Verbul Fisa Pt Portofoliu.docx

VERB s. n. 1. parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (poet.; sg.) cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. 3. (inform.) parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui ordinator. (< fr. verbe, lat. verbum) Cuvântul verb a intrat în limba română odată cu studierea gramaticii şi a fost preluat din franceză, unde se spune verbe, dar şi din latină, în care se spunea verbum și în care însemna „cuvânt, termen, vorbă“, uneori „zicătoare, maximă, sentinţă“ Verbul este partea de vorbire care arată acţiunea, starea sau existenţa. Acesta își modifică forma în funcție de timp, persoană şi număr, adică este o parte de vorbire flexibilă. Verbul are formă afirmativă și formă negativă. Forma negativă este construită cu ajutorul cuvântului nu, care se analizează împreună cu verbul. Verbul îndeplineste functia sintactică de predicat verbal. Există forme verbale care:  îşi modifică forma după persoană, iar în propoziție sunt predicate verbale (începe, nu poate);  nu îşi modifică forma după persoană şi nu pot fi predicate în propoziţie (a alerga, a opri). Forma din dicţionar a verbelor (a alerga, a putea, a începe, a opri) se numeşte infinitiv. Verbele la această formă nu pot fi predicate în propoziţie. Verbul la infinitiv poate sau nu să aibă înainte cuvântul a. Când este situat după verbul a putea, infinitivul se foloseşte fără a (de exemplu: Pot cânta.). Situat după alte verbe, este necesară prezența lui a (Ştiu a desena.).

timp trecut – acţiunea se desfăşoară înainte de momentul vorbirii;

prezent – acţiunea se desfăşoar ă în momentul vorbirii;

Persoană viitor – acţiunea se desfăşoar ă după momentul vorbirii.

Categorii gramaticale ale verbului

persana I – vorbitorul

persoana a IIa– ascultătorul;

persoana a III-a – cel despre care este vorba în mesaj.

numar

singular – folosit atunci când acţiunea este făcută de o singură persoană;

plural – folosit atunci când acţiunea este făcută de două sau mai multe persoane.

VERB s. n. 1. parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (poet.; sg.) cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. 3. (inform.) parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui ordinator. (< fr. verbe, lat. verbum) Cuvântul verb a intrat în limba română odată cu studierea gramaticii şi a fost preluat din franceză, unde se spune verbe, dar şi din latină, în care se spunea verbum și în care însemna „cuvânt, termen, vorbă“, uneori „zicătoare, maximă, sentinţă“ Verbul este partea de vorbire care arată acţiunea, starea sau existenţa. Acesta își modifică forma în funcție de timp, persoană şi număr, adică este o parte de vorbire flexibilă. Verbul are formă afirmativă și formă negativă. Forma negativă este construită cu ajutorul cuvântului nu, care se analizează împreună cu verbul. Verbul îndeplineste functia sintactică de predicat verbal. Există forme verbale care:  îşi modifică forma după persoană, iar în propoziție sunt predicate verbale (începe, nu poate);  nu îşi modifică forma după persoană şi nu pot fi predicate în propoziţie (a alerga, a opri). Forma din dicţionar a verbelor (a alerga, a putea, a începe, a opri) se numeşte infinitiv. Verbele la această formă nu pot fi predicate în propoziţie. Verbul la infinitiv poate sau nu să aibă înainte cuvântul a. Când este situat după verbul a putea, infinitivul se foloseşte fără a (de exemplu: Pot cânta.). Situat după alte verbe, este necesară prezența lui a (Ştiu a desena.).

timp trecut – acţiunea se desfăşoară înainte de momentul vorbirii;

prezent – acţiunea se desfăşoar ă în momentul vorbirii;

Persoană viitor – acţiunea se desfăşoar ă după momentul vorbirii.

Categorii gramaticale ale verbului

singular – folosit atunci când acţiunea este făcută de o singură persoană;

persana I – vorbitorul

persoana a IIa– ascultătorul;

persoana a III-a – cel despre care este vorba în mesaj.

numar plural – folosit atunci când acţiunea este făcută de două sau mai multe persoane.