Amprenta

Amprentă Motto: Nosce te ipsum Socrate

Fusese dintotdeauna un individ ciudat. Tot cartierul îşi amintea de jocurile groteşti şi macabre ale copilăriei lui. Avea, pe atunci, obiceiul să ia pietre de diverse mărimi şi, rotindu-le uşor între degete, ca şi cum le-ar fi mângâiat, să le aşeze cu multă grijă undeva la umbră. Mă joc cu morţii mei- le spunea simplu copiilor adunaţi împrejur, care îl priveau cu ochi mari, neînţelegând ce fel de joc era şi care se îndepărtau apoi unul câte unul. Toţi anii aceia ai primei copilării el s-a frământat cum să le pună strămoşilor o cruce lângă moviliţele de pământ sau de nisip în care-i adăpostea. Mai exact, cum s-o construiască din două beţişoare care refuzau să stea legate cu fire de iarbă, aşa cum ar fi vrut el. După mai multe încercări nereuşite, concluzia a fost că înaintaşii se puteau odihni în pace şi fără un astfel de instrument. Când a mai crescut şi a înţeles că oamenii se speriau de jocurile lui păgâne, a renunţat la ele. Curând s-a îndrăgostit de un copac, în care-şi petrecea aproape tot timpul. Spunea că are acolo o sufragerie cu o canapea confortabilă, în care stătea liniştit şi-şi mânca proviziile de biscuţi şi mere. Dragostea nu însemna pentru el a dărui ceva, ci a primi. Iubea copacul pentru că-l ferea de arşiţă, îl lăsa să se culce pe crengile lui, îi crea o stare minunată, fără să-i ceară nimic în schimb. Tot cam pe atunci a început să aibă şi primele accese de răutate. Exasperat de faptul că bunica îl soma încontinuu să coboare din copac, o lua la bătaie. Nu putea să priceapă de ce nu e voie să-ţi loveşti semenii. El se liniştea când îşi cufunda pumnii în mădularele bătrânei. Oamenii n-au întârziat să-l considere sadic. Şi nici dragostea lui pentru copac nu o găseau normală, cum nu o găsiseră normală nici pe cea pentru morţi. Aşa încât, cei din jurul lui au luat hotărârea să-l ducă într-un loc, numit grădiniţă, unde mai erau aduşi şi alţi copii în scopul de a fi dresaţi. El a simţit imediat pericolul ce-l pândea. Era pedepsit atunci când se deda la sălbăticii, dărâmând cuburile puse unul peste altul de către colegii lui mai docili. Oamenii încercau să-i blocheze tendinţele naturale. Ca răspuns, a debuşat în intelect. Era capabil de raţionamente ce depăşeau cu mult vârsta lui. A mai trecut o vreme şi l-au dus apoi la şcoală. Asta a însemnat, cu adevărat, sfârşitul lumii lui. A înţeles în scurt timp că începuse lumea lor în corpul lui. A urmat o perioadă în care intelectul i-a strălucit, încercând să acopere rana pe care oamenii i-o săpau încontinuu în suflet. Hemoragia lui era lentă, manifestându-se uneori în melancolie, pesimism şi nemulţumire profundă faţă de tot ce-l înconjura. Atinsese un punct critic. Dorinţa de se întoarce în sălbăticie era acerbă. Ei îi distruseseră lumea, transformându-i viaţa într-un coşmar. Toţi erau nişte asupritori.

Se simţea prins în existenţă ca peştele în năvod. Se simţea umilit. Mândria lui de animal liber era înfrântă. Iar el era acum între gratii. Ar fi dorit să fugă. Dar unde? Găsise o formă de alinare, de compromis. Uita o groază de lucruri şi nu-l interesa aproape nimic din ceea ce alţii considerau vital. Devenise o enigmă pentru ceilalţi. Oscila periculos între normal şi anormal, între cuviinţă şi obrăznicie, între răutate şi toleranţă excesivă, între geniu şi imbecil, între bloc şi copac. Lupul din el voia să iasă la vânătoare, să-i sfâşie pe cei care-l încarceraseră şi-l pervertiseră atâta timp... A venit apoi vremea resemnării, când el a înţeles că nu mai putea face altceva decât să urle după gratii, până când moartea i-o va lua înainte şi-i va reda libertatea. Cătălin Ţilimpea