Ultimele 3 Zile Ale Lui Ceausescu

La trei luni de la executia cuplului dictatorial, cei doi ofiteri ai armatei care au avut misiunea de a-i pazi in unitatea de la Targoviste dezvaluie intr-o discutie purtata cu directorul de atunci al Muzeului Militar, comandor Jipa Rotaru, ce au vorbit cu fostii sefi ai statului. Jurnalul National face pentru prima oara public transcriptul

inregistrarii realizate la inceputul anului 1990. Ceausescu: ,,Ma, da’ nu am facut nimic bine?" La trei luni de la executia familiei Ceausescu, cei doi ofiteri ai Armatei Romane, care au avut ca misiune paza minut cu minut in unitatea militara de la Targoviste a dictatorilor, au povestit ce s-a intamplat in acele zile directorului Muzeului Militar, comandor Jipa Rotaru. La 15 ani de atunci, inregistrarea convorbirii celor trei militari este pentru prima oara facuta publica. GABRIEL BURLACU Locotenent colonel Ion Mares spune: In decembrie ’89 ma aflam in concediu de odihna pe anul respectiv. La ora 16:00, m-a sunat seful de stat major al unitatii, domnul colonel Moraru Aurel, care tinea loc la comanda unitatii si m-a anuntat ca avem alarma de lupta partiala. In prima faza, in primul moment, am crezut ca este o gluma. Insistand, mi-a confirmat ca nu este nimic de glumit si ca atare sa trec la executarea sarcinilor care ne reveneau in asemenea situatii. Ajuns la cazarma, am trecut impreuna cu dansul la pregatirea unitatii pentru indeplinirea unei misiuni, sau prezentat armele. In calitate de secretar de partid am trecut imediat la discutii pe grupuri intre cadre si militari in termen, incercand sa le retin atentia ca acest gen de alarma de lupta partiala spune foarte mult privind evenimentele la care suntem chemati sa participam. As vrea sa fac precizarea ca aveam foarte putine date despre evenimentele care se petrecusera la Timisoara, chiar foarte putine. Cativa dintre colegi ascultasera posturile de radio straine, in mod deosebit Europa Libera si Vocea Americii, si aveam unele informatii date de aceste posturi ascultate de ei. Evenimentele s-au derulat in mod normal, am reusit sa aducem toate cadrele in cazarma, am pregatit unitatea pentru indeplinirea unei misiuni de lupta, avand in vedere ca specificul nostru – artileria aeriana – presupune si primul element care intra in lupta, intrucat aviatia inamica este cea care strapunge prima granitele tarii. Fara sa primim prea multe date, am ramas in aceasta stare de incertitudine pana la data de 21, cand s-a prezentat in unitate colonelul Dumitriu, care ne-a facut o trecere in revista a evenimentelor care s-au petrecut la Timisoara. Bineinteles, in lumina celor care au fost prezentate si de Nicolae Ceausescu in seara de 21 decembrie la posturile nationale de televiziune si radio. FARA VESTI. Deja aflasem si noi mai multe despre Timisoara, repet tot prin intermediul posturilor de radio straine. Aveam date despre zeci de mii de morti, asa cum au fost prezentate ele in mod eronat, si ne-am pus intrebarea ce va trebui sa facem. A fost practic noaptea de 21, o prima noapte alba. Simteam responsabilitatea

actelor la care eram chemati sa participam. In jurul orei 4:00 dimineata, deci pe 22 la 4:00 dimineata, am primit o telegrama prin care eram instiintati sa pregatim in cadrul unitatilor – in cazarma respectiva eram doua unitati de artilerie aeriana – un miting de adeziune fata de Nicolae Ceausescu, miting care, din fericire, nu a mai avut loc. Am trecut impreuna cu maiorul Tecu Ion, celalalt secretar de partid din cazarma respectiva, sa pregatim acest miting, dar, desi imi formasem o anumita dexteritate in pregatirea unor manifestari avand parte de foarte multe de acest gen in activitatea mea de secretar de partid si de ofiter, creionul parca nu m-a ascultat. Atunci, pentru prima data in activitatea mea, am apelat la colegi de la alte unitati din garnizoana pentru a face rost de materialele respective, materiale care asa cum se cunoaste erau cam… S-a tot amanat mitingul, am plecat impreuna cu seful de stat major in dispozitivul de lupta sa vedem care este starea morala a oamenilor, erau deja cinci zile de cand stateam in stare de pregatire. Inapoindu-ma spre comandament, am fost intampinat de maiorul Cristescu Viorel, seful cercetarii unitatii, care ne-a informat ca s-a transmis la radio cum ca generalul Milea s-a sinucis, ca e tradator si ca din acest motiv s-a sinucis. Ca n-a putut sa suporte actul de tradare pe care l-a facut. Pentru moment am avut o ezitare. Nu mi se parea cu totul ceva deosebit pentru ca gandeam ca zecile de mii de victime de la Timisoara puteau fi puse si in seama generalului Milea. Ulterior mi-am dat seama ca a fost o greseala. Evenimentele s-au precipitat. M-am dus in birou, aveam televizor in birou si impreuna cu colaboratori apropiati, cu medicul unitatii, doctorul Rotaru Florin, maiorul Cristescu Viorel, maiorul Gheorghe Florescu, cei cu care alcatuiam comanda unitatii respective asteptam sa vedem ce se va intampla. Nu soseau nici un fel de stiri de la esaloanele noastre superioare. AJUTOR PENTRU SECURITATE. La un moment dat, apar la televiziune Mircea Dinescu, domnul Caramitru si anunta ca dictatorul a fugit si suntem liberi. In prima faza am crezut ca e vorba de un post pirat. Dar ne-am convins repede ca este adevarat ceea ce se spune. In birou a fost un sentiment de usurare, o izbucnire de bucurie – retin cum capitanul dr. Olteanu Florin a avut o iesire cu totul deosebita in acele momente. Bineinteles ca m-am bucurat si eu, aveam si motive atat personale, cat si ca militar. In urma cu un an imi demolasera o casa, imi luasera o mare suprafata de teren si nu era pentru prima data, era pentru a doua oara in viata familiei mele. Dar mi-am dat seama ca lucrurile nu vor fi deloc usoare, pentru ca eram convins ca in tara s-a creat un vid de putere. Am trecut impreuna cu seful de stat major la organizarea actiunilor de lupta. Avand in vedere inclinatiile mele spre antiaeriana, am primit misiunea sa conduc actiunile de lupta din punctul de comanda, iar seful de stat major a preluat apararea terestra a unitatii. Aveam deja informatii ca elemente turbulente vor sa atace unitatea. In aceste conditii m-am prezentat in punctul de comanda al unitatii avand in subordine un numar de cinci baterii de artilerie antiaeriana pornind de la calibrul 14,5 mm, terminand cu calibrul 85 mm. In jurul orei 16:30 am iesit pe holul comandamentului UM 1417 Targoviste, comandament in care se afla punctul de comanda care deservea ambele unitati, si m-am intalnit cu dl colonel Chemenici. Era cu un civil pe care nu-l

cunosteam. Din discutiile purtate am retinut ca era vorba de locotenent-colonelul Dinu, loctiitorul sefului Securitatii judetului Dambovita, care solicita de la noi, de la Armata, sa-i ajutam in rezolvarea problemelor din inspectorat, inspectorat care fusese atacat de grupuri de revolutionari, unii mai infierbantati care au produs mari dezastre. In acelasi timp, se preconiza trimiterea unei subunitati de militari pentru a cerceta zona Manastirii Dealu, unde aveam date ca cei doi dictatori s-ar fi refugiat. Am omis sa spun ca prin intermediul posturilor de radio si tv primisem informatii ca cei doi se afla in judetul Dambovita, de asemenea receptionasem apelul, mesajul, ordinul generalului Voinea, comandantul nostru, prin care ni se cerea sa trecem de partea Revolutiei si sa contribuim la prinderea celor doi. "SCUZE!". As vrea sa fiu foarte bine inteles, aveam deja un ordin primit in acest sens. Fac aceasta precizare pentru ca ulterior, o sa vedeti, ni s-a reprosat de ce neam implicat in aceste lucruri. In momentul cand s-a hotarat organizarea acestei subunitati, am intervenit si am spus ca nu este normal sa trimitem numai militari de-ai nostri in toata aceasta activitate, intrucat sunt nepregatiti pentru un asemenea gen de misiune si puteau aparea unele lucruri care nu ne-ar fi fost deloc favorabile. Si am propus sa organizam o subunitate mixta formata din militari ai unitatii si din militari din trupele de Securitate, care oricum fusesera pregatiti pentru un asemenea gen de misiune. Domnul colonel Chemenici si colonelul Dinu au fost de acord, pentru ca era practic cea mai buna varianta, si atunci mi-au dat mie sarcina sa ma deplasez in sediul Securitatii impreuna cu colonelul Dinu, pentru ca, vreau sa mentionez, dansul n-ar fi mai putut sa intre in sediul Securitatii, intrucat era ocupat deja de revolutionari cu banderole tricolore pe maini, unii infierbantati de alcool, si cine stie ce iesea. Intrucat era liniste in spatele aerian, am lasat conducerea actiunilor de lupta ofiterului din tura respectiva de serviciu si m-am deplasat cu domnul colonel Dinu la sediul Securitatii. Eram imbracat in tinuta de razboi, am patruns printre multime, am ajuns la usa sediului Securitatii. Aici am fost intampinat cu doua lovituri puternice in fata. Pana sa ma dezmeticesc, lumea a intervenit. Le primisem de la un anume doctor care asigura paza in sediul Securitatii si care nu m-a recunoscut in tinuta respectiva... Era iarna si aveam casca pe cap. In momentul in care a inteles cine sunt m-a luat in brate, m-a sarutat, si-a cerut scuze. DEZORDINE. Am intrat in sediul Securitatii impreuna cu dl locotenent colonel Dinu. Imaginea era dezastruoasa. Toate holurile erau pline de dosare rupte, de hartii, o mare parte din dosare fusesera aruncate in fata sediului Securitatii. In sediul Securitatii, in jurul orei 14:00, la cererea Securitatii, dl col. Chemeric introdusese o grupa formata din zece ofiteri, condusa de capitanul Apostol Marian, care preluase paza, cat si coordonarea intregii activitati. I-am cerut capitanului Apostol sa treaca sa faca ordine acolo, sa mai stranga din dosarele care erau aruncate pe hol, dosare de care istoria poate avea nevoie de ele. Am facut o trecere in revista a localului, inclusiv la politie, unde am gasit un numar redus de cadre speriate pentru ca erau amenintate de catre revolutionari, si m-am deplasat in curtea interioara, unde se gasea compania de Securitate subordonata unui batalion

de la Campulung. Se facuse ora 17:30. Am gasit compania de militari foarte linistita, urmareau emisiuni la televizor si cei doi comandanti, comandant de companie si comandant de pluton, col. major Popescu. Am spus despre ce este vorba, ei s-au aratat dispusi sa colaboreze, dar militarii de cariera au dorit sa aiba aprobarea de la Campulung. Am luat legatura cu comandantul de la Campulung. A durat cam mult aceasta legatura, si am obtinut aprobarea. (...) Revolutionarii cand vedeau bentita albastra isi ieseau pur si simplu din fire (...). "SINDROMUL" FOREST GUMP. (...) Cred ca in aceasta perioada, pe langa mine a trecut masina cu cei doi dictatori si cei doi politisti care ii retinusera. Rezolvand aceasta problema m-am deplasat din nou in sediu. Aici l-am gasit pe lentu’ colonel Dinu, care mi-a spus: «Tovarase maior, nu mai este cazul sa mai trimitem plutonul respectiv, pentru ca cei doi se afla aici». A fost un moment deosebit. Am ramas stupefiat. Si am intrebat unde sunt. Zice, sunt in biroul comandantului militiei. Mam deplasat din sediul Securitatii in sediul Militiei, care erau in aceeasi cladire despartite printr-o usa la mijlocul holului, am gasit multa lume pe acolo, am gasit si cadrele pe care noi le numisem acolo, am crapat putin usa sa ma conving ca sunt cei doi acolo. I-am vazut, l-am numit pe capitanul Boboc sa asigure la usa paza si sa nu mai permita nici intrarea, nici iesirea si m-am deplasat in biroul inspectorului-sef, unde-si avea sediul capitanul Apostol, cel care luase comanda inspectoratului. L-am sunat pe dl col Chemenici si i-am spus ce se intampla in momentul respectiv. Dansul, imediat, mi-a dat ordin, fara nici un fel de alte precizari: «Adu-i incoace!». Mai tarziu mi-am dat seama ca a fost un ordin mult prea simplu dat, dar pentru mine, ofiter cu 20 de ani vechime in Armata, nu a mai fost timpul de intrebari si am trecut imediat la actiune. M-am prezentat in biroul in care erau cei doi. In acel moment, doi militieni, un ofiter si-un subofiter, locotenentul colonel C. si plutonierul Paisie le faceau perchezitia. In momentul in care am intrat in birou, toata lumea s-a intors cu fata spre mine, inclusiv cei doi. El (n.r. – Nicolae Ceausescu) statea in picioare. Ea (n.r. – Elena Ceausescu) statea pe un scaun. M-am prezentat. "Tovarase presedinte, am primit ordin sa va asigur protectia", formula care mi-a venit atunci pe loc. El mi-a spus: "Bine, bine, dar cine esti tu?". Inainte de a intra mi-am facut si eu un plan, plan in care figura sa nu-mi spun numele, dar sub privirea lui patrunzatoare nu mai mi-am dat seama si am spus: "Sunt maiorul Mares". "Bine, zice, dar unde vrei sa ne duci?", mi-a zis. "Am primit ordin sa va duc in sediul unei unitati militare, intrucat aici nu sunteti in siguranta. Avem informatii ca in maximum 15-20 de minute masele de demonstranti vor fi aici si nu cred ca vom putea sa-i oprim din ceea ce vor sa faca. Daca dansul doreste sa vina, sa vina, daca nu, sa-si asume toate consecintele care vor urma." Ceea ce as vrea sa retineti aici este ca nu i-am luat cu forta. A fost de acord si atunci, intrucat in biroul respectiv era prea multa lume, iam transferat in biroul loctiitorului comandantului Militiei, unde am mai permis sa mai stea capitanul Boboc, care primise de la mine ordin sa nu permita nici intrarea, nici iesirea, doi revolutionari, care preluasera din partea Frontului, ziceau ei, desi la vremea respectiva a vorbi despre Front (n.r. – Frontul Salvarii Nationale) mi se parea impropriu, domnii Stirbescu si Ionescu si cei doi militieni, sergentul major

Enache si plutonierul Paisie. Am asigurat totodata din celelalte cadre si paza exterioara a biroului si impreuna cu capitanul Apostol, cu domnul lt. col. Dinu, loctiitorul comandantului Securitatii, am trecut la pregatirea actiunii de transfer al celor doi din sediul Militiei in sediul unitatii noastre. Nu a fost usor, pentru ca holurile din sediul Militiei erau pline de civili, de militieni, de militari. Am evacuat pe toata lumea. N-am lasat decat militienii, care erau vreo patru-cinci. Militarii in termen i-am dus in holul de la parter, la intrarea principala, i-am asezat cu fata spre bulevard pentru a nu-i vedea in momentul in care trebuia sa trecem cu cei doi. In fata sediului se adunase deja un grup de oameni. Le-am zis militarilor sa nu permita sa intre nimeni. M-am dus in curtea interioara, unde lt.col. Dinu trasese deja masina de serviciu, un ARO si am trecut la verificarea curtii. Va dati seama ca era o actiune foarte riscanta. MISIUNEA. In mintea mea ramasese ceea ce se strigase deja la televiziune: "Jos Securitatea! Jos Militia!". Am gasit in curte un plutonier, Rizea il chema, fost sofer pe autobuz, la momentul respectiv, sofer al inspectorului-sef. I-am spus: "Rizea, ma cunosti foarte bine. Rizea, ma ajuti?". Il cunosteam pentru ca era nepotul unui fost sef de-al meu din Armata. A inteles. Stia toata lumea ca Ceausescu se afla acolo. In curte am gasit doi puscariasi, care se invarteau pe langa masina noastra. I-am intrebat ce e cu ei. Raspunsul a fost o alta surpriza. Zice: "Domnule, revolutionarii au spart arestul si ne-au dat drumul, dar noi oricum nu plecam pentru ca ne baga inapoi". "Bine, le zic, dar atunci va bag inauntru. Alegeti! Ori va bag inapoi, ori va bag inauntru." "Nu, zic ei, bagati-ne inauntru!" I-am bagat, le-am inchis geamurile ca sa nu vada ce se intampla. Venise si Rizea care cercetase si strada din spatele inspectoratului. Era liniste acolo la momentul respectiv. M-am dus in biroul unde ii lasasem. Jos ramasese colonelul Dinu. In birou se incinsese o discutie foarte aprinsa. N-am rezistat sa nu particip si eu la ea, desi timpul ma presa. Am participat cam la ultimele fraze ale dialogului dintre Nicolae Ceausescu si Stirbescu. Stirbescu ii spunea: "Ne-ai lasat flamanzi, ne-ai lasat in frig, ne-ai daramat casele!". Iar Ceausescu spunea: "Si ce-am mai facut, ma? Ce-am mai facut?". Acest dialog a mai continuat foarte putin, iar in final Ceausescu a pus intrebarea: "Ma, dar n-am facut nimic bine?!". La care Stirbescu i-a spus: "Poporul va va judeca si pentru ce-ati facut bine si pentru ce-ati facut rau". Discutia s-a incheiat. Eram cu pistolul in mana gata sa intervin oricand daca aparea ceva. Practic, era imposibil sa se faca vreun atentat asupra lui fara sa omoare pe cineva dintre noi mai intai. Am avut o ezitare pe la etajul 1, nu stiam eu cum sa ies, nu prea fusesem pe acolo. Iesirea in curtea interioara se facea pe la parter, eu am vrut sa ies direct de la etajul 1. Am fost dirijat de lt. col. Pons. Am coborat de la etajul 1 la parter. Ei erau foarte speriati si erau ajutati fiecare de cate doua cadre ca sa poata sa mearga. In prima faza am avut impresia ca ori sunt bauti, ori sunt drogati. Aveau niste figuri foarte ravasite. I-am suit in masina. Eu m-am suit in fata, colonelul Dinu la volan. Aveam doi ofiteri care stabilisem sa mearga cu mine, dar plutonierul Paisie zice: "Vreau sa merg si eu". Am acceptat aceasta idee si viata ulterioara a evenimentelor a demonstrat ca a fost bine ca am acceptat, intrucat era omul care cunostea totul si

era omul care putea sa deconspire intreaga actiune. Deci la volan, comandantul Securitatii, eu in dreapta, Nicolae si Elena Ceausescu, pe bancheta din spate, incadrati de capitanul Boboc, cel care l-a ajutat pe el sa se dea jos din transportor, si plutonierul Paisie. Ne-am deplasat cu luminile stinse. Cred ca ceasul era in jur de 18:30. Am primit confirmarea ca strada cu intrarea in unitate este libera si am mers cu luminile stinse. Pe drum am avut emotii la gara. Acolo era multa lume adunata. "«Bomba» era acolo!". Intre timp, domnul colonel Chemenici luase masuri de curatire, ca sa-i zic asa, a locurilor prin care urmam noi sa trecem. Pentru ca de la inceput in mintea dansului a fost ca totul sa fie tinut secret. Am intrat. Portile erau deja deschise, luminile erau stinse, deci, camuflaj perfect. Am tras masina cu spatele la intrarea comandamentului UM 14 17. I-am ajutat sa coboare. A coborat mai intai el. S-a uitat speriat in jur. M-a intrebat: "Ce-i aici?". Zic, o unitate. S-a uitat pe holul comandamentului. Era liniste, o liniste cam suspecta pentru el, cred, si i-a zis ei: "Hai, da-te jos ca-i totul in regula!". El a luat-o inainte, ajutat de maiorul Tecu, eu am luat-o la brat pe ea. Mergea foarte greu. I-am dus intr-un birou pregatit special pentru asta. Era biroul serviciilor cu trei paturi, un spalator de campanie si birourile ofiterilor. Lucruri care s-au vazut mai apoi pe inregistrare. Geamurile birourilor s-au camuflat pentru a nu se vedea din curte si am stabilit si paza, respectiv domnul capitan Iulian Stoica si doi militari. Cei care vor face acest lucru trei zile si trei nopti. Capitan Iulian Stoica: Deja "bomba" o adusesem, "bomba" era acolo! "ASTA-I PAINEA ARMATEI".Locotenent colonel Ion Mares: I-am instalat acolo si i-am intrebat daca vor sa serveasca ceva. El mi-a spus ca nu vrea sa ser-veasca nimic decat o apa minerala. Zic: "Tovarase presedinte, in oras e dezastru! Toate magazinele sunt inchise, si care nu sunt inchise sunt sparte". Dupa cum am aflat ulterior, n-a fost spart nici un magazin in Targoviste. De fapt, aveam sa aflu ulterior, motivul pentru care s-au indreptat ei spre Targoviste a fost ca, intr-o discutie avuta de la Snagov cu prim-secretarul Pantelimon-Dolanescu, acesta l-a informat ca in Targoviste e liniste. I-am zis: "Apa nu se poate, dar poate vreti un ceai si ceva mancare". "Bine, zice. Adu si ceva mancare!" M-am dus si am luat legatura cu Maria Stefan, bucatareasa unitatii noastre. Intrucat ne cunosteam bine, i-am spus in cateva cuvinte ce facusem si ca, daca mi se intampla ceva, indiferent de ce se va spune, sa spuna sotiei si celor doua fetite ca eu asta am facut. Deci, deja eu imi luasem adio de la viata. Ma gandeam ca nu mai puteam scapa prin concursul de imprejurari pe care vi l-am povestit. I-am spus sa pregateasca mancarea. Intre timp sosise si domnul colonel Chemenici. Am facut la dansul in birou o sedinta-fulger. Pana la urma, nu mi s-a permis sa le duc cutite, nu mi s-a permis sa le duc furculite, sa le aduc cani de tava. In final le-am adus cate doua chiftele pe o farfurie cu doua bucati de paine neagra si cate o cana din portelan cu ceai. El, in prima faza, a luat cana cu ceai. A dus-o la gura si scuipat pe jos imediat. La care ea zice: "E dulce!". Zic: "Da, este ceai dulce". "A, pai zice ea, el e bolnav de diabet, nu poate sa bea." "Nu-i nimic, facem altul", le-am spus. Am trimis imediat la popota, am facut alt ceai, i l-am adus. El a muscat putin dintr-o chiftea. Ea n-a mancat deloc. Zice el:

"Da’ ce-i painea asta?". Era paine neagra. I-am zis ca asta-i painea pe care o mananca ostasul roman. N-a mai zis nimic. Pentru ca am vazut-o ca se pierdea asa, am invitat-o pe ea sa se intinda intr-un pat. S-a intins. M-am dus din nou in biroul domnului Chemenici. Nu ne-am permis nici sa le dam medicamentele. Nu stiam nici doctorii cum vor reactiona. Erau atat de iubiti, in ghilimele, incat nu stiam ce se poate intampla. TRANSFER "In momentul in care am intrat in birou, toata lumea s-a intors cu fata spre mine, inclusiv cei doi. El (n.r. – Nicolae Ceausescu) statea in picioare. Ea (n.r. – Elena Ceausescu) statea pe un scaun. M-am prezentat. Tovarase presedinte, am primit ordin sa va asigur protectia, formula care mi-a venit atunci pe loc. El mi-a spus: Bine, bine, dar cine esti tu, m-a intrebat. Inainte de a intra mi-am facut si eu un plan, plan in care figura sa nu-mi spun numele, dar sub privirea lui patrunzatoare nu mi-am dat seama si am spus: Sunt maiorul Mares. Bine, zice, dar unde vrei sa ne duci?, mi-a zis. Am primit ordin sa va duc in sediul unei unitati militare, intrucat aici nu sunteti in siguranta. Avem informatii ca in maximum 15-20 de minute masele de demonstranti vor fi aici si nu cred ca vom putea sa-i oprim din ceea ce vor sa faca" Ion Mares, locotenent-colonel PRECAUTIE "Nu mi s-a permis sa le duc cutite, nu mi s-a permis sa le duc furculite, sa le aduc cani de tava. In final le-am adus cate doua chiftele pe o farfurie cu doua bucati de paine neagra si cate o cana din portelan cu ceai. El, in prima faza, a luat cana cu ceai. A dus-o la gura si a lasat gura pe care o luase imediat jos. La care ea zice: E dulce!. Zic: Da, este ceai dulce. A, pai zice ea, el e bolnav de diabet, nu poate sa bea. Nu-i nimic, facem altul, le-am spus. Am trimis imediat la popota, am facut alt ceai, i lam adus. El a muscat putin dintr-o chiftea. Ea n-a mancat deloc. Zice el: Da’ ce-i painea asta? Era paine neagra. I-am zis ca asta-i painea pe care o mananca ostasul roman. N-a mai zis nimic. Pentru ca am vazut-o ca se pierdea asa, am invitat-o pe ea sa se intinda intr-un pat. S-a intins" - Ion Mares, locotenent-colonel