Viorel Enea Abstract

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE FILOZOFIE, SOCIOLOGIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

Cu titlu de manuscris CZU: 329(498)

Viorel Enea PARTIDELE POLITICE DIN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ: REALITĂŢI ŞI PROBLEME Specialitatea: 23.00.01 – Teoria, metodologia şi istoria politologiei; instituţii şi procese politice

AUTOREFERAT al tezei de doctor în ştiinţe politice

CHIŞINĂU - 2007

Teza a fost elaborată în Secţia Politologie a Institutului de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Conducător ştiinţific:

Roşca Alexandru, dr. habilitat în filosofie, academician (AŞM)

Referenţi oficiali:

1. Solomon Constantin, dr. habilitat în politologie, profesor universitar. 2. Poede George, doctor în politologie, profesor universitar, Iaşi, România.

Susţinerea va avea loc la 20 decembrie 2007, ora 14.00 în şedinţa Consiliului Ştiinţific Specializat DH 18-23.00.01-10 de pe lângă Institutul de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; MD 2012, mun. Chişinău, bulevardul Ştefan cel Mare, 1, etajul 4, sala 408.

Teza de doctor şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Naţională, Biblioteca Ştiinţifică Centrală a AŞM şi pe pagina web a CNAA al Republicii Moldova (www.cnaa.acad.md) Autoreferatul a fost expediat la 19 noiembrie 2007 Secretarul ştiinţific al Consiliului Ştiinţific Specializat, doctor în filozofie, conferenţiar cercetător

Juc Victor

Conducătorul ştiinţific, dr. hab. în filozofie, academician

Roşca Alexandru

Autorul

Enea Viorel

2

CARACTERISTICA GENERALĂ A LUCRĂRII Actualitatea investigaţiei şi gradul de studiere a temei. Prăbuşirea violentă în 1989 a regimului naţional-comunist a însemnat pentru România debutul unor transformări politice, economice şi sociale, având toate un numitor comun – democratizarea. Şi dacă modelul totalitar românesc, nefiind o excepţie, se baza pe formula partidului-stat, atunci una dintre primele realizări ale pluralismului politic post-revoluţionar a fost instituţionalizarea sistemului pluripartit, prin adoptarea Decretului-lege nr.8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor şi organizaţiilor obşteşti. Constituţia din 1991 a consfinţit aşezarea pluralismului la temelia sistemului politic românesc. Ulterior, evoluţia sistemului de partide a fost marcată de o vădită instabilitate, acesta "îmbrăcând" până în prezent nu mai puţin de patru modele diferite, dintre care două greu de încadrat în tiparele tipologiilor general acceptate. Există, desigur, mai multe explicaţii ale acestui lucru, şi totuşi una este mai ales relevantă. Pe tot parcursul democratic al partidelor româneşti, un lucru, subliniat de Vladimir Tismăneanu, a rămas mereu valabil – aspectul dominant al politicii partidelor este dat mai degrabă de "strategii confruntaţionale, decât de cele consensuale". Plecând de la această ipoteză, ţinem să analizăm predilecţia pentru una din constituentele tandemului "colaborare" – "concurenţă" la nivelul principalelor partide româneşti la mai multe etape de la 1989 până în prezent. Este cu atât mai actual cu cât avem actualmente la guvernare Alianţa "Dreptate şi Adevăr", cea care a ajuns de la idei de fuziune într-un singur partid la cea mai drastică confruntare. Partidele politice sunt unul dintre subiectele ce s-a bucurat, şi se bucură în prezent, de o atenţie sporită a cercetătorilor din Occident. Începuturile au fost puse de nişte autori ca M. Ostrogorski, R. Michels, şi, bineînţeles, M. Duverger, cu al său opus magnus, "Partidele politice". Actualmente, când subiectul a fost extrem de valorificat, partidele se studiază în paralel cu o mulţime de subiecte adiacente. Astfel, originea partidelor este studiată de autori ca

3

P. Mair, J.H. Aldrich, R. Gunther şi L. Diamond, etc1. Ideologia partidelor este studiată de autori precum R.E. Bohrer, A. C. Pacek, B. Radcliff, L. Imbeau; H. Kim şi R.C. Fording etc2. Altă serie de autori este antrenată în studierea problemelor legate de membrii partidelor, aceştia sunt autorii ca P. Muller şi R.S. Katz; P. Mair şi I. Biezen; P. Seyd şi P. Whiteley etc. Structura partidelor, deci, organizarea, este elucidată de R. Koole, R.S. Katz şi P. Mair, S. Wolinetz 2002 etc3. De asemenea, autorii din Occident au analizat masiv un alt subiect, intrinsec indisolubil de acela al partidelor politice – sistemele de partide. Autori ca deja-menţionatul P. Mair, M. Bogaards s-au ocupat de clasificarea sistemelor de partide. Alţii, ca M. Coppedge, H. Kriesi au ţinut să explice diferenţele între diversele sisteme de partide. O temă ca stabilitatea sistemelor de partide îşi găseşte reflectarea în lucrările savanţilor ca P. Mair, K. Roberts şi E. Wibbels, T.J. Scotto ş.a. Subiectele de partide politice şi sistemele de partide sunt indisolubile şi de un al treilea subiect major – sistemele electorale. Or, aşa cum am menţionat deja, ştiinţa politică modernă consideră că sistemele electorale sunt un determinant crucial, deşi nu singurul, al sistemelor de partide. În acest context dorim să plasăm în evidenţă cercetările autorilor din Vest ţinând de temele legate de sistemele electorale. Autori ca A.Lijphart sau P. Norris sunt clasicii moderni pentru tema clasificării sistemelor electorale. Savanţi ca A. Lijphart, J.M. Carey şi M.S. Shugart 1995; O. Amorim Neto şi G.W.Cox dezvoltă în lucrările lor subiectul consecinţelor sistemului electoral, deci a modului în care acesta influenţează sistemul de partide în particular şi întregul sistem politic. O temă importantă precum schimbarea sistemului electoral a găsit reflectarea în lucrările lui K. Benoit, Ch. Boix, R. Taagepera şi S. Shugart. În România, partidele politice, sistemele de partide, sistemul electoral, s-au aflat în vizorul unor cercetători remarcabili. Din clasicii ştiinţei politice române nu avem cum să nu 1

Vezi: Aldrich, John Herbert. 1995. Why Parties? The Origin and Transformation of Political Parties in America. Chicago, IL: The University of Chicago Press; Mair, Peter, ed. 1990. The West European Party System. Oxford: Oxford University Press; Gunther, Richard and Larry Diamond. 2003. Species of Political Parties: A New Typology. Party Politics, Volume 9, Number 2, pp. 167-199. 2 Vezi: Bohrer, Robert E. II, Alexander C. Pacek, and Benjamin Radcliff. 2000. Electoral Participation, Ideology, and Party Politics in Post-Communist Europe. The Journal of Politics, Volume 62, Number 4, November, pp. 1161-1172; Imbeau, Louis M., Francois Petry, and Moktar Lamari. 2001. Left-Right Party Ideology and Government Policies: A Meta-Analysis. European Journal of Political Research, Volume 40, Number 5, pp. 1-29; Kim, Heemin and Richard C. Fording. 2003. Voter Ideology in Western Democracies: An Update. European Journal of Political Research, Volume 42, Issue 1, pp. 95-105 3

Vezi: Katz, Richard S. and Peter Mair. 1996. Cadre, Catch-All or Cartel?: A Rejoinder.Party Politics, Volume 2, Issue 4, October, pp. 527-536; Koole, Ruud. 1996. Cadre, Catch-All or Cartel? A Comment on the Notion of the Cartel Party. Party Politics, Volume 2, Number 4, October, pp. 507-523; Wolinetz, Steven B. 2002. Beyond the Catch-All Party: Approaches to the Study of Parties and Party Organization in Contemporary Democracies.Political Parties: Old Concepts and New Challenges, edited by Richard Gunther, Jose RamonMontero, and Juan J. Linz. Oxford, UK: Oxford University Press, pages 136-165.

4

invocăm numele lui A.D. Xenopol, P.P. Negulescu, D. Gusti. Din autorii moderni, suntem obligaţi să-i menţionăm pe cei, care în operele lor au cuprins, practic, toate subiectele ţinând de partide (partidele propriu-zise, sistemul de partide, sistemul electoral) – Cristian Preda, Alexandru Radu, G.Voicu4. În operele acestor autori găsim tratarea devenirii sistemului partidist din România, teoretizări elaborate privind tipurile de sistem de partide existente în diferite perioade în ţară, analizele alegerilor etc. Gradul de teoretizare şi analiză variază şi el: de la unul descriptiv-istoric (A.Radu, 2003), eseistic (C.Preda, 1998), la unul teoretic rigid (C.Preda, 2002) sau oarecum teoretic-generalizat (G.Voicu, 1998). Alţi autori s-au ocupat de subiecte separate, precum regimul politic din România, sau mecanismele electorale din ţară5. Există şi studii ce ţin, de exemplu, de tabloul electoral dintrun anume scrutin. Şi, desigur, avem lucrări care ţin de prezentarea partidelor politice din punctul de vedere al doctrinelor concrete. Concluzia este că subiectul de partide politice este destul de elaborat la nivelul lucrărilor şi monografiilor. De asemenea, au fost consultate studiile şi rapoartele unor organizaţii ca "Institutul PRO" (mai ales "rapoartele lunare de analiză politică şi imagine") şi "Institutul de Politici Publice din România", sondajele unor organiaţii ca INSOMAR, CIVIS, ATLE, ediţiile on-line ale unor reviste de prestigiu de analize şi comentarii politice, precum "Sfera Politicii" ( www.sferapoliticii.ro ) şi "Cadran Politic" ( www.cadranpolitic.ro ). Un nivel considerabil al explorării subiectului de partide politice există şi în Republica Moldova, unde există lucrări cu certă valoare ştiinţifică mai ales la nivelul tezelor de doctor6.De asemenea, de un inestimabil folos au fost materialele şi studiile organizaţiei "Asociaţia pentru Democraţia Participativă" (ADEPT), aflate pe site-ul www.e-democracy.md şi ale "Institutului de Politici Publice" din Moldova.

4

Vezi: Preda Cristian. Modernitatea politică şi românismul: eseu, Editura Nemira, Bucureşti, 1998; Preda Cristian. Tranziţie, liberalism şi naţiune, Editura Nemira, Bucureşti, 2001; Preda Cristian. Romania postcomunista şi Romania interbelica, Editura Meridiane, Bucuresti, 2002; Radu Alexandru, Fenomenul partidist, Editura Printech, Bucureşti, 1999; Radu Alexandru. Partidele politice româneşti după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 2003; Radu Alexandru. 1989-1999. Nevoia schimbării. Un deceniu de pluripartidism în România, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000; Radu Alexandru, Radu Gh, Porumb Ioana. Sistemul politic românesc, un sistem entropic? Editura Tehnică, Bucureşti, 1995; Voicu George. Pluripartitismul – o teorie a democraţiei, Editura All, Bucureşti, 1998; Voicu George. Partidele politice: de la analiza morfologică la abordarea sistematică (teza de doctorat), Editura Universităţii Bucureşti, 1996. 5 Vezi: Ionescu Cristian. Regimul politic în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2002; Bulai Alfred. Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1999. 6 Vezi: Vasile Cujbă.Partidele politice şi rolul lor în societatea contemporană.Bucureşti, 1994. Midrigan Pavel.Partidele în sistemul politic al Republicii Moldova.Chişinău, 2006; Perciun Victoria.Influenţa sistemului electoral asupra formării pluripartidismului în Republica Moldova şi Israel: studiu comparat. Chişinău, 2006; Duminica Ion.Instaurarea regimului politic democratic în Republica Moldova: realizări, probleme, perspective.Chişinău, 2006. 5

Totuşi, ţinem să menţionăm că, spre regret, o serie de subiecte importante au rămas fie fără elucidare serioasă, fie că au nevoie de mai multă teoretizare. Dintre acestea menţionăm problemele ce ţin de consecvenţa doctrină/ideologie-guvernare, tehnologiile electorale ale partidelor, principiile de concurenţă şi, respectiv, colaborare ale partidelor. Acestea sunt punctele pe care ne vom strădui să le elucidăm în prezenta lucrare. Scopul şi sarcinile investigaţiei. Scopul prezentei lucrări este să cerceteze în detaliu formulele de activitate, concurenţă şi colaborare a partidelor politice româneşti în cei 17 ani de existenţă, desfăşuraţi sub semnul sistemului proporţional cu liste închise, a modelului consensualist al democraţiei. Dorim să ne concentrăm pe cele două dimensiuni de concurenţă şi colaborare deoarece prima din ele conţine componenta concurenţială, tipică pentru partide din orice sistem democratic, din moment ce fiecare luptă pentru putere; dar şi dimensiunea de colaborare, căci ponderea acestei dimensiuni denotă tocmai acel consens, pe care ar fi logic săl presupunem într-o democraţie consensuală. Dezideratul propus presupune realizarea următoarelor obiective: ƒ

stabilirea unui cadru teoretic de analiză a partidelor politice;

ƒ

analiza partidelor din România din punct de vedere al doctrinelor şi ideologiilor;

ƒ

prezentarea eşichierului politic din România;

ƒ

clasarea partidelor din perspectiva relaţiei partide sistem—partide anti-sistem;

ƒ

elucidarea tipurilor de partide din România post-decembristă;

ƒ

prezentarea mecanismelor electorale din România;

ƒ

analiza evoluţia sistemului partidist din ţară, fixarea tipurilor de sisteme de partide ce au existat aici în cei 17 ani de democraţie;

ƒ

analiza dimensiunii de concurenţă a partidelor politice româneşti;

ƒ

prezentarea clivajelor politice existente în România;

ƒ

analiza dimensiunii de colaborare a partidelor din România – alianţe, blocuri, coaliţii, la nivel extra şi intra-parlamentar;

ƒ

analiza dimensiunii de colaborare a partidelor din România la nivel de opoziţie politică. Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. Caracterul complex,

multidimensional al intenţiei prezentei cercetări a dictat multitudinea de metode ce s-au folosit aici. Metoda istorică a fost folosită pentru a descrie traseul partidelor politice româneşti de la 1989 până în prezent, de la modelul partidului-stat la un sistem pluri-partid, dar şi pentru a prezenta principalele evenimente din istoria partidismului din România. Metoda instituţională s-a folosit pentru a pune în evidenţă carcasul instituţional, care administrează activitatea 6

partidelor; mai ales cadrul normativ de rigoare. Am folosit, bineînţeles, metoda sistemică, dat fiind că am avut constant de a face cu analiza partidelor din prisma sistemului partidist, dar şi cu sistemul electoral. O metodă imediat adiacentă celei sistemice, metoda structuralfuncţională, s-a folosit pentru a depăşi caracterul în mare parte abstract al primeia, pentru a fixa structura, funcţiile şi relaţiile partidelor politice la nivelul extra şi intra-parlamentar. Am recurs şi la metoda sociologică din moment ce am folosit în această lucrare valoroase sondaje de opinie, realizate de prestigioasele organizaţii ca ATLE, INSOMAR, CIVIS; Gallup, dar şi studii de valoare efectuate de organizaţii sociologice precum Institutul de Politici Publice. Metoda comparativă s-a utilizat mai rar, pentru trasarea paralelelor dintre peisajul partidist din România şi alte state din Europa Centrală şi de Est, mai ales Ungaria, Bulgaria şi Cehia. Content-analiza ne-a folost pentru studiul comparat al documentelor de program ale partidelor din România. Originalitatea ştiinţifică a lucrării. Lucrarea este originală din moment ce pleacă de la presupoziţia analizei sistemului de partide din România din prisma a două momente-cheie: concurenţa/competiţia (ceea ce este natural şi indisolubil pentru orice sistem de partide) şi colaborarea (ceea ce era crucial pentru un model consensual al democraţiei, caracterizat de sistemul proporţional). Caracterul inovator este, astfel, dat de: ƒ

realizarea unei viziuni de sinteză asupra sistemului de partide din România;

ƒ

analiza consecvenţei doctrinar-ideologice a partidelor româneşti (din moment ce lipsa acesteia poate facilita acceptarea de colaborare cu alte partde);

ƒ

investigarea clivajelor ce domină spaţiul poltic românesc;

ƒ

analiza componentei concurenţiale a partidelor, la nivel extra şi intra-parlamentar;

ƒ

analiza colaborării partidelor politice româneşti, la nivel extra şi intre-parlamentar;

ƒ

analiza consecvenţei doctrină-programul de guvernare al partidelor ce au avut acces direct la guvernare; Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică de bază

a analizei realizate e dată de investigarea sintetizantă a teoriei partidelor politice şi a practicii sistemului de partide românesc de după 1989. Rezultatele obţinute şi stipulările teoretice formulate contribuie la aprofundarea cunoştinţelor despre sistemul de partide din România, despre configuraţiile concrete pe care le-a luat în cei 17 ani de democraţie. Rezultatele cercetării înfăptuite pot fi folosite pentru elaborarea ulterioară a conceptului de sistem pluripartit în România, precum şi în procesul analizei problemelor ştiinţifice şi practice ale dezvoltării cadrului teoretic şi a prevederilor normative reglementând sfera partidistă a sistemului politic. 7

Lucrarea poate fi utilizată de cercetătorii interesaţi de studiul partidelor politice, grupurile analitice de pe lângă organele de stat, centrele independente de cercetare ştiinţifică, partidele politice propriu-zise şi organizaţiile social-politice, etc. Teza reprezintă şi un material ştiinţific util pentru promotorii procesului didactic în instituţiile de învăţământ superior specializat, precum şi pentru studenţi, magistranzi, doctoranzi cât şi de corpul profesoral. Aprobarea rezultatelor investigaţiei. Unele rezultate obţinute în procesul cercetării

au fost aprobate la mai multe ediţii ale Sesiunii ştiinţifice anuale a cadrelor didactice, România, Iaşi, din 30 mai 2003 şi 15 Mai 2004 (organizate de Academia Ecologică Română şi Departamentul Român al Academiei Balcanice pentru Ştiinţă, Cultură şi Dezvoltare Durabilă); precum şi în cadrul Simpozionului Ştiinţific Internaţional Sisteme politice tranzitorii şi asigurarea coeziunii sociale în contextul integrării europene, organizat de IFSŞP al AŞM la 25 octombrie 2007. Teza a fost elaborată în Secţia Politologie a IFSŞP al AŞM, rezultatele fiind aprobate în şedinţele acestei secţii şi la Seminarul Ştiinţific de Profil din cadrul IFSŞP al AŞM, care a recomandat-o spre susţinere. Cuvinte-cheie: partid politic, sistem politic, doctrină de partid, ideologie de partid, sistem de partide, program de partid, sistem electoral, sistem electoral proporţional, sistem electoral uninominal, clivaj politic, partid anti-sistem, relevanţa partidului, partid de opoziţie, bloc de partide, coaliţie de partide, fracţiune de partid. Structura lucrării însumează: Introducere, 3 capitole (10 paragrafe), Concluzii şi recomandări, Bibliografie, Rezumate, Lista abrevierilor. CONŢINUTUL LUCRĂRII În Capitolul I, întitulat Partidul politic în lumina ştiinţei politice contemporane, se pune baza teoretică necesară investigaţiei, propusă de această lucrare. Dat fiind că ne interesează partidele politice contemporane, am considerat necesar a elucida, din start, următoarele puncte-cheie: 1) Ce este, de fapt, un partid politic şi ce funcţii are în cadrul unei democraţii moderne? 2) Care sunt tipurile partidelor şi a sistemelor de partide? 3) Care sunt doctrinele contemporane ale partidelor poltice? Paragraful 1 caută să răspundă la prima dintre aceste întrebări. În ceea ce priveşte definirea conceptului de partid politic, suntem convinşi că este necesar, pentru elaborarea unui

8

studiu cât mai complex şi întemeiat, de a nu alege drept reper definiţii ce scot în evidenţă doar anumite caracteristici ale partidului, ci unele care tind să înglobeze compact toate trăsăturile acestuia. O astfel de definiţie a fost oferită de D.Gusti: "partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social". În ce priveşte funcţiile partidelor politice, considerăm că într-o societate modernă, principalele ar fi cea de integrare, exprimare, selectare, guvernare/opoziţie şi electorală. Conţinutul fiecăreia dintre aceste funcţii este analizat pe larg în lucrare. Paragraful 2, care este menit să dezbată problema tipologiei de partide, încearcă să evite nişte locuri deja comune pentru lucrările ştiinţifice de acest gen, care constau în a evidenţia mereu aceleaşi criterii de clasificare: poziţia pe eşichierul politic, poziţia în cadrul sistemului politic, structura, atitudinea vizavi de sistemul politic, devotamentul idealist, etc. Deşi lucrarea acordă loc pentru aceste criterii, ea, pentru a fi în pas cu cele mai moderne elaborări teoretice din domeniu, tinde să prezinte tipologia propusă de R.Gunther şi L.Diamond, bazată pe trei criterii: organizarea formală, angajările programatice şi normele strategice ale partidului. Considerăm că aceste criterii sunt mult mai funcţionale pentru actuala realitate, decât clasicele "organizarea, scopul şi ideologia". În ce ţine de sistemele de partide, lucrarea de faţă face o prezentare a mai multor tipologii influente, devenite deja clasice: cea a lui M. Duverger, J. Blondel. Lucrarea prezintă şi tipologia clasică şi, totodată, cea mai fin dezvoltată, a lui Giovanni Sartori, din 1976, cu cele cinci tipuri de sisteme de partide şi distincţia dintre tipurile de multipartitism – moderat şi polarizat, plus introducerea în discuţie a mecanicii sistemului de partid, centripetă sau centrifugă, precum şi a potenţialului de şantaj/coaliţie a partidelor mici. Se remarcă aici că în cazul sistemului de partide din România tipologiile "curate" sunt inoperabile, ele necesitând o combinare sau "localizare". Paragraful 3 este dedicat analizei doctrinelor partidelor politice. Suntem aici totalmente de acord cu remarca marelui economist, sociolog şi om politic român Virgil Mădgearu, că nu orice partid posedă neapărat şi o doctrină proprie. Cu aceste rezerve, prezentăm în paragraful dat doctrinele politice clasice, care sunt îmbrăţişate şi de partidele politice relevante din România contemporană. Aceste doctrine sunt: social-democraţia, liberalismul, creştin-democraţia (inclusiv ca o componentă a curentului popular), neoliberalismul, conservatorismul şi neo-conservatorismul, doctrina tehnocrată. În Capitolul II, întitulat Sistemul partidist şi partidele relevante ale României după 1989, analizăm devenirea sistemului partidist român şi configuraţia pe care a luat-o 9

pluripartitismul românesc de la alegerile din 2000, atunci când la alegerile parlamentare a triumfat Polul Democrat-Social din România. Paragraful 1 analizează configuraţiile pe care le-a luat, în timp, sistemul partidist românesc. Într-adevăr, aşa cum demonstrăm aici, în decursul a 17 ani de democraţie, sistemul dat a cunoscut nu mai puţin de 4 ipostaze, dintre care două se încorporează greu în tipologiile tradiţionale ale sistemelor partidiste. În anul 1990, în urma primelor alegeri libere, dominaţia FSN a atins o cotă ce reducea la zero potenţialele eforturi ale opoziţiei. Era vorba despre un sistem, dacă ar fi să ne conducem de tipologia lui Blondel, al "unui partid şi jumătate". Alegerile din 1992, au adus la fruntea clasamentului pe FDSN şi CDR, care au obţinut fiecare mai mult de 20% din voturi, astfel putându-se vorbi, cu o oarecare aproximare, de un "multipartidism perfect". Dar tocmai faptul că CDR era o alianţă slăbeşte puterea acestui argument, fiind vorba mai degrabă, aşa cum remarcă G.Voicu, de un "multipartidism cu defect", tinzând spre un multipartidism cu un partid dominant. Alegerile din 1996 au consfinţit sistemul multipartid "pur" şi au adus alternanţa la putere. Alegerile din 2000 au avut loc în condiţiile amendării Legii nr. 68/1992. I s-a adăugat un prag de 5% pentru partide şi unul special pentru coaliţii de minimum 8% şi maximum 10%, impus prin O.U.G. nr. 129/2000. Rezultatele alegerilor au consfinţit un multipartidism cu un partid dominant. Alegerile din 2004, desfăşurate sub noua Lege nr.373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, au adus şi ele o nouă faţetă a sistemului de partide. Este vorba acum despre un "sistem multipartidist bipolarizat", sau, "sistem multipartidist cu partid dominant diminuat", pentru prima dată observat şi în urma alegerilor locale din iunie 2004. Paragraful 2 este dedicat principalului reprezentant al stângii româneşti, PSD. Partidul are o doctrină social-democrată şi a participat la guvernare în două rânduri (guvernul Văcăroiu, după 1992, şi guvernul Năstase, după 2000). Este un partid cu o imagine controversată, fiind pe de o parte considerat cel mai eficient partid din România (cu rezultatele economice cele mai bune), dar şi cel mai corupt partid din Romania (cazul lui Adrian Năstase, cu dosarele "Zambaccian" şi "mătuşa Tamara" fiind edificator în acest sens). Dificultăţile sale de imagine sunt legate de comportamentul liderilor locali ("baronilor de partid"), precum şi de anumite acţiuni calificate de opoziţie ca antireformiste sau autoritariste. După 2000, partidul a intrat într-un proces de reformare, promovând foarte mulţi lideri noi şi incepând să fie recunoscut ca partener legitim de partidele socialiste din Europa. Imaginea internaţională mult îmbunataţită nu a fost însotită şi de o îmbunataţire a imaginii interne, afectată în continuare de scandaluri. După alegerile din 2004, partidul s-a orientat şi către această problemă, chiar daca aceasta a înseamnat o acutizare a disputelor interne. În 2005, PSD a reuşit să depaşească scăderea de 10

încredere din sondajele de imediat după alegeri şi a recuperat, în mai puţin de un an, peste 12 procente. "Dezmorţirea" definitivă a PSD s-a datorat în mare măsură actelor "preşedinteluijucător" Băsescu, partidul fiind iniţiatorul suspendării acestuia, pe motiv de încălcare a Constituţiei, suspendarea realizându-se pe 19 aprilie 2007. Paragraful 3 analizează Partidul Democrat, care a realizat o spectaculoasă creştere de importanţă politică, precum şi o migraţie pe eşichierul politic. La inceput, partidul a fost socialdemocrat şi a fost condus de Petre Roman. După 2000, în urma eşecului personal al lui Petre Roman la alegerile prezidenţiale, acesta a fost înlocuit la conducerea partidului de către Traian Băsescu. Reformat mai ales în vederea promovării politicienilor tineri, gen Emil Boc, PD a devenit mult mai activ ca partid de opoziţie şi s-a transformat treptat în unul dintre cele mai importante partide româneşti (orientându-se foarte mult către discursul de opoziţie în administraţia locală, în detrimentul discursului parlamentar). În septembrie 2003, PD formează alături de PNL Alianţa D.A., structură politică ce a detronat spectaculos PSD la alegerile locale din iunie 2004. După victoria prezidenţială a lui Traian Băsescu, conducerea partidului a fost preluată de Emil Boc, primarul Clujului. În 2005, PD a abandonat doctrina social-democrată şi afilierea la Internaţionala Socialistă, preferând transformarea sa în partid popular (fiind acceptat de Partidul Popular European în septembrie 2006). PD a fost, în ultimii 15 ani, unul dintre cele mai dinamice partide româneşti, fiind constant o voce a opoziţiei (indiferent dacă a fost efectiv în opoziţie sau la putere). Prin discursul său eminamente critic, PD şi-a menţinut sprijinul popular şi reprezentarea parlamentară. Paragraful 4 analizează Partidul Naţional Liberal, singurul reprezentant major al zonei de dreapta în România de astăzi. Se cere remarcat că este un partid ce reuneşte mai multe curente distincte şi diferite (liberalismul radical al lui Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tăriceanu, curentul social-liberal al lui Teodor Meleşcanu şi al fostului ApR, liberalismul provenit din dreapta dură a fostului UFD, sau liberalismul moderat şi pragmatic al unor lideri precum Valeriu Stoica sau Mona Musca, cei care au fost excluşi din partid în 2006, pentru a forma PLD). PNL a participat la guvernare alături de PNŢCD, PD, UDMR între 1996 şi 2000, dar a avut miniştri şi în cabinetul Stolojan (cabinet interimar înainte de finalizarea Constituţiei). De asemenea, au existat şi alte colaborări cu FSN. În fond, discursul PNL a fost unul anti-comunist şi anti FSN/PDSR/PSD. Pe linia luptei contra partidului-stat PSD, a ajuns sa colaboreze, la ideea lui Stoica, cu PD. Cu sprijinul societăţii civile, cele doua partide au realizat împreună o alianţă politică, Alianţa Dreptate şi Adevar, care a preluat guvernarea după 2004. În prezent, PNL este condus de Călin Popescu Tariceanu, un liberal de tradiţie, care a fost ales preşedinte după ce a fost investit în funcţia de prim-ministru. PNL a respins 11

propunerea PD de a fuziona într-un partid "de doctrină populară, cu puternice accente liberale". Actualmente, PNL este angajat într-un conflict cu PD, personificat prin conflictul BăsecuTăriceanu. Paragraful 5 se preocupă de un fenomen politic românesc, Partidul România Mare. De-a lungul anilor, PRM a fost catalogat ca fiind extremist şi cu atitudini anti-sistem. Pe parcurs, PRM se confunda pînă la identificare cu C.V. Tudor. Partidul a reuşit să devină a doua forţă politică în parlament, după 2000, un succes pe care deocamdată nu l-a egalat. După câteva luni din 2005, în care PRM a încercat să îşi caute alte identităţi (proeuropean, popular, tolerant, schimbând şi denumirea în PPRM), care nu i-au adus decât pierderea de simpatizanţi, liderul Vadim Tudor a revenit la acelasi tip de mesaj care i-a asigurat succesul electoral de fiecare dată. Şi dacă documentele programatice ale PRM nu exprimă explicit orientarea extremistă a PRM, discursul public trădează astfel de tendinţe. Sunt celebre declaraţiile lui C.V.Tudor despre execuţiile publice, sau ale altor lideri legate de infiinţarea unor lagăre de muncă pentru ziarişti. PRM îşi asumă, în cadrul ofertei politice, o identitate naţionalistă puternică. De asemenea, conform propriilor documente, viziunea doctrinară a PRM e definită de două concepte esenţiale: justiţie socială si eficienţă economică. La nivel programatic, asumarea identităţii naţionaliste este singurul aspect care poate determina etichetarea PRM ca partid extremist. În plus, se cere remarcat că PRM (deşi suntem de acord cu acei autori care îl consideră aparţinând de stânga radicală), cel puţin în anumite momente, era un partid al ambelor extreme, purtând vizibila amprentă a stângii radicale prin aderenţa la ideologia naţional-comunistă a lui Ceauşescu, dar şi împrumutând din bagajul ideologic al extremei drepte româneşti interbelice. În fond, discursul PRM este unul excesiv de justiţiar şi patriotard. Partidul nu avea legături cu o "familie" europeană de partide până ianuarie 2007, când a intrat în grupul de extrema-dreaptă "Identitate, Tradiţie, Suveranitate" din cadrul Parlamentului European. În Capitolul III, întitulat "Valenţe, inadvertenţe şi precarităţi ale guvernării principalelor partide politice", analizăm guvernarea din cadrul ultimelor două legislaturi, cea din 2000-2004 dominată de PSD şi acea bipolară (Alianţa D.A. şi PSD) din 2004 pînă în 2007. Paragraful 1 studiază activitatea PSD în condiţia partidului dominant în timpul legislaturii 2000-2004. Guvernarea social-democrată, centrată pe schimbarea imaginii partidului, a folosit un set modern de politici publice. Aceasta a permis României să depăşească atât marginalizarea internaţională, cât şi o parte a decalajelor economico-sociale faţă de membrii UE. În 2001-2004 România a devenit compatibilă cu ţările membre NATO şi UE în ceea ce

12

priveşte administraţia publică, sistemul democratic şi creşterea economică. Diferenţele constau în nivelul PIB/locuitor şi în nivelul productivităţii economice. Totuşi, guvernarea PSD a fost una cu multe erori. Umflarea PSD prin racolarea de mandate aparţinând altor partide şi politizarea instituţiilor publice au fost grave, dar nu unicele greşeli. Binomul Guvern-PSD a dominat spaţiul mediatic până la suprasaturaţie. Electoratul a dat

PSD un vot-sancţiune

inclusiv şi pentru faptul că deşi s-a revendicat a fi un partid de centru-stânga, în practica politică de guvernare a adoptat măsuri politico-economice de natură liberală; pentru faptul că deşi s-a promis înnoirea partidului, categoria "baronilor locali" pesedeişti a fost preocupată de propria îmbogăţire prin mijloace meschine, sfidătoare la adresa categoriilor paupere, distrugând o imagine socială, centrală pentru PSD. Partidul a devenit, la sfârşitul mandatului, sinonim cu corupţia instituţionalizată. În ultima instanţă, aşa cum se spune, "baronii şi corupţia au învins PSD-ul". În plus, incapacitatea PSD de a împiedica formarea unei mari coaliţii împotriva sa, slăbirea activităţii politice şi a spiritului militant, neputinţa de a contracara mesajul Alianţei D.A, au fost semnele pierderii rolului major al acestui partid pe scena politică românească, în ciuda chiar a ulterioarei sale victorii la alegerile din 2004. Paragraful 2 analizează guvernarea Alianţei D.A. Alianta s-a format ca alternativă la PSD şi a reunit PNL şi PD. Împreuna, cele două partide au format un pol politic de centrudreapta, menit a sprijini eforturile de schimbare ale partidului de la putere. Bunul augur al Alianţei D.A a fost în timp scurt compromis, şi aceasta din vina principalilor ei actori, Băsescu şi Tăriceanu, angajaţi din 2005 într-un conflict continuu. Poziţia de "preşedinte-jucător" pe care şi-a asumat-o Băsescu a dus, cu timpul, la completa disfuncţionalizare a iniţialei configuraţii a coaliţiei de guvernare. PD, partidul care, de fapt se contopeşte cu Băsescu, a început a avea o proprie poziţie, şi nu aceea de participant la guvernare, ci – partid de opoziţie. Conflictul dintre PD şi PNL, început cu critica de către Băsescu a propriului său premier, a atins un punct fără de întoarcere în februarie 2006, atunci când PNL a respins propunerea PD de fuzionare într-un unic partid de centru-dreapta, cu o "doctrină populară cu puternice accente liberale", propunerea asupra căreia insista preşedintele Băsescu. De altfel, PD însuşi a adoptat doctrina populară în 2005, renunţând la cea socialdemocrată şi la statutul de membru al Internaţionalei Socialiste. Prin Băsescu, PD-ul a confiscat nişte teme sacre ale PNL, un "partid al intransigenţei morale", cum ar fi votul uninominal şi legea lustraţiei, ceea ce a provocat o reacţie adversă a liberalilor. "Dosariada" din august 2006 a răzvrătit împotriva PD-ului şi PC, ieşit de la guvernare în acel an. Prin eforturile unui preşedinte extrem de activ, devenit un centru al vieţii politice româneşti, PD s-a văzut în

13

lupta contra tuturor, cu excepţia doar a PLD. În plus, poziţia PD, aşa sau altfel, a dus la dezmorţirea, către 2007, a multă vreme inertului (în ciuda numărului de mandate) PSD, acela care a devenit iniţiatorul suspendării lui Băsescu în aprilie 2007. Rezultatul referendmului din 19 mai 2007, consfinţind victoria lui Băsescu asupra adversarilor săi politici – 74,3% voturi pro – implică o reorientare drastică a scenei politice, care va aduce bonusuri partidelor ce l-au susţinut pe preşedinte, deci PD şi PLD, şi va penaliza partidele ca au votat împotriva lui, mai ales PNL şi mai puţin PRM şi PC.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI În baza studiului efectuat putem face următoarele concluzii: -

Activitatea partidelor politice din România a fost şi continuă să rămână bântuită de conflict şi concurenţă, fiind departe de idealul şi tipul consensualist de societate, specifice reprezentării proporţionale;

-

În România, de la un nivel ridicat de consens si solidaritate în primele zile ale Revoluţiei, s-a trecut la o explozie violentă a conflictelor politice. Astfel, competitivitatea partidelor politice şi-a mai adăugat varianta coluziunii dintre partide, deci a aranjamentelor a unora dintre ele în defavoarea celorlalate;

-

Pe parcursul a 17 ani de democraţie, sistemul de partide din România a cunoscut nu mai puţin de 4 faţete distincte de aranjare, manifestându-se ca unul mai degrabă instabil;

-

Din punct de vedere al doctrinelor politice, în România sunt prezente majoritatea doctrinelor clasice, mai puţine doctrine radicale de dreapta tipice pentru peisajul politic european;

-

Se remarcă pregnant că în spaţiul politic românesc doctrina abordată nu impune necesar şi o riguroasă transpunere practică a ideilor pe care le conţine. Rolul doctrinelor politice este, de facto, în a individualiza formaţiunile politice, a le delimita ideologic în raport cu adversarii şi concurenţii politici. Situaţiile în care partidele acţionează consecvent, în conformitate cu principiile lor programatice, sunt foarte rare.

-

De altă parte, pe lângă partide cu o doctrină anume, există în România partide cu lipsă de ancorare doctrinară, exponente ale mesajului prin excelenţă populist, exemplul cel mai recent fiind, fără doar şi poate, PNG-ul lui Gigi Becali;

14

-

Ca o specificitate romaneasca, trebuie menţionat că, din punct de vedere topografic, partidele extremiste ce au existat în România după 1989 (PSM, FSNFDSN-PUNR în primul mandat, PUNR, PRM, PNG), sunt expresii ale unei stângi radicale şi nu ale dreptei radicale, aşa cum au fost deseori considerate mai ales de analiştii străini, din motivul accentuării discursului naţionalist, xenofob, antisemit, mai târziu şi homofob. Ele poartă o vizibilă amprentă a ideologiei naţional-comuniste a lui Ceauşescu, şi acest lucru este distinctiv pentru ele.

-

Iarăşi, în ce ţine de partidele extremiste sus-menţionate, observăm că respingerea sistemului democratic per se sau a partidului ca fenomen reprezentativ al democraţiei moderne este absentă din discursurile politice sau programele lor. În consecinţă, nu se poate vorbi de adevărate partide extremiste ci de un populism radical, acele partide nefiind deci anti-sistem” ci anti-establishment;

-

Partidele româneşti sunt divizate de anumite clivaje, dintre care mai pronunţate sunt acele oferite de către De Waele, 2003. Avem astfel clivajele maximaliştiminimalişti (se referă la suporterii diferitor tipuri de intensitate a reformelor de tranziţie), clivajul autoritar-democratic (care opune pe cei favorabili democraţiei, modernizării politice, valorilor europene, tradiţionaliştilor sau celor care militează pentru păstrarea specificului naţional) şi, în sfârşit, cel mai viabil clivaj, care divizează mereu societatea română: acela de comunist-anticomunist (ce delimitează pe opozanţii sau criticii regimului comunist de moştenitorii structurilor sau avantajelor aduse de acesta);

-

Partidele politice conştientizează rolul think-tankurilor pentru cizelare ideologică, producerea de valori şi crearea de imagine. Rolul Institutului Ovidiu Şincai pentru PSD este edificator în acest sens;

-

Partidele nu ezită să fac uz de privilegiile puterii în consolidarea propriei imagini sau în lupta cu potenţialii adversari politici. Exemplul cel mai recent este cel al "dosariadei", din vara anului 2006;

-

Legile din 2003 – Legea partidelor politice şi Legea privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale sunt incapabile, în acest moment, să asigure transparenţa finanţării partidelor, fiind nevoie de controale încrucişate;

-

Deşi ca dimensiuni Parlamentul este favorabil exprimării unei proporţionalităţi înalte, din cauza dezacrodului pronunţat dintre paragul electoral şi magnitudinea medie a celor 42 de circumscripţii electorale, legislativele din perioada 1990-2004 au fost tot mai puţin reprezentative; 15

-

Disproporţionalitatea legislativă situează sistemul politic românesc mai degrabă în zona modelelor majoritare ale democraţiei, şi nu unor consensuale;

-

În mod paradoxal, cu toate că se baza pe vot proporţional, România se afla acolo, unde mulţi doresc să ajungă prin asumarea votului uninominal – deci, în familia modelelor majoritare ale democraţiei;

-

După 17 ani de sistem proporţional, preşedintele ţării, partidele politice relevante (mai puţin PRM), dar şi majoritatea populaţiei susţin nevoia unei reforme electorale. Presiunea publică este în momentul de faţă foarte puternică, astfel încât clasa politică a introdus deja pe agendă acest subiect;

-

În societatea românească, votul uninominal este apreciat în primul rând pentru legătura mult mai directă pa care o stabileşte între alegător şi ales, introducerea sa fiind privită ca un panaceu universal la criza de reprezentativitate socială a clasei politice.

În baza studiului întreprins, putem face anumite recomandări. 1) pentru cercetările ulterioare ale subiectului: -

În condiţiile noului statut al României de stat-membru al UE, se cere de studiat, în ce măsură alegerile europarlamentare vor putea servi un barometru al alegerilor parlamentare generale;

-

În acelaşi context, va fi necesară o investigare a evoluţiei legăturii partidelor româneşti cu familiile politice europene. Preventiv, cazul PRM care în sfârşit s-a integrat într-o familie politică îndată după integrare, sugerează că astfel de conexiuni vor prinde în intensitate;

-

Iarăşi, se poate de sugerat o investigare a măsurii în care conflictualitatea internă previne partidele româneşti de la valorificarea unor foloase provenite din integrare;

-

Este absolut necesar un studiu al influenţei grupurilor de interese/presiune asupra politicii partidelor româneşti, mai ales în condiţia în care aceste grupuri de cele mai multe ori sunt percepute ca un conglomerat de interese obscure, uneori chiar "mafiotice";

-

Se poate, de asemenea, de sugerat cercetarea unui fenomen ca "migrarea parlamentară" şi în ce măsură aceasta distorsionează opţiunea de odinioară a alegătorului;

16

-

Bineînţeles, benefic oricând ar fi un studiu comparat al sistemelor de partide din România şi alte state post-socialiste din Europa Centrală şi de Est.

2) recomandările practice: -

În numele democraţiei, partidele politice româneşti trebuie să renunţe la coluziune, ce domină acum sistemul de partide, în favoarea competiţiei deschise;

-

Din moment ce România a fost accepatată în UE, partidele trebuie să realizeze accentul pe care Comunitatea îl va pune pe capacitatea lor de conlucrare, de coabitare, cel puţin, în cazul ireconciliabilităţii dintre doctrine, pe potenţa de a asigura funcţionarea continuă a sistemului politic şi de evitare a crizelor majore;

-

Pentru partidele-sistem, este nevoie de activităţi susţinute de cultivare a culturii politice a electoratului, pentru a nu admite căderea acestora în capcana mesajului populist, acompaniat de, aşa cum s-a întâmlat la alegerile locale, strategia "unui concert, unui mic şi a unei bere gratis";

-

Dat fiind exemplul PD, care, intrat în opoziţie, s-a pomenit într-o situaţie delicată, din motivul dimensiunilor sale (pe stânga – în raport cu PSD, pe dreapta – în raport cu PNL, şi pe plan internaţional – în ochii PPE), în plus bulversându-şi electoratul, am recomanda ca schimbările de doctrină să fie efectuate în condiţii de maximă precuaţie, ca rezultat al unor cercetări şi, poate, chiar sondaje, şi nu doar reieşind din conjunctura momentului;

-

Ţinem să punem valoare pe colaborarea partidelor politice cu instituţii de cercetare, colaborare de pe urma căreia profită, de obicei, ambele părţi. Ar fi excelent dacă fiecare partid major s-ar sprijini pe un think-tank propriu, aşa cum este cazul cu PSD şi Institutul Ovidiu Şincai;

-

Partidele politice din România trebuie să renunţe, pe cât se poate, la folosirea instrumentelor de concurenţă ce duc la revitalizarea desuetului clivaj comunistanticomunist;

-

Dat fiind faptul că viaţa politică din România este nu una cooperantă, aşa cum ar fi logic să se presupună pentru un model consensualist al democraţiei, bazat pe sistemul proporţional, ci una conflictuală şi concurenţială, dat fiind că temelia sistemului partizan este exlusiv una de conflict, de respingere sau chiar de anulare a adversarului, alegerea sistemului de vot trebuie să ţină cont de specificul societăţii, de realitatea socială dominantă;

17

-

Înainte de a se lua o decizie în privinţa modificării sistemului electoral practicat trebuie să se ţină cont că scrutinul uninominal generează o mare disproporţie între votul popular şi votul politic, fiind deseori acuzat de lipsă de echitate şi justeţe;

-

În paralel cu reforma electorală ar trebui să se adapteze şi corecteze legislaţia privind finanţarea partidelor politice. Una din soluţiile întăririi şi diversificării controlului finanţării partidelor ar fi abilitarea Autorităţii Electorale Permanente cu prerogative speciale în acest sens, astfel creându-se cadrul unui control încrucişat şi sistematic, capabil să faciliteze transparenţa finanţării partidelor, cu condiţia ca independenţa instituţiei faţă de guvern să fie asigurată.

18

LISTA PUBLICAŢIILOR LA TEMA TEZEI 1. Enea Viorel. Partidele politice în condiţiile democraţiei pluraliste // Perspective. Buletin ştiinţific al Universităţii „Ştefan cel Mare şi Sfînt”, Botoşani, România. Anul II, Nr. 2-3/ 2004, p.73-81 (0,7 c.ed.). 2. Enea Viorel. Consideraţiuni cu privire la principalele doctrine politice contemporane // Pespective. Buletinul Universităţii „Ştefan cel Mare şi Sfînt”, Botoşani, România. Anul III, Nr.6-7/ 2005, p. 51-54 (0,4 c.ed.). 3. Enea Viorel. Consideraţiuni privind unitatea şi diversitatea programelor partidelor politice din societatea contemporană // Revista de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice. 2007, Nr.1, p. 96-98 (0,3 c. ed.). 4. Moraru Victor. Enea Viorel. Rolul instituţionalizării partidelor în consolidarea democraţiei // Moldoscopie (Probleme de analiză politică), 2007, Nr.4 (XXXVIII), P. 34-42 (0,6 c.ed.). 5. Enea Viorel. Conceptul de partid politic în gîndirea politologică românească // Politica şi comunicarea în tranziţie (Coord. Moraru Victor). – Chişinău, ULIM, 2006, p. 222-225 (0,3 c.ed.). 6. Enea Viorel. Conceptul de partid politic şi de doctrină politică în gîndirea politologică contemporană // Buletin ştiinţific al Academiei Ecologice din România. – Iaşi, Fundaţia Academică „Dimitrie Cantemir”, Iaşi, România, 2003, Nr. 5-6, p. 551-560 (0,6 c.ed.). 7. Enea Viorel. Doctrina bilaterală. Trecut şi prezent // Buletin Ştiinţific al Academiei Ecologice din România. – Iaşi, Fundaţia Academică „Dimitrie Cantemir”, Iaşi, România, 2006, Nr. 12, p. 642-647 (0,4 c.ed.).

19

SUMMARY Political Parties in Post-decembrist Romania: Realities and Challenges This thesis' objective is to explore the evolution of Romanian party system since the Revolution of December 1989 up to the most recent tense events. An emphasis is put onto the "collaboration" – "concurrence" pattern of relations amongst the Romanian political parties. We shall see that unfortunately for Romanian democracy, the practice of confrontation still prevails over the commitment to reach a political consensus. The first chapter, The Political Party in View of the Modern Political Science, tries to build a theoretical base for the investigation. It deals with the definition of the main concepts, such as "political party", "the political party system", "the electoral system" and so on. It analyses the functions, the types of political parties and political party systems, as well as the main contemporary party doctrines. The second chapter, The Party System of Post-Decembrist Romania and its Main Parties, focuses, first of all, on the development and perpetual transformation of the Romanian party system. Indeed, it is demonstrated that the latter has changed, at least theoretically, four different types, two of which have been rather hard to define recurring to traditional typologies. Than there are studied the main actors of Romanian party system – the Social Democratic Party (PSD), the Democratic Party (PD), the National Liberal Party (PNL) and the Greater Romania Party (PRM). Analyzing each of them in a separate paragraph, we still focus on the party's manifestation in terms of doctrinal commitment and "collaboration"–"concurrence" pattern. The final chapter, Achievements, Inconsistencies and Drawbacks of the Romanian Parties Governing, investigates the activity of the parties which managed to enter the parliament as a result of the two last elections, from 2000 and 2004 respectively. A special stress is put onto the analysis of the Alliance for Justice and Truth (A.D.A), which is the most brilliant example of how an initial collaboration between two Romanian parties immediately turns into an open conflict, once they manage to reach the governing apex. Key words: political party, political system, party doctrine, party ideology, electoral system, proportional electoral system, political cleavage, anty-system party, party's relevance, opposition party, party alliance, party faction.

20

РЕЗЮМЕ Политические партии в Румынии после революции 1989 года: реалии и проблемы Цель данной работы состоит в исследовании эволюции партийной системы Румынии с момента вступления страны на путь демократии и плюрализма в 1989 году вплоть до недавних напряженных событий. Акцент исследования ставится на выявление предпочтения румынскими партиями одной из составляющих формулы "сотрудничество" – "конкуренция" в процессе их участия в политическом процессе. Неутешительный вывод работы сводится к тому, что на практике конфронтация между партиями значительно превалирует над их совместным стремлением к политическому консенсусу. Первая, теоретическая глава, Политическая партия в свете современной политической науки, имеет целью подвести солидный концептуальный фндамент под дальнейшее исследование. В первую очередь рассматриваются такие понятия как "политическая партия", "партийная система", "избирательная система" и т.д. Также рассматриваются функции партий, их типы, равно как и типы партийных систем, основные партийные доктрины современности. Вторая глава, Партийная система послереволюционной Румынии и её основные партии, исследует в первую очередь развитие и постоянную трансформацию означенной партийной системы. Действительно, эта система уже примеряла четыре различных теоретических типа, из которых два не подпадают под общепризнанные обозначения и формулировки. Далее исследуются основные партии современной Румынии: СоциальноДемократическая (PSD), Демократическая (PD), Национально-Либеральная (PNL) и Партия Великая Румыния (PRM). Анализируя каждую в отдельном параграфе, исследоване концентрируется на модели "сотрудничество" – "конкуренция". Заключительная глава, Достижения, непоследовательность и упущения в правлении румынских партий исследует деятельность партий добившихся власти в результате последних двух парламентских выборов: 2000 и 2004 годов. Особому рассмотрению подвергается Альянс за Спаведливость и Правду (A.D.A), являющийся блестящим примером того как изначальное сотрудничество превращается в ожесточенный конфликт как только достигнута власть. Ключевые слова: политическая партия, политическая система, партийная система, избирательная система, партийная релевантность, партийная доктрина, партийная фракция, партийный альянс, избирательный блок, анти-системная партия.

21