Ultima Ora

Coman Elena Clasa a VIII-a Şcoala cu clasele I-VIII „Mihai Eminescu” Aleea Cutezătorilor Nr.2 Prof. Dumitraşcu Evelina Secţiunea a II-a – Proză scurtă

Ultima oră Vaporul doar ce ridicase ancora la orele amiezii. Mă găseam în drum spre noi orizonturi, spre o viaţă nouă. Nu ne aflam într-un număr prea mare la bordul „Speranţei”, însă sufletele noastre la un loc risipeau briza incertă şi inocentă a mării. Un vechi obicei de-al meu: stăteam pe puntea vasului, cu picioarele dezgolite şi privind asfinţitul. Nu mă gândeam la nimic din ceea ce las în urmă, zâmbeam doar reverenţelor de final desăvârşite de limbile de foc ce se luptau să acapareze linia orizontului sângeriu. Liniştea mă apăsa, dar, în acelaşi timp, mă imobiliza într-o rămânere efemeră a mea, în mine. Seara, într-un mic salon se putea servi cina. În acea noapte am simţit că singurul leac pentru nostalgie şi visare ar fi un ceai fierbinte. De cum am păşit pe vas, observasem o tânără care mi-a captat întreaga atenţie. Am descoperit mai târziu, că prin simplă coincidenţă, respectiva îşi avea cabina nu departe de a mea. Am întâlnit-o în salon: eu îmi serveam ceaiul, puţin distrat şi cu toată atenţia îndreptată asupra unei cărţi vechi pe care o savuram cu mare interes, iar ea, în compania unei stimabile cu destui ani mai în vârstă, care, aveam să aflu mai târziu, îi era mătuşă. La început ne-am aruncat câteva priviri pe furiş, însă dându-ne seama că devine mult prea evident, ea a roşit şi s-a retras departe de mine. Zilele următoare nu am zărit-o deloc, în ciuda faptului că părea aproape imposibilă evitarea într-un spaţiu atât de mic. Aş putea zice chiar că o căutam nestingherit cu privirea. Aveam nevoie să o ştiu prezentă în acelaşi loc cu mine, respirând acelaşi aer ca şi mine. Ciudat, atât de ciudat! Era doar o străină, un pescăruş al vieţii călătoare. M-am închis în cabină. Luasem cu mine câteva dintre cărţile din care nu mă puteam desprinde şi mă hotărâsem să îi ignor pe toţi cei din jurul meu. Dar gândul nu cânta aceeaşi sonată ca şi mine. El mă domina, aşa cum o face mereu. Nu am putut să renunţ la mătasea ce se întindea împrejurul chipului meu şi inconştient, o meditaţie straşnică asupra celui ce eram eu mi se desfăşura înaintea ochilor. Ce

căutam acolo? Habar nu aveam! Dar deja se făcuse târziu…atât de târziu încât făcliile se stinseră până la ultima. Cei treizeci şi cinci de ani se jucau cu fruntea şi ochii mei, iar câteva dintre cele mai simple amintiri îmi ardeau existenţa: ceasul tatei, scrisorile infinite ale mamei, scrumiera de la soră-mea…Doamne, ce dor mi-era de ea!...si poza Ei. Toate acestea mă chinuiau şi mă transformau într-o ceaţă fumurie, în care nu mai regăseam nici măcar o lacrimă din mine. Îmi părea atât de rău ca îi părăsisem pe ai mei, dar de ce nu puteam să accept asta? De ce orgoliul meu mă provoca la un joc atât de fals şi trist? În unele momente, probabil, aş fi strigat, dar atunci când încercam să o fac, simţeam că mi-a dispărut glasul şi totul se închide în cochilia mea bătută de valurile târzii ale timpului. Eram atât de hotărât să nu arăt nimănui cât de tare durea să îţi laşi sufletul în urmă şi să calci pe rămăşiţele lui, încât am uitat de raţiune. Mândria mă judeca şi mă înlănţuia mult prea aspru. Pe Maria, soră-mea nu o mai văzusem de când aveam câţiva ani, dar o iubeam! Îi scriam privind o fotografie aproape arsă, iar acum am şters mii de rânduri numai pentru că ea şi ceilalţi nu mă călăuzeau către drumurile pe care le visam cu atâta dăruire şi certitudine. Fugeam şi nu aveam idee de ce sau încotro mă îndreptam. Şi aveam atâţia ani! Gândeam la fel ca la optsprezece ani, când lumea mi se părea fabuloasă şi plină de secrete. Acum ştiu că tot ce credeam a fi pur şi necunoscut, se umpluse de pete şi praf. Dezamăgirea mă aruncase în mrejele uraganului de nebunii pe care tocmai le făceam, iar deznădejdea mă străpungea cu nişte colţi inexistenţi. De asta să fi fugit oare? Când mam urcat pe acest vapor, mi-am destăinuit apelor toate responsabilităţile mele şi m-am eliberat de ele. Cât de incoerent mam putut comporta! M-am trezit brusc din furtuna capului meu cu un plic ce îmi fusese strecurat pe sub uşă. M-am ridicat să îl iau şi am avut o surpriză destul de mare când am descoperit că acela era, de fapt, un şerveţel. Ce banal! Abia se puteau distinge literele aruncate destul de răvăşit: La amiază. Să mă aştepţi la tine. Mi-am spus că nu poate fi adevărat, e doar o copilă, ce a păţit? Ce fac? Am sperat totuşi că nu o să vină. Incredibil, dar inima începu să îmi tremure în piept când soarele se ascunse după stânci. Am auzit o bătaie scurtă în uşă, m-am dus să deschid: stupefiat! Chiar venise! Se ascundea sub o glugă albastră şi s-a strecurat fugitiv spunându-mi că nu vrea ca mătuşa ei să afle. Şocul mă plasă pe un scaun, cu privirea aţintită asupra ei şi tăcând ca un melc. - Cristina! Revino-ţi! De ce mă priveşti aşa?

Vocea îi era delicată şi subţire ca a unei privighetori, dar îi trăda vârsta pe care înfăţişarea straşnic i-o mai ascundea: avea doar cincisprezece ani! Dumnezeule! Se aşeză pe pat cu privirea către cerul dulceag. - Priveşte! Nu-i aşa că apusul se arată mai puternic ca oricând? Nu ştiam ce să îi răspund. Întrebările ei păreau atât de familiare, încât mă forţau la tăcere nesfârşită. M-am străduit din răsputeri să aflu ce dorea de la mine. Îmi răspundea în propoziţii scurte, evitând scopul venirii sale. - Cred că mătuşa ta te caută! Ar fi mai bine să pleci! Nu ai ce să cauţi aici! - Voi pleca, dar … crezi că ai putea să mă ajuţi să îmi îndeplinesc un vis? - Copilă, cum aş putea eu să fac asta? Ai fost atât de nesăbuită să vii aici! Nu mă cunoşti, sunt doar un străin. - Pentru mine nu eşti un simplu străin! Eu simt … simt că tu nu eşti ca toţi ceilalţi! Simt că tu poţi să mă ajuţi să îmi îndeplinesc visul! Te rog, doar … lasă-mă să te strâng în braţe pentru câteva clipe! Apoi voi pleca, dar, te rog … Neştiind ce să fac, i-am răspuns printr-o tăcere prelungită. A înţeles şi mi-a sărit de gât. Parfumul ei atât de puternic şi pielea atât de moale, căldura răsuflării ei şi lacrimile ce le-am simţit pe obrazul meu, m-au răvăşit într-o incertitudine pătrunzătoare. - Îţi mulţumesc din suflet că mi-ai îngăduit să fac asta! Am ştiut! Am ştiut că trebuie să am încredere în tine! Dar, acum trebuie să îţi mai spun ceva … să nu te superi! Eu … sunt fiica ta! Observând poza pe noptieră, a luat-o şi arătându-mi-o, mi-a şoptit printre lacrimi: - Nu-i aşa că semănăm? * A bătut miezul nopţii. Mi-am dat seama că păcălisem timpul cu câteva ore, dar oboseala m-a făcut să îmi dau seama că mâine mă aşteaptă o nouă zi din viaţă. Am lăsat foile pline de suflet în sertarul de mărturisiri şi zâmbind în urma rândurilor aşternute, mi-am spus că poate mâine va fi mai bine! Eram convinsă că imaginaţia vine odată cu zilele, repede, repede şi din ce în ce mai nesigură şi mai surprinzătoare. Speram, totuşi, să nu mă înşel. Puţin probabil … Gata! Noapte bună!