieti a sotului ei, dar in orice caz, mai ales dupa moartea lui. Dar de indata ce le-au oferit cistigurile pentru a intretine casa, ele simt cum se intareste si capata viata aceasta credinta interioara specifica lor. Desi toate acestea atrag dupa sine si multe dezavantaje, cu toate acestea au si avantajele lor -- ca o femeie traieste mai mult in prezent si ca ea se bucura mult mai intens, in cazul in care toate acestea sint intr-o oarecare masura si suportabile. Aceasta este originea bunei dispozitii ce este specifica femeii si o face nimerita pentru a distra un barbat, sau a-l consola atunci cind coplesit de griji se afla cazut la pamint. Consultarea femeii in chestiunile dificile, asa cum obisnuiau a face Germanii in vechile timpuri, nu este o chestiune ce trebuie trecuta prea usor cu vederea; pentru ca modul lor de-a aborda problemele, este un lucru cit se poate de diferit de cel al nostru, in principal, pentru ca ele aleg cel mai scurt drum pentru rezolvarea lor si de obicei isi mentin fixata atentia asupra acelor lucruri aflate in imediata apropiere; in vreme ce noi, de regula, privim dincolo de ele, din simplul motiv ca ele se afla chiar sub nasul nostru; acest lucru impunind ca apoi sa devina necesar sa ne reintoarcem pentru a pune lucrurile din nou in ordine, ca sa obtinem nimic altceva decit o perspectiva simpla si apropiata. Din acest motiv femeile sint mult mai realiste decit noi in judecatile lor, pentru ca nu vad nimic altceva in lucruri decit ceea ce se afla in mod real acolo; in timp ce in cazul nostru, daca pasiunea este inflacarata, ajungem cu mare usurinta sa exageram, adaugind mult din imaginatie. Acest lucru se intimpla pentru ca puterea rationamentului unei femei este mai slaba, astfel incit ele arata mai multa compasiune in fata nefericirii decit barbatul si in consecinta ii acorda si mai multa bunavointa si interes. De cealalta parte, femeile sint inferioare barbatului in materie de justitie, onestitate si constiinciozitate. Iarasi, pentru ca facultatile lor de judecata sint slabe, lucrurile clar vizibile si reale care fac parte din prezent exercita o asemenea putere asupra lor, incit extrem de rar pot fi neutralizate de judecati abstracte, percepte ferme, sau rezolutii hotarite, in general, de orice are in vedere trecutul si viitorul, sau de orice ia in considerare ceea ce acum este absent si indepartat. De aceea ele au prima si principala calitate a virtutilor, dar sint lipsite de acele calitati secundare, care cel mai adesea sint instrumentele absolut necesare in dezvoltarea lor. In acest sens, femeia poate fi comparata cu un organism care este inzestrat cu ficat, dar caruia ii lipseste vezica biliara. [1] Astfel, va putea fi descoperit ca deficienta fundamentala din caracterul unei

femei este aceia ca ele nu au "_simtul justitiei_." Aceasta se ridica de la acea deficienta a ei in puterea de judecata, la care deja ne-am referit, si in reflectie, dar este partial datorat si faptului ca Natura nu le-a destinat, fiind reprezentatele "sexului slab", sa se bazeze pe acele trasaturi aflate sub sfera puterii, ci a sireteniei; acesta este motivul pentru care ele sint viclene instinctiv si au o tendinta iradicabila de a minti. Pentru ca asa cum leii sint inzestrati cu ghiare si dinti, elefantii cu trompe, vierii cu colti, taurii cu coarne, sepia cu lichidul inchis asemeni cernelii, la fel Natura a inzestrat femeia pentru protectia si apararea ei cu aceasta facultate reprezentata de ipocrizie si toata puterea pe care Natura i-a dat-o barbatului sub forma fortei corpului si a ratiunii, a fost conferita femeii sub aceasta forma. De aici ipocrizia ce este innascuta in femeie si formeaza aproape o caracteristica atit pentru cele mai stupide dintre ele cit si pentru cele mai istete. De aceea este asa de natural pentru o femeie in a fi fatarnica de fiecare data cind se iveste ocazia, tot la fel cum aceste animale se folosesc de armele lor atunci cind sint atacate; iar ele simt in asta recurgerea la o masura pe care o utilizeaza conform acestui drept natural, ce in mod firesc le revine. Tocmai de aceea, existenta unei femei absolut sincere, care sa nu fie o ipocrita, este probabil o imposibilitate. Din acest motiv ele privesc fatarnicia in alte femei cu atita usurinta; un motiv foarte serios, pentru care nici nu este recomandat sa incerci un asemenea lucru cu ele. De la acest defect fundamental ce a fost declarat si de la tot ceea ce el implica, izvorasc toate celelalte: falsitatea, infidelitatea, tradarea, ingratitudinea, si asa mai departe. Intr-o Curte de Justitie femeile sint mult mai des gasite vinovate de sperjur decit barbatii. Incit intr-adevar, se ridica in general intrebarea daca ar mai trebui sa le fie permisa depunerea unui juramant, in definitiv. Din cind in cind, aproape pretutindeni pe aici, sint repetate cazuri ale unor doamne, care fara sa duca lipsa de nimic, sterpelesc ascunse de privirile indiscrete diferite lucruri, bijuterii, parfumuri, de pe rafturile unor magazine. *

*

*

*

*

Dar Natura a avut grije, facind in asa fel incit, prin chemarea unor barbati frumosi, tineri si puternici, sa protejeze perpetuarea rasei umane; in asa fel incit speciile sa nu poata degenera. Aceasta este vointa ferma a Naturii si ea isi gaseste expresia in pasiunea ce a nascut-o in inima lor fata de femeie. Aceasta lege le depaseste pe toate celelalte prin virsta si puterea ei. Si vai si amar de acel om care isi stabileste alte drepturi si interese pe care sa le aseze in calea ei! pentru ca indiferent de ce poate face sau spune el, ele vor fi nemilos spulberate chiar la primul atac semnificativ. Fiindca morala secreta, neformulata, subconstienta, innascuta, a femeilor este: _Sintem justificate sa amagim toate aceste interese, deoarece pentru noi ele nu valoreaza nimic_, ---este un mod de-a face referire la individual--- imaginindu-si ca ele au obtinut drepturi situate undeva, deasupra speciilor. _Structura si in consecinta bunastarea speciilor a fost pusa in mainile noastre si incredintata atentiei noastre prin intermediul generatiei urmatoare, care de la noi isi are obirsia; sa ne indeplinim in consecinta datoria!_; Dar femeile nu au cunostinta de acest principiu calauzitor _in abstracto_, ele sint constiente doar de acest _in concreto_ si nu au o alta cale de a-l exprima decit in modul in care ele actioneaza atunci cind se iveste momentul oportun. Astfel incit constiinta lor nu este intr-atit de tulburata pe cit ne imaginam de faptul ca ele au violat datoria pe care o aveau fata de acest individual, indeplinindu-si in schimb complet datoria fata de specii, ale caror drepturi pretinse sint infinit mai mari. [2] Pentru ca femeile exista in intregime pentru raspindirea speciei si destinul lor se sfirseste aici; ele traiesc mai mult pentru specie decit pentru individual; iar in inima lor trateaza problematicile speciilor cu o mult mai mare atentie decit pe cele ale acestui simplu individual. Acest lucru le ofera in intregime, atit fiintei, cit si caracterului lor, o anumita frivolitate, iar amindoura o anumita tendinta, ce este fundamental diferita de cea a

barbatului; iar aceasta este cea care produce si dezvolta acea discordie prezenta in viata celor casatoriti, care este pretutindeni atit de raspindita, incit poate fi pe drept cuvint considerata a fi adevarata ei stare de normalitate. Este aproape natural ca intre barbati sa existe un sentiment de simpla indiferenta, dar intre femei el imbraca forma unei adevarate vrajmasii. Acest lucru se petrece cel mai probabil datorita faptului ca _odium figulinum_ din cazul barbatilor, este limitat la chestiunile cotidiene, dar in cazul femeilor adopta intreaga sfera a sexualitati; de vreme ce ele au doar un singur gen de afaceri. Chiar pina si atunci cind se intilnesc pe strada, ele privesc una spre cealalta asemeni privirii aruncate intre Guelfi si Ghibellini *. Iar acest lucru este cit se poate de evident atunci cind o femeie face pentru prima data cunostinta cu celelalte, astfel incit se poate observa cu usurinta ca ele se comporta cu mai multa stinghereala si fatarnicie decit doi barbati aflati intr-o situatie asemanatoare. Asta este ceea ce face ca schimbul de complimente dintre doua femei sa fie mult mai ridicol decit cel dintre doi barbati. Atunci cind un barbat se va adresa catre ceilalti, chiar si fata de cei de un rang inferior lui, o va face cu un anumit sentiment de consideratie si umanism; in vreme ce este insuportabil de privit cu cita fanfaronada si dispret se va adresa o femeie de un anumit statut social, fata de cele situate pe o treapta inferioara fata de ea (si nu neaparat aflate in serviciul ei), sau atunci cind vorbeste cu ele. Aceasta diferenta se poate naste plecind de la faptul ca deosebirile de statut sint mult mai precare in cazul femeilor decit in cazul nostru si in consecinta ele isi vor schimba mult mai rapid linia de conduita si vor ridica aceste pretentii, sau pentru ca in timp ce in cazul nostru trebuie cumpanite o mie de alte lucruri, la ele se rezuma la unul singur: acel barbat prin intermediul caruia au capatat aceasta favoare; pentru ca prin natura limitata a vocatiei lor, ele se afla intr-o relatie mult mai apropiata cu ceilalti barbati, decit un barbat o poate face vreodata; acesta este motivul ce le va impinge intotdeauna o femeie sa incerce sa reflecte intr-un mod exagerat diferentele treptei sociale pe care se afla pozitionata in raport cu ceilalti. *

*

*

*

*

Doar barbatul este cel al carui intelect este intunecat de instinctul sau sexual, cel care-i poate da acestui pipernicit cu umerii ingusti, cu solduri largi si cu picioare scurte, numele de _tip sexy_, ori _barbat frumos_; pentru ca intreaga frumusete a sexului este bazata pe acest instinct. Altul, poate gasi mult mai justificat a-l numi _un tip inestetic_ , mult mai potrivit, decit adjectivul frumos. Un astfel de barbat fatal nu va prezenta niciun fel de interes sau sens real, nici pentru muzica, nici pentru poezie, nici pentru artele frumoase, reprezentind mai mult o parodie, in dorinta lui stranie de-a se face placut, daca el poate afisa un asemenea lucru. Acest fapt ii va face incapabili sa adopte o pasiune pur obiectiva si temeiul acestei alegeri mi-l inchipui a fi urmatorul: Un barbat se zbate pentru a lua in stapinire _directa_ lucrurile, fie prin intelegerea lor, fie prin constringere. Dar o femeie este intotdeauna si pretutindeni condusa catre o stapinire _indirecta_ si anume, prin intermediul unui barbat; tot ceea ce ele stapinesc _direct_, este limitat in mod exclusiv la ei. De aceea este inscris in natura femeii sa priveasca totul doar ca pe un mijloc pentru cucerirea barbatilor, iar interesul sau fata de orice altceva sa fie doar unul simulat, o simpla cale ocolita pentru a-si atinge scopul, ce consista in cochetarie si pretentii. Tocmai de aceea Rousseau a spus: _Femeile nu simt in genere nici o chemare fata de vreo arta; n-au nici cunostintele necesare vreuneia; n-au nici geniu pina la urma_. [3]

Oricine poate vedea prin toata aceasta plasmuire, va trebui sa descopere in final ca exact aceasta este situatia. Altii in schimb, simt nevoia sa priveasca doar modul in care ele se comporta la concerte, la opera, sau la teatru; cu o simplitate copilareasca de exemplu, prin care ele tin mortis sa trancaneasca in timpul celor mai delicate pasaje ale celor mai mari capodopere. Iar daca acest lucru este adevarat, atunci cind Grecii interziceau accesul femeilor la teatru, procedau intr-un mod foarte corect; pentru ca in orice caz, ei doreau probabil sa poata sa mai si priceapa cite ceva. In zilele noastre sintem mult mai aproape sa substituim _taceat mulier in theatro_ cu _taceat mulier in ecclessia_; Iar aceste cuvinte ar trebui probabil scrise cu litere mari pe cortina. Nu va puteti astepta la nimic deosebit de la o femeie chiar daca a reusit in cele din urma si i-a incoltit in minte ca nici cel mai eminent dintre tipii sexy n-au putut realiza niciodata ceva in domeniul artelor frumoase de care sa poata fi spus ca este cu adevarat maret, genial si original, sau ca ar fi putut sa-i daruiasca omenirii vreo lucrare de valoare perena. Acest lucru este in modul cel mai frapant dovedit in raport cu pictura, stapinirea tehnicii ei ofera tot atit de multa putere asupra ei, tot asa cum ofera si in cazul stapinirii asupra noastra si de aceea ele sint atit de sirguincioase in cultivarea ei; cu toate acestea, ele nu au o singura mare pictura de care sa poata mandri, doar pentru ca sint deficiente in aceasta obiectivitate a ratiunii care este intr-un sens direct indispensabila in pictura. Ele nu vor putea ajunge niciodata mai departe de un punct de vedere subiectiv. Este doar pentru a tine pasul cu aceasta femeie obisnuita care nu are absolut nicio sensibilitate reala pentru arta; pentru ca Natura actioneaza in secvente stricte --_non facit saltum_--. Iar Huarte [4] in cartea sa _Examen de ingenios para la scienzias_ care a fost faimoasa pe timpul a trei sute de ani, neaga femeilor detinerea celor mai inalte facultati. Situatia nu este cu nimic modificata de existenta exceptiilor particulare si a celor partiale; luata ca intreg, femeia este si ramine o Filistina categorica si total incurabila. De aici, pleaca acel acel aranjament absurd, care le permite sa imparta rangul si titlul sotilor; ei reprezentind un imbold permanent spre ambitiile lor de origine modesta. Iar mai departe, tot ce se intimpla este doar pentru ca ele sint Filistine iar societatea moderna, acolo unde ele preiau conducerea si dau tonul, este construita intr-un astfel de mod gresit. Acea propozitie unde Napoleon spune ca: _femeile nu au niciun rang_ -- ar trebui sa fie adoptata ca adevaratul punct de vedere in determinarea pozitiei lor in societate; iar in ceea ce priveste celelalte calitati ale lor, Chamfort [5] face o remarca foarte adevarata: _Ele sint facute sa tranzactioneze cu propria noastra slabiciune si cu prostia noastra, nu insa si cu ratiunea noastra. Simpatia care exista intre ele si barbati este numai superficiala si nu atinge simpatia spiritului, sau a ratiunii, sau a caracterului_. Ele formeaza _sex sequior_, cel de-al doilea sex, inferior in orice sens primului; slabiciunile lor trebuie tratate cu respect; dar ca sa le arati o mare veneratie, este un lucru extrem de ridicol si ne coboara in ochii lor. Cind Natura a facut impartirea in doua a rasei umane nu a trasat linia de demarcatie exact prin mijloc. Diferenta dintre polul negativ si cel pozitiv este conform polaritatii, nu doar calitativa, ci si cantitativa. Si aceasta a fost imaginea femeii, lumina in care anticii o priveau, tot asa cum azi o privesc si cei din Europa de Est; si judecata lor conform pozitiei cuvenite, este mult mai corecta decit a noastra, cu notiunile frantuzesti invechite de galanterie si cu ridicolul sistem al plecaciunilor -- cel mai inalt produs al stupiditatii Teutonico-Crestine. Aceste conceptii au servit doar la a face femeile mai arogante si despotice; astfel incit, uneori asta iti

reaminteste de maimutele sfinte din Benares, care in constiinta sfinteniei si pozitiei inviolabile, gindesc ca ele pot face exact ceea ce poftesc. Dar in Europa Occidantala femeia, dar in special _doamna_, se descopera singura a fi intr-o falsa pozitie; pentru ca femeii, in mod corect numita de catre antici _sexus sequior_, nu i se potriveste citusi de putin sa fie obiectul onoarei si veneratiei noastre, sau sa ridice capul mai sus decit un barbat, ori sa fie pusa in conditii egale cu el. Consecintele acestei false pozitii sint suficient de evidente. Prin urmare, ar fi un fucru foarte oportun daca acest Numar-Doi al rasei umane ar fi in Europa repusa in pozitia sa naturala, iar pe doamna s-o scapam de acele neplaceri care nu sint ridiculizate doar de intreaga Asie, ci au fost la fel de ridiculizate si de catre Greci si Romani. Rezultatul va fi acela ca in toate chestiunile noastre, sociale, politice, civile, vor fi realizate imbunatatiri colosale! Legile Salice vor deveni inutile; vor fi un truism devenit de prisos. Doamna Europei, strict vorbind, este o creatura ce ar fi trebuit sa nu existe deloc; iar acolo ar trebui sa fie femeia de casa si tinere care sa aspire ca o sa devina asa; iar ele nu ar trebui aduse la aroganta, ci sa fie domesticite si aduse la supunere. Asta se intimpla doar pentru ca aici in Europa exista astfel de oameni, ca aceste _doamne_ , sint femei ce provin din clasele de jos; exact cum am spune ca marea majoritate a sexului slab este mult mai nefericita decit in Europa de Est. Si chiar Lordul Byron [6] spune: _Gindind asupra statutului femeii sub anticii Greci --il gasesc destul de convenabil. Statutul prezent, o remanenta a barbariei, cavalerismului si virstei feudale--artificial si nefiresc. Ele ar trebui sa cugete acasa--si sa fie bine hranite si imbracate--dar sa nu se amestece in societate. Bine educate, deasemenea, in religie--dar sa nu citeasca nici poezie, nici politica-nimic altceva in afara de carti pioase si carti de bucate. Muzica--pictura--dansul---deasemenea, putin gradinarit si agricultura, acum si apoi. Le-am vazut in Epir la reparatia drumurilor lucrind cu destul succes. De ce nu la fel de bine si la stringerea finului si la muls?_ *

*

*

*

*

In partea noastra de lume, unde monogamia este in vigoarea, a te casatori inseamna a-ti injumatati drepturile si a-ti dubla datoriile. Cind legile garanteaza femeia cu aceleasi drepturi ca si barbatul, ele ar trebui deasemenea, sa-i dea si puterea masculina a ratiunii. Lucrurile stau tocmai pe dos, la fel cum prin privilegiile si onoarea pe care le hotaraste femeii legea, ele depasesc ceea ce le-a impartit lor Natura, astfel ca aici are loc o descrestere proportionala in numarul femeilor care impart in realitate aceste privilegii; prin urmare restul femeilor sint private de drepturile lor naturale in aceeasi masura in care celelalte au primit mai mult decit Natura le-a daruit. Pentru pozitia nefireasca a privilegiilor pe care institutia monogamiei si legile casatoriei care o acompaniaza, le atribuie femeii, in care ea e privita intru-totul fiind complet echivalenta barbatului, in vreme ce, fara doar si poate, ca lucrurile nu stau deloc asa, fiind cauza unei indelungi reflectii pentru inteligenta si prudenta barbatului inainte ca acesta sa faca un sacrificiu atit de mare si sa consimta un aranjament atit de nedrept. De aceea, in timp ce printre natiunile poligame fiecare femeie isi gaseste mijloacele de intretinere, acolo unde exista monogamie, numarul femeilor maritate este limitat si un mare numar de femei ramin lipsite de aceste mijloace; cele din clasele inalte ce vegeteaza ca inutile fete batrine,

cele din clasele de jos, care datorita muncii lor grele sint aduse la o natura neplacuta; sau devin _filles de joie_ si duc o viata ce este tot atit de lipsita de bucurie, pe cit este si lipsita de onoare. Dar intr-o asemenea situatie ele devin o necesitate pentru sexul opus; astfel incit pozitia lor este recunoscuta deschis ca un mijloc special de protectie in fata seductiei pentru celelalte femei, ce sint favorizate de soarta si fie si-au gasit pina acum barbatii, fie spera sa ii mai poata inca gasi. Doar in Londra se afla 80.000 de prostituate. Atunci ce reprezinta aceste femei ce au atins atit de repede cel mai teribil scop, decit sacrificii umane inchinate pe altarul monogamiei? Femeile la care facem referire aici si care sint puse in aceasta pozitie nefericita, sint inevitabila contra-greutate la doamnele Europei, cu pretentiile si aroganta lor. De aceea poligamia este un real beneficiu pentru sexul feminin, daca situatia este privita in intregul ei ansamblu. Iar dintr-un alt punct de vedere, nu exista aici niciun temei adevarat in virtutea caruia un barbat a carui sotie sufera de anumite boli cronice, sau a ramas infertila, ori a devenit treptat prea batrina pentru el, sa nu-si poata lua o a doua sotie. Motivul ce determina ca un numar atit de mare de oameni sa se converteasca la Mormonism [7] apare astfel a fi intemeiat pentru acele persoane ce militeaza impotriva institutiei monogamiei, ce nu-si poate sub niciun chip gasi o explicatie naturala care s-o poata justifica. Mai mult decit atit, conferirea unor drepturi, care din punct de vedere natural nu pot fi justificate, atrag dupa sine datorii la fel de putin justificablile, iar incalcarea acestor datorii pot fi sursa unor mari nefericiri. Dar sa ne aplecam putin asupra acestei probleme. Un barbat poate gindi adesea ca pozitia sa sociala sau financiara poate avea de suferit in urma unei casatorii, exceptind doar cazul in care realizeaza o stralucita alianta. Dorinta sa va fi ca plecind de la propria sa alegere, sa poata cistiga inima unei femei in cu totul alte conditii decit cele oferite de un mariaj obisnuit, astfel incit acestea sa-i poata asigura atit pozitia sa, cit si pe cea a copiilor ce se vor naste. Oricit de cinstite, rezonabile si nimerite pot fi aceste conditii si consimtamintul acordat anterior fata de acele privilegii exagerate pe care insusi mariajul le confera femeii, prin extinderea lor, ea isi pierde cumva onoarea, pentru ca mariajul este baza societatii civile; si ele o vor conduce in final spre o viata nefericita, din moment ce natura umana este astfel constituita incit vom putea acorda orice atentie opiniei altor oameni ce se afla in afara intregului ei sistem de valori. Pe de alta parte, daca ele nu vor consimti, vor infrunta riscul de-a se casatori cu un barbat fata de care vor resimti repulsie, sau vor fi puse in situatia de-a se casatori cu un barbat atit de sus pozitionat, incit ele se vor simti in aceiasi situatie ca cea a unor fete batrine puse la pastrat; pentru ca perioada in care au sansa de-a se consacra trairii propriei vieti este foarte scurta. Avind in vedere acest aspect al institutiei monogamiei, Thomasius a elaborat un tratat extrem de valoros _de Concubinatu_, ce prezinta suficiente merite pentru a fi citit; pentru ca el dezvaluie faptul ca in toate epocile si in rindul tuturor natiunilor, mergind pina la Reforma initiata de Martin Luther, concubinajul a fost un fenomen incuvintat de institutia ecclesiastica; ba chiar a fost o institutie care s-a bucurat de o anumita recunoastere in fata legii, fara a fi prezentat citusi de putin dezonorant. Si doar Reforma Lutherana a fost cea care a viciat aceasta pozitie. Din acest punct de vedere, aceasta actiune poate fi privita drept o justificare a casatoriei preotilor; iar mai tirziu, Biserica Catolica, n-a mai indraznit sa dea inapoi in aceasta chestiune. Nu are rost sa ne folosim de argumente in favoarea poligamiei; ea trebuie sa fie luata drept _de facto_ ca existind pretutindeni si singura intrebare ce s-ar putea ridica, este cum poate fi ea azi adaptata. Cind a existat oare vreodata cu adevarat aici monogamie? Cu totii traim intr-o anumita masura si pentru o perioada de timp, cei mai multi dintre noi, in poligamie. Iar acest lucru are loc inca de pe vremea cind fiecare barbat avea nevoie de mai multe femei; si nimic nu poate fi mai frumos, decit sa-i permitem acest lucru, ori si mai mult inca, sa asezam aceasta realitate drept o datorie a sa, obligindu-l in acest fel sa

intretina mai multe femei. Acest lucru va readuce femeia la adevarata sa pozitie pe care insasi Natura i-a conferit-o, de cea de-a doua fiinta; iar _doamna_, acest monstru, creatie a civilizatiei medievale Europene si a stupiditatii Teutonico-Crestine va disparea din lume, lasind in urma sa numai _femeia_; dar nu o _femeie nefericita_, de care Europa este astazi plina. *

*

*

*

*

In India, o femeie nu este niciodata independenta, dar in concordanta cu legea lui Manu [8] ea se afla sub controlul tatalui, sotului, fratelui, sau fiilor sai. Si este cu siguranta un lucru revoltator ca o femeie ramasa vaduva sa se sacrifice pe rugul funerar al sotului; dar este la fel de revoltator si ca ea sa poata cheltui banii sotului ei impreuna cu concubinii ---bani pe care i-a cistigat prin truda sa de-o viata in speranta ca vor oferi un viitor sigur copiilor sai. Fericirea este doar a celor ce vor sti sa tina cirma corabiei fixata pe cursul de mijloc al fluviului vietii --- _medium tenure beati_. Prima dragoste a unei mame este fata de copii sai, intocmai asa cum este si dragostea animalelor, tot asa se petrece si in dragostea unui om; caracterul ei este unul pur _instinctiv_ si la fel de usor ea se va stinge atunci cind copilul inceteaza a mai fi neajutorat. Dupa aceea, prima dragoste ar trebui sa-si urmeze calea catre un tel bazat pe ratiune si obisnuinta; dar adesea esueaza, intirziind a-si face aparitia, in special atunci cind mama nu-si iubeste sotul. Dragostea unui tata fata de copiii sai este de-o alta natura, urmind o secventa diferita si in mod deosebit indreptata spre ultimul copil; pentru ca ea isi are fundamentul in faptul ca in acest copil el isi recunoaste Eu-l sau interior; dragostea sa fata de copii este una metafizica la originile sale. Aproape in rindul tuturor natiunilor, indiferent daca ele tin de lumea antichitatii sau apartin lumii noastre moderne, si chiar si printre Hotentoti [9], proprietatea este mostenita in intregime de catre descendentii de sex barbatesc; doar Europa a abandonat aceasta cale; dar acest lucru nu s-a petrecut si in rindul nobilimii, desigur. Aceasta proprietate, ce a fost obtinuta cu atita dificultate si efort, platindu-se pentru ea pretul la atitia ani de viata si de zbucium intens, ar trebui ca dupa toate acestea sa incapa in mainile unei femei, care in lipsa oricarei ratiuni s-o faca praf intr-un scurt timp si intr-un chip prostesc; acest lucru este o nedreptate si o gresala tot la fel de serioasa pe cit si de comuna este, care ar trebui prevenita prin limitarea dreptului femeii la mostenire. In opinia mea, cel mai bun aranjament ar fi acela prin care femeia, fie ca este vaduva sau fica, nu ar putea primi nimic care sa depaseasca intretinerea garantata de-a lungul intregii vieti, bazata pe proprietati asigurate prin garantii ipotecare si in niciun caz prin proprietatea sau capitalul insasi, exceptind cazurile in care lipsesc descendentii de sex masculin. Cei care fac banii sint barbatii, nu femeile; iar de aici rezulta ca femeile nu sint justificate in a intra in posesia neconditionata, nici nu sint persoanele potrivite pentru a li se incredinta administrarea ei. Femeile nu ar trebui sa aiba libertatea de-a dispune de avere, in adevaratul sens al cuvintului, cum am spune, capital, case sau terenuri. In cazul lor va fi intotdeauna nevoie sa existe un tutore; prin urmare nu ar trebui sa le fie incredintata niciodata tutela asupra propriilor copii. Vanitatea femeilor, chiar si atunci cind nu se dovedeste a fi mai mare decit cea a barbatilor, ascunde in ea mai multe pericole, astfel incit va lua in intregime o directie axata asupra sferei bunurilor materiale. Ele sint lipsite de valoare, ma refer la frumusetea lor personala, la modul in care inteleg sa se impodobeasca, la spectacolul ce il ofera, la pompa si grandoarea afisata. Din acest motiv ele se simt in societate in elementul lor. El este deasemenea, acel stimul care le face sa incline catre _extravaganta_, iar asta cu atit mai mult cu cit puterea ei de judecata va fi mai slaba. In consecita putem gasi un scriitor antic ce descrie femeia fiind in general de o natura extravaganta --[greaca: gynae to

synolon esti dapanaeron Physey] [10] Pe de alta parte, vanitatea ia in cazul barbatilor directia avantajelor non-materiale, ca intelectul, invatatura, curajul. In lucrarea sa _Politica_, [11] Aristotel explica marile dezavantaje ce le-au fost aduse Spartanilor, plecind de la faptul ca au facut prea mari concesii fata de femeile lor, acordindu-le acestora dreptul de mostenire si de zestre; dar si o prea mare independenta; si ne arata cit de mult au contribuit toate acestea la decaderea Statului Sparta. Nu acesta poate fi insa cazul in ceea ce priveste Franta, unde influenta femeilor a cunoscut o crestere incepind cu domnia lui Ludovic al XIII-lea, fiind vinovata de cresterea treptata a coruptiei in rindul Guverului si a Curtii regale ce au condus la Revolutia din 1789, al carei rezultat au fost toate tulburarile ulterioare. Aceasta poate fi doar o mica demonstratie asupra falsei pozitii pe care femeia o ocupa, in modul ce mai evident prin care institutia _doamnei_ este realizata in structura noastra sociala, ca un defect fundamental, acest defect reiesind din insasi inima ei si ce simte nevoia sa-si extinda influenta otravitoare in toate directiile. *

*

*

*

*

Aceasta femeie ce prin natura ei este menita la supunere, lucru ce poate fi vazut plecind de la faptul ca orice femeie care este plasata intr-o pozitie contrara naturii ei, aflata intr-o independenta completa, imediat ce ea insasi se ataseaza de un barbat, chiar ea ii permite acestuia sa o conduca si s-o ghideze prin viata. Acest lucru se intimpla pentru ca ea va simti mereu nevoia unui stapin si maestru. Daca este tinara, va fi o iubita; daca este batrina, va fi o preoteasa.

NOTE Nota 1 : O descriere mai pe larg asupra acestui subiect poate fi gasita in lucrarea mea Tratat asupra moralei Nota 2 : A. Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, vol. ii., ch. 44. Nota 3 : J. J. Rousseau,

Lettre d'Alembert, nota xx.

Nota 4 N.T.: Juan Huarte 1520? - 1590, a practicat medicina la Madrid. Nota 5 : N.T. Nota 6 :

Vezi: A. Schopenhauer, Sfaturi si Maxime, p. 12.

Thomas Moore,

Nota 7 : N.T.

Scrisori si Acte, vol. ii., p. 399.

Mormonii au renuntat de curind la poligamie, primind in schimb drepturi electorale in America.

Nota 8 : Ch. V., v. 148.

Nota 9 : Leroy, Letters philosophiques sur l'intelligence et la perfectibilitie des animaux avec quelque letters sut l'home, p. 298., Paris, 1802 Nota 10 : Brunck Nota 11:

Gnomici poaete graeci v.115

BK. I, Cap. 9.

* Guelphs si Ghibellines -Guelfi ( Welf ) sustinatorii Papei si Ghibellini -sustinatorii lui Frederic I Barbarossa din Italia doua partide, unii suporteri ai Papalitati, ceilalti suporteri ai Imperiului.

DESPRE EDUCATIE Se spune ca intelectul omului este in asa fel constituit incit _ideile generale_ iau nastere prin extragerea lor din _observatii particulare_ si in consecinta, din punct de vedere temporal, le urmeaza acestora. Daca asta este de fapt ceea ce se intimpla in realitate, asa cum se petrec lucrurile in cazul unui om ce trebuie sa se bazeze exclusiv pe propria experienta pentru tot ceea ce invata -- fara ca pentru procesul de instructie sa fie nevoie sa aiba profesor sau carti --, un asemenea om va cunoaste foarte bine care sint acele observatii particulare ce tin si sint reprezentate de fiecare dintre aceste idei generale. El va dobindi o perfecta cunoastere de ambele laturi ale experientei si in consecinta va trata tot ceea ce vine in calea sa dintr-un punct de vedere corect. Aceasta poate fi numita o metoda de educatie _naturala_. In opozitie cu ea, metoda _artificiala_ presupune folosirea acelor cunostinte ce au fost aflate de la ceilalti, au fost acumulate in procesul de invatare, sau prin intermediul lecturii si in consecinta asta inseamna a acumula in mare graba in minte o serie de idei generale, inca inainte de a avea orice fel de cunoastere extinsa asupra lumii, asa cum ea se prezinta si asa cum poti sa o cuprinzi prin tine insuti. Se va putea spune ca observatiile generale ce vor da nastere acestor idei generale vor fi obtinute in cele din urma in cursul experientei; dar pina la atingerea acestui moment, veti aplica ideile generale intr-un mod eronat, veti judeca dintr-un punct de vedere gresit oamenii si lucrurile, ii veti privi intr-o falsa lumina si-i veti trata intr-un mod la fel de incorect. Astfel incit aceasta educatie va conduce la o corupere a intelectului. Asta poate explica de ce se intimpla atit de frecvent ca dupa un lung curs de invatare si acumulare de cunostinte, fapt petrecut in tineretea noastra, vom lua in stapinire lumea, partial printr-o naiva ignoranta asupra lucrurilor, partial printr-o serie de notiuni eronate pe care ni le-am format asupra lor; astfel incit comportamentul nostru va fi marcat la un moment dat de o puternica anxietate, iar alteori de o falsa incredere. Motivul acestui rezultat este pur si simplu acela ca mintea noastra este incarcata cu idei generale pe care tocmai acum incearca sa le indrepte catre obtinerea unei anumite utilitati, dar fara sa reusim aproape niciodata sa le si aplicam intr-un mod corect. Acesta este rezultatul modului nostru de actiune, in directa opozitie cu evolutia naturala a constiintei, obtinind mai intii ideile generale si abia apoi tragind acele observatii particulare; este intocmai ca si cum am aseza carul inaintea calului. In loc de-a dezvolta facultatile de discernamint proprii copilului, astfel incit acesta sa fie invatat sa gindeasca si sa judece lucrurile prin sine, profesorul va utiliza intreaga sa energie pentru a-i umple capul cu ideile preconcepute, apartinind altor persoane. Perspectiva

eronata asupra vietii ce se va naste dintr-o falsa aplicare a ideilor generale, va trebui dupa aceea sa fie corectata printr-o lunga experienta de viata; si se va intimpla destul de rar ca ea sa fie indreptata pe deplin. Din aceasta cauza doar foarte putini dintre oamenii educati poseda o judecata sanatoasa, cea care este atit de des intilnita printre oameni care in definitiv nu s-au bucurat de niciun fel de instructie. _A dobindi o cunoastere asupra lumii_ poate fi definit a fi scopul oricarui sistem de educatie; si el este realizat plecind tocmai de la ceea ce am amintit, ca acest efort special ar trebui sa urmareasca inca de la inceput obtinerea cunostintelor _intr-un mod corect_. Asa cum am aratat, asta inseamna in principal ca observatia particulara efectuata asupra lucrurilor trebuie sa preceada formarea ideilor generale asupra lor; apoi mai departe, ca ideile subordonate, limitate si circumscrise, ar trebui sa fie obtinute inaintea ideilor generale, ce cuprind o sfera mai larga. Rezulta de aici ca intregul sistem de educatie va trebui sa urmeze aceasta evolutie prin pasii pe care-i va face in cursul de formare a ideilor. Dar de cite ori se va intimpla ca oricare dintre acesti pasi sa fie omisi sau evitati, procesul educatiei va esua, iar ideile ce vor fi obtinute vor fi false; iar in final se va ajunge la obtinerea unei imagini distorsionate asupra lumii, ea fiind in realitate doar o imagine specifica fiecarui individual, -- o viziune spre care fiecare dintre noi nazuieste uneori, si pe care o poseda cei mai multi dintre oameni de-a lungul intregii lor vieti. Nimeni nu poate privi in interiorul propriei constiinte fara sa observe ca acest lucru s-a putut intimpla doar dupa atingerea unei anumite maturitati, iar in anumite ocazii, tocmai atunci cind s-ar fi asteptat si cel mai putin la asta, astfel incit sa ajunga la o corecta intelegere, sau la o perspectiva clara asupra celor mai multe chestiuni ale propriei vieti, si apoi, ca abia la sfirsit sa inteleaga, ca in definitiv, acest lucru nu era nici foarte dificil, nici foarte complicat de realizat. Pina atunci, acestea erau inca puncte obscure in cunoasterea lui asupra lumii, care n-au putut fi intelese deoarece a sarit peste anumite lectii din acele zile timpurii ale educatiei lui de inceput, indiferent de ceea ce ar putea reprezenta asta -- fie ca a fost vorba de o educatie artificiala, ori de una conventionala, sau purtind acea marca naturala, ce este bazata pe experienta individuala. Prin urmare, de aici rezulta ca trebuie facuta incercarea de-a descoperi intocmai cursul natural al cunoasterii, astfel incit educatia sa poata continua in mod metodic linia trasata de ea; iar copiii vor fi familiarizati cu aceste directii generale ale lumii, fara a sadi in mintea lor doar false notiuni si idei, care de cele mai multe ori sint mult mai greu de inlaturat. Daca ar fi fost adoptat acest plan, atunci ar fi putut fi acordata o atentie speciala pentru a nu umple mintea copiilor cu o seama de cuvinte al caror sens si inteles nu l-au dobindit niciodata pe deplin. Aceasta tendinta nenorocita de-a ne multumi cu un bagaj de cuvinte in loc de-a incerca sa intelegem lucrurile -- de-a invata pe de rost fraze ce iti vor furniza un refugiu in vreme de nevoie, exista de regula, chiar si in copii; iar aceasta

tendinta este in cele din urma proprie insasi naturii noastre umane, ceea ce face ca pina si cunostintele celor mai eruditi dintre noi sa consiste intr-un bagaj de cuvinte, ce se dovedesc cel mai adesea a fi in intregime lipsite de sens. Cu toate acestea, efortul principal trebuie indreptat in sensul efectuarii unor observatii particulare, care sa aiba intiietate asupra procesului elaborarii ideilor generale, si nu vice-versa, asa cum se intimpla din nefericire in mod obisnuit in cele mai multe dintre cazuri; ca si cum cel mai important lucru ar fi tocmai acela potrivit caruia copiii ar trebui sa vina in picioare in lume, sau precum un vers ar trebui sa fie inceput pornindu-se de la rima! Metoda obisnuita este de-a imprima idei si opinii, in sensul strict al cuvintului, _inducind prejudecati_ mintea copilui inca inainte ca el sa reuseasca a dobindi ceva, probabil doar cu exceptia a citorva observatii particulare. Astfel incit, atunci cind va privi lumea, el va incerca sa capete experienta prin intermediul acestor idei preconcepute, in loc de-a lasa ca ideile sale sa se formeze pornind de la propria experienta de viata, asa cum de fapt, ar si trebui. Un om vede un mare numar de lucruri atunci cind priveste asupra lumii plecind din interiorul sau, putind obseva in acest fel cele mai multe dintre laturile sale; dar aceasta metoda de invatare nu este nici pe departe tot atit de rapida, nici atit de apropiata, ca acea metoda ce implica utilizarea ideilor abstracte, inducind totodata si o serie de generalizari pripite asupra a tot ceea ce poate observa. Tocmai de aceea va trebui apoi, ca prin intermediul experientei, sa corecteze intrun lung interval de timp toate aceste idei preconcepute, sau poate ca nici nu va putea duce vreodata aceasta sarcina pina la capat; pentru ca un om, oriunde va descoperi ca aspectul lucrurilor pare a fi in contradictie cu ideile generale pe care el si le-a format, va incepe sa respinga toate acele dovezi, socotindu-le drept partiale si limitate; chiar va inchide in fata lor ambii sai ochi si va nega tot ceea ce vine in orice contradictie cu acele notiuni preconcepute, pentru a le putea pastra astfel nealterate, incit cei mai multi dintre oameni poarta asupra lor povara unor notiuni gresite de-a lungul intregii vieti -- excentricitati, toane, capricii, prejudecati, care in cele din urma se vor transforma in idei fixe. Adevarul este, ca de fapt el na incercat niciodata sa-si formeze ideile sale fundamentale plecind de la sine, de la propria sa experienta de viata, de la modul sau propriu de-a privi asupra lumii, si toate acestea doar pentru ca a preferat sa preia toate aceste idei, gata facute, de catre alti oameni, care vor gindi astfel in locul sau; iar tocmai lucrul acesta este ceea ce-l face, la fel cum se intimpla si cu multi altii! -- atit de limitat si superficial. In loc de-a se utiliza aceasta metoda de instructie, ar trebui aratata o deosebita grija in a se oferi copiilor o educatie care sa porneasca de la o linie naturala. Nu ar trebui sadita niciodata in mintea lor vreo alta idee, decit acelea pe care le poate descoperi copilul insusi plecind din observatiile pe care singur le

face, sau in orice caz, ele ar trebui verificate prin aceasta metoda; iar rezultatul final va fi ca ideile pe care acesti copii si le fac, chiar daca sint numai citeva, ele sint exacte si sint fundamentate corect. Ar trebui mai degraba sa invete sa masoare lucrurile pornind de la propriile lor standarde, decit sa se foloseasca pentru asta de standardele unor alte persoane; si in acest mod se vor putea elibera de sute de obiceiuri ciudate si de prejudecati, care nu vor mai trebui sa fie eradicate prin lectiile pe care scoala vietii le va preda ulterior. In acest fel copiii vor putea dobindi, o data pentru totdeuna, obisnuinta de a-si forma o perspectiva clara asupra lumii si o cunoastere aprofundata asupra ei; se vor putea folosi de propria judecata si vor putea face o apreciere obiectiva asupra lucrurilor. In general, copiii nu ar trebui sa-si formeze notiuni asupra a ceea ce inseamna viata care sa porneasca de la reproducerea parerii unor alte persoane, inainte de-a invata ei insisi de la original, spre care dintre aceste aspectele ar trebui sa se indrepte atentia lor. De aceea, in loc de-a ne grabi sa le odferim _carti_ , si numai carti, sa le permitem mai intii sa se familiarizeze incetul-cuincetul cu _lucrurile_ -- cu imprejurarile reale din viata omului. Si mai presus de toate, sa acordam o grije deosebita in a-i aduce la atingerea unei perspective clare si obiective asupra lumii, asa cum este ea, sa-i educam astfel incit intotdeauna sa poata fi capabili sa derive ideile lor direct din viata reala si sa le traseze in conformitate cu aceasta -- iara nu sa le desprinda plecind de la alte surse, ca de exemplu, din ceea ce descopera in carti, povestiri sau plecind de la ceea ce obisnuieste sa spuna gura lumii -- pentru ca in acest fel sa ajunga sa se foloseasca in viata reala de idei preconcepute. Aest lucru va insemna ca in capul lor au fost fixate doar notiuni gresite si astfel, fie ca vor privi lumea intr-o lumina falsa, fie ca vor incerca in van sa _remodeleze lumea_, pentru a se potrivi acestei perspective eronate pe care si-au format-o asupra ei, si in consecinta sa urmeze o cale gresita in viata; iar asta se va intimpla deasemenea, indiferent daca ei se vor limita doar la a construi teorii asupra vietii, sau daca se vor angaja efectiv in actiunile ei. Este incredibil cit de mult rau se va putea produce, atunci cind semintele unor notiuni eronate au fost sadite in minte la aceasta virsta precoce, pentru ca mai apoi sa produca recolta lor de idei preconcepute; ca mai tirziu, invatamintele pe care le-au tras din viata reala petrecuta in mijlocul lumii, sa fie in principal consacrate extirparii lor. _Sa stii sa ignori raul_ a fost raspunsul pe care Antistene l-a dat, conform lui Diogene Laertius, atunci cind a fost intrebat care ramura a cunostintelor omenesti este cea mai necesara omului; si acum putem intelege foarte bine ceea ce inseamna asta.

Niciun copil sub cinsprezece ani nu ar trebui sa primeasca instructie cu privire la anumite subiecte ce pot deveni mai apoi mijloacele de vehiculare a unor serioase erori in ceea ce priveste filosofia, religia, sau oricare alta bransa a cunostintelor omenesti, unde este necesara dobindirea unei largi perspective

asupra vietii; pentru ca sadirea inca de timpuriu a unor notiuni eronate, foarte rar mai permite dezradacinarea lor, iar dintre toate facultatile intelectuale, puterea de judecata este ultima care ajunge la maturitate. Atentia copiilor trebuie concentrata asupra acelor materii, unde nu este posibila absolut deloc o existenta a erorilor, ca matematica, sau spre astfel de materii, plecind de la care, obtinerea unor erori nu ridica un pericol real, asemeni limbilor straine, stiintelor naturale, istoriei, si asa mai departe. Si in general, fiecare ramura a cunostintelor omenesti ar trebui sa fie studiata in acea perioada a vietii in care dezvoltarea intelectuala poate permite si cea mai desavirsita intelegere asupra lor. Copilaria si adolescenta formeaza acea perioada de colectare a materialelor, ce va permite mai apoi o intelegere detaliata si speciala asupra lucrurilor particulare si individuale. Acesti ani sint prea timpurii pentru a se forma o perspectiva larga asupra vietii; iar ultimile explicatii vor trebui cistigate la o data mai tirzie. Ele ar trebui lasate pentru acel timp cind se va forma pe deplin puterea de judecata, cea care este cistigata doar atunci cind se va atinge o experienta matura; iar o mare atentie ar trebui sa fie indreptata, pentru a nu se incerca o anticipare a actiunilor prin insuflarea unor prejudecati, ceea ce ar putea produce distrugerea pentru totdeauna a acestei facultati de-a judeca corect asupra lucrurilor. Pe de alta parte, capacitatea memoriei ar trebui dezvoltata in special in perioada copilariei, atunci cind se dovedeste a fi si cea mai puternica si mai tenace dintre toate capacitatile intelectului. Dar in acelasi timp trebuie aratata cea mai mare grije fata de alegerea acelor lucruri ce vor fi trimise mai apoi pentru a fi cistigate pe seama memoriei; pentru ca lectiile invatate pe vremea copilariei nu vor fi uitate niciodata. Astfel ca acest sol fertil va trebui cultivat pentru a permite sa poarte mai apoi un numar cit mai mare de fructe. Daca va veti gindi la cit de adinc sint intiparite in memoria voastra aceste persoane pe care le-ati cunoscut in primii doisprezece ani din viata, la cit de clara este reamintirea celor mai multe dintre lucrurile care s-au intimplat atunci, cele mai multe dintre lucrurile ce v-au fost spuse, sau pe care le-ati gindit, va apare un lucru destul de natural sa considerati predispozitia si tenacitatea manifestata de intelect in aceasta perioada drept fundamentul educatiei. Acest lucru poate fi facut printr-o stricta observatie asupra metodei si printr-o reglementare sistematica a impresiilor pe care le va recepta intelectul. Dar anii de tinerete ce-i sint alocati unui om sint destul de putini, iar memoria este in general ingradita in limite destul de inguste; chiar mai mult inca, la memoria fiecarui individual. Deoarece acesta este cazul, este deosebit de important a incarca memoria doar cu ceea ce este esential, concret si real in orice domeniu al cunoasterii, si a exclude orice altceva. Decizia asupra a ceea ce este esential si material ar trebui sa-si afle suportul in facultatile intelectualespecifice fiecarui compartiment al gindirii; alegerea lor trebuie sa fie facuta dupa cea mai matura deliberare, iar rezultatul lor sa fie unul hotarit si stabil. O astfel de alegere ar trebui facuta prin distingerea intre lucrurile care sint

necesare si importante pentru a fi cunoscute in general de catre un om, si apoi in functie de ceea ce este necesar si important pentru el sa cunoasca, in orice intreprindere sau indeletnicire specifica activitatii umane. Cunostintele de primul fel ar trebui clasificate intr-o maniera enciclopedica, sub forma unor cursuri graduale, care sa fie adaptate diferitelor trepte de cultura generala pe care un om se poate astepta sa le atinga, care sa potriveasca perfect acelor circumstante in care intr-un anumit moment se regaseste plasat; incepind cu un curs limitat la cerintele necesare unei educatii primare, mergind in sus pina la o extindere a subiectelor tratate de toate domeniile gindirii filosofice. Reglementarea celui de-al doilea tip de cunostinte va fi lasat pe seama acelora ce au dovedit o maiestrie autentica in cele citeva domenii in care ea se gaseste divizata; iar intregul sistem va putea furniza reguli minutioase, sau canoane pentru educatia intelectului, care desigur, vor putea fi revizuite la fiecare zece ani. Un astfel de aranjament ca acesta va putea pune in acord puterea memoriei ce este oferita de tinerete, pentru a se obtine cele mai mari avantaje si va furniza un excelent material de lucru pentru facultatile de judecata, atunci cind isi vor face aparitia, doar ceva mai tirziu. Se poate spune privitor la cunostintele unui om ca sint mature, cu alte cuvinte ca a atins acel stadiu complet al perfectiunii pe care-l poate atinge ca individual, atunci cind este stabilita o corespondenta exacta intre acest intreg, reprezentat de ideile abstracte si lucrurile pe care le-a observat in realitate si doar pentru sine. Asta va insemna ca fiecare dintre ideile sale abstracte se sprijina, direct sau indirect, pe baza unor observatii, singurele in masura sa le aloce acestora orice valoare reala; si de asemenea, este in masura sa plaseze fiecare din aceste observatii pe care le face, exact acelei idei abstracte careia ii apartin in mod corect. Maturitatea este opera exclusiva a experientei; si prin urmare pentru atingerea ei este nevoie de timp. Cunoasterea care deriva din propriile noastre observatii este in mod obisnuit diferita de cea dobindita prin intermediul ideilor abstracte; una este cistigata pe cale naturala, in vreme ce cealalta este obtinuta prin intermediul a ceea ce ne este transmis de ceilalti oameni si in cursul instructiei vom putea stabili daca aceste cunostinte sint corecte sau eronate. Rezultatul este acela ca in tinerete exista in general un foarte mic acord sau corespondenta intre ideile noastre abstracte, care sint simple fraze existente in minte si acele cunostinte reale ce au fost obtinute prin intermediul propriilor noastre observatii. Doar ceva mai tirziu este realizata o abordare progresiva si se realizeaza un acord intre aceste doua tipuri de cunostinte, ce este acompaniat de o corectie reciproca a erorilor; iar cunostintele nu vor atinge maturitatea pina cind nu este realizata aceasta coalitie. Aceasta maturitate sau perfectiune a cunoasterii este cu totul independenta de orice alt tip de perfectiune, ce poate fi de un grad mai inalt sau mai mic -- ma refer aici la perfectiunea pe care un om o poate atinge prin facultatile sale intelectuale; care este masurata nu prin corespondenta dintre cele doua genuri de cunostinte, ci in functie de gradul de intensitate pe care fiecare tip il poate atinge.

Pentru omul practic cel mai necesar lucru este sa obtina cunostinte profunde si precise asupra _diferitelor domenii ale lumii_. Dar acest lucru, desi este cel mai necesar, este si cel mai dificil dintre toate etapele instructiei, la fel cum un om poate atinge o virsta inaintata fara insa sa fie necesar ca asta sa insemne si ca va ajunge la capatul muncii sale; in timp ce in domeniul stiintelor, el va putea stapini pina si cele mai importante notiuni inca din vremea cind este tinar. Dobindirea cunostintelor asupra lumii incepe inca din vremea cind este un novice si anume din copilarie si adolescenta, atunci cind este pus in fata primelor si celor mai grele dintre lectii; dar deseori se intimpla, ca pina si in cei din urma ani ai vietii, sa ramina totusi aici o mare cantitate de cunostinte ce trebuie sa mai fie inca invatate. Studiul in sine este o operatiune destul de dificila; dar aceasta dificultate este dublata de existenta_romanelor_, ce reprezinta o stare a lucrurilor din viata si din lume, tot asa cum de fapt, ele pot la fel de bine ca de fapt nici sa nu existe. Tineretea este naiva si accepta aceste perspective asupra vietii care apoi devin parte integranta a intelectului; astfel incit, in locul unei simple stari negative de ignoranta, va dobindi o serie de erori pozitive -- o intreaga tesatura de false notiuni ce vor deveni un punct de plecare pe drumul cunoasterii; iar la o data ulterioara acestea vor distruge in realitate educatia ce este oferita de experienta si vor aseza o noua constructie in locul lectiilor predate de aceasta. In cazul in care inainte de-a se intimpla acest lucru, acel tinar nu beneficiaza de existenta niciunei alte surse de lumina care sa-l poata ghida, el va fi indus in eroare de catre o faclie ratacitoare ce straluceste inselator in mlastina; iar acest lucru se intimpla inca si mai frecvent in cazul unei fete. In ambele cazuri protagonistii dobindesc o perspectiva gresita asupra lucrurilor, ce este indusa prin intermediul lecturii romanelor; iar acele sperante, asteptari, nazuinte ce au fost trezite in ei, nu vor putea fi niciodata implinite deplin. Acest lucru va exercita in general o influenta nefasta asupra intregii lor vieti. In acest sens, acei tineri carora nu le-a fost permis timpul necesar sau oportunitatea de-a citi romane -- aceia ce se vad obligati sa-si cistige existenta lucrind cu mainile lor si ceilalti asemenea lor -- se gasesc in pozitia privilegiata de-a beneficia de un avantaj decisiv. Cu toate acestea exista si citeva romane carora nu li se poate adresa un asemenea repros -- ce dimpotriva, au chiar un efect contrar celor din urma. Primul si cel de cea mai mare insemnatate, pentru a da un exemplu, este _Gil Blas_, precum si alte opere ale lui Le Sage (sau mai degraba originalele lor din limba spaniola); mai departe ar putea fi enumerate, _Vicarul din Wakefield_ si intr-o anumita masura, nuvelele lui Sir Walter Scott. In acest sens, romanul lui Miguel Cervantes, _Don Quijote de la Mancha_ poate fi privit drept o expunere satirica a erorilor la care faceam trimitere. Tr. CasCarino