Vasile Voiculescu.docx

Cariera literară a poetului Vasile Voiculescu gravitează în jurul Tradiționalismului, curent al primei jumătăți ai secolului al XX lea, manifestându-se în perioada interbelică a cărei ideologie se cristalizează în jurul revistei „Gândirea” aparută în 1921 la Cluj sub conducerea lui Cezar Petrescu, mai apoi preluată de Nichifor Crainic la București sfârșindu-și activitatea în anul 1944. Tradiționalismul este o mișcare literară care se definește prin atașamentul față de valorile tradiției, apărarea romanismului prin cultura temei istorice, folclorice și religioase precum și prin atitudinea ostilă față de civilizația modernă promovând o perspectivă etnicistă. Precum afirmă Elena Zaharia Filipaș, tradiționalismul este prezent în opera lui Voiculescu mai degrabă sub forma unei atitudini spirituale, înnăscute, decât sub formă de orientare asupra curentului respectând normele și ideile propuse. Poezia în sfera tradițională scrisă de Voiculescu este mult anterioară întâlnirii cu Gândirea, când are loc, defapt, teoretizarea curentului. Acesta nu este un anticitadin, însă se observă o înclinație aparte asupra lumii rurale: „Sînt crescut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea” sau, un alt citat care întărește cele spuse mai sus: „Iată copilul plecat de mic din sat, la școli departe... Tot dorul lui fraged, de părinți, toată nostalgia după sat, după datinile în care crescuse, după natura slobodă în care el se dezvoltase firesc, toată simțirea înăbușită și streină acolo în școală, se refugiază în instinctul poetic pe care-l crește și-l sporește.” Îndreptându-mi atenția asupra autorului, acesta s-a născut în 27 noiembrie 1884 în comuna Pîrscov din județul Buzău și a murit în 26 aprilie 1963. Activitatea literară se concretizează în cele opt volume de poezii ale sale și anume: Poezii , 1916; Din țara zimbrului, 1918; Pîrgă, 1921; Poeme cu îngeri, 1927; Destin, 1933; Urcuș, 1937 și Întrezăriri, 1939. Voiculescu este diferit fată de contemporanii săi în ceea ce privește debutul. Pentru unii critici precum G. Călinescu, afirmarea autorului pe scena literară se manifestă abia odată cu apariția celui de-al treilea volum voiculescian. În timp ce pentru Șerban Cioculescu volumul Urcuș, al șaselea la număr, i-i se prezintă a fi debutant. Lucru datorat stilului de a scrie: apăsat, greoi, țărănesc care se încadrează sub nivelul esteticului și, totodată, folosirea alegoriei ca principal procedeu stilistic deja învechit. Perioada de experimentare a fost destul de lungă drept urmare a faptului că Voiculescu își reprezintă poezia ca pe un „meșteșug”. În elaborarea unei poezii, acesta pornește de la o temă, iar apoi prin actul meșteșugului, acesta o exprimă prin cuvinte. Debutul cu volumul Poezii, apărut la București, nu a stârnit interes deosebit. Publicarea acestuia în plină amploare tradiționalistă, fără a aduce un suflu nou al liricii nu a creat controverse sau polemici estetice. După criticul literar Liviu Grăsoiu, volumul prim de poezii voiculescian „se înscrie în atmosfera posteminesciană” cu evidente mărci de inspirație vlahuțiană, macedonskiana ori eminesciană. Prin pașii de început ai lui Voiculescu se observă o tendință de prelungire a romantismului prin tematica abordată, lucru sesizat de Rodica Pandele în Biblioteca critică, prin „gravele întrebări despre menirea omului, despre moarte și Dumnezeu.”. Cel de-al doilea volum, apărut la Bârlad, un „debut prelungit”, așa cum îl numește aceeași Rodica Pandale, este subintitulat și Poezii de război, cu observația că acesta se află printre puținele cărți de poezie scrise și publicate în timpul războiului. Aceste poezii au ca scop îmbărbătarea soldaților și a țării aflate în plin conflict, toate redactate sub aspect tradițional, fără meditații profunde sau cu descrieri cumplite de pe front. Volumul Pîrgă, precum am amintit mai

sus, este considerat moment de maximă afirmare a autorului în plan literar, „moment limită”, după cum ar spune Liviu Grăsoiu. Atfel cunoaștem un Voiculescu adept al naturii, un „peisigist” al liricii noastre. Meditațiile asupra omului și a sufletului său, teme neabordate până acum în volumele anterioare, se regăsesc acum în volumul al treilea. Se observă astfel relația dintre om și peisaj ca rezultat al plasării sufletului în natură. Voiculescu preferă un peisaj sălbatic și viu, rupt parcă din vremurile genezei: „hăuri negre”, „coclauri pustii”, „prăpăstii oarebe”. Prin urmare, o principală caracteristică a operelor voiculesciene este deosebirea noului volum față de precedentul prin adăugarea unui suflu nou odată cu fiecare publicare. Dovadă o dă și volumul Poeme cu îngeri care, cu siguranță se indivualizează prin (citândul pe Liviu Grăsoiu) „dorința de interpretare lirică a câtorva motive biblice”. Volumul reprezintă realizarea majoră a tradiționalismului în lirica voiculesciană ca rezultat al abordării temei superioare, în speță, religia. Pe de o parte, abordată fiind deja tema morală sau patriotică, Voiculescu continuă cu a doua componentă a tradiționalismului și anume tendința către o figură biblică. Deși obsedat de reprezentările universului natural, autorul atinge în lirica sa și relația dintre om și divinitate. Imaginea poetului este conturată în reprezentări vegetale fie modeste „o biată nalbă”, fie elevate, o floare sau chiar pornind de la imaginea poetului ca sămânță aruncat pe un teren neroditor (în poezia Căzut pe piatra) precum în Grâu comun: „Și bob cu bob, de voie acum mă sfărm/ Și măntregesc odată, deplin, pe alt tărâm.”. Efortul și meșteșugul se cunosc de asemenea și în volumele Destin și Urcuș. Prin acestea Voiculescu pretinde a fi un introvertit nostalgic, dezvâluindu-și temerile și amintirile. Spre exemplu poezia Sosesc codrii (volumul Destin), parafrazând din Liviu Grăsoiu, este scrisă sub vibrația lacrimilor stăpânite: „Se scutură anii frunză cu frunză, / Și vine o toamnă obositoare, / Cu cer spălăcit ca o pînză / Purtată îndelung și ieșită la soare”. Din aceste volume, însă, nu lipsesc nici pastelurile, versuri inspirate din natură scrise cu un simț fin al esteticii; prezentă este și tema ortodoxistă sau cea a rememorării copilăriei cu o puternică conștiință a timpului trazitoriu. În volumul Destin Voiculescu este hotărât în versuri de a dezvâlui adâncurile sufletului prin amintirea așa ziselor păcate „Sosesc în trup cu toate păcatele vâlvoi” (poezia Vis rău); volumele Urcuș și Întrezăriri reprezentînd spectrul bătâneții. Temele destinului, a vieții și a morții sunt specifice concluzionând cu mărturia despre viață. Deși multe sunt meditațiile care au ca punct de plecare moartea și viața efemeră, volumul de final de carieră suprinde cu poezii dedicate etoticii (exemplu Fecioara, Între albe reptile, Fata din dafin, Cîntec pentru dezbrăcare etc.). Tema de maturitate, erosul, este întrezărită în volumele finale și, zic unii critici, mai mult apreciată decât versurile abstracte. Tot în această sferă întâlnim și tema iubirii unde femeia este simbol al realizării divine în care spitirul bărbatului contemplă tiparul ei: „Te înalț din carne, frumusețe pură / Te desprind din coapse moi, desăvîrșire” (Te înalț…). O altă temă care aduce vigoare poeziei voiculesciene este tema purității, temă care îndepărteză alegoria, dar aduce abstractul. Morfemul „pur” este des folosit asociat cu diverse lucruri care, citând din critica lui Elena Zaharia-Filipaș, „nu sunt întotdeauna patrunse de lumina unui sens: <>, <>, <>, <>”. Forțele artistice ale lui Voiculescu se marchează și în cariera sa de dramaturg și prozator. Cele câteva piese, la fel ca și proza lui, sunt zidite în aceeași ambianță tradiționalistă fără a se îndepărta de ortodoxism și datinile populare în spațiile arhaice.

În concluzie, poetul, dramaturgul și prozatorul Vasile Voiculescu este oglinda tradiționalismului românesc, care, este născut, crescut și dezvoltat în mediu tradițional. Plăcerea de a scrie în teme tradiționale și loialitatea față de mișcarea gârdiristă duce cu gândul la un poet tradiționalist prin fire și nu prin teorie.