891

DESPRE GRECIA

Traducerea textului realizată de Ileana Nistor şi Laurenţia Voroneanu

Editarea Biroul de Presă şi Comunicare al Ambasadei Elene în România Bucureşti 2006

CARACTERISTICI GENERALE GEOGRAFIA Grecia, cunoscută oficial ca Republica Elenă, este situată la graniţa sudestică a Europei. În nord se învecinează cu Albania, cu Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, cu Bulgaria, iar la est cu Turcia. Are o suprafaţa de 131957 km², constituită fiind dintr-o peninsulă şi peste 2000 de insule. Deşi este o ţară destul de mică, Grecia se mândreşte cu o varietate uimitoare de peisaje - începând cu legendarii munţi Olimp, Pind şi Parnas şi continuând cu sute de kilometri de coastă. Într-adevăr, datorită numărului mare de insule, Grecia are o linie de coastă deosebit de lungă (15021 km), cea mai lungă între ţările Mediteranei. Climatul este în general uscat, temperat, cu toate că în zonele muntoase şi de nord se înregistrează ninsori. Macedonia de Nord şi Epirul de Nord au un climat similar cu al Balcanilor, cu ierni geroase şi veri toride şi umede, pe când Attica, insulele Ciclade, Dodecanezul, Creta şi Peloponezul au un climat mult mai apropiat de cel mediteranean, cu veri uscate şi caniculare şi ierni blânde. 1

Grecia a fost împărţită convenţional în mai multe zone geografice:

Attica (zona metropolitană ateniană) Aproape jumătate din populaţia ţării trăieşte în această regiune (3.756.607 persoane, conform datelor provizorii ale recensământului din 2001).

Templul lui Tezeu din cadrul Acropolelor

Atena, capitala Greciei şi principalul ei centru administrativ, este situată în Attica. Ministerele, Curtea Supremă de Justiţie, sediile principale de bănci, companiile de asigurări, o mare parte a industriei, ca şi multe alte afaceri se concentrează în aria capitalei. In plus, Atena atrage o mulţime de turişti din diverse părţi ale lumii, care vin să viziteze Acropola Atenei - simbol al oraşului şi al ţării - Muzeul Naţional Arheologic, dar şi alte zone de interes arheologic.

Grecia Centrală (exceptând regiunea Attica) Delfi, cel mai cunoscut oracol al Antichităţii, se află aici, în inima Greciei. Masivul Pind (cu altitudinea maximă de 2637 - Vf Smolikas) străbate Grecia Centrală.

2

Macedonia Macedonia este cea mai extinsă dintre cele 10 regiuni ale ţării. Este mărginită la sud de marea Egee şi de Thessalia, la est de partea vestică a Traciei, la vest de Epir şi la nord de Bulgaria, Albania şi de Fosta Republică Iugoslavă Macedonia. In Macedonia se află şi statul monastic autonom al Muntelui Athos, precum şi Salonicul, vice-capitala nordică a Greciei. Relieful este destul de variat, având în vedere că Macedonia de Vest şi Macedonia de Est sunt în general muntoase, cu excepţia unor văi fertile. Macedonia centrală include câmpia Salonicului, a doua ca mărime în Grecia.

Thessalia Thessalia ocupă aria central-superioară a Greciei Continentale. Ea include şi complexul insular al Sporadelor de Nord. Câmpia Thessaliei este înconjurată de câţiva munţi, dintre care cel mai cunoscut este Olimpul, cu vârful cel mai înalt din Grecia (vârful Mytikas, 2917m)

Peloponezul Peloponezul reprezintă regiunea cea mai sudică a Greciei Continentale. Aici se află numeroase centre prestigioase ale Antichităţii, cum ar fi Micene, Sparta si Olimpia, leagănul Jocurilor Olimpice.

Imagine din Peloponez, Mani

Tot aici se găseşte şi oraşul bizantin Mystras. Această regiune fertilă se bucură de un climat temperat, ideal pentru cultivarea măslinilor şi a viţei de vie. 3

Tracia Această zonă reprezintă partea nord-estică a Greciei Continentale. La vest este separată de Macedonia prin râul Nestos. La est şi nord-vest râul Ebru o separă de Turcia, la nord munţii Rodopi o separă de Bulgaria, iar la sud este mărginită de mare. Climatul este moderat, cu influenţe mediteraneene şi continentale. Delta Ebrului, zonă propice din punct de vedere ecologic pentru mai multe specii rare, se constituie în principala atracţie a regiunii.

Epirul Epirul reprezintă partea nord-vestică a Greciei Continentale. In nord se învecinează cu Albania, iar în sud cu Grecia Centrală. Regiunea este aproape exclusiv muntoasă, masivul Pind constituindu-se în graniţa cu Macedonia şi cu Thessalia.

Unul din podurile idilice din Epir

Principala atracţie, Parcul Naţional Vikos-Aoos, cu izvoare, cascade, râuri, sate pitoreşti şi păduri bogate, se află în zona de nord a Epirului. Insulele Mării Egee Arhipelagul mării Egee cuprinde sute de insule şi insuliţe. Majoritatea lor sunt muntoase sau deluroase şi beneficiază de un climat blând, specific arealului mediteranean. Iernile sunt blânde, pe când arşiţa verii este ostoită doar de brizele marine.

4

.

Rodos

În ceea ce privşte regimul precipitaţiilor, regiunea insulară este cea mai aridă din întreaga Grecie, cele mai însemnate precipitaţii înregistrânduse în Bazinul Egeei de Nord-Est şi în Dodecanez.

Creta Creta este cea mai mare insulă grecească. In ceea ce priveşte relieful, insula nu are câmpii însemnate, fiind aproape exclusiv muntoasă. Trebuie adăugat faptul că sudul Cretei este cea mai călduroasă zonă a Greciei. Insulele Ionice Aceasta este cea mai puţin extinsă regiune a ţării. Se constituie din şapte insule principale împrăştiate de-a lungul coastei de vest.

Zakynthos

5

Au un climat blând, relativ umed, cu precipitaţii însemnate. Prin urmare, vegetaţia este bogată, îmbinând elemente tropicale cu vechile păduri nord-europene. FLORA ŞI FAUNA Grecia dispune de cea mai variată floră a Europei (au fost identificate în jur de 5500 de specii), o mulţime de specii fiind endemice. Florile sălbatice fascinează ochiul prin bogăţia culorilor, în buchetul lor recunoscând anemone, gladiole, irişi, lalele, crini. Primăvara, când pantele dealurilor sunt aşternute cu flori, vegetaţia pare să crească şi din pietre. Cele mai extinse păduri sunt cele nordice, din Tracia, Macedonia şi Epir. De asemenea, insulele din nord-estul Mării Egee, precum şi cele Ionice, sunt acoperite aproape în totalitate de păduri de pini şi fagi. In total, se întâlnesc peste 200 de specii de copaci, pădurile şi crângurile fiind mai ales de conifere, fagii şi castanii venind pe locul al doilea. In Grecia se găsesc o mulţime de zone protejate prin lege şi cu sprijinul convenţiilor internaţionale. Dintre parcurile naţionale, menţionăm Olimpul, Parnasul şi Iti (în Grecia centrală), Prespa şi Vikos-Aoos (în Epir), Parnitha (în Attica) şi Samaria (în Creta). In plus, se mai găsesc şi 11 hidrotopuri, 51 de monumente naturale protejate, 113 rezervaţii pentru păsări şi 300 de biotopuri Corinne. Fauna este reprezentată de aproximativ 900 de specii, ţara fiind un refugiu pentru multe specii pe cale de dispariţie, care sunt protejate prin lege. Dintre acestea, menţionăm ţestoasa de Mediterană (Caretta-caretta) şi foca monah (Monachus-monachus). Ţestoasa Caretta-caretta se întâlneşte în apele insulelor Zakynthos şi Kefalonia, pe când foca monah se găseşte în Marea Egee şi în Marea Ionică. Pădurile bogate şi regiunile stâncoase ale Pădurii Dadia (în amontele râului Ebru) din Tracia, cât şi hidrotopurile deltei Ebrului reprezintă mediul păsărilor de pradă. Lacul Mikri Prespa din Macedonia este, de data aceasta, paradisul păsărilor pescar: cormorani, ibişi, egrete, cocostârci. Ursul brun - cel mai mare mamifer din Europa - se întâlneşte în munţii Pind şi în munţii de graniţă cu Albania, FYROM şi Bulgaria. In sfârşit, pădurile nordice sunt mediul pisicii sălbatice, al iepurilor şi căprioarelor, pe când şacalii, caprele sălbatice şi aricii trăiesc în sud.

6

CONDIŢII CLIMATICE Clima Greciei este mediteraneană şi vremea este cel mai adesea însorită, cu temperaturi blânde şi cantităţi limitate de precipitaţii. Este caracterizată de o mare diversitate, datorită poziţiei geografice a ţării, a reliefului variat şi a interacţiunilor dintre Epir şi litoralul ţării. Vara, zilele călduroase şi secetoase devin adesea răcoroase din cauza vânturilor sezoniere care portă denumirea de „musoni”, în timp ce regiunile limitrofe sunt mai răcoroase. Iernile sunt blânde în regiunile de câmpie, cu foarte puţin ger şi cu puţine ninsori, dar munţii sunt, de obicei, acoperiţi de zăpadă. De asemenea, un fenomen des întâlnit este acela al coexistenţei unor condiţii climatologice diferite în aceeaşi zonă (de exemplu o căldură blândă în apropierea ţărmului şi răcoare în zonele limitrofe). POPULAŢIA Grecia are aproximativ 11.000.000 locuitori, dintre care aproape jumătate locuiesc în marile orașe. Capitala, Atena, numără până la 3.700.000 locuitori dacă includem și Pireul, cel mai mare port al Greciei. In nord, Salonicul are 1.000.000 locuitori, în timp ce Patras, Larisa, Heraklio și Volos numără de la 200.000 la 900.000 locuitori. Celelalte orașe sunt mai mici. In afara orașelor există numeroase sate, răspândite pe întreg teritoriul statului. In căutarea unui loc de muncă dar și a unui standard de viaţă ridicat, o mare parte a populaţiei din mediul rural a emigrat spre orașe și în străinatate. SUA, Australia și Canada au fost unele dintre destinatiile predilecte pentru emigrare la începutul secolului al XX-lea. Insă începând din anii ‘60, cei mai mulţi greci emigranţi au plecat spre Europa de Vest. Astăzi, nu se mai pune problema emigrării ci a întoarcerii. Iar plecarea din mediul rural este mai puţin intensă decât în trecut. Multe familii tinere au ales de bunăvoie să locuiască în mediul rural și să încerce să-și construiască un viitor acolo. Statul îi ajută în diferite moduri. Printre altele, prin programe de descentralizare administrativă și economică.

7

Populaţia reală şi permanentă a Greciei - distribuire zonală

Zona

2001 Populaţia reală

Total Grecia cont.şi Eubeea Peloponez Insulele Ionice Epir Thesalia Macedonia Tracia Insulele M. Egee Creta

Pop. permanentă

10.964.020 4.591.568

10.934.097 4.671.809

1.155.019 212.984 353.820 753.888 2.424.765 362.038 508.807 601.131

1.100.071 209.608 336.392 740.115 2.414.558 363.479 503.697 594.368

Populaţia Greciei conform recensământului din 2001

Populaţia Total Bărbaţi Femei 0-14 ani 15-64 ani Peste 65 de ani Locuitori pe km² Orașe Mediul rural Speranţa de viaţă

2001

procentaj

10.946.020 5.427.682 5.536.338 1.664.087 7.468.395 1.831.540

100 49,50 50,50 15,18 68,12 16,71 83 63.7% 34.3% 79 de ani

8

STATUTUL FEMEII În Grecia femeile au exact aceleași drepturi cu bărbaţii. Orice fel de discriminare este interzisă prin lege. De altfel, în ceea ce privește egalitatea sexelor și protejarea drepturilor femeii, legislaţia elenă este una dintre cele mai dezvoltate( vooruitstrevend, moderne) din Europa. Preşedintele parlamentului elen este o femeie, se numește Anna Psarouda Benaki.

Ana Psarouda Benaki

Însă dincolo de legi, grecoaicele chiar au obţinut un statut egal în societate, alături de bărbaţi. Cele mai multe grecoiace lucrează și ocupă locuri din ce in ce mai importante atât în economie cât și în societate. In universităţi studiază un numar egal de fete și băieţi, chiar și în domeniul știinţelor exacte precum matematica, fizica sau medicina, știinţe care se adresau până acum cu precădere bărbaţilor. 9

RELIGIA Constituția Greciei garantează libertatea religiei. Insă marea majoritate a grecilor este creștin ortodoxă (98%). Doar 1,3% sunt musulmani, iar restul catolici, protestanţi, evrei. Grecia este un stat laic. Deși constituţia recunoaște statutul special al Ortodoxiei care constituie religia oficială a Greciei, Biserica este supusă legilor statului. Biserica Ortodoxă Elenă este autocefală, fiind condusă de Sfântul Sinod ce are în fruntea sa pe Arxiepiscopul Atenei. Se află, însă, sub patronajul spiritual al Patriarhului de la Constantinopol. In total există aproximativ 30 de episcopii.

Mânăstirea Arkadi din Creta reprezintă un simbol al libertăţii obţinute cu preţul vieţii.

Nu există regiune în Grecia, oricât de izolată şi îndepărtată ar fi ea, care să nu aibă biserică. Alături de miile de biserici mici și mari, există cam 200 de mânăstiri, dintre care cele mai importante se află pe stâncile Meteorelor, în Thesalia și la Sfântul Munte, sau Muntele Athos, în partea de nord a ţării, în provincia Macedonia. Biserica a jucat un rol foarte important în istoria poporului elen, mai ales în perioada cuceririi otomane. Prin păstrarea limbii grecești ca limbă a Bisericii s-a contribuit la păstrarea identităţii elene de-a lungul secolelor. Ortodoxia este foarte legată de viaţa cotidiană a poporului. Acest lucru este ușor de observat în cazul numeroaselor sărbători ale sfinţilor (și sfintelor), care nu au doar însemnătate religioasă, ci și socială, deoarece reprezintă prilej de reuniune pentru familie și prieteni. Cea mai importantă sărbătoare a Ortodoxiei este Paștele. In concluzie nu este o exagerare ca cineva să spună că Ortodoxia constituie o parte fundamentală a identităţii grecești. 10

POLITICA GRECIEI Statutul politic al Greciei este acela de Republică Parlamentară Prezidenţială. Forma actuală a acestei denumiri a fost pusă în vigoare odată cu referendumul organizat în data de 8 decembrie 1974, prin care 70% din populatie a eliminat statutul de republică monarhică. Constituţia aflată în prezent în vigoare, a fost votată la 11 iunie 1975 şi modificată în 1986 şi în 2001. Cea mai înaltă autoritate a Republicii Elene este preşedintele – al cărui câmp de activitate caracterizează statutul de Republică Prezidenţială - şi răspunde în faţa Parlamentului Grec, în cadrul unui mandat de 5 ani. Actualul preşedinte al Republicii este domnul Karolos Papoulias ales în anul 2005. Puterea legislativă este exercitată de Parlamentul Grec. Acesta este alcătuit din 300 de membri care sunt aleşi prin intermediul alegerilor directe, de către popor, prin actul votului secret, direct si universal. Parlamentul exercită de asemenea şi controlul direct asupra guvernului. Il controlează pe preşedintele Republicii şi acordă votul de încredere guvernului, în conformitate cu autoritatea Republicii Parlamentare. Puterea executivă este exercitată de guvern. Primul ministru al ţării este domnul Kostas Karamanlis, preşedintele partidului “Noua Democraţie”. Guvernul Karamanlis a fost desemnat în urma alegerilor din 7 martie 2004. In cadrul aceloraşi alegeri s-au remarcat şi reprezentanţi ai celor 4 (patru) partide principale (Noua Democraţie, Pasok, Partidul Comunist Grec şi Coalitia Radicală de Stânga), care au ocupat 300 de locuri în Parlament. Din punct de vedere administrativ, Grecia este împărţită în 14 zone, 51 de judeţe, pe lângă acestea adăugându-se şi regiunea autonomă “Muntele Sfânt”. La nivel administrativ local, recentul program “Kapodistrias” a reorganizat harta administrativă a ţării, înlocuind vechile comune cu noi municipii mai mari şi unitare. Primarii şi prefecţii ţării sunt aleşi prin vot direct de către populaţie odată la 4 ani, în timp ce conducătorii zonelor sunt desemnaţi în mod direct de către Guvern. Dreptul la vot în Grecia este universal şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii greci care au ajuns la vârsta majoratului.

11

Puterea judecătorească este exercitată de către tribunale, care se bucură de autonomie funcţională şi personală. Cea mai înaltă autoritate în acest sens este curtea de Casaţie, Parchetul, Corpul de Control şi Inalta Curte de Justiţie. Trebuie menţionat că în Grecia nu se aplică pedeapsa cu moartea. Constituţia Greciei repetă ferm în ultimul articol interdicţia concretă a acesteia. PARLAMENTUL ELEN Parlamentul Elen este constituit din 300 de reprezentanţi care sunt aleşi de către popor la fiecare 4 ani prin vot secret. Indeletnicirea principală a Parlamentului este exercitarea guvernării legislative. De asemenea, Parlamentul exercită şi control parlamentar asupra guvernării executive a Guvernului. Alege preşedintele republicii şi acordă vot de încredere Guvernului, în conformitate cu autoritatea democraţiei parlamentare. Acceptarea definitivă a autorităţii parlamentare în Grecia a avut loc pe 11 august 1875, odată cu acceptarea «principiului majoritar» în baza căruia Guvernul trebuie să acorde încrederea Parlamentului. Odată cu Constituţia din 1975 şi revizuirea sa în 1986 se adoptă Republica Parlamentară pe post de sistem de guvernare şi se instaurează în bază constituţională autoritatea parlamentară.

Clădirea Parlamentului

Componenţa de astăzi a Parlamentului a fost stabilită în urma celor mai recente alegeri parlamentare ce s-au încheiat în Grecia pe 7 martie 2004. Partidele care sunt reprezentate în parlament, ca urmare a alegerilor sunt: Noua Democraţie (45,36% şi 165 de parlamentari), Mişcarea Socialistă Panelenă (PASOK) (40,55% şi 117 parlamentari), Partidul Comunist Elen (5,90% şi 12 parlamentari) şi Coaliţia Radicală de Stânga 12

(3,26% şi 6 parlamentari). Preşedintele actualului Parlament este Ana Psarouda Benaki. Clădirea Parlamentului se găseşte în Piaţa Constituţiei, în inima oraşului Atena. Construcţia clădirii a fost încheiată în 1842 de către arhitectul Fr. Gender, cel care a proiectat totodată şi palatele regale din Műnchen şi Muzeul Ermitaj de la Sankt Petersburg. Guvernul a hotărât să mute aici sediul parlamentului pe 1 iulie 1935, din vechea clădire de pe strada Stadiou. Puţin mai devreme, in 1932, arhitectul Lazaridis a proiectat Monumentul Soldatului Necunoscut (aflat astăzi în curtea clădirii Parlamentului), care constituie reperul de bază al fiecărei sărbători naţionale. In spaţiile alocate Parlamentului se organizează anual o mulţime de activităţi. Dintre acestea se evidenţiază un corp parlamentar special care se reuneşte periodic, de obicei în iunie sau în iulie şi se numeşte “Parlamentul Tinerilor”. Din Parlamentul Tinerilor fac parte elevi din Grecia şi Cipru, aleşi în cadrul şcolilor prntr-o procedură bine pusă la punct. Parlametul Elen are şi propria pagină de internet http:/www.parliament.gr, unde sunt accesibile un număr mare de informaţii în legătură cu lucrările acestuia, dar se pot umări de asemenea şi şedinţele din program, la orele şi în zilele fixate. STATUTUL INTERNAŢIONAL AL GRECIEI Principiile generale ale politicii externe a Greciei au la bază respectarea hotărârilor organismelor internaţionale, aplicarea principiilor de drept internaţional şi a reglementărilor de securitate, respectarea drepturilor omului, a integrităţii teritoriale şi a relaţiilor de bună vecinătate. Mai exact, politica externă elenă se concentrează asupra a patru obiective majore: Uniunea Europeană: Grecia are ca scop extinderea pe mai departe a graniţelor UE, susţinând orice propunere care, congruentă fiind şi cu interesele naţionale ale Greciei, poate conduce la consolidarea securităţii şi stabilităţii în Europa. Prioritară pentru politica externă a Greciei este participarea activă la modelarea viitorului Europei, la constituirea unei Europe care să se dovedească a fi un factor internaţional puternic. In completarea celor menţionate anterior, Grecia susţine orice măsură luată 13

pentru consolidarea funcţionării democratice a Uniunii faţă de cetăţenii săi, fie că este vorba de demersuri în luarea unor decizii, fie că este vorba despre simplificarea birocraţiei ori a consolidării identităţii Europei, atât în interiorul graniţelor UE, cât şi în afară. Regiunea mai extinsă a Europei de SE şi Turcia: Situaţia din Cipru reprezintă prima dintre priorităţile politicii externe elene, având ca scop principal rezolvarea problemei cipriote. Scopul eforturilor depuse de toate părţile implicate trebuie să fie reunirea Ciprului, într-un mod just, viabil şi funcţional, lucru ce va fi spre folosul tuturor şi va contribui la consolidarea stabilităţii păcii şi progresului economic în zonă. Grecia va continua să aibă un rol important în Balcani şi să reprezinte un factor de bază pentru stabilitatea politică a regiunii, pentru perspectiva europeană, precum şi pentru dezvoltarea sa economică, politică şi socială. Politica elenă în spaţiul balcanic este clară: o Grecie puternică în regiune, cu rol stabilizator şi stimulator al dezvoltării, intensificarea colaborării economice şi promovarea perspectivei europene a statelor din SE Europei. Grecia are ca scop, de asemenea, îmbunătăţirea treptată a relaţiilor sale cu Turcia, pe baza prevederilor dreptului internaţional şi a principiilor de bună vecinătate. In acest spirit Atena susţine traseul european al Turciei, bazat însă pe criterii şi condiţii clare. Relaţii interatlantice şi cu importanţi factori internaţionali: In acest plan ţinta politicii externe elene este menţinerea şi consolidarea relaţilor de prietenie şi colaborare cu SUA, pe baza intereselor comune, a respectului şi a înţelegerii reciproce. Acelaşi concept este valabil şi în ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte ţări mari, dar şi cu toate statele, deoarece Grecia aplică în mod constant principiile de prietenie şi colaborare. In plus, Grecia continuă să dezvolte în mod sistematic relaţiile sale cu noii mari jucători de pe scena internaţională, precum India, China, Rusia, dar şi cu tările din spaţiul mediteranean, din Orientul Mijlociu şi, în general, cu ţările lumii arabe. La fel se întâmplă şi cu ţările din spaţiul Mării Negre, al Mării Caspice şi din Asia Centrală. Organisme internaţionale, diplomaţie politică şi economică: Prezenţa elenă într-un număr mare de organisme şi organizaţii internaţionale are ca scop punerea în practică a principiilor generale ale politicii externe promovate de Grecia. In afară de apartenenţa la Uniunea Europeană, 14

Grecia este membră a diverse organisme internaţionale (de ex. Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UNESCO) şi regionale (NATO, OCEMN). De asemenea, face parte din organisme politice (de ex. Consiliul Europei, OSCE), economice (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, OECD), umanitare (UNICEF) sau ce activează în alt domeniu (de ex. Organizaţia Mondială a Muncii, FAO). In final, o importanţă deosebită pentru politica externă a Greciei prezintă şi promovarea diplomaţiei economice, de dezvoltare şi culturale.

15

ISTORIA GRECIEI Istoria Greciei se pierde în adâncul timpului. Astăzi ne este cunoscut, pe baza descoperirilor arheologice, că zone extinse din Grecia erau locuite înca din epoca paleolitică - perioadă ce începe cu 2 milioane de ani în urmă şi durează până acum 12 mii de ani. Cranii pietrificate, precum cel descoperit în peştera Petralona din Halkidiki, dar şi multe alte descoperiri, ruine de case, bijuterii şi lucrări artistice din diverse materiale care au fost aduse la lumină prin săpăturile arheologice, stau mărturie progresului cultural din epoca de piatră (paleolitic, mezolitic, neolitic) până în epoca de bronz, care în Grecia a început în jurul anului 3000 î.Hr. Neoliticul (6800 î.Hr.-3200 î.Hr.) este pentru Grecia o perioadă în care se constituie aşezări cu caracter permanent şi cu activităţi economice sistematice bazate pe agricultură, zootehnie, comerţ incipient de tip troc, dar şi pe olărie şi meşteşuguri. Construcţii, înhumări, idoli antropomorfi şi zoomorfi, bijuterii, peceţi şi unelte reprezintă reminiscenţe ale începutului civilizaţiei elene. Deja, numărul aşezărilor neolitice înregistrate- dintre care cea mai veche se situează în jurul anului 6000 î.Hr.- ajunge la 1000, cele mai cunoscute fiind Sesklo şi Dimini în Tesalia, Lerna în Argolida şi, bineînţeles, Knosos în Creta. In jurul anului 3000 î.Hr., popoarele migratoare indo-europene din Asia Mică încep să se deplaseze în spaţiul grecesc şi să domine vechile populaţii neolitice. Tehnica avansată de care dispun în procesul de prelucrare a bronzului introduce Epoca de Bronz în Elada. In urma acestui eveniment au survenit o dezvoltare a metalurgiei, dar şi o serie de schimbări importante în modul de viaţă, în organizarea socială şi în diversificarea mijloacelor de comunicare ale lumii de atunci. Bronzul este un metal potrivit pentru producerea de unelte şi de arme, conducând la crearea unei reţele pentru circularea metalelor, din Pontul Euxin până în nordul Mării Egee. In Bazinul Egeei, pescuitul şi comerţul mută centrul de greutate din zona continentală în cea insulară şi de coastă, spaţiu în care înfloreşte şi prima civilizaţie europeană. Epoca de Bronz reprezintă şi pântecele istoric din care s-au născut trei mari civilizaţii: Cicladică, Minoică şi Miceniană. 16

ANTICHITATEA In Epoca de Bronz se dezvoltă şi metalurgia, mai multe aliaje fiind folosite (cositor, plumb, mercur) pentru producerea de unelte si arme rezistente, care au adus o îmbunătăţire considerabilă în diverse domenii, precum agricultura şi meşteşugurile. In paralel, în această epocă se sistematizează şi se dezvoltă comerţul, agricultura, zootehnia şi meşteşugurile. Specializarea tehnologică, urbanismul, repartizarea ocupaţiilor, stratificarea socială, creaţia artistică şi primele forme de conducere administrativă au permis spaţiului elenic să se constituie întrunul dezvoltat din punct de vedere cultural şi militar. Civilizaţia care s-a dezvoltat în spaţiul elenic în timpul Epocii de Bronz poate fi împărţită în trei ramuri principale, fiecare trecând prin diverse faze de divizare. Prima civilizaţie, cea Troiană, s-a dezvoltat în partea de nord-est a Bazinului egean. Cuprindea cetatea Troiei şi insulele din nord-estul Mării Egee. Simultan înfloreşte şi civilizaţia Cicladică.

Statuie descoperită în perioada antică, probabil în mileniul III î.H

A doua mare civilizaţie a fost cea Cretană sau Minoică, cu baza în Creta, insulă amplasată strategic în plină mare, pe traseul ce ducea la vechile state ale Orientului Mijlociu. Cele mai importante centre ale acestei civilizaţii erau Knosos, Faistos, Zakros şi Malia. In Mediterană, cretanii sunt hegemoni în ceea ce priveşte cultura şi comerţul , până în 1500 î.Hr., când sceptrul trece în mâinile micenienilor. A treia civilizaie principală, cea Elenă (sau Miceniană), a atins apogeul aproape simultan cu cea Minoică. Cele mai mari oraşe erau Micene, Tirint şi Pylos.

17

CIVILIZAŢIA TROIANĂ ŞI CICLADICĂ La începutul mileniului trei î.Hr. înflorea civilizaţia preistorică a Mării Egee. In acest spaţiu era semnalată prezenţa a două mari civilizaţii: cea Troiană şi cea Cicladică. Dominaţia troiană cuprindea iniţial cetatea Troiei, ce a fost adusă la lumină prin săpăturile arheologului german Heinrich Schliemann. De asemenea, mai cuprindea şi unele insule din bazinul Egeei de nord-est, precum Lemnos, Lesbos, Hios, Samos, Samotrace. O contribuţie însemnată a acestei civilizaţii o reprezintă dezvoltarea şi răspândirea metodelor de prelucrare a bronzului în tot spaţiul Mării Egee. În plus, aici s-au dezvoltat primele mari aşezări organizate după un plan urbanistic şi care dispuneau de spaţii ce prevedeau funcţionarea societăţii şi existenţa unor locuinţe (aşezări cu caracter proto-orăşenesc). Insulele Ciclade au fost leagănul civilizaţiei cu acelaşi nume. A reprezentat mediu de cercetare pentru primul arheolog grec, Hristos Tsoundas. Cuprinde perioada dintre anii 3000 î.Hr. şi 1100 î.Hr., cu apogeul în primul mileniu. Cele mai impresionante descoperiri arheologice ale acestei perioade sunt statuetele-idoli din marmură de Paros. La fel ca idolii din neolitic, cei din civilizaţia cicladică înfăţişau mai ales figura Marii Mame, zeiţă a euforiei, a fertilităţii şi a vieţii perene. S-au descoperit şi unelte, bijuterii de aur şi vase de ceramică aparţinând acestei perioade, care aduc informaţii importante despre ocupaţiile zilnice ale oamenilor din acea vreme.

Delos

Insulule Ciclade erau, datorită amplasării geografice, loc comun de trecere a vaselor comerciale spre şi dinspre multe zone, precum Asia Mică, Europa şi Africa de Nord, dar şi Creta şi Grecia Continentală. 18

Această forfotă comercială a permis civilizaţiei cicladice să intre în contact cu alte popoare, să influenţeze şi să fie influenţată, să obţină bunăstare materială, dar şi să pună bazele unui spirit colectiv şi pluricultural. Bazinul Egeei a reprezentat, în acest fel, un pod maritim între nordul, centrul, sudul Greciei şi Asia Mică, facilitând înflorirea unei civilizaţii comune. Deşi în fază incipientă insulele Ciclade au fost influenţate substanţial de celelalte două civilizaţii principale ale antichităţii, respectiv cea minoică (împrumutând de la ea diverse elemente artistice, precum frescele) şi cea miceniană, ulterior ele au fost cele care au contribuit la dezvoltarea acestor civilizaţii. CIVILIZAŢIA MINOICĂ Cea mai originală civilizaţie care înfloreşte în spaţiul grecesc este cea cretană, pe care arheologul britanic Sir Arthur Evans a botezat-o Minoică (3000 î.Hr.-1100 î.Hr.), după legendarul legislator şi conducător al Knososului, Minos. Civilizaţia elenă din această perioadă intră într-un nou stadiu, cu o evoluţie accelerată, parcurgând o traiectorie strălucită.

Frescă minoică (un tânăr vânător)

Locul privilegiat deţinut de Creta în întregul spaţiu mediteranean i-a permis să devină o putere maritimă dominatoare, cu vase minoice care străbăteau Marea Egee, de la plajele vestice ale Asiei Mici până în Palestina şi Egipt. Intersecţie a trei continente, Creta a reprezentat spaţiul de întâlnire al civilizaţiilor din acea perioadă, precum cea mesopotamiană şi cea egipteană. Civilizaţia cretană a adoptat şi 19

prelucrat aceste influenţe. Promova noi moduri de viaţa şi noi percepţii asupra artei, esteticii şi spiritului uman. «Aici», scrie Nikos Kazantzakis în Raport despre Greci, «spiritul Greciei şi-a îndeplinit misiunea căreia îi era sortit: a făcut divinitatea pe înţelesul oamenilor». Imensele şi rigidele statui egiptene şi asiriene devin aici, în Creta, statuete plăcute. Corpul se mişca, gura zâmbea, faţa şi corpul se asemănau cu cele umane. In jurul anului 1700 î.Hr., civilizaţia minoică ajunge la apogeu. Numeroasele descoperiri ale vremii atestă existenţa unei civilizaţii cu o înaltă dezvoltare culturală, receptivă la influenţe străine şi deosebit de avansată. Specializare meşteşugărească, artă de o frumuseţe unică, organizare socială studiată, o mulţime de procesiuni religioase, ştiinţă şi numeroase legături comerciale cu popoarele civilizate ale răsăritului constituie minunea civilizaţiei minoice. Este interesant faptul că din centrele civilizaţiei minoice lipsesc sistemele de apărare pe care le întâlnim în alte zone ale Greciei, fapt care a fost pus pe seama faimoasei «păci minoice», care garanta siguranţa oraşelor. Pacea îndelungată care se instalează împreună cu acest sistem contribuie la înflorirea economică şi culturală a insulei. In afară de arta evoluată şi îndeletnicirile economice, minoenii au inventat şi un sistem de scriere, care a fost numit linearul A, pentru că era constituit din simboluri liniare. Scrierea era de origine orientală, dar în forma cunoscută nouă este o adaptare şi o creaţie prin excelenţă cretană. Această formă de scriere era practic prima din Europa. Discul de la Faistos, cea mai veche mărturie scrisă din Creta Minoică, a fost descoperit în palatul din Faistos. Acesta reproduce tipul de scriere menţionat şi, la fel ca vechile hieroglife, nu a fost descifrat. Totuşi, cercetătorii tind să susţină că scrierea era folosită pentru facilitarea schimburilor comerciale şi pentru înscrierea numelor de ţări şi obiecte, iar nu pentru concepte abstracte. In afară de scriere, Creta este prima zonă europeană unde au apărut forme incipiente de educaţie sistematică, adică aplicaţii ale ştiinţelor exacte, precum aritmetica, matematica şi geometria, pe care le stăpâneau la perfecţie, fapt evident din construcţiile şi palatele lor din centrele de la Knosos, Faistos, Zakros si Malia.

20

Interior cu vase descoperite la Akrotiri (Santorini)

Erupţia violentă a vulcanului din insula Terra (Santoriniul zilelor noastre) la sfârşitul secolului 16 î.Hr. a produs pagube uriaşe în Creta, ruinând palate, oraşe şi opere de artă. Comunităţile şi-au revenit destul de repede, dar faza renaşterii a fost întreruptă brusc în 1450 î.Hr. de o replică a cutremurului. Populaţii din Argolida, care după prima erupţie controlau o mare parte din Ciclade profitând de lipsa unui hegemon, au invadat insula, impunând un nou sistem politic. Era ultima pagină a strălucirii civilizaţiei minoice şi începutul unei alte mari civilizaţii, cea miceniană. CIVILIZAŢIA MICENIANĂ Dispariţia civilizaţiei minoice şi perioada ulterioară au coincis cu ascensiunea celei de-a doua mari civilizaţii din spaţiul elen. Este vorba de civilizaţia miceniană (1900 î.Hr.-1100 î.Hr.), care atingea apogeul între 1500 şi 1200 î.Hr.. Civilizaţia şi-a luat numele de la vechiul oraş Micene, cel mai puternic regat al acestei civilizaţii, unde arheologul german Heinrich Schliemann a făcut marile descoperiri din 1876. Impactul acestei civilizaţii asupra Greciei continentale a fost decisiv, transformând civilizaţia elenă într-una miceniană. Astfel, în timpul secolului 15 î.Hr., conducătorii micenieni au adoptat modelul de organizare socială din Creta minoică şi din orientul apropiat, formând state palatale. Spre deosebire de politica pacifistă a civilizaţiei minoice, micenienii s-au dezvoltat într-un sistem de conducere cumulativ şi ierarhizat, dând o mare importanţă sistemului de organizare defensivă, aşa cum o dovedesc fortăreţele şi multitudinea armelor ce au fost descoperite pe locurile oraşelor miceniene. Structura statală evoluată şi administrarea economică de succes au transformat primele aşezari 21

miceniene în oraşe-stat de mare întindere şi foarte puternice. Centrele miceniene aveau sub control o arie geografică foarte extinsă, dezvoltând relaţii diplomatice şi comerciale cu ţările din bazinul mării Mediterane, dar şi cu cele din nordul Europei. S-au descoperit obiecte miceniene în diverse zone îndepărtate, din Egipt până în Mesopotamia şi Italia. Intr-adevăr, unul dintre cele mai de seamă succese ale Greciei din perioada miceniană era faptul că, pentru prima oară în istoria elenităţii, marea Egee dobândea un caracter cultural unitar. Civilizaţia miceniană se instalase în tot perimetrul mării Egee. In plus, bunăstarea economică şi materiile prime asigurate de comerţul internaţional au permis micenienilor să-şi dezvolte şi arta. Deşi influenţată puternic de cea minoică, arta miceniană s-a dezvoltat pe parcurs în conformitate cu identitatea miceniană, ce exprima temperamentul, particularităţile, modul de gândire şi etica aparte ale acestei civilizaţii. Adevărate lucrări artistice şi o mulţime de unelte împodobesc în ziua de azi mai multe muzee din Grecia, în special Muzeul Arheologic din Atena, unde sunt expuse principalele descoperiri: bijuterii din aur şi diverse relicve mortuare. O importantă moştenire a elenismului antic este şi poezia miceniană, relicvă a poeziei orale, ce nu a fost standardizată până în perioada când a fost folosită pentru sintetizarea celor două capodopere antice, Iliada şi Odiseea. Se constată că eposurile homerice şi evenimentele descrise de acestea nu sunt altceva decât amintirea trecutului micenian, păstrate graţie tradiţiei orale. In paralel cu reuşitele culturale şi artistice, civilizaţia a creat şi lucrări colective de mare anvergură, precum reţeaua stradală şi lucrările de îmbunătăţire a solului. Contribuţia lor este semnificativă şi la nivel lingvistic, prin introducerea unui nou silabar cunoscut ca linearul B, ce reprezintă o îmbunătăţire a scrierii minoice. Deşi conţin exclusiv inventarul bunurilor şi arhive, textele miceniene reprezintă dovezi istorice care completează imaginea descoperirilor arheologice. Civilizaţia miceniană era una aparte, imprevizibilă. Hesiod surprinde cel mai bine caracterul acestora spunând despre ei că sunt, pe de o parte, poporul insubjugabil al epocii de Bronz, iar pe de alta poporul de eroi asemănători zeilor. Dovezile referitoare la distrugerea definitivă din 1200 sunt puţine. Totuşi, conform tradiţiei antice, micenienii înşişi sunt responsabili pentru sfârşitul lor, deoarece s-au avântat în peripeţii externe şi au avut disensiuni interne, lăsând astfel cale liberă dorienilor, 22

să cucerească zone controlate de micenieni, în descinderea lor de pe cele două părţi ale Pindului. Arta Miceniană Micenienii şi-au cizelat mult arta, lăsând ca moştenire lucrări unice de artă şi arhitectură. Arta miceniană a fost influenţată puternic de cea minoică, căreia îi urmează, astfel că micenienii reuşesc să-şi dezvolte o manieră artistică aparte şi un idiom specific, odată cu trecerea timpului. Stilul lor a început să se cristalizeze în jur de 1400 î.Hr.. Elemente tehnice minoice au fost păstrate, însă combinate cu elemente noi ce înlocuiesc decorativismul artei minoice, în folosul durităţii şi sobrietăţii miceniene. De asemenea, nevoile şi cerinţele estetice ale clasei conducătoare reprezentau un imbold pentru crearea de lucrări artistice pretenţioase ce valorificau la maximum materialele preţioase provenite din ţări orientale sau din nordul Europei. In ceea ce priveşte arhitectura palatelor, acestea se diferenţiază mult de cele minoene, deşi împrumutau de la acestea elemente decorative şi de amplasare. Palatele regale, ca cele de la Micene, Tirint şi Pilos, aveau drept element comun cunoscutul megaron, o sală centrală principală din care se intra într-o curte, iar oraşele erau protejate de ziduri ciclopice. Un interes special în capitolul artei şi arhitecturii miceniene prezintă faimoasele morminte şi complicatele lor ritualuri mortuare, ce au fost studiate îndeaproape de către cei mai mulţi oameni de ştiinţă. Mormintele chivot - adică morminte în formă de paralelogram cu strat de humă - încep să fie înlocuite de noi tipuri de morminte: mormântul groapă, mormântul cu boltă şi mormântul cu încăpere.

Masca mortuară a lui Agamemnon (Micene)

23

Mormintele subterane, sau gropile, reprezintă primul tip de mormânt micenian din punct de vedere cronologic. Acestea erau mai degrabă o variaţie a mormintelor chivot, ce predominaseră până atunci. Mormintele subterane erau gropi adânci în formă de paralelogram în care se făceau mai multe înmormântări. In acestea s-au găsit obiecte mortuare, mostre ale artei miceniene. Exista obiceiul ca în morminte să se pună astfel de obiecte, bijuterii, arme şi alte ustensile, toate indicând poziţia socială a celui înhumat. Mormintele subterane descoperite în acropola Micenei reprezintă cea mai cunoscută descoperire din Grecia epocii de Bronz, Tezaurul de Aur fiind poate cel mai interesant. Mormintele cu dom sunt cele mai impresionante, fiind adevărate clădiri, mostre deosebite ale arhitecturii miceniene. Aceste morminte erau construcţii subterane circulare, cripte alcătuite dintr-un culoar lung şi din mormântul propriu-zis, din cărămizi şi piatră. «Tezaurul lui Atreu» de la Micene şi «Tezaurul lui Minias» de la Orhomenos sunt două exemple de astfel de morminte ce au fost descoperite în Grecia continentală. Mormintele cu încăpere, spaţii subterane săpate în pantele dealurilor, erau folosite pentru mai multe înhumări, fiind cel mai răspândit tip de mormant din perioada miceniană. Tipică pentru acest fel de mormânt este utilizarea coşciugelor de lut (obicei preluat de la minoeni), un număr mare găsindu-se în cimitirul Tanagra din Beoţia. Pe coşciuge (din piatră sau lut, modelate fie în formă de cadă, fie în formă de ladă) sunt adesea pictate scene cu ritualuri funerare, bocitoare sau demonstraţii funerare. Sculptarea monumentelor în piatră lipseşte în Grecia, cu excepţia Porţii Leilor de la Micene. Totuşi sculptura în piatră după model minoic era răspândită pe scară largă şi în spaţiul micenian, aceştia din urmă împodobindu-şi construcţiile cu basoreliefuri. Faţada Tezaurului lui Atreu de la Micene este construită din marmură roşie şi verde, care creează contrast coloristic prin forma coloanelor şi a faţadei. De asemenea, micenienii seamană cu minoenii şi prin faptul ca-şi satisfac înclinaţia către sculptură cu artefacte minuscule, colţi de fildeş, teracote, pecete de piatră, multe dintre acestea fiind adevărate opere de artă. Majoritatea acestor noi arte au apărut mulţumită îndeletnicirilor comerciale miceniene. Imbunătăţirea continuă a condiţiilor de lucru şi accesul la materii asigurate prin comerţ (bronz, cositor, aur, fildeş, pietre 24

preţioase) au permis meşterilor din zona continentală să făurească obiecte mai frumoase, unelte cu valoare artistică şi obiecte de uz curent. Trebuie remarcat faptul că artele frumoase erau destinate palatelor, dezvoltându-se în golfurile principale, adică în palatele ce beneficiau de ateliere artistice care îndeplineau cerinţele nobililor. Frescele şi acuarelele din palate sunt poate cele mai desăvârşite dintre artele miceniene prin expresivitatea, vitalitatea şi luminozitatea lor. Aceste opere de artă au fost influenţate de picturile murale minoice. Majoritatea mostrelor sunt plasate în secolele 14 si 13 î. Hr., provenind din palatele de la Micene, Tirint şi Pilos. Deşi majoritatea acestor picturi împodobesc palatele, ca semn al măreţiei şi prestigiului clasei conducătoare, s-au găsit picturi murale atât în case particulare, cât şi în morminte. Acestea ne oferă informaţii preţioase despre viaţa şi ierarhia socială a micenienilor. Tehnica ceramicii a cunoscut şi ea o înflorire, luând diverse forme locale şi producând o gamă largă de obiecte cu valoare artistică. La început a fost, desigur, influenţată de tehnica minoică, ulterior dezvoltându-se în stil micenian, unde «libertatea» minoică este înlocuită de simetrie. Majoritatea vaselor sunt deosebit de frumoase, uluind prin calitatea lutului folosit, prin claritatea formei şi prin detalierea modelelor geometrice. Instinctul artistic pentru realizări plastice şi-a găsit expresia într-o varietate de idoli, ce nu-şi află rival decât mult mai târziu, în Creta. Aceşti idoli reprezintă creaţii continentale originale, fiind vorba de obiecte în nuanţe de galben cu film roşu-castaniu, produse în scop decorativ sau pentru uz casnic. Adevărate opere de artă ne-au rămas şi de pe urma prelucrării fildeşului. Această artă deosebit de migăloasă îşi are originea tot în Creta lui Minos. Meşteşugul pătrunde în Grecia continentală în jur de 1450 î.Hr., odată cu supunerea minoenilor de către micenieni. Din momentul când majoritatea fildeşului brut este importat în Grecia din porturile siriene, se observă o orientare puternică înspre est în ceea ce priveşte materialul, dar şi stilul. Prelucrarea fildeşului a rămas răspândită şi în epoca marilor palate, când cerinţa de obiecte din fildeş era mare. O înflorire deosebită a cunoscut şi prelucrarea bijuteriilor, a chiupurilor, a obiectelor de uz curent şi a armelor. Cuprul, bronzul, aurul şi argintul, chihlimbarul şi nichelul erau folosite de micenieni pentru producerea în masă a obiectelor de metal. Produsele de metalurgie, dar şi bijuteriile 25

erau destinate uzului individual. Doar peceteţile dobândesc un anume prestigiu prin prisma sensului lor religios şi a folosirii lor pentru pecetluirea tezaurelor sau a produselor comerciale destinate exportului. Mare interes prezintă şi lucrul în piatră (extrasă sau de la suprafaţă) pentru producerea de unelte şi de obiecte de lux. Deosebite sunt bijuteriile şi ştampilele produse din piatră şi piatră decorativă pentru inele şi coliere. Problemele economice şi administrative pe care le-au înfruntat micenienii în ultima fază a dominaţiei lor au avut repercursiuni negative şi în domeniul artei, creaţia artistică fiind neglijată, lipsită de inovaţii şi inspiraţie. Artele frumoase legate de palate se împuţinează drastic, dispărând chiar, precum este cazul picturii murale; însă este interesant că se pune accent pe creaţie în regiunile de graniţă, în insule, în meşteşuguri precum olăritul, metalurgia şi plastica. PERIOADA GEOMETRICĂ Perioada de aproximativ trei secole şi jumătate ce cuprinde descinderea dorienilor şi distrugerea lumii miceniene (1100-900 î.Hr.) este denumită Epoca Intunecată, puţine lucruri fiind ştiute despre această perioadă, în afară de informaţii ce ne parvin de la Homer şi de la Hesiod şi din puţinele rămăşiţe materiale. Homer este marele dascăl al acestei perioade, eposurile lui răspândindu-se în tot spaţiul elenic şi trezind interesul pentru trecutul micenian. Din aceeaşi perioadă ne mai este cunoscut faptul că se produceau vase geometrice şi se construiau edificii impresionante, în care morţii erau îngropaţi cu onoruri demne de eroi. In urma prabuşirii civilizaţiei miceniene lumea devine nesigură, instabilă economic, iar mortalitatea în rândul populaţiei din Grecia continentală creşte. Pe de altă parte, însă, iau naştere aşezări înfloritoare de coastă. Mobilitatea dorienilor, aflaţi în deplasare spre sud, o completează pe cea a populaţiei care părăseşte centrele miceniene în căutarea unui viitor mai bun în insule, pe coasta Asiei Mici, în Cipru şi Palestina, ducând cu ea multe dintre elementele civilizaţiei miceniene. In linii mari, perioada post-miceniană este caracterizată de migraţia populaţiei şi de repopularea spaţiului eladic. Neamurile protogreceşti s-au instalat definitiv într-un loc în care se vorbea dialectul lor şi fiecare avea propria viziune în ceea ce priveşte 26

sensul civilizaţiei elene. Acest fapt a conferit grecilor un anumit sentiment de unitate, urmărind în mod consecvent extinderea şi dezvoltarea comunităţilor. In ciuda faptului că nu există îndeajuns de multe mărturii scrise care să ne permită să tragem concluzii clare în privinţa acestei perioade, este sigur că ea pregătea teritoriul pentru trecerea elenilor în epoca Geometrică. Deja primele semne de revenire încep sa se observe de la jumătatea secolului 9 î.Hr., când legăturile comerciale cu Estul, ce fuseseră întrerupte după declinul civilizaţiei miceniene, sunt reluate treptat. Intre circa 900-700 î.Hr. avem de-a face cu perioada numită convenţional geometrică, după modelul geometric ce predomină pe vasele de ceramică. Acest model apărea pentru prima oară în Atena, ca mai apoi să se răspândească şi în restul Greciei. Este o epocă marcată de o creştere a populaţiei, de renaşterea civilizaţiei, de reînnoirea meşteşugurilor şi a religiei, de reorganizarea societăţii. Sensul perioadei întunecate şi al epocii geometrice constă în caracterul de tranziţie al dezvoltării sociale; ele creează condiţiile pentru continuarea unei evoluţii istorice glorioase a Eladei, în epoca antică şi în cea clasică. Homer De numele lui se leagă două opere clasice ale literaturii mondiale: Iliada şi Odiseea. Influenţa celor două poeme epice a fost imensă, puţine lucrări scrise ulterior fiind capabile să hrănească imaginaţia omului şi să reziste patinei timpului. Homer a marcat începutul propriu zis al literaturii. Drama antică greacă, istoriografia, chiar şi filozofia poartă amprenta lui Homer, prin temele comice sau tragice evidenţiate în cele două capodopere şi prin tehnica folosită pentru redarea lor. Impactul celor două monumente a fost imens nu doar pentru greci şi romani, ci şi pentru literatura vestică ulterioară. De la Platon şi Alexandru cel Mare până la Virgiliu şi Dante, de la Shakespeare şi Tennyson până la Milton, Joyce şi Kazantzakis, influenţa eposurilor homerice rămâne nemuritoare. Despre Homer nu ştim nimic în afară de creaţiile poetice pe care ni le-a lasat. In cele 27000 de cuvinte ale poemelor nu există nici o referire la creatorul lor. Intr-adevăr, viaţa şi personalitatea lui Homer sunt ascunse de un val de mister, în jurul său fiind ţesută cea mai mare problemă filologică a tuturor timpurilor, aşa-numita „chestiune homerică”. 27

Divergenţele dintre cercetători pornesc de la locul de naştere şi perioada în care a trăit poetul, dar şi de la dubiul dacă Homer a existat cu adevărat. Deşi punctele de vedere sunt multe şi sunt relativ opuse, dovezile cele mai recente şi detaliate converg spre aceeaşi concluzie: cele două poeme au autor unic, care a trăit pe coasta vestică a Asiei Mici spre sfârşitul perioadei miceniene, cândva în secolele 9-8 î.Hr. Iliada a fost scrisă inainte de Odiseea. Ambele poeme tratează evenimente mitice despre care se presupune că s-au petrecut cu mult înaintea perioadei când au fost scrise. In ambele poeme acţiunea este paralelă şi ni se prezintă întâmplările din ultimul an din fiecare dintre cele două cicluri de câte 10 ani, primul terminându-se cu ocuparea Troiei, iar al doilea cu întoarcerea lui Odiseu în patria lui Itaca. Iliada narează întâmplări din ultimul an al războiului troian, care reprezintă şi baza intrigii, adică momentul când zona din jurul Troiei este deja cucerită şi se trece la asedierea Troiei. Odiseea este mai scurtă decât Iliada, dar construcţia ei este mai rafinată, poetul nepovestind întâmplările în ordine cronologică, ci face o retrospectivă. Personajele sunt câţiva eroi ce au participat la războiul troian, protagonistul fiind Odiseu. In plus apar şi câteva figuri fantastice şi mitice. Tema poemului este drumul de întoarcere în patrie pe care îl parcurge Odiseu şi prezintă voinţa neclintită a omului în faţa greutăţilor ce-i întârzie atingerea scopului. Lumea lui Homer este lumea miceniană, însă având în vedere că poetul a trăit în epoca ce a urmat, este normal ca lucrarea lui să cuprindă şi elemente post-miceniene şi pre-geometrice. Eposurile lui Homer şi povestea lor sunt plasate în epoca de Bronz, când civilizaţia miceniana se afla la apogeu. Deşi poemele au fost desăvârşite mult mai tarziu, ele întrupează amintirile epocii miceniene. Este sigur că tradiţia homerică este orală, fiind vorba de un model de poezie ce s-a format şi răspândit prin viu grai, fără ajutorul scrierii. Intradevăr, termenul folosit chiar de către Homer despre poet este aed, mai precis cântăreţ. Aceştia cunoşteau pe dinafară pasaje întregi din eposuri, considerându-le, mai mult decât un simbol al unităţii lumii greceşti, un cod etic primar şi o educaţie practică. Eposurile homerice s-au răspândit graţie rapsozilor în Grecia, pe coastele Asiei Mici şi în coloniile vestice. S-a resimţit nevoia împărţirii eposurilor în fragmente mai mici, pentru ca rapsozii şi publicul să se poată odihni. Astfel, eposurile au fost fragmentate în rapsodii, în unele zone 28

practicându-se obiceiul ca publicul să solicite interpretarea anumitor rapsodii, în funcţie de preferinţele lor şi calităţile rapsodului. Din această cauză, însă, unele fragmente au fost uitate, iar cântăreţii şi-au luat libertatea de a modifica pe alocuri diverse versuri. Solon a fost primul care a obligat rapsozii să respecte întocmai textul în reprezentaţiile lor publice. Pisistrate a desemnat în jurul anului 535 î. Hr. o comisie de poeţi care avea ca sarcină să grupeze fragmentele împrăştiate din eposuri, să reasambleze textul şi să înscrie textul în bazele tradiţiei rapsodice orale. Prima activitate sistematică de reconstituire a eposurilor homerie s-a desfăşurat în Alexandria, graţie eforturilor depuse de filologii muzeului, care au realizat o lucrare ştiinţifică de mare anvergură. Datorită lor, Iliada şi Odiseea au luat forma ce s-a păstrat în manuscrisele medievale, din care derivă şi ediţiile contemporane. Deşi sunt primele monumente ale poeziei elene, independent de îndelungatele dispute filologice, eposurile homerice se constituie în lucrări artistice mature din punct de vedere estetic şi umanistic. Reprezintă capodopere nemuritoare ce au influenţat şi continuă să influenţeze generaţii după generaţii, încă de la momentul apariţiei lor. Umanismul şi prezenţa omului, poate cea mai mare moştenire lăsată de antichitatea elenă, se afirmă de la bun început în eposurile homerice. Poemele sunt, de asemenea, de mare interes lingvistic şi stilistic. La început, rigiditatea şi complexitatea metrului erau complet neobişnuite în poezia eroică. Limba este în mod conştient poetică, ea conţinând şi cuvinte a căror noimă le era necunoscută chiar şi rapsozilor dar care aparţineau stilului epic. In acelaşi timp, stilul homeric poate fi foarte direct şi simplu, lipsit de pompă şi inaccesibilitate, cum va fi cel al poeţilor ulteriori, precum Virgiliu şi Racine. De asemenea, metaforele ample şi estetizate pe care le foloseşte Homer diferenţiază poezia lui de celelalte tradiţii epice. Interesant este că prin aceste metafore Homer reuşeşte să descrie obiecte şi întâmplări specifice lumii de atunci, precum peisaje, diverse îndeletniciri ale oamenilor, care altfel nu ar fi putut fi cunoscute. Astfel, scenele zugrăvite în eposuri descriu întreaga lume, nu doar războiul sau moartea, creând cititorului impresia de realism şi combinând cu succes lirismul şi naturalismul. In afară de Iliada şi Odiseea, lui Homer i se atribuie şi o culegere de 24 de imnuri, 16 epigrame şi poemul satiric «Margitis».

29

PERIOADA ANTICĂ- SECOLELE 8-5 î.H. Este o perioadă cu activitate intensă şi schimbări importante în societate. Este epoca marilor oraşe-stat greceşti, când artele şi meşteşugurile reînfloresc, noi concepte sunt create, se naşte democraţia ce are omul în centru. Intr-adevăr, cea mai importantă moştenire din această perioadă era teoria bazată pe rolul cheie jucat de om, conform căreia omul este o natură gânditoare, purtător de valori şi obligat să aducă schimbare în societate. Libertatea, dreptatea, individualitatea, măsura erau elementele unui univers etic al valorilor ce l-au modelat pe omul antic. La începutul acestei perioade avem două procese fenomenal opuse, dar fundamental complementare. Pe de o parte încep să se pună bazele unei conştiinţe greceşti comune şi unice, în sensul raportării la un trecut comun, cu obiceiuri şi amintiri comune, cu o limbă comună. Incepând cu secolul 8 apare un nume nou care sa îi desemneze pe toţi locuitorii spaţiului grecesc: eleni. In paralel însă, structura socială din oraşele stat permite apariţia unor micro-civilizaţii ce respectă condiţiile locale ale fiecarui oraş stat. De la mijlocul secolului 8 î.Hr. observăm de asemenea dezvoltarea unei noi forme de organizare politică, ce va domina în Grecia mai multe secole la rând: oraşul unde oamenii participă activ în administraţie sub conducere aristocrată. Oamenii încep să părăsească aşezarile izolate bazate pe agricultură pentru a merge în centre urbanistice, primele oraşe-stat. Acestea sunt organizate în jurul unei acropole fortificate în care sunt amplasate temple şi tezaure. In afara acropolei se găsea o agora, prin excelenţă domeniul acrtivităţii comerciale, dar şi al ideilor. Fiecare mic oraş-stat avea propria conducere, propria legislaţie şi mai ales propria identitate culturală. Atena este cea mai cunoscută, însă oraşele erau numeroase şi aveau interacţiuni frecvente între ele, fie paşnice, fie înarmate. Formarea de astfel de oraşe a permis triburilor greceşti să se extindă şi să se dezvolte ca o putere comercială şi navală internaţională. Clasa mijlocie care apărea datorită comerţului în Mediterană oferea ocazia mai multor succesori din metropole să întemeieze colonii atât în est cât şi în vest, căutând noi pieţe, materii prime şi pământ, colonii care au contribuit decisiv la răspândirea civilizaţiei elene. Monumentele şi templele perioadei erau dedicate zeilor Olimpieni şi puteau fi găsite în colonii şi 30

în oraşe, din nordul Africii şi din Pontul Euxin până în Sicilia, sudul Franţei şi peninsula Iberică. Peninsula italiană avea o densitate demografică de greci atât de mare încât zona a devenit cunoscută sub numele Magna Graecia. Alfabetul de origine feniciană este completat prin adăugarea de vocale. El reprezintă un liant pentru oraşele-stat. In paralel se răspândesc poemele homerice, Jocurile Olimpice - care uneau toate oraşele stat - se întemeiază noi oracole - precum cel delfic - ca centre ale vieţii religioase şi sociale. Toate acestea au insuflat grecilor pentru prima oară conştiinţa unei identităţi etnice comune. Schimbările numeroase din societate, economie şi organizare au reprezentat condiţiile necesare pentru o serie de succese culturale ce au contribuit la definirea spiritului elen. Creativitatea, înclinaţia către experimentare, motivele gnostice şi veleităţile aristice conturează imaginea lumii antice. Inovaţiile artistice erau fundamentale, părăsind formele geometrice în favoarea unui stil mai expresiv, cu motive antropomorfe. Emblemă pentru antichitate, korii şi korele -statui din piatră, mai rar de aramă, ce reprezintă tineri şi tinere- sunt nu doar un simbol al frumuseţii şi libertăţii ci şi al noii perioade, în centrul căreia se găseşte omul gânditor şi creator. In condiţiile acestei noi clime intelectuale apar, la sfârşitul secolului VII primii filozofi, în oraşele Ioniei. Sunt aşa-numitii filozofi ai naturii, care prin introspecţia lor legată de cosmologie au sistematizat gândirea omenească. Foarte cunoscută este Şcoala Milesiană, ce reprezintă primul curent de gândire filozofică din antichitatea elena. Au evoluat mult şi trei genuri poetice. In afară de eposuri, continuate prin Hesiod şi Teogonia lui, apare şi poezia lirică, adică poezia cu acompaniament muzical, ce a lăsat moştenire lucrări deosebite ce înfăţişează viaţa cotidiană a omului din acea perioadă. Spre sfârşitul acestei epoci apare poezia dramatică, ce atinge perfecţiunea în perioada clasică, tratând relaţia om-zeu. Neliniştea socială şi metafizică nu s-a reflectat doar în artă şi în ceremoniile religioase (libaţii, jertfe, slujbe iniţiatice, profeţii), ci şi în misterii precum Orfismul şi Pitagorismul, ce studiau nemurirea sufletului. Epoca antică se sfârşeşte la începutul secolului 5 î.Hr., când ameninţarea năvălirilor persane a obligat oraşele-stat independente să se ocupe de interesul comun. Câteva oraşe au fost subjugate de taifunul persan, altele şiau unit forţele şi au rezistat angajându-se în lupte eroice care au devenit simboluri ale libertăţii, precum cele de la Maraton, Termopile şi Salamina. 31

PERIOADA CLASICĂ- 500 î.H.-336 î.H. Perioada elenităţii clasice, din 500 până la moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Hr. este considerată ca fiind unul dintre cele mai înalte nivele de civilizaţie mondială. Ca rezultat al dezvoltării din secolele anterioare, din epoca de Bronz până în cea Antică, perioada clasică poate fi considerată pe drept cuvânt cel mai glorios capitol din istoria elenismului. Gândirea şi conceptele, arta şi sistemul de guvernare instituite de om în această perioadă reprezintă valori perene, o sursă solidă de inspiraţie pentru viitorul umanităţii. Evenimentul definitoriu a fost victoria grecilor împotriva năvălirii persane la începutul secolului 5. Victoriile de la Maraton, iar mai apoi de la Salamina, Plateea şi Mykale au sădit în sufletele grecilor sentimentul neatârnării, fiind piatra de temelie pentru anii ce au urmat. Oraşul care a beneficiat cel mai mult de pe urma triumfului era Atena, care acum se impune ca lider al elenităţii. Pe tot teritoriul ţării, încă de la sfârşitul războaielor medice, se observă o serie de evoluţii politice, punându-se bazele unui regim democratic. Tucidide scria că «regimul nostru este numit democratic pentru că autoritatea nu este în mâinile câtorva, ci în mâinile poporului». Multe oraşe-stat aveau o formă de guvernare democratică, însă democraţia se năştea în Atena lui Pericle, un aristocrat ce apăra energic valorile democraţiei şi care a dominat în politica ateniană timp de aproximativ 30 de ani. Pericle a impus o serie de reforme politice care au permis poporului să participe la afacerile publice, refăcând templele distruse de barbari şi construind monumentele Acropolei cu ajutorul lui Fidias. Datorită acestor realizări, epoca se numeşte Secolul de Aur al lui Pericle. Prin lucrările legislatorilor, cetăţenii au fost absolviţi treptat de datorii şi de sclavie. În secolul V fiecare cetăţean care participa la Adunarea Poporului - un corp electoral democrat ce rezolva problemele oraşului şi îşi avea sediul vizavi de acropolă, în Pnica - avea libertate deplină la discursul public şi drept de vot. Totuşi, doar cetăţenii liberi de sex masculin puteau participa, fapt care excludea din start toate femeile şi toţi sclavii, adică o treime din populaţie. Cu toate restricţiile şi contradicţiile ei, democraţia ateniană a creat întradevăr cea mai deschisă societate din toate timpurile. Cu marea încredere în forţele ei a atras filozofi, sofişti, artişti, oameni erudiţi din 32

toata Grecia, dobândind strălucire, influenţă, glorie şi bogăţie. Partenonul, Erehteionul, Propileea şi alte construcţii datează din această perioadă. Apare şi retorica -arta convingerii-, piatra de temelie pentru educaţia fiecărui atenian fiecare de familie bună, şi filosofia dialogată a lui Socrate, ce a marcat gândirea următoarelor secole. În această perioadă se naşte istoria, odată cu Herodot -provenea din Asia-, cunoscut ca «părintele istoriei», care se stabileşte la Atena şi care povesteşte epopeea războaielor medice. Genul preferat de atenienei era însă teatrul, ce ajunge la apogeul expresivităţii creative prin cei trei mari poeţi tragici: Eschil, Sofocle şi Euripide, dar şi prin comediile lui Aristofan. Totuşi, nu toate oraşele împărtăşeau ideologia Atenei. Sparta, a doua mare putere a perioadei, subjugase multe alte oraşe învecinate, impunând un regim militar conservator ce se opunea climei democratice şi liberale din Atena. Confruntările culturale, dar şi hegemonia Atenei au determinat Sparta să porneasca un război împotriva Atenei în 431 î.Hr. Moartea lui Pericle, cauzată de foametea cruntă ce a lovit Atena, a văduvit oraşul de un conducător capabil. Acest război rămâne în istorie ca războiul peloponesiac şi va dura 27 de ani. Finalul se soldează cu înfrângerea Atenei, care şi-a văzut strălucirea târâtă în noroi de către succesiunea diadohilor. In sfârşit, în aprilie 404 î.Hr., Atena ceda în faţa forţei armate spartane. După război, Sparta a impus în Atena oligarhia celor 30 de tirani. Astfel de oligarhii a impus şi în Asia Mică. În 403 î.Hr., atenienii conduşi de Trasibul se răscoală şi-i îndepărtează pe spartanii ce susţineau regimul oligarhic, dobândind independenţa şi reinstaurând democraţia, însă nu şi vechiul lor renume.

Coroană de lauri descoperită la mormântul lui Filip al II lea (Vergina)

33

Cel ce zdruncină fundamental echilibrul puterilor în spaţiul elenic este Filip al II-lea , recent urcat pe tronul Macedoniei în 359 î.Hr., eveniment ce consolidează puterea Macedoniei, prin politica de expansiune ce a transformat-o într-una din cele mai mari puteri ale lumii antice. Macedonia jucase până atunci un rol neînsemnat, dar toate s-au schimbat odată cu reformele introduse de Filip pentru a-şi reorganiza regatul şi pentru a se impune în stătuleţele dezbinate, pe care plănuia să le unească. Având o mare putere politică dar şi duşmani, Filip a căutat să-şi îndeplinescă planul de unificare a micilor oraşe-stat autonome. Cea mai mare ambiţie a lui a fost răzbunarea împotriva perşilor, duşmani tradiţionali, plan pe care l-a preluat şi realizat fiul său Alexandru. După asasinatul tatălui său în 336 î.Hr, Alexandru ajunge conducător la vârsta de 20 de ani şi începe campania în Asia. Pentru următorii 10 ani, cuceririle lui Alexandru al III-lea Macedonul, cunoscut ca Alexandru cel Mare, au extins influenţa elenă, iar limba a fost preluată până în adâncul Orientului, până în India, iar în sud a cuprins şi Egiptul. La moartea lui Alexandru în 323 î.Hr., civilizaţia elenă ajunsese să cuprindă cel mai larg sector al lumii antice. După moartea lui bruscă, generalii lui macedoni au început să-şi împartă imperiul între ei. Primii 20 de ani după moartea lui Alexandru au fost marcaţi de luptele între generali şi între prietenii lui Alexandru, în tot întinsul teritoriului. Dintre regatele introduse de generali -cunoscuţi ca diadohi- cele mai importante erau Siria (sub dinastia Seleucizilor) şi Egiptul (sub dinastia Ptolemeilor). In aceste regate şi celelalte unităţi mai mici s-a instaurat un mod de administrare tipic macedon, care se baza, în esenţă, pe noile oraşe, fondate ca centre de conducere. Majoritatea oraşelor purtau numele fondatorului lor, primul fiind Alexandru care a întemeiat aproximativ 70 de Alexandrii. Capitala Egiptului sub Ptolemei, Alexandria, ce a fost ridicată de Alexandru în jur de 332 î.Hr., s-a transformat într-un centru important al intelectualilor, depăşind uneori chiar şi Atena, ce continua să reprezinte un pol de atracţie pentru cei care voiau să se dedice studiului filosofic . Odată cu moartea lui Alexandru începe perioada Elenistică, ce durează până în aproximativ 31 î.Hr., când romanii ocupă Egiptul.

34

PERIOADA ELENISTICĂ- 336 î.H.-146 î.H. Cuceririle lui Alexandru au avut urmări de durată asupra Greciei. Mulţi locuitori ai oraşelor greceşti s-au deplasat în oraşe orientale, fie ca mercenari, fie ca negustori sau meşteşugari şi, precum este natural, au fost favorizaţi de victoriile lui Alexandru, dobândind averi uriaşe din care o mare parte era trimisă în Grecia. Comerţul se extinsese în marile pieţe din Arabia până la Marea Caspică. Această consolidare economică nu semnifică totuşi încetarea competiţiei în oraşele greceşti. Dar criza politică nu se terminase. Intr-adevăr, o caracteristică a perioadei era retragerea oraşelor-stat ca entităţi politice şi vlăguirea independenţei lor. Această schimbare importantă influenţează substanţial şi sistemul social, idealul cetăţeanului fiind înlocuit de idealul cosmopolitului, iar idealul democraţiei era înlocuit de idealul ambiţiei personale şi lupta pentru succes. Totuşi, epoca s-a dovedit a fi una triumfătoare pentru Grecia din punct de vedere al civiizaţiei, al modului de viaţă, al simbolurilor culturale adoptate ca rezultat al campaniilor militare ale lui Alexandru în toate sectoarele lumii antice. De-a lungul acestor ani, civilizaţia grecească nu s-a extins doar în est ci şi în vest. Cu toate diferenţele locale, civilizaţia grecească s-a impregnat în întreaga lume antică, devenind una din bazele civilizaţiei europene. Din cauza contactului cu noile elemente răsăritene şi vestice nu-şi păstrează vechea puritate, ca atare se stabileşte o diferenţiere între civilizaţia elenistică şi civilizaţia grecească din perioadele anterioare. In timpul epocii elenistice, limba greacă, denumită acum elenistică sau alexandrină, devine până în secolul VI d.Hr. limba oficială (scrisă şi orală) din estul Mediteranei. Această limbă reprezintă o variantă simplificată a limbii attice, schimbare dictată de noile nevoi de utilizare a limbii de către grupuri mari şi neomogene de populaţie din arii extinse. Dezvoltarea intelectuală şi culturală se continuă acum, în diverse centre spirituale şi culturale ale oraşelor răsăritene, precum Alexandria, Antiohia, Seleuca, Pergam. Personalităţi strălucite, ca de exemplu matematicianul Euclid, Arhimede, filozofii Epicur şi Zenon şi poeţii Apolodor din Rodos şi Teocrit şi-au lăsat amprenta asupra perioadei elenistice. In domeniul artei, de o valoare deosebită sunt sculpturile greceşti ale epocii, precum Nike din Samotrace, Venus din Milo, mostre de expresivitate artistică ce combină dramatismul cu eleganţa atemporală.

35

Alexandru cel Mare- 356-323 î.H. Alexandru al III-lea Macedonul, cunoscut în istorie cu supranumele de cel Mare, este considerat unul dintre cei mai mari conducători militari ai istoriei mondiale. Fiu al înzestratului conducător macedon Filip al II-lea, Alexandru a crescut cu imaginea mai multor eroi din Iliada, ţintind şi el la reuşite eroice. Pedagog i-a fost Aristotel, care i-a pus la dispoziţie micului Alexandru cunoştinţe nepreţuite de retorică şi literatură, suscitându-i interesul pentru ştiinţă, medicină şi filozofie. Mama lui, Olimpiada, prinţesă în regatul Epirului, era o femeie puternică, evlavioasă din rândul bacantelor (preotese care-l adulau pe Dionysos prin slujbe frenetice şi extatice). Conform tradiţiei, mama a fost cea care i-a insuflat lui Alexandru credinţa că are obârşie divină, fiind descendent al lui Heracle şi Ahile, eroi pe care Alexandru visa de mic să-i depăşească. Deja, de la frageda vârstă de 18 ani, Alexandru este şeful Cavaleriei Eterilor, din armata macedoneană. Dupa uciderea tatălui său în vara lui 336 î.Hr. de către un membru din garda lui de corp, sceptrul trece în mâinile lui Alexandru, pe atunci în vârstă de 20 de ani. Tânărul Alexandru s-a găsit brusc în situaţia de a fi înconjurat de duşmani în propria casă, de a asista la răscoale în afara Macedoniei, însă a luat rapid măsurile necesare pentru înăbuşirea răscoalelor şi pentru slăbirea duşmanilor lui. Până la sfârşitul verii lui 336 îşi stabilizează guvernarea în Grecia şi este ales general al puterilor greceşti în războiul împotriva Persiei. Pe calul său iubit, Bucefal, generalissimul Alexandru înainta pe trei continente, modelând harta estului şi schimbând cursul istoriei. Datorită carismei, abilităţilor de conducător şi geniului militar, Alexandru a reuşit să-şi însufleţească armata şi să se impună atunci când era necesar. Ambiţia ce-l anima era dorinţa de a recuceri oraşele greceşti de sub stăpânirea oligarhiei filopersane, ce se întindea din Turcia de azi până în Pakistan. De asemenea, mai năzuia să se răzbune pentru invazia persană din urmă cu 150 de ani. Alexandru a început războiul împotriva Persiei în primăvara anului 334 î. H., despărţind Helespontul (Dardanelele de astăzi) cu o armată de 35 000 de soldaţi din Macedonia şi din alte oraşe-stat greceşti. După marşul de-a lungul ţărmului şi pe suprafaţa continentală a Turciei de astăzi, precum şi de-a lungul litoralului Mediteranei Orientale, prin intermediul căruia a reuşit să unească micile formaţiuni greceşti şi oraşele–stat rebele, a urmat lupta de la Issos, din anul 333 î. H., în care Alexandru a reuşit să-l înfrunte cu 36

succes pe renumitul rege al Persiei, Darius al III-lea şi să-l copleşească. Alungat din reşedinţa sa, Darius a fugit spre nord, lăsându-şi soţia, mama şi copiii pe mâna lui Alexandru, care i-a tratat cu tot respectul cuvenit unei familii regale.

Alexandru cel Mare

După Issos, a coborât în Egipt unde a dobândit titlul de faraon de la Egiptenii care l-au primit cu entuziasm. Ca rezultat ale victoriilor lui, Alexandru a reuşit să-şi asigure controlul asupra întregii Mediterane de Răsărit. Mai târziu, în 332 î.H. a înfiinţat, în lunca râului Nil, oraşul Alexandria, care s-a dezvoltat ca centru filologic, ştiinţific şi comercial al lumii greceşti. După aceea urmează lupta de la Gaugamela, unde Alexandru, în ciuda superiorităţii covârşitoare a armatei persane, şi-a demonstrat geniul militar înfrângând corpurile de luptă inamice printr-o tactică ce şi acum este deprinsă în instituţiile militare. După această victorie renumită, Alexandru a intrat triumfător în inima Persiei. Babilonul, Susa, Persepolisul (oraşe ale Imperiului Persan) constituiau următoarele lui opriri. Alexandru a devenit conducătorul incontestabil al Asiei. După marşuri epuizante prin zone greu de străbătut ale Afganistanului şi Pakistanului de astăzi, a separat fâşia indocaucaziană ca să-l înfrunte pe cel mai înspăimântător duşman din întreaga sa campanie, pe trupeşul Poros, principele unei regiuni extinse din Pentapotamia (Panzan), care avea o armată puternică de infanterie, cavalerie şi elefanţi de război. Poros a căzut într-o cursă militară a lui Alexandru şi a fost învins, dar Alexandru s-a purtat cu el aşa cum trebuie să se comporte cineva cu un rege, lăsându-i tronul cu condiţia săi rămână credincios. 37

Teritoriile pe care le-a cucerit Alexandru se întindeau din Egipt până în India acelui timp. Acolo soldaţii săi, epuizaţi şi răniţi s-au oprit pentru prima dată şi au refuzat să-i mai dea ascultare. Alexandru, după ce a consultat şi auspiciile divine care i–au sugerat să se întoarcă, şi-a început drumul de întoarcere către Persia, unde armata i-a fost decimată. Alexandru nu şi-a pierdut dorinţa de glorie, având în vedere acţiunile întreprinse în Persia şi în Grecia, şi a pregătit cucerirea Arabiei şi, implicit, a Calcedonului şi a Italiei. Insă sfârşitul a sosit anul 323 î.H., când, la vârsta de 33 de ani, Alexandru murit în urma febrei tifoide – conform altor surse, otrăvit, de malarie sau de ulcer- în Babilon. Statul a fost împărţit de succesorii săi. O dată cu moartea lui Alexandru începe epoca elenistică ce durează până în anul 31. î. H., an în care romanii au cucerit Egiptul Ptolemeilor, o perioadă în care limba şi civilizaţia greacă s-au răspândit în tot Răsăritul. Numeroasele Alexandrii pe care le-a întemeiat Alexandru ca să întărească suficient controlul asupra zonelor cucerite, se găseau în puncte strategice şi deţineau autonomie, chiar dacă se subordonau puterii supreme. Astfel, în aceste oraşe s-au stabilit veteranii armatei lui, bărbaţi tineri, negustori, savanţi şi alţi gânditori şi multe dintre ele s-au transformat în centre economice şi culturale vestite. Oricum ar fi apreciată personalitatea şi activitatea lui, Alexandru rămâne, fără îndoială, unul dintre cei mai mari cuceritori din istoria universală, cunoscut strateg de război şi o figură impresionantă de conducător. Era viteaz şi mărinimos, dar, de asemenea, adesea se arăta dur şi nemilos atunci când aplica o politică severă şi pragmatică. Ca om politic a avut planuri măreţe. După părerea multor istorici şi cercetători, avea în vedere unirea Răsăritului cu Apusul într-un imperiu universal, într-o nouă şi iluminată frăţie universală a tuturor oamenilor. A făcut în aşa fel încât 30 000 de tineri perşi să primească educaţie în limba greacă, iar strategiile macedonene de război să pătrundă în oastea sa. Însuşi Alexandru a adoptat, de asemenea, cel mai probabil în mod automat, obiceiuri persane şi s-a căsătorit cu femei in Anatolia precum Roxana şi Varsina. In plus, Alexandru a ordonat oraşelor greceşti să-l adore ca pe un zeu. Deşi a dat acest ordin mai degrabă din motive de ordin politic, avea, conform propriei păreri, origini divine. Acest ordin a fost imediat anulat după moartea sa.

38

EPOCA ROMANĂ ŞI CIVILIZAŢIA BIZANTINĂ (146 d.H. –330 d.H.) La sfârşitul primului mileniu î.H. şi la începutul celui de-al doilea d.H., Roma stăpânea cea mai mare parte a spaţiului mediteranean. Imperiul Roman, care se întindea pe 3 continente – Europa, Africa şi Asia – era un mozaic complex de tradiţii, de concepţii diverse despre lume, de structuri şi de convingeri care au condus toate la crearea unui sistem administrativ şi de organizare a Romei. Cultura care s-a născut din frământările şi interacţiunile survenite între aceste surse de civilizaţie s-a aflat la originea dublului fundament al Greciei şi al Romei, de aceea se şi numeşte civilizaţie greco-romană. Civilizaţia greco-romană constituie una din principalele mătci culturale ale Europei contemporane. Pentru spaţiul grecesc, epoca romană începe, în mod convenţional, cu distrugerea Corintului de către romani, în anul 146 d.H. şi se încheie în anul 330 d. H., când capitala statului roman se mută de la Roma la Constantinopol la iniţiativa lui Constantin cel Mare, întemeietorul Imperiului grec medieval, cunoscut ca Imperiul Bizantin. Insă prezenţa în spaţiul grecesc a fost înregistrată cu mult înainte. Influenţa politică în creştere şi pătrunderea treptată a Romei în spaţiul mediteranean de Est prin secolul al II-lea î.H. a avut drept urmare apariţia şi mărirea numărului de familii romane (colonişti) din Italia şi Macedonia şi în restul Greciei. In felul acesta s-au intensificat relaţiile comerciale dintre Italia şi Grecia, relaţii întrerupte mai apoi din cauza războaielor calcedoniene şi a conferit o nouă structură etnică spaţiului grec. Desigur, rolul coloniştilor romani în viaţa economică a Greciei era foarte important şi a influenţat implicit şi societatea grecească. După victoria forţelor romane împotriva macedonenilor în anul 205 d.H., Roma a început să-şi consolideze prezenţa în Grecia. Treptat, şi după anul 146 d.H., Grecia a trecut în stăpânirea Romei, care a unit Macedonia şi oraşele-stat greceşti în ceea ce s-a numit mai târziu Provincia Romană Macedonia. „Pax Romana” a început să se destrame treptat în anul 250 d.H., când Goţii , străbătând Dunărea, au pătruns în Grecia şi au devastat-o în mod brutal. Este vorba despre o invazie barbară pe teritoriul acesteia, acolo unde timp de secole romanii instauraseră pacea. În 324 d.H. împăratul Constantin cel Mare, convertit la creştinism, a mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, un oraş pe litoralul nordic al Bosforului, pe care l-a redenumit apoi Constantinopol (Istambulul de azi). Mutarea capitalei a fost determinată de motive de 39

ordin geografic, strategic, economic, politic, comercial, administrativ şi de factură religioasă. Poziţia geografică a acesteia la graniţa de SE a Europei şi în imediata vecinătate a Asiei era legătura naturală între Orient şi Occident şi constituia o aşezare ideală din punct de vedere comercial. Bizanţul era avantajat de însuşi cadrul său natural, de vreme ce era înconjurat din trei părţi de mare, în timp ce partea continentală era uşor de îngrădit cu ziduri. Mai mult, noua capitală a statului se găsea foarte aproape de zona creştină fapt extrem de important într-o epocă în care creştinismul nu numai că era recunoscut, dar triumfase şi ca religie oficială a statului. Lucrările de construcţie a noii capitale au început în anul 324 d.H. Au fost clădite edificii strălucitoare, publice şi private, palate, pieţe, băi, hipodromuri, sisteme de transportare a apei, porticuri şi biserici. Noul oraş a fost împodobit cu renumite opere de artă care au fost aduse acolo din diferite oraşe ale Greciei. Constantinopolul, oraş a cărui populaţie era alcătuită în cea mai mare parte din greci, a reuşit să depăşească în 100 de ani 500 000 de locuitori, mai mult decât avuseseră Roma, Alexandria şi Antiohia. În calitate de centru al Imperiului Roman de Răsărit, era sediul filologic, artistic şi cultural, dar şi reşedinţa economică, religioasă şi politică a Imperiului. Mutarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la Constantinopol este considerată cel mai important eveniment, deoarece constituia transformarea gradată a statului oriental roman într-un imperiu grec ortodox care a supravieţuit timp de 11 secole. Până la sfârşitul secolului al IV-lea d.H., Imperiul Roman era împărţit oficial în două părţi, Occidentul şi Orientul. În timp ce Roma, partea de Vest, a început treptat să se destrame, partea de Est s-a consolidat şi s-a numit Imperiul Bizantin, durând 11 secole întregi, până la căderea Constantinopolului în 1453. Odată cu transferul capitalei la Constantinopol şi în primele secole ale epocii creştine, a început o perioadă de renaştere grecească, ce poartă numele de civilizaţie bizantină. Civilizaţia bizantină s-a dezvoltat în cadrul unui imperiu bizantin de lungă durată, care cuprindea toată Grecia şi zona mării Egee. De fapt, era un creuzet al noii religii creştine, al înţelepciunii, precum şi al tradiţiilor romane în organizare şi administraţie. Bizanţul are de expus realizări importante în domeniul ştiinţei, al artei, al dreptului, ale filozofiei şi al literaturii. Producţia sa 40

spirituală şi literară, precum şi filologia creştină şi arta bizantină au cunoscut o înflorire excepţională şi au contribuit la moştenirea culturală europeană cu opere de seamă. În sec. al XIII-lea, continuitatea Imperiului Bizantin a fost întreruptă de dorinţele de mărire ale conducătorilor franci ai celei de-a IV-a cruciade. Constantinopolul, centrul imperiului, s-a pierdut pentru prima oară, căzând în mâinile cruciaţilor în 1204. Cuceritorii, după ce au devastat capitala bizantină, au întemeiat acolo Imperiul Latin de Răsărit care a înlocuit Imperiul Bizantin pentru o perioadă de 57 de ani. Grecia a fost înconjurată de cuceritori, de Veneţia şi de principii franci. Veneţia, ca forţă comercială ce se afla, a ales centre de schimb mai ales în insule: insulele Ionice, majoritatea insulelor din Marea Egee, Rodos-ul, Creta, precum şi puncte bine poziţionate în Peloponez, în Helespont şi Tracia. Conducerea feudală francă, stabilită în Grecia, care niciodată nu se aflase sub o astfel se stăpânire, a influenţat clar şi structurile de organizare internă a statului, împărţind Grecia în feude, cu excepţia ducatului Atenei.

Imagine a unei biserici din Mystras (Peloponez)

Grecia, în ciuda acestor şocuri, demonstrează o vitalitate spirituală remarcabilă. O dovadă în acest sens era „împodobirea în stil macedonean” a vechilor biserici de pe Muntele Sfânt şi oraşul-muzeu Mistras. Acolo s-au refugiat în inima Peloponezului forţele viabile ale Imperiului, având drept rezultat gloria curţii de la Mistras, după cucerirea bizantină, fapt ce a făcut ca aceasta să devină mai măreaţă chiar decât strălucirea capitalei. Imperiul Latin s-a dizolvat în 1261, când Constantinopolul a 41

fost preluat din nou de Imperiul Bizantin condus de Mihail al VIII-lea Paleologul. Timp de 2 secole după aceasta, Ducatul Atenei a fost controlat succesiv de către principi francezi, spanioli şi italieni. Istoria care urmează e aceea a căderii statului bizantin, având în vedere că a cunoscut o slăbire treptată în domenii precum economia, organizarea politică, coeziunea socială, comerţul, a pierdut stabilitatea, precum şi multe teritorii din cauza năvălirilor turceşti, până când, întrun final, a căzut în mâinile turcilor în anul 1453 prin Cucerirea Constantinopolului. Acesta a fost sfârşitul Imperiului bizantin. Cucerirea Constantinopolului de către otomani a fost urmată de cucerirea celorlaltor părţi ale elenităţii, în afară de Creta, care a rămas la veneţieni până în anul 1669, când a fost preluată de turci, Heptanezul până în 1797 şi încă vreo două insule din Ciclade. Stăpânirea otomană a durat în Grecia patru secole. Arta Bizantină Arta bizantină a ajuns la cel mai înalt grad ale puterii sale creatoare şi al originalităţii moştenirii lăsate omenirii prin intermediul unor opere de mare însemnătate care s-au păstrat intacte de-a lungul veacurilor. Arta bizantină îşi are originea în sincretismul dintre tradiţia greco-romană, influenţele orientale şi noua realitate religioasă a creştinismului, aşa încât a căpătat un aspect deosebit şi demn de luat în seamă. Din punct de vedere istoric, arta bizantină prezintă un interes uriaş, întrucât reflectă cu o claritate remarcabilă sinteza civilizaţiei sale din diferite elemente culturale, toate adunate într-un amestec ideal în care întregul este ceva mai mult decât părţile care îl compun. Arta bizantină îşi trage rădăcinile din capitala imperiului, de la Constantinopol, şi în final se extinde în cea mai mare parte a lumii mediteraneene şi în est până în Armenia. Deşi căderea Constantinopolului în 1453 în mâinile turcilor a provocat distrugerea multor monumente, s-au păstrat destule opere care ne ajută să înţelegem şi să admirăm măreţia acestei arte. Influenţa artei greceşti asupra concepţiilor clasice ale antichităţii a marcat pentru totdeauna arta bizantină, deşi în secolul al IV-lea d.H. a început să-şi piardă în mod semnificativ din strălucirea de altădată. În acea epocă tendinţa principală era reprezentată de îndepărtarea de sentimentele naturalismului grecesc, care a redat materialul cu amănunte 42

expresioniste şi apropierea de misticismul şi simbolismul de provenienţă orientală, în cadrul căruia se prefera inducerea emoţiilor şi nu înfăţişarea realităţii materiale. Aceste influenţe orientale au fost completate de creştinism. Societatea creştină a solicitat mai degrabă o artă care să producă emoţie directă, decât una perfecţionistă. În acest fel, deşi aceste noi concepţii au condus la abandonarea modului de ilustrare grecesc, arta bizantină nu şi-a pierdut niciodată specificul grecesc. Şi a continuat să se inspire din acesta şi să preia de aici elemente inovatoare. Pe parcurs, aşadar, idiomul clasic s-a transformat ca să exprime caracterul transcendental al credinţei ortodoxe. În paralel cu venirea lui Hristos, a noului Dumnezeu, a sosit şi adorarea dumnezeului pământesc, adică a împăratului, iar arta a căpătat atunci o importanţă şi mai mare. Artiştii bizantini au reuşit să redea strălucirea necesară prin utilizarea unor artificii extraartistice, dar şi prin folosirea unor materiale rare şi impresionante cum ar fi arama poleită cu aur şi colorată, porfirul, podoabe de aur. Arta bizantină este prin excelenţă bisericească şi nu mireană, de aceea comunităţile ecleziastice au putut să ia iniţiative artistice într-un cadru mai larg decât particularii prinşi într-o serie de probleme de diverse feluri. Arta bizantină şi arhitectura au dat astfel în parte răspunsul la necesităţile Bisericii Ortodoxe şi biserica creştină a constituit într-adevăr, un protector al artei, crezând cu sfinţenie în faptul că arta ar putea să înalţe şi mai mult slava „casei Domnului”. Elementul de bază al artei bizantine e icoana. În contrast cu Biserica Occidentală unde erau venerate moaştele sfinţilor, Biserica Orientală a preferat adorarea publică a icoanelor. Icoanele erau ilustrări ale figurilor religioase, care adesea erau înfăţişate stând cu faţa spre privitor şi într-o manieră stilizată. Deşi fiecare formă a reprezentării iconografice – o pictură murală sau un mozaic - ar putea să funcţioneze drept icoană, în linii generale icoana a luat forma unui tablou pictat. Prin urmare, o mare parte a artei bizantine a fost marcată de calitatea abstractă a icoanelor. Cel mai extins capitol ale artei bizantine e arhitectura cu temă religioasă, care a dat la iveală o pleiadă de noi tipuri de temple (bazilici şi clădiri în formă de octogon cu boltă) şi alte inovaţii care au marcat profund arhitectura ulterioară ce a culminat cu adăugarea turlei bisericeşti. Cea mai importantă controversă prezentă în arhitectura bizantină era misterul, secretul echilibrului bolţii deasupra unei baze tetragonale, 43

evoluţie vizibilă, de altfel, în arhitectura bisericilor ce s-au păstrat şi poate şi în construcţiile imperiale care, însă, au dispărut. Îndeosebi în secolul al IV-lea d.H., biserica, ce copia până atunci ceremonialul complicat de oficiere a slujbei de la curte, a început să caute o rânduială mai simplă. Noua arhitectură, bolta aşezată deasupra centrului bisericii, despărţea interiorul şi în acelaşi timp dădea impresia unei străluciri măreţe. Mormântul lui Gallas Plakidas din Ravenna, din secolul al V-lea şi Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol din secolul al VI-lea reprezintă unele dintre cele mai invocate exemple în acest sens. Chiar Sfânta Sofia, unde se reunesc toate cele trei tipuri de construcţii, bazilici, biserici în formă de pătrat şi cea în formă de cruce, era şi va rămâne podoaba de bază a arhitecturii bizantine, întruchipând concepţiile despre nemărginire şi univers, precum şi legile supraomeneşti ale naturii. Biserica a devenit, astfel, un simbol al lumii şi întregul interior s-a transformat într-o icoană tridimensională uriaşă. În ceea ce priveşte artele frumoase, rolul principal l-au jucat acele arte care se alăturau cerinţelor bisericii şi statului – picturi murale ale templelor, mozaicuri şi fresce, hagiografie, miniaturi pentru cărţi (mai ales când era vorba de manuscrise religioase). Arta oglindeşte supremaţia ideilor religioase şi îşi modifică natura spectaculară specifică. Deşi temele şi compoziţia picturilor murale şi modalitatea artistică în pictură urmau nişte reguli concrete, arta bizantină pare să fie mai „umanizată” decât alte arte ale Evului Mediu. Asta pentru că în arta bizantină, care până la un anumit grad s-a folosit de experienţele artistice ale celei clasice, predomină formele idealizate. În cadrul artei tehnica grecească încă existentă s-a alăturat emoţiilor şi spiritualităţii aramaice, iar mozaicurile strălucitoare, modalitatea preferată pentru decorarea exteriorului bisericii, au eclipsat toate celelalte tehnici picturale. Mozaicurile reprezintă una dintre cele mai impresionante expresii ale monumentalei arte bizantine. Cu întreaga lor tehnică şi cu vitalitatea lor neschimbată, mozaicurile bizantine care adesea erau comandate, plătite de împărat şi dedicate acestuia, nu numai că împodobeau bisericile, dar înfăţişau profunzime şi evlavie personală. Artele decorative şi cele aplicative au şi ele o largă răspândire şi înflorire (ţesături artistice, modele şi ornamentaţii pe cărţi, obiecte din fildeş şi metal, etc.) mai ales în perioada luptei ideologice acerbe dintre iconofili

44

şi iconoclaşti (secolul al VIII-lea), unde nu era permisă folosirea mijloacelor de redare a realităţii pentru înfăţişarea conţinutului religios. În ceea ce priveşte sculptura, abandonarea spectaculozităţii şi a formelor elenismului a însemnat că arta sculpturii nu era la foarte mare cinste şi de aceea producţia de statui şi sculpturi în acest domeniu s-a preschimbat foarte repede într-o artă a basoreliefurilor, adică de-abia se deosebea întrucâtva de o simplă ramură a picturii, în cadrul căreia impresia cromatică fusese înlocuită de umbre. Cele mai reuşite opere erau reliefurile de mici dimensiuni, sculptate în metal, în statită şi cel mai adesea în os de elefant. Pe parcursul întregii epoci bizantine au fost create, de asemenea, colecţii de bijuterii şi de moaşte, dipticuri, coperte pentru cărţi şi dipticuri pentru venerare sau tripticuri în os de elefant sculptat. Foarte interesant e cazul muzicii bizantine, care a constituit oarecum oglinda compoziţiei multinaţionale a poporului Imperiului Bizantin. Cântece persane, copte, evreieşti, siriene, slave, arăbeşti şi armene, precum şi melodii greceşti şi romane au determinat formele şi sistemul de accentuare a muzicii bizantine. În Bizanţ ştim că a existat şi muzică laică ce era cântată la curtea imperială, aşa-zisele aclamaţii, cântece în versuri care cuprindeau şi ovaţiile tradiţionale de sărbătoare, ce constituiau o parte a ceremonialului de la curte. Însă s-au păstrat şi note muzicale de muzică religioasă. Muzica bizantină ecleziastică e în mod clar vocalică şi monofonică. Psalmii, troparele, imnurile şi condacele, precum şi canoanele, constituiau opere ale muzicii bizantine. Până în secolul al IX-lea muzica bizantină a avut o influenţă profundă asupra culturii muzicale a marilor state europene. Tradiţia artelor frumoase şi a arhitecturii Bizanţului a fost moştenită după căderea Constantinopolului în 1453 de Grecia Medievală, dar înrâurirea bizantină în Occidentul Europei a continuat până în secolul al XIII-lea, demonstrând durabilitatea ei şi sentimentul valorii acesteia. DE LA PERIOADA OTOMANĂ LA GRECIA CONTINENTALĂ După cucerirea Constantinopolului de otomani, mai precis de către Mohamed al II-lea, Sultanul Turciei, atenţia otomană s-a îndreptat către Peloponez şi către Atica. Până în 1460, aceste teritorii greceşti au fost anexate de către Imperiul Otoman. În următoarele două secole, turcii iau izgonit pe veneţieni şi alte puteri străine din puţinele teritorii care mai 45

rămăseseră, mai ales insule. Procesul s-a încheiat odată cu cucerirea Cretei de către turci în 1669 şi a fost urmat de preluarea Heptanezului în 1797. Pentru o scurtă perioadă, între 1669 şi 1718, Veneţia a preluat din nou controlul asupra Peloponezului, dar în afara acestuia restul Greciei a rămas sub stăpânire otomană până în secolul al XIX-lea. În cadrul noii structuri administrative otomane şi ţările balcanice cucerite sunt subordonate unei noi organizări. Creştinii se integrează atunci fie într-un regim de libertate religioasă pe care le-au permis-o autorităţile legii islamice, atunci când nu se răzvrătesc (libertate care se transformă de altfel, în foarte scurt timp, în islamizarea copiilor şi în supunerea faţă de ieniceri), sau în cadrul autorităţii feudal-militare turce, care se bazează pe nişte piloni rezistenţi, în timp ce ţăranii greci devin la rândul lor supuşii acestora. Astfel, grecilor nu le rămâne decât să se retragă în munţi şi la mănăstirile ortodoxe unde rolul lor economic şi spiritual devine foarte important, mai ales când islamizările îşi extind aria de acţiune, la fel ca şi măcelurile, emigrările şi sclavizarea integrală a unor regiuni. Preţul cuceririi otomane era, conform multor păreri, copleşitor pentru poporul grec, mai ales în ultimele faze ale ocupaţiei. De aceea, anumiţi greci aveau un loc privilegiat în cadrul imperiului şi puteau, din funcţiile ocupate, să influenţeze mersul evenimentelor care au dus ulterior la eliberarea Greciei de sub jugul otoman. Patriarhul Greciei era conducătorul politic şi spiritual al tuturor bisericilor ortodoxe şi mulţi fanarioţi - care şi-au luat numele de la cartierul grecesc Fanar, din Constantinopol – deţineau funcţii imperiale în cadrul Imperiului Otoman, în calitate de miniştri şi consilieri politici. REVOLUŢIA GREACĂ ŞI INFIINŢAREA STATULUI GREC Declinul Imperiul Otoman în Balcani a avut loc mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pătrunderea ideilor naţionalist-liberale dinspre revoluţiile europene, precum revoluţia franceză creând premisele izbucnirii mişcărilor revoluţionare în zona Balcanilor. Criza economică şi diminuarea continuă a veniturilor imperiului au contribuit la destrămarea puterii centrale şi la dezarticularea mecanismului imperial. Mai mult, reacţia dură a instituţiilor tradiţionale ale puterii împotriva oricăror reforme au dus la slăbirea imperiului şi la 46

manifestarea forţelor dezbinatoare ale acestuia. Primii care au acţionat au fost sârbii în 1804; ei au fost cei dintâi care au reuşit să obţină autonomia în 1815. Mişcarea care a dăunat grav puterii otomane în Balcani a început însă în 1821 şi a avut ca scop eliberarea grecilor din zonă, încheindu-se 10 ani mai târziu; rezultatul său a fost constituirea primului stat grec în partea de Nord a Peninsulei greceşti. O importantă sursă pentru sentimentul patriotic al grecilor –atât în păturile intelectuale, cât şi printre oamenii simpli – erau urmările filozofice ale iluminismului francez şi convingerile care au impulsionat mişcarea franceză, dar şi alte acţiuni revoluţionare europene. Răspândirea acestui simţ patriotic a fost însoţită de o influenţă literară şi intelectuală intensă, fiind sprijinită de o largă categorie a populaţiei din interiorul şi din afara Greciei. Revolta elenă a fost organizată pe două nivele: mai întâi în străinătate, datorită relaţiilor Greciei cu Occidentul (relaţii în cadrul cărora emigranţii greci au jucat rolul de bază în oraşele comerciale ale Italiei), dar şi în ţară. Negustorii şi intelectualii diasporei greceşti, haiducii, vitejii Rumeliei, ai Epirului, ai Thessaliei şi ai Macedoniei, căpetenii din Peloponez, precum şi proprietari de vase şi marinari din insule au colaborat, uneori în bună înţelegere, alteori nu, uneori urmărind interesele generale, alteori doar pe cele locale sau pe amândouă în acelaşi timp, într-o bătălie care, de fapt, conducea adesea la războaie intestine. Cele mai importante probleme cu care s-a confruntat conducerea revoluţionară măcinată de interese politice şi de alte suferinţe de acest fel, erau înfiinţarea şi întreţinerea unei armate revoluţionare, constituirea unui mecanism statal şi recunoaşterea libertăţii Greciei de către Marile Puteri. Organizaţia ”Eteria”. O societate secretă puternică, înfiinţată în 1814 pentru a pregăti revoluţia ce avea să urmeze, şi-a adaptat sistemul de idei la gândirea revoluţionară şi a primit ajutor în acţiunile sale de strângere de fonduri şi arme pentru toate scopurile revoluţionare prin intermediul centrelor create în Balcani şi în zonele Mediteranei de Răsărit. În 1821, Alexandru Ipsilanti, preşedintele acestei societăţi, a intrat în Iaşi, capitala Moldovei pe atunci şi teritoriu turcesc, cu foarte puţine forţe şi a proclamat independenţa Greciei. În ciuda problemelor survenite, precum retragerea ajutorului rusesc după înfrângerea 47

revoluţiei de către ţarul Alexandru I, în primul an, activiştii revoluţionari au reuşit să îndepărteze autoritatea turcească din oraşele Greciei de sud şi să o instaureze pe cea grecească. În prima fază a războiului pentru Independenţa Greciei (1821-1824), grecii au luptat în cea mai mare măsură singuri, susţinuţi fiind de alte ţări europene, unde năzuinţele şi idealurile greceşti căpătaseră o mare simpatie şi unde era cultivat un adevărat curent filoelen. În anii ce au urmat şi după catastrofele şi înfrângerile care nu erau mai puţin numeroase decât victoriile, revoluţionarii şi-au continuat cu hotărâre şi curaj lupta, fapt ce în final a condus la intervenţia puterilor europene în scopul de a pune capăt acţiunilor inamice şi de a găsi o soluţie la problema grecească. Într-o epocă în care Sfânta Alianţă înăbuşise, pentru a crea o stabilitate în Europa, diferite acţiuni revoluţionare în multe ţări, precum Peninsula Iberică şi Italia, în Grecia a continuat activitatea revoluţionară. Insistenţa şi forţa grecilor răsculaţi au făcut ca Marile Puteri să reanalizeze poziţia pe care o aveau în cadrul diplomatic al Sfintei Alianţe şi să avanseze în rezolvarea situaţiei greceşti având în vedere constituirea statului grec Astfel, în 1827, odată cu Tratatul de la Londra, Mare Britanie, Rusia şi Franţa au fost de acord să introducă o astfel de reglementare. Hotărârea a fost pusă în aplicare în acelaşi an, când flotele unite ale celor trei puteri europene au distrus flota turco-egipteană în bătălia de la Navarino, o luptă ce a deschis drumul spre eliberarea de facto a Greciei. Mai mult, a intrat în vigoare o nouă constituţie în 1827, emisă de Adunarea Generală, condusă de Kapodistrias în calitate de prim preşedinte al Rebublicii Democrate Greceşti. O presiune hotărâtoare în favoarea rezolvarea chestiunii greceşti a fost exercitată de războiul ruso-turc care a izbucnit în 1828 şi s-a încheiat în septembrie 1829 cu Tratatul de la Adrianopol, care a recunoscut autonomia Serbiei şi a aşezat Principatele Române sub suzeranitate turcească. În 1830, prin protocolul de la Londra încheiat între cele trei mari Puteri, a fost recunoscută autonomia şi independenţa legală a Greciei. Doi ani mai târziu au fost trasate graniţele noului stat - care erau cu mult mai restrânse decât s-ar fi aşteptat grecii, în Nord regăsindu-se doar puţin mai sus de Golful Corint - şi Grecia devine monarhie sub Otto de Bavaria.

48

Cele trei puteri europene care au accepta independenţa Greciei au jucat şi rolul de puteri protectoare ale regimului noului stat grec. Această protecţie a asigurat graniţele ţării, dar, de fapt, i-a îngrădit şi independenţa. Statul elen fusese recunoscut, în aşa fel încât ceea ce nu era clar era ce fel de regim de guvernare va avea statul (întrucât nu avea încă o constituţie), care va fi gradul de independenţă şi, desigur, care vor fi teritoriile deţinute. ANII POST-REVOLUŢIONARI ŞI EXTINDEREA STATULUI GREC Neclarităţile din constituţie au reprezentat principala cauză pentru situaţia politică instabilă din interiorul statului nou format. În pofida îmbunătăţirilor aduse în cadrul legislaţiei prin constituţia emisă în 1864, intervenţiile regelui, numirea de guverne minoritare şi dizolvările repetate ale parlamentului au condus la destabilizarea sistematică a vieţii politice a ţării. Finalul fericit al revoluţiei a fost urmat de o perioadă post –revoluţionară în care noul stat a încercat, prin intermediul unor fuzionări şi transformări strategice, să găsească un modus vivendi în condiţiile nou-create. Economia, politica şi administraţia erau domeniile în care statul trebuia să-şi introducă autonomia proprie şi să creeze structuri stabile. Cele mai controversate nivele erau cel al clarificării articolelor de constituţie şi al determinării unui cadru legal care să ajute Grecia să-şi stabilească identitatea şi să-şi consolideze puterea centrală. Perioada post-revoluţionară era una de completă transformare şi de reconstrucţie pentru societatea grecească la toate nivelele, un proces marcat de multe emigraţii şi polemici neprevăzute din care nu lipseau chiar şi evenimente violente. Astfel, apropierea de o modernizare a statului şi de înfiinţarea unui statut democratic era destul de vizibilă şi a condus ţara, prin intermediul a multor palinodii, către stabilitate. Problema centrală, cea guvernamentală, chestiune ce a bulversat viaţa politică a locului timp de peste 40 de ani, se va rezolva pe deplin în 1897, datorită stăruinţelor tenace ale lui Harilaos Tricupis, care l-a obligat pe regele de atunci, Gheorghios I, să accepte oficial „Votul de încredere către guvern”. Adoptarea noii structuri de guvernare a conferit autoritate majorităţii parlamentare, în timp ce şi pentru dizolvarea parlamentului era necesar tot votul majorităţii. Augmentarea puterii legislative nu a condus, totuşi, la rezolvarea completă a problemei şi asta pentru că nu existau premisele sociale şi politice necesare. Lipsa unor partide politice cu o ideologie clară şi stabilă, intervenţiile externe (de ex. din partea Palatului sau a puterilor protectoare şi a armatei) în lucrările guvernului, dependenţa 49

mecanismului statal de guvern şi de „sistemul regal” au creat goluri în funcţionarea normală a conducerii statului şi în ritmul politic. Aşa încât, acceptarea votului de încredere a constituit unul din paşii hotărâtori în direcţia legiferării parlamentare, pusă în practică în secolul al XX-lea. Grecia intră în secolul al XX-lea cu povara consecinţelor războiului cu turcii din anul 1897, care s-a încheiat cu înfrângerea Greciei şi a luat prin surprindere întregul sistem naţional grec, atât din punct de vedere politic, cât şi ideologic. Golul produs de lipsa unui conducător care să înfrunte toate aceste greutăţi a accentuat criza. În primele decenii ale secolului al XX-lea continuă pe de o parte procesul de unificare a structurilor statului, iar de altă parte consolidarea puterii centrale a statului distrus din perspectivă economică şi politică după războiul de independenţă. În esenţă, e o perioadă de extindere teritorială prin cele două războaie balcanice (1912, 1913), dar şi una de contraste puternice şi crize naţionale. Aceste evenimente au constituit cadrul de remarcare a tânărului politician Elefterios Venizelos, un lider de anvergură mondială. Programul său s-a concentrat în jurul modernizării statului si al consolidării puterii centrale, al înfăptuirii Marii Idei şi al punerii în practicã a viziunilor despre constituirea unui stat unitar. Acestui curent i s-a opus antivenizelismul, care nu accepta ideile lui Venizelos. Polemicile au durat mulţi ani şi au culmina cu conflictul dintre Venizelos şi împăratul Constantin I în legătură cu statutul Greciei în primul război mondial. S-a încheiat cu victoria venizeliştilor şi cu intrarea Greciei în primul război mondial de partea Alianţei dintre Franţa şi Anglia. Instabilitatea politică a dăunat economiei şi societăţii, care au avut cel mai mult de suferit odată cu sosirea pe teritoriul Greciei a refugiaţilor greci din Turcia după catastrofa din Asia Micã din 1922.

Elefterios Venizelos

50

GRECIA IN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Perioada care a urmat tragediei din Asia Micã a fost una dificilă, de instabilitate politică, de frământări legislative şi de transformări. In perioada interbelică priorităţile Greciei s-au modificat. Ideile măreţe ale reîntregirii neamului au fost înlocuite în principal de cele ale asigurării securităţii statului şi de cele ale consolidării cadrului legislativ. Democraţia nu era o ţintă uşoară într-o perioadă atât de zbuciumată, nu numai în Grecia, ci în întreaga Europă. Urmările unor încălcări atât de dese ale acesteia erau numeroase. Mişcări armate, mandate de guvernare neîncheiate, ultimatumuri, alegeri anticipate, abandonuri de putere, conflicte sociale, toate acestea umbreau imaginea social-politicã a acelei perioade frământate. In paralel, avem însă în faţă o reprezentare completă a partidelor politice, a ideologiilor şi a mişcărilor sociale, precum feminismul şi mişcarea sindicală muncitoreascã. Putem spune cã perioada interbelică din Grecia a fost una a conflictelor sociale şi a dezvoltării ţării înspre modernizare, urbanizare şi industrializare. A fost, de asemenea, epoca de apariţie a unor noi curente în artă şi a încercărilor de definire a identităţii greceşti. Vine, însă, şi clipa de început al celui de-al II-lea război mondial, în care Grecia intră mai mult fără voia ei. Va ieşi din această experienţă cu noi reguli de convieţuire politică, cu o nouă repartizare a puterii, cu noi expresii politice în general. Data de 28 octombrie 1940 a fost ziua în care conducătorul fascist al Italiei, Mussolini, şi-a dus trupele înspre Grecia şi astfel a început războiul propriu-zis dintre Grecia şi Italia. Grecia a înfruntat cu vitejie şi solidaritate trupele italiene, izgonindu-le de pe teritoriul său. Înfrângerea armatei lui Mussolini a reprezentat prima victorie împotriva Axei Roma-Berlin-Tokyo şi s-a bucurat de apreciere în întreaga lume, fiind socotită drept o intervenţie curajoasă şi hotărâtoare pentru deznodământul răboiului. In aprilie 1941, pătrunderea germanilor în Grecia a marcat şi începutul ocupaţiei germane. Odatã cu intrarea trupelor naziste în Grecia guvernul şi regele s-au mutat în Creta, ce rămăsese încă liberă. La 20 mai se comemorează lupta din Creta, care s-a încheiat cu îngrozitorul bombardament al insulei, luptă în care locuitorii, împreună cu englezii, 51

neozeelandezii şi australienii s-au opus cu vitejie şi eroism ocupanţilor, plătind un preţ mare în vieţi omeneşti. După căderea Cretei, guvernul şi regele au părăsit insula şi s-au stabilit în Cairo. Grecia a intrat într-o perioadă grea de ocupaţie germană ce a lăsat urme materiale şi spirituale de neşters pentru greci. Rezistenţa poporului grec era, desigur, eroică, şi primele mişcări de revoltă încep din toamna anului 1941, atât în interiorul, cât şi în afara ţării. Eliberarea Greciei de trupele naziste s-a înfăptuit la 12 octombrie 1944, întrucât autorităţile germane au luat hotărârea să părăsească Grecia, având în vedere pericolul rusesc în Balcani. Odatã cu eliberarea, Grecia a anexat şi teritoriile pe care le posedă până în ziua de azi, inclusiv Dodecanezul. In octombrie 1945 Grecia a devenit membră a ONU. GRECIA CONTEMPORANĂ Condiţiile postbelice nu erau deloc uşoare. Războiul şi suferinţele din anii anteriori au lăsat urme de neşters în ţară şi au corupt coeziunea socială. Grecia eliberată era o ţară complet distrusă, fără pic de creştere economică, cu un număr tragic de sacrificii umane şi cu structuri şi infrastructuri sociale la pământ. Mai mult, contradicţiile sociale dintre diferite clase sociale – mai ales dintre noile forţe revulsive care activaseră în timpul celui de-al doilea război mondial şi forţele civil-politice nou apărute – au scindat ţara şi au condus treptat la evenimente dramatice care s-au soldat cu vărsare de sânge. Astfel, la o lună după eliberarea Greciei au început luptele dintre diverse categorii sociale: pe de o parte, grupurile revoluţionare care au luptat de partea germană şi care au refuzat dezarmarea, iar pe de altă parte alianţa forţelor de guvernare, Securitatea şi trupele britanice. Aceste conflicte care s-au extins treptat şi în afara Atenei în zone precum Macedonia şi Epir au durat până în 1949, când conducătorii răsculaţilor au încheiat operaţiunile militare “pentru a scoate ţara din impas”. După cum este normal, evenimentele din perioada scindării au fost violente şi au marcat dezvoltarea ţării în anii ce au urmat. Îndreptarea economiei greceşti a înaintat sigur după războiul intern datorită unui program de ajutor extern (Planul Truman) şi al rezervelor spirituale ale populaţiei greceşti. A crescut producţia industrială, iar în 52

1951 Grecia a devenit membră NATO, ca şi Turcia. La nivel politic, însă, situaţia nu se normalizase pe deplin. În 1967, deşi se prevăzuse victoria formaţiunii de stânga în alegeri, are loc o lovitură de stat ce are drept rezultat instaurarea dictaturii militare, mai întâi a lui Papadopoulos, apoi a lui Ioanidis. Multe personalităţi politice, mai ales de stânga şi nu numai, au fost arestate, închise şi exilate. Dictatura militară a anulat constituţia din anul 1952, a impus cenzura asupra mijloacelor de informare în masă, a desfiinţat partidele politice şi a scos în afara legii mult organizaţii. În acest fel, deşi regimul dictatorial părea iniţial solid, au început să apară la un moment dat primele fenomene degenerative ce au dus în final la eliminarea dictaturii. Revoltele studenţeşti antiguvernamentale au început să izbucnească în toamna lui 1973 şi au culminat cu revolta de la Politehnică. În paralel, corupţia şi incapacitatea autorităţilor militare de a acţiona în cadrul crizei din Cipru, atât de dureroasă în conştiinţa grecilor, e hotărâtoare şi duce la căderea dictaturii în iulie 1974. Politicianul Constantin Karamanlis a fost chemat din exil pentru a organiza desfăşurarea normală a alegerilor şi instalarea democraţiei. Partidul “Noua Democraţie” câştigă sub conducerea sa primele alegeri postbelice şi formează un guvern. Constituţia democratică a ţării e aprobată de parlament în iunie 1975. În alegerile din 1977 a câştigat “Noua Democraţie”, iar Partidul Socialist Grec PASOK, sub conducerea lui Andreas Papandreu era al doilea partid ca importanţă. În mai 1979, Grecia semnează Tratatul de aderare la Comunitatea Europeană (C.E), actuala U.E. Devine membru oficial al C.E în 1981. În acel an, în cadrul alegerilor parlamentare din octombrie a câştigat PASOK, cu o majoritate fulminantă, iar Andreas Papandreu devine primul premier socialist al ţării. Trecerea firească de la dictatură la democraţie şi dezvoltarea benefică ce a urmat constituie cea mai puternică dovadă a credinţei profunde a populaţiei greceşti - a politicienilor şi a cetăţenilor - în valorile democratice precum şi a maturităţii autorităţii statale ca pilon de bază al republicii elene.

53

POLITEHNICA Evenimentele de la Politehnică au avut loc în noiembrie 1973 şi constituie vârful de lance al luptei studenţeşti şi muncitoreşti împotriva dictaturii militare ce a condus timp de 7 ani Grecia. Cele 3-4 “zile ale Politehnicii”, din care au rezultat conflicte sângeroase şi o confruntare acută între forţele de înăbuşire şi mişcarea antidictatorială erau rodul unei lupte de lungă durată dusă împotriva regimului militar şi au reprezentat primul factor de dezechilibru pentru mecanismul dictatorial. Din prima clipă de după lovitura de stat din 21 aprilie 1967 şi de după instaurarea regimului dictatorial militar în Grecia, studenţii greci se găsesc pe meterezele luptei împotriva dictaturii, participă la activităţile revulsive populare şi organizează demersuri proprii. În ‘72-’73 lupta studenţilor se generalizează şi mii de tineri pornesc în acţiunea de îndepărtare a regimului. În pofida replicilor violente şi a anchetelor dure executate de către regim împotriva răsculaţilor, mişcarea se intensifică şi e conştientizată nevoia unei acţiuni comune de o mai mare anvergură. În afară de studenţi au fost implicate în mişcarea aceasta şi alte pături sociale, precum muncitorii, funcţionarii, savanţii, artiştii, gânditorii, etc. Intensificarea treptată a mişcărilor şi transformarea asociaţiilor studenţeşti în asociaţii politice în 1972 e urmată în noiembrie 1973 de insurecţia de la Politehnică: o răscoală studenţească şi populară care a dus la lupte antidictatoriale în toate oraşele mari ale Greciei. Evenimentele ocupării Politehnicii şi acţiunile violente de înăbuşire a revoluţiei de către regim au reprezentat punctul culminant al mişcărilor studenţeşti şi au slăbit regimul deja alterat, precedând căderea lui definitivă, ce a survenit la 8 luni după tragedia din Cipru. Această luptă a provocat uimirea tuturor tinerilor din Grecia, a întregului popor şi a opiniei publice internaţionale. Deşi nu a fost acesta factorul care a dus la eliminarea definitivă a regimului dictatorial, aici sau cumulat principalele cauze ce au contribuit la căderea acestuia. Această mişcare de nestăvilit, entuziastă, independentă şi hotărâtoare, soldată cu 1000 de morţi şi mii de răniţi, a tulburat apele adânci ale societăţii greceşti şi a trezit în popor conştiinţa luptei împotriva dictaturii. A constituit de asemenea punctul de cotitură în istoria mişcărilor studenţeşti şi populare din Grecia.

54

ECONOMIA GRECIEI Economia Grecească este una cu orientare spre piaţă şi intervenţie minimă din partea statului. Incepând cu jumătatea anilor ‘90 scena financiară elenă este caracterizată de un nou dinamism. Convergenţa nominală a economiei greceşti cu economiile partenerilor săi din UE a fost decisivă şi bine pusă la punct; însă indicatorii macroeconomici continuă să crească. Creşterea economică înregistrată în Grecia începând cu 1994 a manifestat o accelerere de 3,2 % anual şi depăşeşte rata medie realizată de UE, îmbunătăţindu-şi exponenţial potenţialul de creştere. In 2005, ritmul de dezvoltare al PIB era de 3,8 %. Şomajul era în cel de-al treilea trimestru de 9,7%. Rata de angajare- Şomajul: în mii Forţa de muncă Angajaţi% din totalul forţei de muncă Şomeri% din totalul forţei de muncă

2000

2001

2002

2003

2004

4.617,2

4.581,6

4.652,2

4.728,4

4.823,2

4.097,9 88,8

4.103,2 89,6

4.190,2 90,1

4.286,6 90,7

4.330,5 89,8

519,3 11,2

478,4 10,4

462,1 9,9

441,8 9,3

492,7 10,2

Grecia era o ţară cu tradiţie exclusiv în agricultură, dar în ultima vreme importanţa activităţilor din primul şi din al doilea sector economic (agricultura si, respectiv, industria) a intrat pe o pantă descendentă în favoarea ascensiunii din sectorul serviciilor. Cele mai importante ramuri economice sunt producţia de manufactură, care ocupă 12% din PIB şi 14,4% din rata totală a forţelor de muncă, şi construcţiile care ocupă 7,2% din PIB şi 7,3% din rata de angajare. 55

Industria de manufactură înglobeaza un număr mare de întreprinderi mici şi mijlocii, fiind caracterizată de un grad mare de flexibilitate şi initiaţivă. Majoritatea companiilor de manufactură sunt mici afaceri familiale, în timp ce marile companii se dedică industriei produselor alimentare şi băuturilor, îmbrăcăminţii şi textilelor, produselor chimice si plastice, petrolului şi produselor pe bază de cărbune, produselor din sticlă şi cimentului, iar noile întreprinderi care sunt în dezvoltare sunt dedicate tehnologiei şi telecomunicaţiilor.

Syros

Agricultura reprezintă în continuare o sursă importantă de venit. Condiţiile climatice ale Greciei favorizează cultivarea legumelor, fructelor (măslinele şi uleiul de măsline, strugurii, pepenii galbeni, piersicile, roşiile şi portocalele sunt unele dintre cele mai importante culturi din Grecia), tutunului, bumbacului, viilor, ca şi crescutul oilor şi caprelor. Activităţile din sectorul primar au beneficiat vreme îndelungată de fondurile UE. In momentul de faţă, agricultura se concentrează asupra creşterii competitivităţii prin mecanisme de producţie, de procesare şi de marketing, dar şi asupra modernizării infrastructurii şi a zonelor rurale, prin protejarea şi îmbunătăţirea resurselor naturale şi a mediului. In domeniul pescuitului, piscicultura s-a dovedit a fi industria cu cea mai mare şi rapidă dezvoltare, transformând Grecia în lider pe piaţa mondială a crescătorilor de peşte. Sectorul serviciilor din Grecia este cel mai bine reprezentat şi are cea mai rapidă dezvoltare din economie, contribuind cu aproximativ 70% la PIB şi ocupând 61% din rata totală de angajare. Cele mai importante domenii din sectorul serviciilor sunt: turismul, navigaţia, finanţele şi comerţul. 56

Turismul reprezintă cea mai dezvoltată industrie în Grecia, plasându-se pe locul al 15-lea in ierarhia mondială a destinaţiilor turistice şi primind în jur de 15 milioane de turişti anual, mai mult decât populaţia totală a ţării.

Cosmopolitul Mykonos

Operaţiunile turistice contribuie cu aproximativ 8% la PIB şi ocupă 10% din totalul forţei de muncă.

1991 sosiri turişti cecuri de călătorie (milioane de dolari SUA) Hoteluri: Camere Paturi

Turismul- Hoteluri 2000 2001

8.271.258

13.567.453

2.566,1

9.221,1

14.678.68 8

2002

2003

14.918.177

14.784.560

9.740,7

10.057

319.689 606.330

339.540 644.898

9.446,6

243.950 459.297

320.159 607.614

320.159 607.614

57

Navigaţia este un alt sector dinamic în economia ţării şi un reprezentant eficient al Greciei în lume. Flota comercială a Greciei se află pe locul 5 mondial ca putere marină şi reprezintă 50% din flota Uniunii.

Portul Pireu (Atena)

In ceea ce priveşte sectorul bancar, liberalizarea sa, bazată pe decizia guvernului de a implementa servicii de control în mai toate băncile controlate de către stat, a atras după sine un val de consolidări, permiţând extinderea lor în Balcani. INVESTIŢII Progresele recente înregistrate în peisajul economic grecesc au ridicat Grecia pe o poziţie mai înaltă în cadrul investiţiilor internaţionale. Grecia a pătruns ca economie de piaţă cu drepturi depline, dar şi ca o punte către un câmp regional comercial mai larg în sud-estul Europei, inclusiv în Cipru. Pe de altă parte, multe acţiuni economice comune sunt în curs de desfăşurare în Balcani, unde Grecia joacă un rol esenţial în afaceri. Deţine primul loc în cadrul investiţiilor străine directe din Serbia şi Muntenegru, din FYROM, locul al doilea în Albania, şi poziţia a treia în Bulgaria şi România. Grecia şi-a modernizat infrastructura într-un ritm accelerat cu ajutorul fondurilor furnizate de către Uniunea Europeană şi de către Banca Europeană de Investiţii. Au fost realizate 6 proiecte care au transformat ţara, îmbunătăţind traficul şi înlesnind transportul navetiştilor şi al vizitatorilor pentru anii ce vor urma : Autostrada Egnatia. Autostrada Egnatia (687 km) trece prin nordul Greciei şi leagă portul din nord-vest, Igoumeniţa cu graniţa turcească în 58

Tracia; este cea mai mare şosea în construcţie din Europa, fiind inclusă în reţeaua de drumuri de tranzit Trans-Europene. Este un proiect de o extremă importanţă pentru atingerea ţintelor unice pe piaţa europeană, o şansă pentru crearea de noi locuri de muncă şi o coeziune financiară pentru statele membre UE. Are 9 axe stradale perpendiculare care leagă Grecia de Albania, de FYROM, de Bulgaria şi de Turcia.

Podul Rio-Antirio

Podul Rio-Antirio. Podul Rio-Antirio ce uneşte Peloponezul de Grecia continentală de-a lungul ţărmului nordic al Golfului de Corint, este unul dintre cele mai impresionante proiecte din Europa. Această lucrare a modernizat întregul sistem de transport din partea de vest a ţării. Joacă, de asemenea, rolul de legătură principală a Greciei cu Europa de Vest prin intermediul căilor maritime ce leagă Grecia de Italia. A devenit cel mai lung pod suspendat din Europa. Aeroportul internaţional « Elefterios Venizelos« din Atena. Se află în Spata şi este unul dintre cele mai moderne aeroporturi din lume.

Aeroportul Internaţional “Elefterios Venizelos”

59

Metroul din Atena vine în prelungirea uneia dintre cele mai largi infrastructuri de proiecte în construcţie în Europa de astăzi.

Descoperiri arheologice: staţia de metrou Acropolis

Tramvaiul, cel mai modern mijloc de transport care leagă Piaţa Constituţiei de litoral

Ruta « Attiki Odos» ce leagă Eleusis, în vestul capitalei, cu aeroportul cel nou. Ruta « Attiki Odos» este parte a autostrăzii Patras-CorintSalonic-Evzoni. Autostrada Patras-Corint-Salonic-Evzoni este, de asemenea, parte a Reţelei Transeuropene de Drumuri. ENERGIA Grecia se bazează în cea mai mare parte pe staţii de furnizare a energiei electrice alimentate cu lignit şi pe hidrocentrale. Câștigă din ce în ce mai mult teren energia solară, precum şi cea eoliană şi geotermală, iar Grecia are resurse inepuizabile în această privinţă. Grecia, datorită poziţiei sale geografice şi a vecinătăţii cu ţări care nu posedă infrastructura necesară pentru sectorul energetic, a început de curând să-şi sistematizeze eforturile de a deveni un «nod energetic» în zonă. Prin urmare, au fost semnate protocoale între guvernele grec, bulgar şi rus, în vederea permiterii construcţiei, din fonduri private, cu 60

un buget de 645 de milioane de euro, a 280 km de conductă subterană de transport din Rusia în Grecia, care să treacă prin Bulgaria, ocolind, în acest fel, aglomerata Strâmtoare Dardanele. Aceasta se va numi oleoductul Burgas-Alexandroupolis - o ieşire sigură spre piaţa vest europeană a rezervelor uriaşe de petrol din regiunea Caspică a Rusiei. În sfãrşit, Grecia plănuieşte să conducă lucrările şi procesul de dezvoltare energetică a Europei (Reţelele Transeuropene), intenţionând să lege estul de vestul şi nordul de sudul continentului. În acest context, Grecia a semnat un protocol pentru construcţia conductei transportoare de gaze (martie 2002) cu Turcia, în vederea transportării gazelor naturale din Marea Caspică către pieţele de desfacere europene prin extinderea conductei deja existente ce face legătura dintre Iran şi Turcia. Conducta, ale cărei lucrări sunt programate să se încheie la sfãrşitul anului 2006, va porni din Ankara şi se va termina la Alexandroupolis; în primă etapă ea va transporta anual 500 de milioane de metri cubi de gaz către Grecia prin Turcia.

61

SPORT Sportul, atletismul în genere, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, s-a născut în Grecia. „Minte sănătoasă în trup sănătos”, spuneau mai întâi vechii greci, care dădeau o foarte mare importanţă antrenamentului sportiv al tinerilor, ca parte a ansamblului educaţional. La fiecare sărbătoare, în afară de ceremoniile religioase, aveau loc şi spectacole de artă (teatru, muzică) şi concursuri sportive. Sportivii aveau posibilitatea să-şi demonstreze aptitudinile, îi respecau pe concurenţii lor în cadrul unei atmosfere de sărbătoare şi de fraternitate. Însă sportul în Grecia nu înseamnă numai trecut. Grecia de astăzi depune toate eforturile posibile ca să asigure tineretului posibilitatea de a se dezvolta în conformitate cu principiile antice despre sport. În fiecare colţ al Greciei, chiar şi în cele mai înepărtate, tinerii au astăzi posibilitatea de a exersa şi de a face sport. Chiar dacă participarea este mai importantă decât victoria, rezultatele sportivilor greci la evenimentele sportive internaţionale sunt mulţumitoare. La Jocurile Olimpice din 2004, Grecia a cucerit 16 medalii, situându-se pe locul al 15lea. Tot în vara anului 2004, echipa naţională de fotbal a Greciei a câştigat Campionatul European. Un an mai târziu, echipa naţională de baschet a Greciei a câştigat Cupa Europeană.

JOCURILE OLIMPICE DIN 2004 – UN SUCCES AL GRECIEI PE PLAN MONDIAL Odată cu Jocurile Olimpice desfăşurate în 2004 în Atena, cea mai mare sărbătoare sportivă a omenirii s-a întors în ţara în care s-a născut şi în oraşul unde a renăscut, capitala Greciei. Aceste jocuri au bătut multe recorduri. Atena a găzduit 11.099 sportivi din întreaga lume, dar şi cele mai multe sportive din întreaga istorie a Jocurilor Olimpice. Au fost reprezentate în cadrul acestei competiţii măreţe 202 ţări la fiecare secţiune de concurs. Flacăra olimpică a călătorit pentru prima dată prin toată lumea. Pentru prima dată, femeile au luat parte în orașul antic Olympia la concursul de aruncare a greutăţilor.

62

Patru miliarde de telespectatori din întreaga lume au participat împreună cu Grecia la această sărbătoare şi au văzut Grecia dinăuntrul şi din afara tribunelor. Atena şi-a luat rămas bun de la sportivi şi de la oaspeţii săi în cel mai frumos mod, cu o festivitate caldă şi prietenoasă de încheiere a celui mai mare eveniment sportiv din istorie, Jocurile Olimpice, organizate în oraşul şi în ţara unde pentru prima oară au fost întemeiate de zeii Olimpului şi a căror tradiţie a fost continuată de poporul elen de-a lungul secolelor.

Festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice ( Atena 2004)

63

ARTĂ ŞI CULTURĂ Datorită poziţiei sale geografice, Grecia a reprezentat mereu o punte de trecere care lega Europa de Asia, de Marea Egee şi de Marea Mediterană, sudul Europei de Pământul Sfânt şi mai departe de Nordul Africii.

Academia din Atena

Influenţe din toate aceste teritorii s-au întâlnit aici şi şi-au lăsat amprentele culturale în ţinuturile locuite de greci, creându-se în acest fel ceea ce se cheamă identitatea culturală greacă. Aceste influenţe au fost întotdeauna readaptate şi reformulate cu succes de către greci pentru a se potrivi cu viziunea greacă despre lume şi viaţă. In afară de moştenirea culturală reînnoită, Cultura neogreacă a dezvoltat noi moduri de expresie care s-au făcut remarcate pe plan mondial. LITERATURĂ În domeniul literaturii s-au remarcat, în timpul războiului pentru independenţă şi după încheierea acestuia, figuri poetice de seamă, precum Dionysios Solomos care este şi poetul naţional al Greciei şi autorul imnului naţional, Andreas Kalvos şi Kostis Palamas. Cel mai renumit poet al epocii moderne este Konstantinos Kavafis, în timp ce dintre prozatori foarte cunoscuţi publicului sunt Emmanuel Roidis, Gheorghios Vizyinos şi Alexandros Papadiamantis. Generaţia de aur ajungea la apogeu prin Nikos Kazantzakis, cel mai cunoscut şi tradus scriitor grec. Doi scriitori, Gheorghios Seferis (1961) şi Odysseas Elytis (1980), au fost răsplătiţi pentru operele lor excepţionale în cadrul culturii greceşti cu Premiul Nobel pentru Literatură al Academiei Suedeze.

64

MUZICĂ Grecia este o ţară muzicală prin excelenţă. Muzica este un factor de bază în viaţa grecilor şi aproape în toate momentele vieţii lor cântecul, dansul, muzica în general, ocupă un loc de cinste. In fiecare zonă a ţării, în funcţie de specificul ei, tradiţia muzicală şi cântecul au un stil propriu şi o modalitate proprie de exprimare. Astfel, de exemplu, în Tracia şi în Macedonia întâlnim elemente ale elenităţii pontice şi micrasiatice, având ca instrument de bază lira, în timp ce în insulele ionice este vizibilă influenţa Apusului, aolo fiind dominante ca instrumente vioara şi chitara. Grecia este locul de inspiraţie al artiştilor moderni care şi-au lăsat amprenta asupra locului. Nume precum Mikis Theodorakis, care a primit şi “British Academy Award” pentru cea mai bună muzică în 1969, Manos Hadjiadakis, Nana Mouskouri, Viki Leandros, asta ca să enumerăm numai câteva dintre ele, sunt reprezentative pentru cultura muzicală a ţării.

Maria Callas – soprană

Încă de la începutul anilor ’90, odată cu înfiinţarea Ateneului din Atena a fost acoperit un gol care exista de multă vreme în locul muzicii clasice. Câţiva ani mai târziu, a fost inaugurată o clădire asemănătoare în Salonic. Orchestre simfonice, greceşti şi străine, au interpretat opere ale compozitorilor greci şi străini. În cadrul festivităţilor de deschidere şi de încheiere ale Jocurilor Olimpice din 2004, muzica grecească tradiţională a dominat, în frunte cu Dimitris Papaioanu, responsabil pentru organizarea festivităţilor, şi a provocat entuzismul grecilor şi al străinilor. Merită consemnată contribuţia Greciei şi la muzica modernă, mai ales în cadrul Festivalului Eurovision care a avut loc la Kiev în 2005, unde Helena Paparizou a câştigat locul I.

65

FILM Cel mai mare studio de film din Grecia, Finos Film, a fost înfiinţat în 1943. Primele filme care au avut audienţă internaţională au fost “Stella” (1955), regizat de Mihail Kakogiannis şi “The Ogre of Athens” (1956) în regia lui Nikos Koundouros.

Theo Angelopoulos – regizor de film

Noua generaţie în industria de film grecească este reprezentată la cel mai înalt nivel de Theo Angelopoulos, cel mai cunoscut regizor grec contemporan.

66

CUPRINS CARACTERISTICI GENERALE........................................................................................................................ 1 GEOGRAFIA...................................................................................................................................................... 1 FLORA ŞI FAUNA..............................................................................................................................................6 CONDIŢII CLIMATICE......................................................................................................................................7 POPULAŢIA........................................................................................................................................................ 7 STATUTUL FEMEII........................................................................................................................................... 9 RELIGIA............................................................................................................................................................ 10 POLITICA GRECIEI........................................................................................................................................... 11 PARLAMENTUL ELEN................................................................................................................................... 12 STATUTUL INTERNAŢIONAL AL GRECIEI............................................................................................... 13 ISTORIA GRECIEI............................................................................................................................................. 16 ANTICHITATEA...............................................................................................................................................17 CIVILIZAŢIA TROIANĂ ŞI CICLADICĂ...................................................................................................... 18 CIVILIZAŢIA MINOICĂ..................................................................................................................................19 CIVILIZAŢIA MICENIANĂ............................................................................................................................ 21 PERIOADA ANTICĂ- SECOLELE 8-5 Î.H..................................................................................................... 30 PERIOADA CLASICĂ- 500 Î.H.-336 Î.H..........................................................................................................32 PERIOADA ELENISTICĂ- 336 Î.H.-146 Î.H....................................................................................................35 EPOCA ROMANĂ ŞI CIVILIZAŢIA BIZANTINĂ (146 D.H. –330 D.H.).....................................................39 DE LA PERIOADA OTOMANĂ LA GRECIA CONTINENTALĂ............................................................... 45 REVOLUŢIA GREACĂ ŞI INFIINŢAREA STATULUI GREC.....................................................................46 ANII POST-REVOLUŢIONARI ŞI EXTINDEREA STATULUI GREC........................................................ 49 GRECIA IN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.......................................... 51 GRECIA CONTEMPORANĂ........................................................................................................................... 52 POLITEHNICA..................................................................................................................................................54 ECONOMIA GRECIEI........................................................................................................................................55 INVESTIŢII....................................................................................................................................................... 58 ENERGIA...........................................................................................................................................................60 SPORT................................................................................................................................................................... 62 JOCURILE OLIMPICE DIN 2004 – UN SUCCES AL GRECIEI PE PLAN MONDIAL.............................. 62 ARTĂ ŞI CULTURĂ............................................................................................................................................ 64 LITERATURĂ................................................................................................................................................... 64 MUZICĂ............................................................................................................................................................ 65 FILM...................................................................................................................................................................66

67