22. Cantul Xxii

CANTUL XXII Cerul al şaptelea, al lui Saturn. Spiritele contemplative. Corupţia călugărilor. Cerul al optulea, al stelelor fixe. Spiritele triumfătoare. Privirea asupra planetelor şi a pământului.

Spre doamna mea, de-uimire covârşit', ca pruncul către maica lui, în care se-ncrede mai vârtos, m-am răsucit, iar ea, ca muma ce de-ndată sare copilul firav şi sperios s-ajute, cu glasul ei ce-i veşnică-alinare, „Nu ştii2 că eşti în cer? răspunse iute, că totu-i sfânt aici şi că din zel porneşte fapta sus şi din virtute? Gândeşte-te3 cum te-ar fi-nfrânt în el surâsul meu ori cântul lor, minune, de-un singur strigăt te-a uimit astfel; de-ai fi4-nţeles ce-au spus în rugăciune, puteai pricepe răzbunarea dreaptă ce va s-o vezi5 cât fi-vei încă-n lume. Nu-ntârzie, nici grăbeşte când se-ndreaptă din ceruri spada6, după cum îi pare cui bucuros7 sau temător8 oaşteaptă. Ci-ntoarce-ţi gându-acum din depărtare, căci alte duhuri ai să vezi alese, de-ai să m-asculţi şi-ai să priveşti în zare9." 654 655 Făcut-am voia-a melei dragi crăiese şi zeci de globuri10 aurii văzui şi foc din foc sclipind cum se-ntreţese". Eu stăm cu cel ce-ascunde-n sinea lui dorinţa ce-i dă ghes şi nu-ndrăzneam, temându-mă că cer prea mult12, să spui, când cel mai mare şi mai roş mărgean din mândra salbă se-apropie, prin sine voind să mulţumească-al meu alean, şi-apoi grăi: „Dac-ai vedea13 ca mine cum arde-aicea printre noi iubirea, n-ai zăbovi să te rosteşti, creştine. Cum nu vreau însă-n ceruri izbăvirea s-o-ntârzii'4 aşteptând, am să-ţi răspund acelui gând cui i-ai ascuns pornirea. Cei munţi15 ce-ntr-înşii pe Cassino-ascund pe vremuri16 fost-au cercetaţi de-un neam dedat la rele şi-nşelat profund; şi-acela-s eu17 ce-ntâiu-am dus drept hram pe culme sus preasfântul nume'8 care dreptate-aduse lumii şi balsam. Asupra-mi harul se răsfrânse-atare, c-am mântuit cetăţi vecine de strâmbul crez19 ce dus-a la pierzare. în jurul meu sunt suflete creştine ce contemplând se pârguiră-n viaţă sub soarele20 ce naşte flori divine. Macarie21 cu Romoald22 ţi-e-n faţă şi fraţii toţi23 ce-n schituri aşteptară cu inimi dârze cea de veci dulceaţă." 656 Şi-am zis atuncea: „Bunătatea rară ce-mi dovedeşti şi blânda-nfaţişare ce-n ochii mei din chipul vost' scoboară24, încrederea-mi deschid în piept atare precum sub soare se deschide floarea25, precât i-e dat şi-n ea putinţă are. De-aceea dă-mi, părinte,-ncredinţarea că-s vrednic de cerescul har astfel ca feţei tale26 să-i zăresc lucoarea." „O, frate27, vrerea ta, răspunse el, va fi-mplinită-n cea din urmă roată28, cu celelalte şi cu-a mea la fel. Acolo-orice dorinţă-i ascultată, deplină fiind şi coaptă şi-orice parte e-acolo-n veci29 pe unde-a fost odată; căci nu e-n spaţiu30, nici în poli ca-n toarte nu-i prinsă, şi spre dânsa urcă lin cea scară3'-al cărei vârf îţi e departe. Până pe sus, cu pragul sfânt vecin zărit-a Iacov32 patriarhul, când văzu pe trepte îngerii ciorchin. Ci astăzi nimeni nu râvneşte-n gând s-o suie şi hârtia-i irosită când Iegea33-mi scrie, cum n-a fost nicicând. E schitul azi speluncă34-afurisită şi rasele sunt saci35 în cari s-adună făina rea ce nu dospeşte-n pită. Nu-i camătă şi nici nedreapta-arvună urâtă-astfel de Dumnezeu ca rodul36 din cari se-nfruptă fraţii dimpreună. 657 Pe orice-avut bisericesc norodul stăpân37 e jos, căci el cerşind colindă; nu maica, nici ibovnica sau plodul. Ci pofta-n om tacută-i să se-aprindă atât de lesne,-ncât nu-i lege-a ţine38 nici cât stejarul până scoate ghindă. Pornit-a Petru39 fară-arginţi la sine şi-aşijderea Francisc, cu umilinţă, iar eu cu post şi rugăciuni, creştine. Ce chibzuieşti40 cum luat-a-n lume fiinţă oricare cin, vedea-vei azi schimbată în stricăciune cea de ieri căinţă. Minuni mai mari facut-a Domnu-odată cu Marea Roşie-n larg sau cu Iordanul41; deci şi-ndreptare va din cer să scoată." Astfel grăind se-ntoarse-n stol mărgeanul şi-ntregul stol pe-a scării trepte-ncinse ca un vârtej42 îşi mistui noianul. Stăpîna mea43 pe urma lor mă-mpinse c-un semn; atare vrerea ei de-o clipă sărmanu-mi trup de muritor învinse; căci cea mai iute44 şi-asmuţită pripă pe lume, unde mersul e firesc, e-nceată-n zbor pe lângă-a mea aripă. Şi jur, creştine45, pe-acel prag ceresc, de dorul cui adesea plâng mâhnit şi-amarnic de păcate mă căiesc,

că n-ai putea din flăcări mai grăbit să tragi un deget, de cum eu spre semnul ce Taurul urmează, am suit. 658

I O, stele dragi46, în care văd însemnul puterii ce-aţi sădit în mintea mea, şi care-n oameni vă-ncercaţi îndemnul, năştea cu voi şi tot cu voi murea cel care47-n lume făureşte azi când în Toscana m-am născut cândva; iar când cerescul har mă-nvrednici să intru-n hora48 ce vă-nvârte roată, tot locul vostru-n cer mi-l hărăzi. Spre voi acum, cu inima-nsetată suspin49, spre-a dobândi puteri în pasul ce către el atrage vrerea-mi toată. „De Dumnezeu ţi-e-atât de-aproape50 pasul, încât se cade ochii treji51 să-ţi fie", grăi madona-ntrecurmând răspasul. „Dar înainte de-a intra-n tărie52, priveşte-n urmă, ca să vezi prin mine ce lumi54 lăsat-ai jos la temelie 53

şi pre cât poţi cu cugetări senine, te-nfaţoşază55 oştii-n priveghere ce prin eter se-dreaptă-acum spre tine." Privii atunci spre cele şapte sfere56 şi globul nostru57 îl văzui atare încât zâmbii la jalnica-i vedere; şi-ncuviinţez părerea după care e vrednic de dispreţ, cât şi pe cei ce-l dau uitării şi se-ntorc spre soare. Văzui şi Iuna58-ncinsă cu polei, dar fară-acele pete şi gropane ce crezului îmi fură strâmb temei. 659 Şi fiul ţi—1 văzui59, Hiperioane, şi-ai voştri prunci în apropierea lui, zeiţe dragi60, în ceruri diafane. între părinte şi-ntre fiu văzui pe Jupiter61 ce-ardoarea le răsfiră şi locul cum şi-l schimbă62 pricepui. Căci toate63 şapte limpede-mi vădiră cât sunt de mari şi cât se-nvârt de iute şi-n sfere osebite cum se-nşiră. Cel petic64 strâmt de glie ce ne-asmute întreg din zbor cu Gemenii-l zării, cu munţi, cu holde şi cu văi ştiute. Apoi din nou spre mândrii ochi privii. 660