3 Gestiune Emilia.docx

Student: Emilia Anul xx Tirgu Mures Universitatea Ecologica Bucuresti

REFERAT LA GESTIUNE GARANTII BANCARE Fundamentarea elaborării și aplicării Sistemului de creditare are ca obiective (legislate): a) asigurarea unui sistem unitar, obiectiv, previzibil, care responsabilizează deținuții, în raport cu sancțiunea privativă de libertate și conferă acesteia o dimensiune recuperativă, prin implicarea în activități educaționale, de asistență psihologică și asistență socială, în activități lucrative, precum și în situații de risc; b) conturarea unui sistem obiectiv, echitabil și transparent, care să condiționeze comportamentul deținuților, în sens dezirabil social, prin utilizarea creditelor corespunzătoare în acordarea recompenselor și consecutiv aplicării sancțiunilor disciplinare; c) stimularea participării deținuților la programe și activități derulate pe perioada executării pedepsei și dezvoltarea motivației acestora pentru adoptarea unui comportament prosocial; d) operaționalizarea conceptelor prevăzute în art. 68 alin. (1) din Lege: "o bună conduită", "stăruință în muncă sau în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și formării profesionale"; e) analizarea posibilității de extindere a Sistemului de creditare pentru propunerile, deciziile privind trecerea de la un regim de executare a pedepsei privative de libertate la altul, în sens progresiv sau regresiv; f) crearea premiselor pentru facilitarea analizei individuale și pentru formularea propunerilor privind liberarea condiționată. La o primă vedere relaţia între bancă şi client, definită prin prisma intereselor care o determină, poate părea destul de simplistă: creditul poate fi privit ca o marfă oarecare, pe care clientul o foloseşte pe o anumită perioadă, plătind în schimbul utilizării ei un preţ care îmbracă forma de dobândă, deci interesul clientului ar putea fi limitat strict la obţinerea unui credit cu un nivel al dobânzii cât mai scăzut, în timp ce interesul băncii ar putea fi limitat la acordarea unui credit cu un nivel al dobânzii cât mai ridicat. În momentul în care echipa managerială a băncii decide acordarea unui credit este ca şi când ar elibera un brevet de moralitate sau o cauţiune morală pentru clientul beneficiar. Banca creează şi vehiculează o valoare care nu este o marfă ca oricare alta, ci este chiar moneda, provenită din surse proprii cât şi din surse atrase. Astfel decizia de creditare implică asumarea răspunderii băncii faţă de clienţii deponenţi.

1

Etapele procesului de creditare:  Examinarea cererii de creditare şi interviul cu solicitantul.  Evaluarea credibilităţii clientului (aspectele financiare şi nefinanciare) şi aprecierea riscului aferent operaţiunii date.  Pregătirea şi încheierea contractului de credit.  Acordarea creditului.  Controlul privind respectarea condiţiilor contractului şi a rambursării creditului.  Lucrul cu creditele problematice Relaţia bancă client trebuie să parcurgă anumite etape: 1. Depunerea cererii de creditare. 2. În această primă etapă, clientul se adresează băncii sale cu o cerere de credit, a cărei analiză se efectuează de către Compartimentul (Serviciul) de Creditare, din cadrul unităţilor teritoriale ale băncilor comerciale şi are drept scop evaluarea cererii de creditare sub raportul necesităţii şi oportunităţii solicitării, avându-se în vedere identificarea eventualilor factori de risc şi posibilitatea contracarării acestora. 3. Analiza agentului economic din punct de vedere juridic, are în vedere următoarele aspecte:  existenţa documentelor de constituire conform legilor, a actelor adiţionale în formă autentică şi cu înscrierea de menţiuni la Registrul Comerţului sau existenţa Certificatului Unic de Înregistrare; existenţa în obiectul de activitate al societăţii, a codului CAEN corespunzător activităţii propuse a fi creditată; consultarea Registrului Comerţului cu privire la statutul juridic al solicitantului, starea de faliment, litigii, reorganizare judecătorească, etc, şi al persoanelor care angajează patrimonial societatea; 4. consultarea Biroului de Credite, a Centralei Riscurilor bancare precum şi a Centralei Incidentelor de Plăţi de pe lângă Banca Naţională cu privire la înscrierea solicitantului în fişierele incidentelor de plăţi, ce vizează: interdicţia de a emite cecuri, refuzuri la plată, executări silite; 5. Analiza agentului economic din punct de vedere tehnic, cade în sarcina responsabilului tehnic al băncii - inginerului evaluator şi presupune la rândul evaluarea tehnică a afacerii precum şi evaluarea garanţiilor materiale; 6. Analiza agentului economic din punct de vedere economico-financiar. Principalii indicatori care stau la baza analizei situaţiei economico - financiare a clienţilor, sunt:  Lichiditatea - reprezintă capacitatea unui agent economic de a face faţă datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor sale circulante în disponibilităţi  Solvabilitatea - reflectă capacitatea generală a firmei de a transforma toate activele sale în numerar pentru plata tuturor datoriilor  Rentabilitatea - reprezintă capacitatea agentului economic de a obţine profit din activitatea proprie Prezentarea garanţiilor aferente creditului. În vederea evitării unor riscuri de neîncasare a creditelor acordate, managerul bancar se va asigura ca solicitanţii să dispună de posibilităţi de restituire a creditelor în condiţiile

2

desfăşurării unei activităţi normale, precum şi pentru recuperarea acestora în situaţiile în care împrumutaţii nu-şi execută obligaţiile din diverse cauze. Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puţin egală cu datoria cea mai mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate din împrumut. Încadrarea în grupe de bonitate. Prin analiza conjugată a rezultatelor obţinute de către specialiştii băncii, pe parcursul etapelor de analiză mai sus prezentate, se stabileşte bonitatea agentului economic solicitant de credite. Bonitatea reprezintă un indicator sintetic al performanţelor economico-financiare şi nefinanciare ale agenţilor economici, în funcţie de care, aceştia sunt încadraţi în vederea acordării creditului, în mai multe grupe denumite categorii de performanţă Elaborarea deciziei de creditare Decizia reprezintă o verigă în procesul de creditare fiind un moment crucial al acestui proces.. Luarea unor decizii corespunzătoare, prin care să se asigure conducerea optimă a unei activităţi de creditare, reprezintă rezultatul unui proces complex: cunoaşterea solicitantului de credit, evaluarea garanţiilor acestuia, precum şi analiza viabilităţii afacerii propuse spre creditare Acordarea creditelor După aprobarea cererilor de credite de către Comitetele de credite sau Direcţiile din cadrul centralelor băncilor, în limitele de competenţă stabilite prin normele interne, se trece la etapa acordării creditelor. Garanţia reprezintă un mijloc de garantare a executării obligaţiunii. Aici trebuie să se ţină cont de astfel de aspecte, ca: dreptul de proprietate asupra garanţiei, perfectarea contractului de garanţie, valoarea garanţiei. Indiferent de tipul garanţiei (reală sau personală) aceasta trebuie să corespundă anumitor cerinţe de bază:  existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp, pentru a acoperi obligaţia garantată;  garanţia să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;  banca în calitate de beneficiar al garanţiei, să aibă asigurată posibilitatea de a transforma garanţia în bani, rapid şi fără pierderi. Altfel spus garanţia să aibă un mare grad de lichiditate dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu-şi rambursează datoria. Atunci când se solicită o garanţie de regulă, se disting trei părţi implicate:  ordonatorul garanţiei, care este debitorul principal: el este cel căruia partenerul de contract (de exemplu, în contractul de credit partenerul de contract este banca ce acordă creditul) îi solicită o garanţie. În consecinţă, ordonatorul fie oferă o garanţie din propriul

3

său patrimoniu (sub formă de gaj sau ipotecă), fie solicită un terţ – garant – să ofere o garanţie în locul lui. De exemplu, prin avalul cambial, avalistul se angajează ca terţ să plătească cambia, în cazul în care debitorul nu o plăteşte.  beneficiarul garanţiei, este cel în favoarea căruia s-a constituit garanţia, în cazul nostru banca. Beneficiarul execută garanţia, respectiv încasează banii care rezultă din vânzarea bunului, dacă debitorul principal nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată de a rambursa împrumutul.  garantul este debitorul secundar, care, în anumite cazuri, poate fi înseşi debitorul principal, când garantează cu bunurile sale, sau poate fi un terţ (o altă bancă, o altă firmă sau instituţie), care garantează că, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor debitorului principal, va îndeplini obligaţia de plată sau de rambursare a sumei. Deci, în relaţia de garanţie pot apărea:  două persoane – beneficiarul garanţiei (banca) şi debitorul (clientul băncii), când acesta din urmă garantează cu propriul său patrimoniu (ipoteca, gaj);  trei persoane – când debitorul apelează la o terţă persoană, garantul ca acesta din urmă să garanteze obligaţia lui de plată. În ambele cazuri, beneficiarul este banca, în poziţie de creditor. Înainte de a accepta o garanţie, indiferent de natura obligaţiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, banca trebuie să aibă în vedere trei aspecte principale:  dreptul de proprietate;  perfectarea contractului de garanţie;  valoarea garanţiei. Garanţiile reale: ipoteca; gajul şi depozitul bancar Ipoteca Ipoteca este una din forme de garantare cele mai utilizate. Ea serveşte la garantarea obligaţilor debitorului faţa de creditorul său, printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu anume desemnat pe cale legală în acest scop. Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă, care este un contract accesoriu la contract de creditare. Garantarea plăţii prin ipotecă, prin esenţă, constă în aceea că, dacă la scadenţă debitorul nu rambursează ratele şi obligaţiile aferente, banca creditoare, în favoarea căreia a fost constituită ipoteca, poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obţinută să-şi acopere creanţa. Gajul Spre deosebire de ipotecă, gajul presupune înstrăinarea bunului şi constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a bunului mobil, care în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadenţă, va fi vândut şi din banii obţinuţi, se va acoperi datoria debitorului. Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligaţie principală pe care o garantează, el urmând soarta acesteia în ceea ce priveşte existenţa şi stingerea sa. Totodată

4

este un contract unilateral, deoarece creează obligaţia numai în sarcina creditorului gajist, respectiv de a păstra bunul şi de a-l restitui după ce a fost plătit efectiv. Depozitul bancar Depozitul bancar îndeplineşte cele mai multe din cerinţele unei garanţii:  este accesibil oricând;  se constituie sub forma unei sume fixe cunoscute de bancă;  în cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decât cea în care s-a acordat împrumutul, la stabilirea nivelului depozitului drept garanţie, banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuaţiile fluxurilor de schimb a celor două monede (moneda depozitului şi moneda în care s-a dat împrumutul). Garanţiile personale: fidejusiunea, cesiunea de creanţe Garanţia personală - angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitatea de plată. În afară de garanţia bancară mai există şi garanţia guvernamentală.

5