Traditia Ortodoxa 25 Septembrie 2009

Revist` de teologie ortodox` tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator:

P.S. Episcop Vicar SOFRONIE SUCEVEANUL

Schisma din Biserica Ortodoxă Română în anul 1924

Schisma reprezintă o ruptură în cadrul Bisericii, provocată de o deosebire de păreri, o dezbinare sau o neînţelegere pe chestiuni de principiu în cadrul unei grupări religioase, o neînţelegere ce duce până la separarea definitivă. De-a lungul istoriei, Biserica Sobornicească şi Apostolească a cunoscut mai multe schisme, ceea ce mai târziu a condus la instituirea unui mare număr de aşanumite „biserici”, însă, în ciuda acestui fapt, Biserica a fost, este şi va fi pentru veşnicie Una şi numai Una, pentru că Mântuitorul, Iisus Hristos nu a întemeiat mai multe Biserici, care să existe paralel, ci Una singură, despre care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Tot despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel învaţă că Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei. După cum ne spune Sfântul Vasilie cel Mare, schismaticii sunt cei care „se osebesc (despart) de Biserica Sobornicească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru oarecare întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndreptat”. Dicţionarul enciclopedic denumeşte schisma bisericească ca fiind „o abatere în chestiuni mai mici sau nesupunere manifestată faţă de conducerea legitimă bisericească; este deci o dezbinare conştientă în cele bisericeşti”, şi o împarte în două categorii: confesională, adică despărţirea de Biserică din cauza înţelegerii deosebite a unor puncte, mai mult sau mai puţin importante ale învăţăturii bisericeşti; şi bisericească, adică neascultarea faţă de autoritatea bisericească legală. Deşi schisma dintre Biserica de Apus şi cea de Răsărit a avut loc încă din anul 1054, este ştiut că în Roma anului 1583, papa Grigorie al XIII-lea şi sinodul lui au săvârşit o lucrare necanonică şi antibisericească, cunoscută sub denumirea de reforma calendaristică, prin care calendarul gregorian, de sorginte catolică, a fost propus spre adoptare către toate Bisericile. Noul calendar suferea de mai multe lipsuri, raportate la hotărârile canonice ale I Sinod ecumenic de la Niceea, privitoare la data Paştelui creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile canonice din horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul că papa Grigorie al XIII-lea impune acest calendar în uzul Bisericii Apusene, acest lucru o împinge pe aceasta într-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească, de al cărei cuget ea se lepădase deja, îndepărtându-se de dogmatismul şi canonicitatea ei. Înstrăinarea Bisericii din Apus de toată moştenirea sfântă a Răsăritului a culminat cu schisma efectivă, iar aceasta nu a fost numai o urmare directă a anatemelor date împotriva ei de către Sinodul marilor Patriarhii Ortodoxe din lume, ci ea se datorează nemijlocit şi introducerii inovaţiilor în materie de credinţă, potrivnice caracterului sobornicesc şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, întărită prin cele şapte sfinte Sinoade ecumenice. Astfel, cei care se alătură schismei Bisericii Romei devin la rândul lor vinovaţi de schismă, deci schismatici. Cea dintâi prevedere a Enciclicei Sinodale din 1920, de la Constantinopol, prevedea acceptarea unui calendar uniform (comun) pentru prăznuirea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile, lucru care era în contradicţie flagrantă cu hotărârile canonice ale Bisericii Ortodoxe. Consecinţele negative ale acestui calendar uniform se răsfrângeau asupra datei Paştelui, care trebuia prăznuit în mod obligatoriu la aceeaşi dată în toate Bisericile, şi de cele mai multe ori la o dată necanoTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

nică, adică neţinând seama de hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Soborul din Niceea, din anul 325. Încălcarea conştientă şi premeditată a acestor legi ale Bisericii a avut ca urmare imediată prăznuirea Paştelui ortodox în Biserica Română la o dată necanonică (anii 1926 şi 1929), şi încălcarea completă a relaţiei cu Paştele iudaic.

Introducerea calendarului gregorian avea ca scop aducerea Bisericilor la acelaşi numitor comun, în privinţa prăznuirii marilor sărbători ale Bisericii, iar acest lucru era primul pas spre catolicizarea Bisericii Ortodoxe, care prin acceptarea calendarului gregorian a devenit schismatică, adică ruptă de adevărata Biserică, care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Hristos a poruncit ucenicilor Lui: „Mergând, învăţati toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate, câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20); de aceea, tot tezaurul legilor şi canoanelor Bisericii Apostoleşti trebuie propovăduit tuturor neamurilor deopotrivă, în toată plinătatea lui, şi păstrat fără de schimbare. Orice abatere de la datoria impusă prin legea Bisericii şi sfintele canoane, are drept rezultat imediat pierderea succesiunii apostolice şi pierderea harului lucrător (Darul) în Biserică, prin puterea sfintelor canoane. Orice adaos ori sustragere din dogmele credinţei, din rânduielile canonice, din tradiţia şi practica Bisericii, fără încuviinţarea întregii Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, a fost suspectată totdeauna ca erezie sau schismă, fiind combătute de hotărârile Sinoadelor ecumenice sau locale. La 1 octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română, sub oblăduirea patriarhului Miron Elie Cristea, se alătura schismei Bisericii din Apus, prin înlocuirea calendarului iulian cu cel papist (gregorian). Prin acceptarea acestei inovaţii în materie de credinţă, Biserica Ortodoxă Română deschide larg uşa compromisului dogmatic, pierzând comuniunea cu sobornicitatea Bisericii Apostolice, ce are ca expresie de credinţă hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice. Tot la fel de grav este şi faptul că această Biserică rupe comuniunea cu Sfinţii Bisericii, care s-au sfinţit tocmai prin apărarea credinţei. Ea cade astfel sub anatemele şi blestemele patriarhilor ortodocşi emise împotriva Bisericii care a instituit calendarul gregorian (Biserica Romei), cât şi asupra celor care se vor alătura acesteia. Prin introducerea calendarului gregorian, alături de Biserica păstrătoare a vechiului calendar şi a Tradiţiei neschimbate (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România), s-a creat încă o grupare, ce a adoptat stilul nou calendaristic, căzând sub anatemele patriarhilor răsăriteni. Astfel, s-a creat o situaţie similară cu schisma din

4

1054, când amândouă grupările se acuzau de schismă. Schisma aparţine însă numai Bisericii care se desparte de sobornicitatea, canonicitatea, dogmatismul şi tradiţia Bisericii apostoleşti, precum este cazul Bisericii nou-calendariste, care prin introducerea calendarului gregorian denaturează postul Patriarhul BOR Elie Miron Cristea Sfinţilor Apostoli, (1868-1939), cel ce a introdus înregistrează o secalendarul nou în uzul Bisericii din rie de dezacorduri România cu privire la slujbele sărbătorilor cu dată fixă prescrise de Tipiconul bisericesc, sau cad în compromisul de a prăznui Paştele mai înainte de paştele iudaic. Necanonicitatea calendarului gregorian este dovedită prin încălcarea mai multor canoane ale Sfinţilor Părinţi de la Sinoadele ecumenice şi locale, lucru care atrage după sine caterisirea de ordin canonic. Împotriva acestei mişcări calendaristice au luat atitudine celelalte patru Patriarhii Ortodoxe, prin Enciclicele universale (Sigilioane), prin care au anatematizat atât pe cei care au instituit calendarul gregorian, cât şi pe cei care l-au acceptat. Deci, toate aceste atitudini anticanonice şi netradiţionale, la care se adaugă şi anatemele marilor patriarhi ai lumii ortodoxe, dovedesc clar că Bisericile care au adoptat inovaţii ce contravin deciziilor sfintelor soboare, au intrat în schismă faţă de Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos. Despre aceste Biserici schismatice zice Sfântul Vasilie, în tâlcuirea celui dintâi canon, că „după ce s-au dezbinat de la trupul Bisericii (...) au pierdut Darul şi nu mai pot pe alţii a-i boteza, ori a-i hirotoni, sau a da Darul de care prin dezbinare s-au lipsit”. Când vorbeşte de schismă, Sfântul Vasilie cel Mare face referire la cei care s-au dezbinat de la trupul Bisericii primare, adică acea Una, Sfântă şi Sobornicească, iar nu la cei care s-au despărţit de cei schismatici, caterisiţi canonic şi daţi anatemei de Sfinţii Părinţi. În Biserica Ortodoxă de Răsărit din România – recunoscută mai întâi prin denumirea de Cult Creştin Tradiţionalist, aprobat de Ministerului Cultelor prin decizia nr. 38955/3 august 1945, calendarul gregorian a fost respins din motive canonice, calendarul iulian fiind păstrat în uzul Bisericii. În aceste condiţii, Biserica Ortodoxă de Răsărit îşi păstrează verticalitatea canonică, dogmatică şi tradiţională, ceea ce o face a fi o continuatoare în materie de credinţă a Bisericii Una, Sobornicească şi Apostolească, lucru pentru care nu poate fi învinuită de schismă. Despărţirea Bisericii Ortodoxe de Răsărit după calendarul iulian de Biserica Ortodoxă de stil nou este întărită şi binecuvântată de canonul al 15-lea al celui dintâi şi celui de al doilea Sobor de la Constantinopol din 861, care zice: „Cei care se despart de împărtăşirea cu mai marii şezători ai lor, din motiv de erezie (sau schismă,

5

n.ed) propovăduită de aceştia şi care erezie (sau schismă, n.ed) sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de către

Sfinţii Părinţi, aceştia nu numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Biserica de erezie sau învăţături greşite (schisme). Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci nimic nu greşesc”. Schisma nu constă în separarea administrativteritorială a Bisericii, ci într-o abatere de la canoanele apostolice, iar prin această abatere cei aflaţi în schismă pierd „harul lucrător (Darul) în Biserică” (Sfântul Vasilie cel Mare, can. I). Deci, toate Bisericilor care au primit inovaţia calendaristică s-au văzut puse într-o situaţie necanonică faţă de Biserica Sobornicească şi Apostolească a celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice şi a tuturor celorlalte locale. În această situaţie, în anul 1924, Biserica Ortodoxă de Răsărit s-a desprins de aceste grupări schismatice, continuând învăţătura de credinţă apostolică şi păstrând acelaşi har lucrător în Biserică, prin propovăduirea credinţei celei adevărate şi respingerea oricăror inovaţii în materie de credinţă. Noi, Biserica Ortodoxă de Răsărit din România suntem şi mai mult îndreptăţiţi pentru a ne îngrădi faţă de toate Bisericile schismatice, mai ales că în vremurile actuale ele s-au angajat într-o colaborare liturgică cu confesiunile eretice din Apus. Prăznuirea Paştelui odată cu catolicii şi înaintea evreilor; nerespectarea regulilor Bisericii Ortodoxe despre post; compromisul dogmatic adoptat de Bisericile schismatice „în virtutea unităţii depline între toate confesiunile creştine” (schismatice şi eretice); încălcarea sfintelor canoane ale Bisericii Soborniceşti, înţelese şi practicate într-un alt fel decât le-au înţeles şi practicat Sfinţii Părinţi; săvârşirea slujbelor liturgice împreună cu heterodocşii (cazul mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului şi al episcopului Sofronie Drincec al Oradiei), cât şi nesancţionarea acestora - toate acestea constituie trădarea Ortodoxiei şi lepădarea celor legiuite de către Sfinţii Părinţi, ce are drept urmare pieirea sufletească a fiilor Bisericii de stil nou. Începând cu secolul al XIX-lea şi până în zilele noastre, în teologia ortodoxă se observă o anumită influenţă a scolasticismului occidental în modul de gândire teologic, ce sunt străine duhului Sfinţilor Părinţi, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice şi canonice. Într-o asemenea situaţie de defăimare a tradiţiei Bisericii şi încălcare a canoanelor Sfinţilor Părinţi, la care se adaugă ştirbirea premeditată a dogmelor bisericeşti, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele teologiei din primul mileniu al creştinătăţii, întoarcerea la Sfinţii Părinţi a căror învăţătură este ancorată în tradiţie, dogme, canoane şi practica de veacuri a Bisericii Ortodoxe. În concluzie, schisma din Biserica Ortodoxă Română din 1924 constituie despărţirea (ruperea) Bisericii Ortodoxe de stil nou de adevăratul trup al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, din motivul acceptării inovaţiei calendarului gregorian. Această schismă din România din 1924, nu priveşte Biserica Ortodoxă de Răsărit după calendarul iulian, care de-a lungul vremii a păstrat tradiţia, dogmatismul, canonicitatea şi legile Bisericii Soborniceşti.

555555

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

Mărturisirea de credinţă împotriva ecumenismului

Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi din Grecia (aprilie 2009)

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie 2009. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”. Iată textul complet al Mărturisirii de Credinţă: „Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, credem că: Singura cale mântuitoare pentru oameni este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru, Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu Îl mărturisesc pe Hristos venit în trup, sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului, nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime. De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica... Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” (Omilia înainte de surghiunire).

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinlăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să răstoarne şi să falsifice credinţa predaTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

nisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”.

Împărtăşirea Apostolilor - Iuda scuipând Sfintele Taine (în stânga icoanei)

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor ecumenice şi locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele: Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva

5

6

foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, „anatema să fie” (Gal. 1, 9). Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris... Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva.” Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

De la stânga spre dreapta: arhiepiscopul Jean-Marie Lustiger la o slujbă ecumenică împreună cu cardinalul Jean-Pierre Ricard, mitropolitul ortodox grec Emanuel şi pastorul protestant Jean-Arnold de Clermont.

Proclamăm că papismul (romano-catolicismul) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, harul creat, răscumpărarea iertărilor (indulgenţe); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc. Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum

5

7

învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul ecumenismului, a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliul II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire. În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”. Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi, ortodocşii, avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat... pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti” (Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre Fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului).

Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria

5

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasilie: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut” (Epistola I Canonică, Către

5

Sfântul Amfilohie al Iconiei, canonul 1).

spune Sfântul Grigorie Teologul. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte... netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: bunacinstire”. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”. Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlalţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”. S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă.

5

Botez necanonic (prin turnare), făcut unui copil în Mitropolia ortodoxă a Muntenegrului (Serbia)

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul. Însă cineva intră în Biserică, şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” –

5

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

8

Toate împreună ar constitui Biserica. Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici-surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor (din Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995). Există şi în cadrul ereziilor harul

Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez” (Efeseni 4:5). Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui

5

5

Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia. Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că: pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică; seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă; atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc. Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei. De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios. Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil. Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi... (Text preluat din săptămânalul Uniu-

5

8 8 8

nii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr.1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7).

Ecumenismul – Calea spre pierzare (V) „Euharistia” ereticilor – hrană a dracilor

Viaţa Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos, se întemeiază pe Tainele sale. Lucrarea lor harică, dată de prezenţa Sfântului Duh, cere din partea noastră păzirea cu scumpătate şi evlavie a sfinţeniei lor, ferindu-le de orice întinăciune. Domnul Însuşi ne-a poruncit nouă: „Nu daţi sfânta câinilor, nici lepădaţi mărgăritarii voştri înaintea porcilor” (Mt. 7, 6). Din acest motiv, Sfânta Euharistie, cel mai important moment al Sfintei Liturghii, se săvârşeşte numai pentru cei binecredincioşi, după plecarea celor chemaţi, adică a catehumenilor. Înainte de canonul euharistic, diaconul ne aminteşte cu glas tare: «Uşile! Uşile!» (adică închideţi uşile, pentru ca cea mai sfântă între toate Tainele - Sfânta Jerftă -, să poată începe). Şi, apropiindu-ne cu frică şi cutremur de Sfântul Potir, să ne facem părtaşi ai Sfintelor Taine ale lui Hristos, făgăduindu-I a fi credincioşi întru dragostea Sa: Şi nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda. Ştiind toate acestea, oare cum se poate transforma Sfânta Liturghie într-un spectacol, prezentat de la amvoanele întrunirilor ecumenice, în faţa vrăjmaşilor Bisericii – ereticii, idolatrii, sodomiţii şi alţi slujitori ai satanei? Ecumeniştii «ortodocşi» îşi dezvăluie, din ce în ce mai mult, indiferenţa lor faţă de învăţătura ortodoxă. În virtutea acestei nepăsări, ei poartă dialoguri «teologice» blasfemiatoare, cu reprezentanţi «monoteişti» – iudei, mahomedani, şi chiar cu idolatri – budiştii.

9

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

Duhovnicia călduţă a acestor diplomaţi bisericeşti le permite să dea Sfintele Taine ereticilor. Ortodocşii ecumenişti de acest soi păcătuiesc, încălcând articolul IX al Crezului, prin aceea că ei nu mărturisesc Una, Sfântă Biserică – Singura ce păstrează toate Tainele. Sfinţii Părinţi au inclus în chip voit Crezul în tipicul săvârşirii Sfintei Liturghii şi ale celorlalte slujbe ale Bisericii, pentru a împărtăşi sufletele noastre de toată învăţătura ortodoxă, exprimată în această formă perfectă şi concisă. De aceea, să facem din Crez un Simbol al vieţii noastre, mai degrabă decât un lucru abstract. Prin asta, Sfinţii Părinţi ne învaţă să credem că vorbirea noastră cu Dumnezeu trebuie să se facă numai prin rugăciune. Nu trebuie să vorbim cu El prin prisma intelectului nostru, ci să Îl contemplăm cu toate simţirile noastre sufleteşti – mintea, inima şi cugetul, prin rugăciune şi credinţă. Crezul nu este numai mărturisirea noastră de credinţă, dar şi o nevoinţă duhovnicească, plină de rugăciune, a sufletului nostru. Orice adevăr dogmatic pe care îl mărturisim în rugăciune este izvorul tăriei noastre morale, care ne învredniceşte să primim darurile Sfântului Duh. Adevărata viaţă – cea întru Hristos şi în Biserica Sa, depinde de nevoinţa duhovnicească cea adevărată, îndreptată spre rugăciune şi credinţă. Potrivit învăţăturii lui Hristos, omul este unit cu Dumnezeu prin Taina Sfintei Împărtăşanii, a Euharistiei. Şi a zis lor Iisus: „Eu sunt Pâinea cea vie care S-a pogorât din Cer; de va mânca cineva din Pâinea aceasta, va fi viu în veci; şi Pâinea care Eu voi da, Trupul Meu este, pre care Eu îl voi da pentru viaţa lumii. Amin Amin grăiesc vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cela ce mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia pre el în ziua cea de apoi. Că Trupul Meu adevărat este mâncare, şi Sângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece, şi Eu întru el” (Ioan 6, 51-56). Taina Sfintei Euharistii îl uneşte pe om cu Dumnezeu, pe care îi uneşte apoi în Trupul lui Hristos, care este Biserica. Nu este şi nu poate fi Sfântă Împărtăşanie în afara Bisericii. Sfântul Duh, Cel ce transformă Sfintele Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos, nu se pogoară peste o adunătură de eretici, ce s-au depărtat de la Adevăr. Potrivit Sfinţilor Părinţi, euharistia ereticilor este hrană dracilor. De aceea, Euharistia nu poate fi găsită decât în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Asta înseamnă că Sfânta Împărtăşanie se găseşte doar în Biserica Ortodoxă, şi nicăieri în altă parte. În afara Bisericii Ortodoxe, nu există Taine. Dumnezeu – Sfântul Duh se află în toate Sfintele Taine, prin Întruparea Fiului Său, a Dumnezeu-Omului. Sfântul Teodor Studitul face o paralelă extrem de interesantă între îndrăcirea vânzătorului Iuda la Cina cea de Taină şi împărtăşirea la eretici. El i a scris unei egumene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele: „Ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decât să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

moştenirea lui Hristos, precum Iuda”. El ne a învăţat că „împărtăşania de la eretici nu e simplă pâine, ci otravă care vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufletul”. Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi, când se pune din ce în ce mai des problema intercomuniunii, a împreună împărtăşirii dintre ortodocşi şi non ortodocşi.

Mitropolitul Nicolae Corneau al Banatului, împărtăşindu-se ci ereticii, în cadrul ceremoniei de sfinţire a bisericii grecocatolice „Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, ce a avut loc în 25 mai 2008

Pe vremea când era doar cardinal, actualul papă Ratzinger a declarat: „Pentru intercomuniunea (împreună împărtăşirea – n.ed.) cu ortodocşii, Biserica Catolică nu trebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelor din cel de al doilea mileniu creştin”. Altfel spus, nu trebuie ca ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile promovate de Biserica Catolică după schismă, e de ajuns ca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque, pe care Biserica a declarat o eretică încă înaintea Marii Schisme de la 1054, prin Sinodul din Constantinopol din 867. Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme pe ortodocşi la împreună-rugăciune, ci vor să se ajungă şi la împreună-împărtăşire. Iată ce învaţă însă Tradiţia Bisericii – prin glasul Sfântului Teodor Studitul – în această problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos”. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ereticesc şi pâinea [ereticească] sunt împărtăşire de potrivnicul”. Creştinii ortodocşi trebuie să stea neclintiţi, ştiind că grupările religioase care deviază de la ortodoxie nu au şi nu pot avea Sfinte Taine. Împărtăşirea heterodocşilor cu Sfintele Taine, pe baza inter-comuniunii practicate de către ecumenişti, nu este altceva decât o pângărire a Sfintei Euharistii, hulă împotriva Sfântului Duh, pentru care Însuşi Domnul grăieşte: „Tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor; iar hula care este împotriva Duhului, nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împrotiva Fiului Omului, se va ierta lui, iar oricine va zice împrotiva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 31-32).

10

Replica Episcopului Sofronie Suceveanul pe marginea unei cărţi semnate de părintele Ştefan Argatu

Recent, la Editura «Mila Creştină» a apărut o carte cu titlul Stiliştii în România. Istoric. Adevăr. Îndreptare (documente), având binecuvântarea înalt preasfinţitului Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Alături de filosofările şi graiurile ritoriceşti înşelătoare, aduse împotriva credinţei dreptslăvitoare, autorul îndrăzneşte, fără sfială, să adauge chiar şi injurii nejustificate asupra sfinţeniei vieţii Sfântului Ierarh Glicherie. Şi pentru că din nou se loveşte cu pumnal de fier în Biserica dreptslăvitoare de Răsărit, întru smerenia duhului şi Darul lui Dumnezeu, mă văd dator, ca păstor al turmei lui Hristos, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, să iau drept scut de apărare sabia cuvântului lui Dumnezeu, pentru a putea răspunde clevetirilor în materie de credinţă şi a injuriilor blasfemiatoare şi nedrepte, aruncate asupra sfinţeniei vieţii unor oameni pe care Dumnezeu i-a proslăvit prin semne şi minuni. „Neamul acesta viclean şi preacurvar” (Matei 12, 39) încă mai cere semn. Dar semn nu se va mai da lui... În cei 65 de ani de prigoană religioasă, nu de puţine ori comuniştii au făcut uz de forţă fizică împotriva monahilor şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România. De data aceasta, ispititorul care ne încearcă tăria credinţei şi a smereniei, şi-a schimbat tactica, trecând de la atacurile fizice la cele de conştiinţă bisericească şi trezvie. Şi desigur că umblând în lung şi-n lat şi-a găsit destui ucenici, purtători de titluri teologice pompoase, obţinute în facultăţile teologice ecumeniste, patronate de Biserica de stil nou şi înfrăţite cu seminariile catolice din Apus. Având un dispreţ nedisimulat faţă de întreaga moştenire patristică a Bisericii Ortodoxe, şi călcând în picioare întreaga Tradiţie şi canoanele ei, aceste triste personaje de pe scena Bisericii de stil nou nu sunt altceva decât nişte măşti ce interpretează un rol sinistru într-o comedie a minciunii, ce durează din anul 1924 şi până astăzi. Prin îndemnarea vrăjmaşului mântuirii noastre şi în spiritul unei răzbunări care pică anapoda unui credincios (cu atât mai mult unui preot!), ei şi-au pus în minte să treacă prin sita întinată a ecumenismului întreaga tradiţie şi canonicitate a Bisericii Ortodoxe, sub pretextul unei pledoarii insipide în favoarea schimbării

11

calendarului. Lovind în aşezămintele Bisericii lui Hristos, ei declară un război lui Dumnezeu, mascat însă sub fraze abile. Vorbind despre aceştia, Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte: „atunci când intri în luptă cu oamenii, mai poţi nădăjdui spre izbândă; însă, când intri în luptă cu Dumnezeu, nebun de-ai fi, tot trebuie să te înfricoşezi de Cel care are putere să sece marea şi să răstoarne munţii”. Fără a aduce injurii personale la adresa autorului şi pentru a nu-i răspunde cu aceeaşi monedă a „idioţeniei teologice” de care a dat dovadă, voi încerca să dezmint afirmaţiile sale, lipsite de canonicitate şi morală bisericească, făcând apel la scrierile şi hotărârile Sfinţilor Părinţi. Pentru un cititor familiarizat cât de cât cu tainele teologiei Sfinţilor Părinţi, va fi lesne de observat, încă din prefaţa cărţii, că anumite idei semnate de arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor seamănă în mare parte cu un eseu de interpretare folosit de ereticii sectanţi. Astfel, marele prelat al Bisericii de stil nou vrea să convingă cititorii folosind numai anumite crâmpeie din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi interpretându-le în duhul zavistiei teologice, ce transpare din toate paginile acestei cărţi. Atunci când vrea să convingă că opera de instituire a calendarului gregorian ar fi fost una „potrivită şi necesară”, marele prelat se foloseşte de cartea de căpătâi a Bisericii Ortodoxe – Pidalionul, din care citează: „pentru că şi noi vedem că isimeria (echinocţiul) a rămas cu 11 zile înapoi”, după care se opreşte, pentru ca nu cumva înşelarea să-i fie vădită. Şi cum este onorabil ca adversarul să fie înfrânt cu propria sa armă, acelaşi citat îl preluăm şi îl continuăm, fiindcă sensul afirmaţiei din întregimea ei se deduce, iar nu din anumite crâmpeie după cum fac ereticii. Şi iată ce zice citatul în marea lui parte: „ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi au rânduit când să se facă Paştile, cinstind Biserica pretutindenea pe învoire şi pe unire, au primit rânduiala care ei au făcut. Deci trebuia după Hrisostom, şi Latinii mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii decât pe pândirea vremilor (adică pe a echinocţiului, care s-a pogorât acum la 11 Martie, fiind în vremea Soborului I la 21 Martie) şi să prăznuiască Paştile cu noi, şi să nu necinstească pe cei 318 de Dumnezeu purtători şi de rane purtători Părinţi, care o au legiuit aceasta după Dumnezeiasca luminare, socotindu- i pe aceştia ca pe nişte fără de minte, şi ocărând Biserica pe maica noastră a tuturor. Că, (zice după urmare Hrisostom) de ar fi şi greşit Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine, din amărunta paza aceasta a vremii, cât de mare rău s-au pricinuit din osebirea aceasta, şi din dezbinarea cea din Catoliceasca Biserică. Fiindcă zice „Nu poartă grijă Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire a vremilor şi a zilelor, de cât pentru singură unirea şi pacea. Şi vezi iubitul, cum Dumnezeiescul Hrisostom numeşte schismatici pe Latini, pentru că din nou au izvodit Pascalia lor şi Calendarul, nu pentru că nu este TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

aceasta, după echinocţiu dreaptă. Pentru că şi noi vedem că echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi. Ci pentru că cu aceasta s-au deosebit de noi, care este o vinovăţie neiertată, după acestaşi Sfânt. Că zice întru acelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paştile în această vreme, ori în aceea, după 21 a lui Martie, să zicem, precum facem noi, ori după 11 a lui Martie, precum fac Latinii, aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva Biserica, şi a se împotrivi cu prigonire, şi a face împerecheri şi despărţiri, şi a deosebi pe sineşi pururea de Obştescul Sobor al Bisericii, aceasta este păcat neiertat, şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă. Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea, care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-au pogorât echinocţiul. Dar încă n-au voit a o strămuta din 21 martie, unde o au găsit Soborul I. Cinstind mai mult pe învoirea şi unirea Bisericii, decât pe amărunţimea echinocţiului, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paştilor noastre o tulburare, nici vătămare Blagocestie. Iar mai ales că amărunţimea aceasta şi pricinuieşte Latinilor, două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Paştile, ori cu Iudeii, care este împotriva acestui Apostolesc Canon, ori mai înainte de Iudei. Şi cum că mai mult place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt a zice, a Calendarului nostru, de cât rânduiala Pascaliei şi a Calendarului Latinilor, este văzut din minunile ce au arătat şi arată până acum pentru aceasta. Căci în părţile Heliopolis cei din Egipt, unde sunt Piramidele cele două mari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu minune ca aceasta: Adică, în seara Joii cei mari a noastre (nu a Latinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi de oameni. De care să umple un câmp lat, care stau până în Joia înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum se văd, până iarăşi în Joia cea mare. Aceasta nu este vreo basnă [basm], ci adevărat lucru, şi mărturisit de Istoricii vechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, şi de pururea pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusalimului, care în hronograful Arabicesc îl povesteşte fila 266 şi cu ochii săi l-a văzut, precum din cele ce zice mai jos se vede. (Iar oasele acestea omeneşti mai înainte vestesc, învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzut şi Proorocul Iezechiel). Dar scrie şi pomenita Coresie, că Paştile scria către Papa Leon (precum se arată în Epistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecând Paştile, Răsăritenii în 22 a lui aprilie, iar Apusenii în 25 a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-a umplut de apă în 22 a lui aprilie, la Paştile noastre, şi nu la al Latinilor. Vezi pe Dosithei cartea 12 pentru Patriarhii cei ai Ierusalimului care povesteşte de o minune ce s-a făcut la Beligrad, adeveritoare calendarului nostru, şi surpătoare calendarului latin, pe care o a văzut un Paisie Patriarh al Ierusalimului, un aluat ce s-a plămădit de o latincă în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în piatră uşoară, numită Chisira.” Mai sus, am redat în întregime textul la care face aluzie marele prelat. Aşa cum fac furii de cele sfinte ca să îi înşele mişeleşte pe cei neştiutori, şi părintele Ştefan Argatu a extras numai ceea TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

ce-i era pe plac. Nu cu o aşa viclenie întunecată se cuvine a lovi împotriva canonicităţii şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe!

22222

Preasfinţitul episcop Sofronie Suceveanul

În argumentul său, autorul spune că cel ce cade sub neascultare este caterisit, iar în consecinţă, Darul Sfântului Duh nu mai lucrează prin preoţii şi episcopii aflaţi în schismă. Deci schismaticii, cupă cum conchide părintele Ştefan Argatu, „au pierdut continuitatea harului apostolic”. Este corect până aici. Însă părintele Argatu, în ciuda pregătirii sale teologice pe care o şi afişează, nu stăpâneşte bine noţiunea de schismă. Tocmai din acest motiv, pentru a convinge cititorii şi pentru a-l îndrepta pe autor, fac apel la dicţionarul enciclopedic, care denumeşte schisma bisericească ca fiind „o abatere în chestiuni mai mici sau nesupunere, manifestată faţă de conducerea legitimă bisericească; este deci o dezbinare conştientă în cele bisericeşti”. Şi dacă tot cerem părerea unor erudiţi în ştiinţele lumeşti, atunci cu atât mai mult se cuvine a cere sfatul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasilie cel Mare, care zice: „schismaticii sunt cei care se osebesc (despart) de Biserica Sobornicească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru oarecare întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndreptat.” Deci după cum marele Vasilie mărturiseşte că cei care se despart de Biserica Sobornicească se numesc schismatici, şi după cum şi marele prelat Pimen al Sucevei afirmă în prefaţa acestei lucrări că problema calendarului nu poate fi ridicată la nivel de dogmă, iată cum prin aceste două mărturisiri se poate dovedi vinovăţia de schismă a celor ce „pentru oarecare întrebări bisericeşti”

12

(adică devansarea echinocţiului) au instituit noul calendar, cu de la ei putere. Biserica Ortodoxă de Răsărit din România şi-a păstrat linia tradiţională în materie de credinţă. Sinodul Bisericii noastre nu a schimbat nimic din rânduiala strămoşească a Bisericii, iar prin aceasta, fără a fi lipsiţi de modestie, dar cu simţ de răspundere, afirmăm că Biserica Ortodoxă de Răsărit se identifică din punct de vedere tradiţional, dogmatic şi canonic, cu Biserica Sobornicească. Deci în cazul nostru nu poate fi vorba de schismă, ci schisma aparţine celor care s-au rupt de Biserică, adică celor care au încălcat canoanele Sfinţilor Părinţi şi au stricat Tradiţia Bisericii atunci când au redus posturile (Postul Sfinţilor Apostoli) chiar până la desfiinţare. Trebuie ştiut că Biserica noastră nu s-a raportat niciodată la Biserica de stil nou, în sensul că ar privi-o ca etalon de autoritate sau stăpânire. Biserica noastră are ca etalon Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, zidită pe temelia celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice şi toate celelalte locale, deoarece Mântuitorul nostru, Iisus Hristos nu a întemeiat mai multe Biserici, care să existe paralel, ci Una singură, despre care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Cine s-a alăturat schismei din Apus, adică cei ce au adoptat calendarul nou, au devnit schismatici, deoarece reforma calendaristică reprezintă o lucrare necanonică şi antibisericească. Noul calendar suferă de mai multe lipsuri, raportate la hotărârile canonice ale Sinodului I ecumenic de la Niceea, privitoare la data Paştelui creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile canonice din horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul că Biserica de stil nou a primit acest calendar doar în schimbul statutului de patriarhie, acest lucru o împinge pe aceasta într-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească, îndepărtându-se de dogmatismul şi canonicitatea ei. Însă schisma nu reprezintă numai o urmare directă a anatemelor date împotriva ei de către Sinodul marilor Patriarhii Ortodoxe din lume, ci ea se datorează nemijlocit şi introducerii inovaţiilor în materie de credinţă, potrivnice caracterului sobornicesc şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, întărită prin cele şapte sfinte Sinoade ecumenice. Astfel, cei care s-au alăturat schismei Bisericii Romei au devinit la rândul lor vinovaţi de schismă, deci schismatici. De aceea, Biserica noastră nu se raportează la Biserica de stil nou ca la o instanţă superioară în materie de autoritate bisericească, ci ca la o Biserică schismatică, ce s-a rupt de sobornicitatea Bisericii Apostolice, odată cu acceptarea noului calendar de sorginte catolică şi cu prăznuirea Paştelui în acelaşi timp cu catolicii, în anii 1926 şi 1929. Noi ne alăturăm Sfintelor Soboare ale Bisericii Ortodoxe din toată lumea, ce au osândit calendarul gregorian şi pe cei care l-au acceptat. Pentru a arăta gravitatea schismei în care a căzut Biserica de stil nou prin calendarul gregorian, prezentăm mai jos sfintele soboare ecumenice şi locale care au osândit reforma papistă a calendarului. Înainte de 1924: Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul Ieremia (1583);

13

Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul Ieremia (1587); Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul Ieremia (1593); Sinodul local al Ierusalimului, condus de patriarhul Dositei (1670); Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Agatanghel (1827); Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Antim (1895); Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim (1902); Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1903); Sinodul local de la Petrograd, condus de mitropolitul Macarie (1903); Sinodul local de la Bucureşti, România (1903); Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Procopie (1903); Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim (1904); Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei (1921).

După 1924:

Sinodul local de la Alexandria, condus de patriarhul Fotie (1924); Sinodul local de la Antiohia, condus de patriarhul Grigorie (1924); Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1924); Sinodul local din Cipru, condus de arhiepiscopul Chiril (1924); Sinodul local de la Karloviţ, condus de mitropolitul Antonie Hrapoviţki (1926); Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei (1935); Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Cicladelor (1938); Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Matei al Atenei (1949); Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Hrisostom al Florinei (1950); Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Agatanghel (1957); Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras (1974); Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Andrei al Atenei (Mateiţii) (1985); Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras (1985).

Cele scrise mai sus ar trebui să îl facă pe părintele Ştefan Argatu să reflecte mai mult asupra schismei din Biserica Ortodoxă Română din 1924. Cele precizate de autorul acestei lucrări în argumentul introductiv, adică „cei schismatici au pierdut continuitatea harului apostolic, sunt caterisiţi şi Darul Sfântului Duh nu mai lucrează prin episcopii sau preoţii lor” li se cuvine lor, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

adică slujitorilor Bisericii de stil nou, pe bună dreptate.

22222

Într-un alt loc, părintele Ştefan afirmă că „Biserica Ortodoxă Română în întregime sărbătoreşte Paştele după regulile de la Sinodul I ecumenic de la Niceea” ceea ce nu este prea adevărat. Aş vrea să îl întreb pe acest autor: pentru ce Biserica de stil nou se foloseşte de două calendare - de calendarul iulian pentru data Paştelui şi calendarul gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă? De ce se preface că uită de ruşinoasele momente din 1926 şi 1929, în care Biserica de stil nou a îngenuncheat în faţa presiunilor eretice apusene? În anul 1926, luna plină a fost nepascală, adică înainte de echinocţiu, la 13 martie.

Iată, deci cum în aceşti ani nu s-a respectat nici dispoziţia de la Sinodul I din Niceea cu privire la scara pascală, şi nici cea cu privire la paştele evreilor.

22222

Cât priveşte problema celor 30 de zile despre care spune părintele Ştefan că ar trebui să le îndreptăm dacă mergem după calendarul iulian, îi răspundem că în nici un caz adoptarea calendarului gregorian nu era şi nici nu este cea mai potrivită soluţie de rezolvare a acestei probleme astronomice. Diferenţa dintre anul calendarului iulian şi cel solar putea fi anulată; acest lucru este valabil şi astăzi, datorită anului bisect. O zi în plus la 4 ani realiza legătura perfectă între cer şi pământ. Iar cât despre data echinocţiului, care cu toate că variază astronomic, noi trebuie să respectăm poruncile Sfinţilor Părinţi şi pentru cât va fi lumea, în Biserica lui Hristos data echinocţiului de primăvară va fi tot 21 martie, după cum se vede din citatul extras din Pidalion, de la începutul acestui articol.

22222

S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lună plină, care a fost la 12 aprilie când luna plină (a lui martie) a fost pascală, adică după echinocţiu (21 martie). La această dată, evreii au sărbătorit paştile. Toate ţările ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima duminică de după ziua în care a fost luna pascală), adică până la 19 aprilie, când au serbat Paştile după pascalia şi calendarul iulian. În acest an, Biserica Ortodoxă Română a oficiat paştele la data de 22 martie/4 aprilie, înaintea paştelui evreilor şi în acelaşi timp cu catolicii. Biserica Ortodoxă Română s-a trezit într-o situaţie liturgică fără precedent în toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştile complet izolată de celelalte Biserici Ortodoxe. La această gravă abatere se adaugă şi încălcarea canonică în ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate să fie simultan şi nici după Paştele ortodox. În anul 1929, luna plină a fost iarăşi nepascală (la 16 martie), deci mai înainte de echinocţiu. S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la data 15 aprilie (duminică) când luna era pascală. De la această dată s-a mai aşteptat încă 7 zile, până în viitoarea duminică, 22 aprilie când toate celelalte Biserici Ortodoxe au sărbătorit Paştile urmând pascalia tradiţională, adică cea rămasă după vechiul calendar. Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştile la 18/31 martie, tot înaintea evreilor ca şi în 1926, fără a respecta măcar scara pascală 22 martie – 25 aprilie şi izolându-se prin aceasta de celelalte Biserici surori, încălcând iarăşi dispoziţia privitoare la paştile iudaic. TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

Ajungem la o frază îndrăzneaţă a autorului, care spune că „sărbătorile nu-şi pierd din sfinţenia lor, dacă sunt ţinute după un calendar sau altul”. Complet eronat! În Biserica Ortodoxă, totul este reglat funcţie de tipicon, şi avem mărturie în acest sens cuvintele Sfântului Serafim Sobolev, care afirmă: „Cineva poate spune că încălcarea Tipiconului nu este un mare păcat, fiindcă nu este o abatere de la dogme. Dar şi cuvintele Mântuitorului Hristos: «De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş» (Matei 18, 17) nu vorbesc direct de încălcarea unor sau altor dogme ale adevărului credinţei noastre?” Mai grav este că încălcarea tipiconului bisericesc determinat de fixarea sărbătorilor cu dată fixă după calendarul papistăşesc, a condus în multe rânduri la desfiinţarea Postului Sfinţilor Apostoli. În Biserica de stil nou, situaţia postului Sfinţilor Apostoli în anii 1945 şi 1956, după calendarul gregorian, a fost următoarea: duminică 24 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh, dar şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul; luni 25 iunie s.n. - Sfânta Treime, dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (în săptămâna de harţi); marţi 26 iunie s.n. - (începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel). După Tradiţia Bisericii, este săptămâna de harţi! miercuri 27 iunie s.n. - post; joi 28 iunie s.n. - post; vineri 29 iunie s.n. – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Situaţia Postului Sfinţilor Apostoli în anul 1983, după calendarul gregorian, a fost următoarea: duminică 26 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh, dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel; luni 27 iunie s.n. - Sfânta Treime, harţi, dar şi începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;

14

marţi 28 iunie s.n. – post; miercuri 29 iunie s.n. - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Ambele situaţii sunt necanonice din punct de vedere al tipicului bisericesc tradiţional. Pogorârea Sfântului Duh nu poate cădea în acelaşi timp cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, ultima dată tradiţională pentru această sărbătoare fiind 13 iunie, iar tipicul bisericesc nu are nici o indicaţie în acest sens. Cât despre situaţia din anul 1983, ea nu mai suportă comentarii: postul începe în ziua Sfintei Treimi, în săptămâna de harţi! Situaţie catastrofală! Biserica Ortodoxă a stabilit în acest Tipicon (ghid al sărbătorilor bisericeşti) hotare exacte ale timpului, în ale căror limite se prăznuiesc sărbătorile fixe ce cad în perioada Sfintei Patruzecimi. De exemplu, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul poate fi numai din miercurea săptămânii lăsatului de carne (hotarul de sus) şi ajunge până în marţea săptămânii a patra a Postului Mare (cel mai târziu hotar). Însă calendarul gregorian anulează aceste hotare, pentru că toate sărbătorile fixe se sărbătoresc cu 13 zile mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Bunavestire (25 martie). Conform tipicului bisericesc, Bunavestire se sărbătoreşte în perioada de timp care începe din joia săptămânii a treia a Postului Mare şi se termină în ziua de miercuri a săptămânii luminate. Însă, după calendarul gregorian, timpul prăznuirii Buneivestiri începe cu 13 zile mai devreme, adică din vinerea primei săptămâni şi ţine doar până în joia săptămânii a şasea a Postului Mare. Dintotdeauna, Biserica a prevăzut coincidenţa unor mari sărbători fixe cu sărbătorile schimbătoare. În acest caz de coincidenţă, Sfinţii Părinţi au stabilit rânduiala exactă a dumnezeieştii slujiri, însă calendarul gregorian anulează şi această regulă a Bisericii Ortodoxe. Astfel, calendarul gregorian nu permite prăznuirea Buneivestiri în zilele Săptămânii Patimilor, dar nici coincidenţa acesteia cu praznicul Paştelui, ceea ce reprezintă o altă abatere de la tipicul bisericesc. Acestea fiind zise, cred că cititorii s-au lămurit că nu este lucru plăcut lui Dumnezeu prăznuirea sărbătorilor la o altă dată decât cea canonică şi stabilită după tipicul bisericesc care se conduce după calendarul iulian, iar nu gregorian. Din punct de vedere al credinţei ortodoxe, această atitudine defăimătoare a fiilor Bisericii faţă de Tipicon este inadmisibilă, cum este inadmisibilă şi abaterea noastră de la dogmele şi pravilele canonice. Şi aceasta este clar. Aşa cum nepăsarea noastră faţă de hotărârile dogmatice şi canonice duce la abaterea noastră de la Ortodoxie, la aceeaşi abatere ne duce încălcarea tipicului despre care s-a vorbit, a Tipiconului. Fiindcă Tipiconul este pentru noi legea sfântă, care ne conduce la dreptmăritoarea săvârşire a slujbelor dumnezeieşti, a sărbătorilor şi posturilor.

22222

Printre rândurile înşirate de părintele Ştefan Argatu se observă o teamă obsesivă ce se prezintă ca o acuză din partea credincioşilor de stil vechi, aceea că Biserica de stil nou „s-a papistăşit”. Şi pe drept cuvând, e adevărată afirmaţia. Biserica de stil nou s-a papistăşit, şi mai grav este că alimentează anumite principii masonice care con-

15

verg spre disoluţia Ortodoxiei. Este destul să amintesc de Declaraţia de la Balamand, acel document adoptat de Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe data de 23 iunie 1993, în Mănăstirea Balamand din Liban. Unul dintre cele mai acute simptome ale degringoladei spirituale din lumea contemporană este aşanumită „Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”, care se desfăşoară anual în perioada 18-25 ianuarie. Iniţiat cu scopul de a reuni toate cultele creştine într-o singură Biserică mondială, acest demers, în care a fost angrenată şi Biserică Ortodoxă Romană, urmăreşte, de fapt, deformarea trăirii duhovniceşti în Hristos şi modelarea tipului de credincios care să întâmpine în cea mai deplină înşelare, venirea omului fărădelegii, Antihrist. „Se va ajunge la o unitate din toate punctele de vedere, favorabilă nu numai Răsăritului, dar favorabilă şi Apusului. Va veni o vreme în care şi românii îl vor recunoaşte pe Papă drept cap al Bisericii, că o concluzie a unităţii creştinismului”. Oricât ar părea de straniu, „proorocia” respectivă nu aparţine vreunui ierarh grecocatolic, ci mitropolitului „ortodox” al Banatului, ÎPS Nicolae Corneanu. Afirmaţia înaltei feţe bisericeşti reflectă poate cel mai fidel, derapajul ecumenic manifestat tot mai pregnant de o serie de teologi şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Această orientare vine în continuarea unei tendinţe care a făcut din Biserică Ortodoxă Română, alături de Patriarhia de la Constantinopol, unul din principalii protagonişti din secolul XX ai dialogului ecumenic, dialog care a dus uneori la bagatelizarea şi neglijarea dogmelor.

Mitropolitul Teofan al Moldovei, în rugăciune ecumenică alături de Petru Gherghel, episcop catolic de Iaşi - octombrie 2008

Ce fel de sancţiuni canonice s-au luat asupra cazului IPS Nicolae Corneanu, care s-a şi împărtăşit cu ereticii? Vai vouă, care vă lăsaţi prinşi în cursele lui Antihrist, căci aşa-zisele „taine” ale ereticilor nu sunt adevăratul Trup şi Sânge ale lui Hristos, ci doar pâine şi vin, iar creştinul ortodox, împărtăşindu-se din acelea, nu se foloseşte duhovniceşte, ci, dimpotrivă, păcătuieşte. Înţeleptul Solomon spune: „Depărtaţi-vă de apă străină şi din fântână străină să nu beţi” (Pilde 5, 15-16). Sfântul TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

Apostol Pavel opreşte împărtăşirea cu ereticii, arătând: „Căci, dacă cineva te-ar vedea pe tine, care ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri întru cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos!” (I Cor. 8, 10-12). Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe cei ce se împărtăşesc cu ereticii: „Ascultaţi toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii: Vrăjmaşi ai Domnului sunteţi”, iar Sfântul Ioan Damaschin ne sfătuieşte: „Să ne păzim din toate puterile noastre şi să nu primim împărtăşanie de la eretici, nici să le-o dăm acestora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi osândiţi împreună cu ei”. Cu privire la vătămătoarea împărtăşanie a rău credincioşilor, Sfântul Teodor Studitul precizează: „A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin, te apropie de diavolul! [...] Atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi chip, împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru, în cazul celor care se împărtăşesc de ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos. Mai mult, împărtăşania de la eretici nu este simplă pâine, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul”. Întrebat fiind pentru ce nu este în comuniune, pentru ce nu se împărtăşeşte cu cei ce propovăduiesc eresul, Sfântul Maxim Mărturisitorul a răspuns: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească, eu nu pot să mă împărtăşesc, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă. Voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe”. Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, cel ce s-a împotrivit uniunii de la Ferarra-Florenţa, a refuzat cu desăvârşire participarea la slujbele în comun şi cu atât mai mult coliturghisirea cu catolicii. Văzând că mai marii Bisericii slujesc şi se împărtăşesc cu latinii, se adresa poporului, îndemnând: „Fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei!” Exemplul cel mai frapant de înstrăinare de plinătatea învăţăturii ortodoxe l-a reprezentat dialogul cu Vaticanul, concretizat prin adoptarea, de către BOR, a Declaraţiei de la Balamand (Liban, 1993), care a consacrat un vocabular ecumenic nou şi s-a materializat prin compromisuri serioase în materie de credinţă, făcute de participanţii ortodocşi.

22222

Cât priveşte atitudinea plină de bârfă de tarabă, ce nu ar trebui caracterizeze comportamentul unui slujitor al lui Dumnezeu, mărturisim că nu recunoaştem nici una dintre injuriile personale aduse asupra Sfântului Ierarh Glicherie. Şi pentru că prin sfatul minţii proaste după care s-a condus părintele Ştefan Argatu de la începutul şi până la sfârşitul cărţii sale, a îndrăznit să lovească în autoritatea vieţii personale a unui ierarh, la nivel de instituţie bisericească condusă de către un sinod bisericesc, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

am avea puterea şi îndreptăţirea să închidem gura pentru totdeauna acestui mojic în ale teologiei şi mult necunoscător al sfinţeniei vieţii Sfântului Glicherie.

Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara

Dar, pentru că suntem păstori de suflete în Biserica lui Hristos, până la o altă denigrare nesăbuită ne limităm numai la această replică scrisă, cu menţinunea că porunca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurile când credinţa se află în primejdie. Şi atunci când se vorbeşte despre neascultarea şi caterisirea nejustă a ieromonahului Glicherie din partea Sinodului Bisericii de stil nou, aducem îndreptăţire canoanele care zic: „Se cuvine să ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar, se vădesc a fi eretici sau nedrepţi” (Canonul 31 al Sfinţilor Apostoli în interpretarea Sfântului Nicodim Aghioritul) sau acesta: „Atunci când episcopii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţi falşi-episcopi, iar toţi cei ce se îngrădesc pre sine de aceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării, ci din contră, merită cinste” (Canon 15, Sinod I-II). În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă episcopul este „nedrept în cele ale Credinţei”, se cuvine „să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om dear fi, ci şi înger coborât din cer” (Omilia la Evrei). Sfântul Teodor Studitul ne mai învaţă: „Avem poruncă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci când cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru, decât am primit şi decât este prescris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca ne-

16

făcând parte din clerul sfinţit” (Epistola I, 24). Cât despre caterisirea injustă şi necanonică, nici nu mai încape vorbă. Oare cei caterisiţi de soboarele ecumenice pentru motivul de inovaţie schismatică în materie de credinţă, mai au putere să caterisească pe alţii care se despart de ei după cum şi canoanele poruncesc? O asemenea caterisire este nulă, deoarece pentru caterisirea unui cleric trebuie cercetate amănunţit motivele care conduc la aceasta. Motivul pentru care patriarhul Iustinian a declarat caterisirea ieromonahului Glicherie era unul necanonic, care privea păstrarea dreptei credinţe, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice. Deşi Patriarhia a invocat vina neascultării ieromonahului Glicherie faţă de Biserica de stil nou, ea a uitat să precizeze un lucru foarte important, şi anume acela că ea însăşi se afla în neascultare faţă de Sfinţii Părinţi. În finalul acestui articol, menţionez că de la început, lupta de rezistenţă pentru păstrarea dreptei credinţe în România, condusă de Sfântul Ierarh Glicherie, a avut binecuvântare din partea Patriarhului Ierusalimului, Damian, pe care l-a vizitat în anul 1930 şi de la care a primit Sfântul şi Marele Mir şi antimise în vederea sfinţirii de Biserici şi slujirea Sfintei Liturghii în dreapta credinţă. Respingem comuniunea cu Bisericile oficiale angrenate în mişcarea ecumenică actuală şi măcinate de bolile

Ieromonahul Glicherie la Ierusalim (oct. 1930), alături de Patriarhul Damian

modernismului şi ale sincretismului religios. Recunoaştere oficială din partea vreunei autorităţi omeneşti nu ne trebuie. Rămânem aceiaşi fii ai Ortodoxiei, luptând, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la ultima picătura de sânge pentru păstrarea dreptei credinţe, rugând pe Domnul să pogoare de-a pururi asupra noastră Darului Sfântului Duh care să ne călăuzească spre mântuire.

Vânduţi de... „mai-marii poporului”

În preajma sărbătorii Naşterii Domnului din anul 2008, Guvernul Român elabora hotărârea cu nr.

1566/12.12.2008, ce are exact cifră de înregistrare nr. 666 (prin adunarea lui 1 cu 5 din 1566) privind introducerea

cipurilor cu date biometrice în documentele de călătorie. Printr-o altă hotărâre de guvern cu nr. 55/2009 privind „dispozitivele medicale” implantabile active, se deschidea şi în România posibilitatea legală a implantării cipurilor la om. Decizia guvernului a fost publicată în Monitorul Oficial la 25.02.2009, chiar în momentul în care Sfântul Sinod se pronunţa asupra chestiunii cipurilor din paşapoarte. Tot în acest timp, Primăria Municipiului Bucureşti a votat obligativitatea introducerii cipurilor de identificare radio (RFID) la toţi câinii şi toate pisicile din Bucureşti, inclusiv la animalele cu stăpâni, sub sancţiunea unor amenzi usturătoare sau chiar dosare penale, în cazul vreunui refuz. Întrebarea e: Cine urmează a fi marcat cu microcip? Nu cumva noi, oamenii? Tot în aceste împrejurări s-a votat un proiect de buget pentru Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în care se prevedeau cu 50% mai mulţi bani pentru salariile preoţilor, ale profesorilor la facultăţile de teologie şi ale personalului ne-clerical. Pentru aceste cheltuieli, suma prevăzută în proiectul care a plecat din Guvern către Parlament, este de aproape 284 milioane de lei, faţă de aproape 190 de milioane de lei alocaţi anul trecut. Iată cum păstorii noştri s-au lăsat mituiţi, vânzându-L pe Hristos. Au început prin a pune cipuri în paşapoarte, dar nu se vor opri aici! Vor să pună cipuri şi la oameni, mai ales în situaţia în care, pe 25.02.2009, Patriarhia Romană a „liniştit” poporul, anunţând că cipurile din paşapoarte sunt pentru „siguranţa noastră” şi astfel trebuie să fim amprentaţi şi urmăriţi că nişte infractori. În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice. Motivul pentru care aşteptările poporului au fost înşelate este următorul: „conform hotărârii de Guvern nr. 55/2009 se aprobă implanturile electronice la oameni în scopuri medicale.” Colb în ochi pentru cei proşti.... Un sinod care susţine o afirmaţie atât de eronată, nu este de la Dumnezeu. După ce a trădat, „Sfântul” Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii „să rămână statornici

17

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare”. Desigur... trecătoare şi înainte-mergătoare spre osândă. Este ştiut că dictatura planetară va împinge în curând guvernele-marionetă din întreaga lume la măsuri extreme pentru combaterea falsei „crize” economice şi a dezordinilor sociale provocate de aceasta, prin măsuri de control al populaţiei. Nu vor avea decât o singură soluţie „salvatoare” pentru anarhia pe care o vor provoca: ne vor obliga să acceptăm cipurile pe mână şi pe frunte, fără de care nu vom putea cumpăra şi vinde nimic în noua economie globală plănuită de Guvernul Mondial din umbră. Opinia Comisiei Europene, exprimată la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etică în ştiinţă şi noile tehnologii, este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii „ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4). Cu toate acestea, „Sfântul” Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, afirmă că nu se încalcă nici un drept prin paşapoartele biometrice şi că acestea nu ar fi obligatorii. Acest lucru este fals, deoarece statul impune paşapoartele biometrice, aşa cum va impune şi buletinele biometrice, din anul 2011, lucru care a fost deja precizat şi în studiul „Paşapoartele biometrice, între moderaţie şi pasiune”, scris de prof. univ. Radu Carp. Tocmai din faptul că paşapoartele biometrice sunt impuse populaţiei, decurg o serie de încălcări ale dreptului omului, printre care dreptul la libertatea de conştiinţă, libertatea religioasă, dreptul de liberă circulaţie, dreptul la viaţă personală etc. Prin urmare, nu s-a considerat că ortodocşii şi alţi cetăţeni ai ţării, care au protestat împotriva acestor acte, ar fi adus o mulţime de argumente serioase împotriva acestor documente, ci numai că manifestă nişte „reţineri”, iar pentru aceasta cel mult, vor fi toleraţi, o perioadă foarte limitată, cu acte de identitate provizorii. Precizarea expresă a Sinodului, care vrea să interzică orice fel de liberă exprimare în cadrul Bisericii e anti-democratică şi antibisericească. Nici Dumnezeu nu constrânge pe om, ci i-a dăruit încă de la început dreptul liberei voinţe. Pentru ce un sinod tâlhăresc surpă ceea ce Dumnezeu a dăruit omenirii? La ce se pot aştepta oamenii de la un sinod care ia apărarea unor instituţii nedemocratice şi face jocul oficialilor europeni? Microcipul - pecetea lumii apostaziate Cercetările biologice au scos la iveală lucruri absolut uimitoare despre corpul omenesc. De fapt, nişte oameni de ştiinţă, fără credinţă în Dumnezeu, au ajuns să descopere mai mult decât trebuia despre corpul omenesc. Acum, aceste cercetări şi descoperiri au fost combinate TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

şi sunt sub protecţia departamentelor şi ministerelor guvernelor. Rezultatul este acela că în ultimii zece ani, o

Structura unui paşaport biometric

echipă de oameni de ştiinţă a fost alcătuită cu rolul de a integra aceste tehnologii în planul Noii Ordini Mondiale, acela de a controla uşor şi discret fiecare persoană din lume, în fiecare moment. Din această supraveghere face parte şi supravegherea economică, încât fiecare persoană va putea fi observată şi controlată mereu. Fiecare tranzacţie financiară va fi controlată până la ultimul ban: marfa cumpărată, ora, data şi locul tranzacţiei. Acest tip de control cere ca fiecare cetăţean să poarte mereu cu el fie o carte de credit, fie echivalentul acesteia împlântat în corp, adică microcipul. Cu toate acestea, mondialiştii (Noua Ordine Mondială), sunt obsedaţi de ideea că cineva li s-ar putea împotrivi; şi mai mult, că adevărul despre planurile lor poate să se răspândească rapid, mai ales în rândul acelora care s-ar putea împotrivi. Pentru a elimina această teamă, trebuie să se ştie cu exactitate locaţia fizică a fiecărui om de pe planetă, adică să fie monitorizat în permanenţă. Acest lucru se face prin controlul economic, pentru că fiecare dintre noi va avea nevoie de card pentru a cumpăra produse de uz zilnic. Pentru a controla persoanele, trebuie ca acest card să poată emite cu „ajutorul” microcipului informaţii ce vor fi recepţionate de nişte staţii special concepute şi amplasate. Dar, pentru că această carte de credit, poate releva aceste detalii, oamenii ştiind acest lucru, se pot feri. De aceea, mondialiştii au conceput un sistem ce va fi implantat sub piele, astfel încât să nu poată fi respins, refuzat. Noile tipuri de microcipuri umane, „semnul” apocaliptic, vor permite supravegherea totală, non-stop, în orice punct de pe planetă, a oricărui individ. Se află în cercetare cipuri

18

care vor putea fi conectate la reţeaua neuronală a creierului, oferind astfel posibilitatea pentru cei ce controlează microcipul, să înregistreze imagini

vizuale şi auditive neuronale, adică exact ce vede şi ce aude persoana în cauză. Această tehnică este deţinută deja de Agenţia Naţională de Securitate. Încă din 1986, cercetătorii de la Universitatea din Michigan, în colaborare cu AT&T, declarau că sunt pe punctul de a controla complet înregistrările acustice neuronale şi de a transmite semnale acustice în interiorul creierului, omul putând fi astfel telecomandat. În 1995, un înalt ofiţer al Pentagonului, Ice Korb, declară că un laborator al ar-

matei este pe cale de a conecta biocipul cu neuronii, putându-se astfel obţine o armată de „zombi telecomandaţi”. „Se deschide o poartă în două direcţii”, spunea Kyle Olson, de la Institutul de Control al Armelor Chimice şi Biologice. „Pe de o parte avem această armă de tip Frankenstein, iar pe de altă parte ne putem ocupa de probleme privind destinul uman: de pildă, implantându-ne un biocip în encefal vom putea învăţa instantaneu orice altă limbă”. Acest cip va transmite constant informaţii în fiecare moment al zilei, care va fi unic pentru fiecare persoană, şi care va identifică persoană şi locaţia sa. Totuşi pentru a se realiză acest lucru, trebuie că cipul să aibă o baterie unică - ce va fi reîncărcată constant de corpul uman, datorită fluctuaţiilor de temperatură. Deci cât timp va trăi persoana, va emite fluctuaţii de temperatură, iar bateria se va reîncărca constant. După îndelungi cercetări au ajuns la concluzia că există două părţi ale corpului uman în care fluctuaţiile de temperatură sunt la fel, fruntea şi mână dreaptă, întrucât s-a descoperit că fluctuaţiile în mâna stângă sunt mai scăzute decât în cea dreaptă. Acum, totul este perfecţionat şi se aşteaptă momentul potrivit pentru a fi implantate.

Presiuni ale puterii atee mondialiste în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (I)

Uniunea Europeană vrea să dicteze data serbării Sfintelor Paşti În Postul Mare din anul 2009, opinia publică ortodoxă avea să fie de-a dreptul îngrozită, aflând despre propunerea unui anume Fergal Quinn, membru al Senatului irlandez (Seanad Éireann), care şi-a arogat rolul de Sobor Ecumenic, propunând, nici mai mult nici mai puţin, decât ca... Uniunea Europeană să fixeze data Paştelui! Prin această măsură, nu se urmăreşte doar ca ortodocşii şi catolicii să fie obligaţi să sărbătorească Paştele în acelaşi timp, ci, la fel ca în cazul Naşterii Domnului, să se stabilească [de comun acord], o zi fixată în an pentru Paşte! Mai jos, redăm fragmente din articolul semnat de senatorul Fergal Quinn, publicat în cotidianul Irish Times: „UE trebuie să ia o decizie în această chestiune, de vreme ce ea afectează vieţile majorităţii cetăţenilor. Anul trecut, Paştele a căzut atât de devreme (la 23 Martie), încât a provocat un mare neajuns celor mai mulţi dintre noi. Cred că cei care au copii de vârstă şcolară îşi amintesc că abia se întorseseră cei mici din vacanţa de Crăciun, şi imediat a venit vremea unei noi vacanţe. În acest an, Paştele cade pe 12 aprilie (n.ed: este vorba de paştele catolic, fiindcă cel ortodox s-a prăznuit pe 19 aprilie). Peste doi ani, o sa cadă în 24 aprilie. Asta înseamnă că într-un interval de patru ani avem o diferenţă de 32 de zile. E diferentă între a sărbători Paştele înainte ca iarna să se fi încheiat cu adevărat şi de a o face atunci când primăvara s-a instalat de-a binelea. Apare astfel o problemă mare pentru indus-

19

tria turismului şi clienţii acesteia, fiindcă înseamnă că în fiecare an au de vândut un produs diferit, iar în fiecare an perioada de vară timpurie de după Paşte începe la date diferite. Mai toţi oamenii consideră că serbarea Paştelui ca o sărbătoare cu dată mobilă e un neajuns, însă presupun că e un motiv profund, religios, pentru a aşeza data Paştelui aşa cum o facem, iar bisericile s-ar opune oricărei schimbări. Nimic mai fals. Acum mai bine de 40 de ani, Conciliul II Vatican a explicitat acest lucru atunci când a declarat că nu are nici o obiecţie împotriva unui Paşte cu dată fixă. Un deceniu mai târziu, în 1975, papa de atunci, Paul al VI-lea, a mers până într-acolo încât a şi propus o dată anume – a doua duminică din Aprilie. Şi atunci, de ce nu s-a întâmplat nimic? Majoritatea Bisericilor membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor erau pregătite să accepte, cu o singură şi surprinzătoare excepţie: Bisericile Ortodoxe refuzau să accepte o propunere care ar fi putut crea impresia că sunt conduse de Roma! Nu trebuie să ne surprindă acest refuz, mai ales atâta vreme cât acestea se definesc mai cu seamă prin independenţa lor faţă de Roma. În acelaşi timp însă, ele au lăsat să se înţeleagă limpede că nu ar avea nici ele vreo obiecţie faţă de o dată fixă pentru Paşte, atâta vreme cât această propunere nu vine din partea Bisericii din Roma. Şi astfel, chestiunea aceasta a stagnat vreme de peste 30 de ani, întruneşte acordul majorităţii, însă nu are încă un conducător caTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

pabil să îi reprezinte toate interesele religioase. Cine va umple acest gol? Sunt de părere că Uniunea Europeană este organismul ideal pentru a prelua această idee şi a o duce mai departe. UE are toate motivele să fie implicată, pentru că acest subiect nu este doar unul religios, ci afectează vieţile seculare ale majorităţii cetăţenilor, fiind totodată o piedică în calea eficienţei şi a performanţelor economice.

Biserica Ortodoxă Română şi momentul 1930 În anii ’20-’30 ai secolului trecut, scena politică mondială consemna momente istorice în care presiunile internaţionale au luat forma unor acţiuni în forţă şi foarte bine organizate. Se puseseră bazele Societăţii Naţiunilor, un organism care anticipa ONU, luându-se în discuţie şi organizându-se demersuri pentru închegarea unei Europe federale. În sfera religioasă, se făceau paşi mari spre alinierea Bisericii la Noua Ordine Mondială. Eforturile organismelor masonice mondialiste erau conjugate în direcţia impunerii unei date comune a Paştilor, pentru toate confesiunile creştine şi, mai mult decat atât, Bisericii Ortodoxe. În România perioadei interbelice, istoria bisericească a consemnat un moment aproape unic de rezistenţă a Bisericii de stil nou împotriva acestor demersuri antihristice – un act eroic care a venit nu din partea ierarhilor Bisericii, de vreme ce patriarhul Miron Cristea era un fidel executor al ordinelor venite pe linie politică - ci de la o mână de teologi laici, plini de curaj, care au mărturisit adevărul cu orice preţ. Acest moment important şi foarte puţin cunoscut a fost consemnat în revista bisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Care au fost datele acestui important moment? Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof. Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi a primit din partea Sinodului B.O.R. sarcina de a examina problema stabilirii unei date fixe a Paştelor, problemă ridicată de broşura Societăţii Naţiunilor intitulată „A patra conferinţă generală a comunicaţiilor şi a documentelor de tranzit preparatorii, vol. I: Reforma calendarului”. Acolo se propunea rectificarea calendarului gregorian, şi stabilirea unei date fixe a paştelui - de exemplu, în cea de-a doua duminică din aprilie. Este TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

interesant de observat componenţa Comitetului preparator al Comisiei consultative şi tehnice de Comunicaţie şi Tranzit, instituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor. Să vedem cine îndrăznea să decidă în privinţa stabilirii unei date fixe a Paştelui creştin: Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit în chestia reformei calendarului. Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite din imperiul britanic, Londra. Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păstrarea fixităţii zilei de Sâmbătă. Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”. Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich. Profesor Adolf Keller, secretarul general al consiliului ecumenic al creştinismului practic. M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum, numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea. M-lle Achelis, preşedintele Asociaţiei pentru calendarul mondial. M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru calendarul internaţional. M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale al calendarului fix.

Motivele invocate de ei erau exclusiv geo-politice şi economice, aceştia neîncercând nici măcar să îşi ascundă lipsa vreunui interes faţă de latura bisericească. Ne surprind proiectele de reformă calendaristică şi de stabilizare a Sf. Paşti, cari ne vin din afară, din cercurile cele mai îndepărtate de Biserică, de la directorii de bănci şi industrii şi din partea instituţiunilor de tranzit şi transport, care şi-au centralizat acţiunea într-o comisiune specială de studii, instituită de Societatea Naţiunilor. În faţa acestei situaţii de presiune, Sinodul B.O.R. a cerut Pr. Prof. Gheorghiu să întocmească un raport cuprinzător privind această chestiune. Răspunsul părintelui a fost mai mult decât tranşant, şi se prea poate ca Biserica de stil nou să îi datoreze şi în prezent mai mult decât este dispusă să recunoască. Curajul l-a făcut să ridice glasul nu numai împotriva sferelor de presiune şi interes secular, ci chiar împotriva atitudinii laşe şi apostate a Patriarhiei Ecumenice. Iată mai jos câteva pasaje interesante din răspunsul părintelui adresat Sinodului B.O.R.: Ce spun Sfinţii Părinţi despre Paşte? (Sinodui I din Niceea, 325) Despre prăznuirea Paştelui ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Curăţiţi dar aluatul cei vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum sunteţi fără de aluat. Că Paştile noastre Hristos pentru noi S-a jertfit.  Pentru aceea să prăznuim, nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului; ci întru azimile curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni, 5, 7-8). Echinocţiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixase la 24 martie, peste 384 de ani (adică pe vremea Sinodului I ecumenic de la Niceea, din anul 325), ajunsese să cadă la 21 martie. Sfinţii Părinţi de la Sinodul I, care s-au ocupat de problema uniformizării datei Paştilor, au observat acest lucru şi au hotărât ca pe viitor să se considere ca dată a echinocţiului de primăvară ziua de 21

20

martie. Astfel, în cadrul Sinodului ecumenic de la Niceea, s-au stabilit patru reguli privitoare la data prăznuirii Paştelui şi anume:

5 Paştele trebuie prăznuit întotdeauna după primăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară); 5 Paştele nu se cade a se prăznui în aceeaşi zi cu evreii; 5 Paştele nu trebuie să se ţină nici odată mai înainte de

primăvăreasca isimerie (echinocţiul de primăvară), ci după cea dintâi lună plină a lui martie, care va fi după echinocţiu. 5 Paştele să se ţină după cea dintâi duminică care va fi după luna plină a lui martie (Pidalion, pag. 8). Primele două reguli le avem din canonul 7 al Sfinţilor Apostoli, iar ultimele două sunt stabilite de predaniile Sfinţilor Părinţi. Pentru inexactitatea mişcării lu-

nii, data Paştelui nu poate fi aceeaşi pentru fiecare an. În anul 325, echinocţiul de primăvară a fost la 21 martie şi s-a hotărât de Sfinţii Părinţi de la acest sinod ecumenic ca nimănui să nu-i fie iertat a schimba această dată a isimeriei (echinocţiului) după care se stabileşte data Paştelui. După hotărârea canonului 7 apostolic, Paştele trebuie prăznuit în prima duminică de după echinocţiul de primăvară. Data Paştelui este legată de două fenomene cereşti: echinocţiul de primăvară (21 martie, dată neschimbătoare) şi luna pascală (sau plină, cu dată schimbătoare). Luna pascală poate cădea mai devreme sau mai târziu faţă de echinocţiul de primăvară, ceea ce determină instabilitatea datei Paştelui. Dacă luna plină cade începând cu 21 martie se numeşte lună pascală, iar dacă cade mai înainte de 21 martie se numeşte nepascală şi se mai aşteaptă încă 29 de zile (perioadă după care Luna revine în acelaşi punct) după care apare următoarea lună plină şi de aici încolo se socoteşte data Paştelui. Dacă luna plină cade pe 20 martie se socoteşte a fi nepascală. Trebuie să se mai aştepte încă 29 de zile, adică până la 18 aprilie. În aceste condiţii Paştele se va prăznui abia în prima duminică de după 18 aprilie. Deci 18 aprilie + 7 zile (intervalul unei săptămâni) = 25 aprilie, cea mai târzie dată. Dacă luna plină cade pe 21 martie, Paştele poate cădea chiar şi pe 22 martie, aceasta fiind cea mai timpurie dată a prăznuirii Paştelui, cea mai târzie rămânând ziua de 25 aprilie, caz în care luna plină va fi înainte de 21 martie. Exemplu: 20 martie = lună plină – lună nepascală; se mai aşteaptă 29 de zile până pe 18 aprilie. Se poate întâmpla ca 18 aprilie să fie duminică, caz în care se va mai aştepta încă 7 zile, până duminica viitoare, adică până pe 25 aprilie. Dacă luna plină va fi în zilele de 21, 22, 23… martie = lună pascală. De va fi duminică, se aşteaptă până duminica viitoare, când se prăznuieşte Paştele; de nu va fi duminică, se prăznuieşte în prima duminică de după ziua în care a apărut luna pascală.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!

„Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a va momi pe voi, ca să vă atragă în ispită” Sfântul Lavrentie al Cernigovului (foto stânga). De-a dreptul şocantă proorocia, dar adevărată. Prepoziţia „anti” în limba greacă are înţelesul de „împotrivă” dar şi de „în locul”. Aici e marea înşelăciune, fiindcă Antihrist se va prezenta pe sine ca fiind Hristos şi toate neamurile pământului i se vor închina lui. Sfântul Apostol Pavel spune: „A căruia venire este dupre lucrarea satanei întru toatã puterea, şi semne, şi minuni ale minciunii. Şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori; pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască. Şi pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă ei minciunii. Ca să se judece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (II Tes. 2, 9-12) adică, prin lepădarea de Hristos, vor cădea în înşelarea lui Antihrist.

21

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

Istoricii Bisericii vorbesc despre trei mari căderi ale omenirii: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei de la Roma, şi toate numai din pricina necredinţei în cuvântul lui Dumnezeu. Pe data de 29 iunie 2009, Papa Benedict semna enciclica socială „Caritas în veritate”, în care apar câteva afirmaţii şocante prin progresismul lor. Astfel, Papa consideră că: „pentru gestionarea economiei mondiale, pentru asanarea economiilor lovite de criză, pentru prevenirea agravării crizei şi a adâncirii dezechilibrelor, este urgentă înfiinţarea unei reale autorităţi politice mondiale”. În opinia Suveranului Pontif, această entitate, care ar constitui „un grad superior de organizaţie la scară internaţională, pentru gestionarea globalizării”, ar trebui „să procedeze la o dezarmare integrală, la asigurarea securităţii alimentare, la protejarea mediului şi la reglarea fluxurilor migratorii” iar autoritatea politică mondială „trebuie să fie subordonată realizării binelui comun, „să fie recunoscută de toată lumea şi să se bucure de putere efectivă pentru a fi în măsură să ofere fiecăruia securitate, respect, justiţie şi drepturi.” Nobile deziderate! Dar toate măsurile preconizate mai sus au nevoie de o intervenţie statală masivă şi organizată la nivel planetar. Vaticanul a dat primul semnal puternic al alinierii depline a instituţiilor clericale la înfăptuirea şi instaurarea unui guvern mondial cu principii socialiste, un fel de a chema toare religiile lumii spre „realizarea unităţii spirituale a tuturor oamenilor”. În numele cui s-ar face toate acestea? În numele lui Antihrist, de vreme ce papa, în ecleziologia Bisericii Catolice, este numit „capul Bisericii”, iar afirmaţiile sale oficiale pe chestiuni de credinţă sunt catalogate drept „infailibile”. Astfel, papa Benedict a recurs la un instrument pragmatic în a promova concepţiile masonice ale elitelor mondiale în structură Bisericii Catolice, alegând forma unei enciclice, o formă de prestigiu şi autoritate îndeajuns de mare pentru a da greutate istorică acestui cuvânt papal, şi lăsând însă judecarea caracterului infailibil să reiasă din tipul de adresare folosit. Prin papa Benedict, Biserica Catolică şi-a afirmat viziunea categorică a necesităţii instaurării unei autorităţi mondiale politice şi spirituale, ceea ce e necesar în vederea întronării lui Antihrist.

22222

În acceaşi enciclică, papa Benedict se referă la instaurarea unui stat mondial efectiv, cu putere reală de presiune. Căci ce poate însemna expresia „capacitatea de a face să-i fie respectate deciziile” decât că această autoritate politică mondială va deţine puterea de a-şi pune în aplicare scopurile? În enciclica papală de faţă, se vorbeşte special de o entitate politică ce va fi caracterizată prin cuprinderea mondială şi prin existenţa unei forţe de constrângere care să garanteze că nu va fi nici un loc autonom şi independent de autoritatea mondială pe glob. Dar această autoritate mondială întrece cu mult limitele organizaţiilor ONU sau UE. ONU este o organizaţie care întruneşte majoritatea statelor lumii, dar care nu are deloc instrumentele TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

necesare implementării deciziilor papale. Rezoluţiile sale nu au caracter de drept internaţional, fiind încălcate cu uşurinţă de membrii săi. Autoritatea mondială de care vorbeşte papa Benedict nu este nici ONU, nici UE, ci o entitate politică nouă. Având în vedere faptul că acestei autorităţi i se cere să aibă putere reală de decizie, reiese că ea va fi diferită de ONU sau UE. Deci trebuie să ne aşteptăm la o entitate politică dotată cu toate caracteristice suveranităţii statale. UE a reuşit să strângă în jurul său statele europene şi să le orienteze spre o mreajă a reglementărilor şi instituţiilor supra-statale, dar ceea ce lipseşte însă deocamdată Uniunii Europene este capacitatea de cuprindere mondială şi existenţa acelei poliţii şi acelei armate care să completeze caracterul de supra-stat. În discursul său, susţinut în catedrala Saint Paul, primul ministru Gordon Brown sublinia necesitatea „unei structuri de control financiar globale, a unei monezi mondiale şi a unei bănci mondiale” completând prin aceasta, schiţa noii ordini mondiale prin conferirea unei doctrine

Vatican

de tip nou. Deci pe de o parte asistăm la configurări ale relaţiilor de tip diplomatic între statele lumii, iar pe de altă parte se observă o reîntregire între marile confesiuni creştine, realizată nu în numele lui Dumnezeu, ci în numele unui lider „providenţial”- Antihrist.

222222

Politica externă a ONU şi UE cheamă sub sceptrul lor toate statele lumii, încât toate statele trebuie să se înscrie pe aceeaşi traiectorie politică a întemeierii noii ordini mondiale. Însă paralel cu acestea are loc o reconfigurare a relaţiilor dintre Biserică Ortodoxă şi celelalte confesiuni eretice. Odată cu alegerea noilor patriarhi în Răsăritul Europei, Daniel al României şi Kirill al Rusiei se observă semnale tot mai puternice de apropiere şi re-negociere între Ortodoxie şi cultele eretice, punctul final urmărit fiind Marele Sinod Pan-Ortodox, catastrofal pentru Ortodoxie prin obiectivele reformatoare şi moderniste asumate. Vechile neînţelegeri, dintre patriarhatele ortodoxe şi cele pan-ortodoxe vor fi rapid rezolvate, atunci când întâistătătorii Bisericii Ortodoxe, cum s-au şi exprimat în

22

acest sens, vor garanta crearea autorităţii mondiale politice, cu putere efectivă de aplicare a deciziilor papale. În acest sens e de înţeles pentru ce se încălzesc relaţiile dintre diferitele patriarhii ortodoxe şi Vatican, iar Vaticanul, la rândul său, slobozeşte puternice semne de prietenie către patriarhiile ortodoxe. Este de înţeles de ce mai toate vizitele marilor şefi de stat pe plan politic, se soldează şi cu o invitaţie adresată papei de a vizita ţările în cauză. Biserică Ortodoxă, încălcând principiile canonice ale Sfinţilor Părinţi, s-a apropiat puternic de Vatican, motivând (motivaţie ce se regăseşte şi în justificările făcute de patriarhul României) colaborarea cu catolicii prin necesitatea combaterii secularismului şi imoralităţii. Astfel zis, pentru a combate imoralitatea este nevoie să ne înfrăţim cu ereticii. Iată un rău pe care vrem să-l surpăm printr-un rău şi mai mare, o mare amăgire pentru lumea ortodoxă, dar care are succes numai la cei naivi. Oare pentru a înlătura anarhia trebuie să te faci frate cu dracul? Elitele mondiale, politice şi clericale, vorbesc necontenit şi obsesiv de pace, înţelegere şi justiţie socială, dar în acelaşi timp lumea este panicată, lipsită de înţelegere şi nedreptăţită. Şi în aceste vremuri apocaliptice e normal să fie aşa, odată ce se aşteaptă venirea lui Antihrist şi instaurarea Noii Ordini Mondiale, după care... Judecata lui Dumnezeu.

Despre necazurile şi ispitele „subţiri” ale sfârşitului de veac Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine, au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei au avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremurilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest subiect proorocii care se împlinesc sub ochii noştri. Toate prezicerile Părinţilor sunt de acord în a spune că monahii de la urmă vor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vor fi acordate nici puterile psihice şi duhovniceşti, nici belşugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşi vor câştiga mântuirea cu mare greutate. Un oarecare cuvios egiptean a căzut într-o zi în răpire şi a avut o vedenie duhovnicească. A văzut trei călugări pe malul mării. De pe celălalt mal o voce le striga: „Luaţi aripi şi veniţi la Mine!” După ce au auzit această voce, doi dintre călugări au primit aripi de foc şi au zburat deîndată pe celălalt mal. Al treilea a rămas singur acolo unde era. A început a plânge şi a striga. În cele din urmă, a primit şi el aripi, dar nu de foc; acestea erau atât de slabe, încât a traversat marea cu mare frică, întâlnind foarte multe piedici. Adesea, puterile îl lăsau şi se învolbura în mare; văzând că se îneacă, a început să strige cu o voce tânguitoare - când ridicându-se deasupra valurilor, când fiind acoperit de ele. Din când în când, ajungea din nou deasupra, iar apoi epuizat cădea în vârtej, strigând din nou, ridicându-se câte un pic… în sfârşit, sleit de puteri, a ajuns la malul celălalt. Primii doi călugări reprezintă monahismul primelor veacuri, pe când cel de-al treilea reprezintă monahismul vremurilor de pe urmă, sărac atât ca număr, cât şi ca fapte (Ioan Colov, Pateric, Alba Iulia, p. 99).

Într-o zi, Sfinţii Părinţi din Pustia Schitică vorbeau proorocesc referitor la neamul de pe urmă: „Ce-am făcut noi?”, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, avva Ishirion a răspuns: „Noi am împlinit poruncile lui Dumnezeu”. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor veni după ei. Avva a răspuns: „Ei vor împlini pe jumătate ceea ce am făcut noi”. Apoi l-au întrebat din nou: „Şi ce vor face cei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion a răspuns: „Ei nu vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încercaţi de ispite, şi aceia dintre ei care vor stărui până la sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri”.

23

de Sfântul Ignatie Briancianinov

Arhimandritul Arcadie, stareţul Mănăstirii Sfântul Chiril din Novooziorsk, mutat la Domnul în 1847, ne spune următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utrenie, şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: fără să vreau, am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe ocrotitorul mănăstirii noastre, Sfântul Chiril. El mi-a zis: „De ce eşti abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?” Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu - căci aşa era Arcadie - o pace profundă. Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a făgăduit, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi ispitelor de care ne lovim! „Drept aceea smeriţi-vă sub Mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi în vreme. Toată grija voastră aruncând spre Dânsul, că Acela se grijeşte pentru voi” (I Petru 5, 6-7). Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi. În cele mai multe cazuri, încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosolane şi violente îi insuflă omului o râvnă puternică şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă râvnă în inimile noastre, ele nu trezesc o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de somn şi aruncă duhul nostru în stare de toropeală. Ele te copleşesc şi încetul cu încetul îţi consumă puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în lene; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii. Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare pentru a distruge din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară (!), cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satana le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Iconarul frumuseţii nepieritoare (I) – Fotie Kontoglou

„Pentru mine, arta bizantină reprezintă un absolut al artelor. Cred în ea precum cred în Ortodoxie. Doar acest tip de artă – şi numai ea, îmi hrăneşte sufletul, prin puterea ei profundă şi misterioasă; doar ea îmi astâmpără setea duhovnicească, pe care o simt în mijlocul pustiului neroditor, care ne înconjoară la acest veac... În comparaţie cu arta bizantină, toate celelalte genuri ale artelor lumeşti pălesc. Ele îmi par a fi cu totul vulgare, silindu-se către multe, când, de fapt, un lucru singur trebuieşte...”

Iconografia ortodoxă

Un eseu despre o artă închinată slujirii lui Dumnezeu „Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia, ci să vă schimbaţi la faţă, întru înnoirea minţii voastre, ca să cunoaşteţi voi, care este voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută şi deplin” (Romani 12, 2). Credinţa întru Hristos este revelaţia Adevărului dumnezeiesc, descoperit nouă de Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, iar acest Adevăr este cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu şi lumea duhovnicească înconjurătoare. Dar această lume duhovnicească nu este totuna cu ceea ce oamenii numeau – şi numesc încă – drept lume sau viaţă spirituală. Hristos numeşte această credinţă drept băutura cea nouă sau pâine pogorâtă din Cer. În Ortodoxie - cea care viază şi înnoieşte pe cel credincios, totul este făcut spre înnoirea prin naşterea din nou. De aceea, şi arta s-a născut din necesitatea de a-i exprima tainele necuprinse cu mintea, îmbrăcând, treptat, forma duhului ortodox. Ea este o artă cu totul diferită de orice alt fel de manifestare artistică, fiindcă nici credinţa întru Hristos nu se poate asemăna cu nici o altă credinţă, deşi ochii celor puţin sau deloc credincioşi ar putea găsi unele asemănări exterioare. Arhitectura, muzica, pictura, literatura ortodoxă – toate aceste comori şi manifestări ale Credinţei – cu toate că folosesc o materie concretă pentru a se exprima (piatră, lemn, vopsele, hârtie), sunt menite totuşi spre a hrăni duhovniceşte sufletele celor credincioşi. Operele create în sfera duhovnicească sunt întocmai precum nişte trepte, care suie pe om de la pământ la cer, îngăduindu-i să poată vedea dincolo, spre veşnicie, contemplând o lume opusă celei materiale în care îşi trăieşte vremelnicia. Din TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

de pururea-pomenitul pictor Fotie Kontoglou

Maica Domnului Oranta (Rugătoarea) - frescă de Fotie Kontoglou

această pricină, arta Bisericii Ortodoxe ridică înţelesurile acestei lumi către o sferă mistică, luând manifestări şi fenomene înconjurătoare, pe care le supune unei minunate transfigurări. Ea se mai numeşte şi artă liturgică, deoarece, prin intermediul ei, putem gusta esenţa Sfintei Liturghii, prin care Dumnezeu este slăvit şi prin care omul devine asemenea cereştilor netrupeşti Puteri, înţelegând sensurile şi tainele vieţii fără de moarte. Pictura bisericească liturgică este o artă a slujirii lui Dumnezeu, ce s-a format aproape în întregime în Imperiul Bizantin, unde a fost dintotdeauna considerată drept o Arcă a Credinţei întru Hristos, fiind cunoscută sub numele de aghiografie - sau pictură sfântă. Ca şi cele-

24

lalte arte ale Bisericii Ortodoxe, scopul picturii bizantine nu este acela de a desfăta simţurile carnale ale văzului, ci de a le transfigura, ridicându-le la înălţimea unui simţ duhovnicesc, astfel ca, prin lucrurile văzute ale acestei vieţi, să putem vedea – întocmai ca printr-o oglindă, ceea ce se află mai presus de lumea trecătoare. Prin urmare, această artă nu este nici teatrală, şi nici iluzionistă. Arta iluziei prin intermediul picturii a luat fiinţă în Italia, în timpul aşa-numitei ere a Renaşterii, ca expresie a unui creştinism care, deformat de filosofia materialistă, a devenit pur şi simplu o formă de cunoaştere strict lumească, precum şi o manifestare a spiritului Bisericii Apusului, care devenise, încă de pe atunci, o instituţie lumească. Şi, la fel cum teologia a urmat îndeaproape filosofiilor antice, la fel şi pictura care a exprimat această teologie, s-a format în strânsă legătură cu arta închinătorilor de idoli din antichitate. Această eră îşi merită pe deplin denumirea de Renaştere, deoarece, întradevăr, ea a fost tocmai o reînviere a unui curent artistic antic, întemeiat pe percepţia carnală, specifică păgânismului. „Teologii” acelor timpuri îşi croiau cu greu o cărare a cunoaşterii, rătăcind pururea prin apele mocirloase ale filosofiei, nefiind în stare să priceapă şi să guste din apele limpezi şi proaspete ale Sfintei Evanghelii – această apă vie şi nepieritoare. Nici pictorii renascentişti nu au fost în stare să înţeleagă adâncul tainic şi sensurile dumnezeieşti ale picturii bisericeşti răsăritene – arta bizantină. Teologii Evului Mediu afirmau că nu poate exista deplină împăcare între credinţa întru Hristos şi filosofie, deoarece ei considerau teologia a fi mult mai simplă decât filosofia. Cu toate acestea, însă, ei se aflau în postura de a nu putea răzbate cu mintea în miezul plin de taine al acestei simplităţi dumnezeieşti. La fel s-a întâmplat şi în sfera picturii bisericeşti: zugravii au crezut că pot îmbunătăţi tradiţia statornicită a picturii bizantine, transformând-o într-o artă mai „naturală”, ce li se părea mai apropiată de lumea înconjurătoare, şi deci mai uşor de priceput de către privitor. Ei s-au aşternut pe treabă... Şi ce au creat? Nişte modele copiate din natură: figuri, haine, clădiri, peisaje – cu atât mai apreciate, cu cât se asemănau mai bine lumii reale. A luat naştere astfel o nouă iconografie, tributară raţionalismului – o pictură prin care „teologii” doreau să explice lumii ştiinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Dar aşa cum prin raţionalism, nu poţi ajunge la teologie, tot la fel nu poţi crea iconografie prin copierea naturii. De aceea, creaţiile lor sunt lipsite de orice înţeles tainic, neavând nici o trăsătură duhovnicească adevărată. Privind icoanele renascentiste, îţi dai seama că te afli în faţa unei mascarade: o pictură în care sunt înfăţişaţi nişte oameni care joacă roluri de sfinţi, şi nicidecum în faţa unor chipuri de sfinţi adevăraţi! Este de ajuns să privim la diferite picturi ale Maicii Domnului – Madonna, după cum au denumit-o catolicii, şi putem vedea cu câtă ipocrizie a fost surprins chipul său îndurerat de lângă Crucea Golgotei. Lacrimile, tânguirea, gesturile şi mimica – toate acestea sunt false, contrafăcute. Toate personajele acestor false icoane sunt trupuri şi idoli create spre a desfăta simţurile carnale ale oamenilor superficiali.

25

„Madonna dell Granduca”, sau Maica Domnului în viziunea pictorului renascentist Raphael - un exemplu al decăderii artei religioase până la nivelul la care ea se confundă cu pictura laică

Credincioşii ortodocşi, care vreme de multe veacuri au fost hrăniţi cu hrana tare a Cuvântului dumnezeiesc, au putut face de la început o distincţie clară între picturile religioase ce pretindeau a o înfăţişa pe Maica Domnului, deşi poate, la o privire de suprafaţă, ei păreau mai simpli în gândire decât adepţii confesiunilor apusene. Nu de puţine ori, pictorii din Apus încălcau sfânta tradiţie a zugrăvirii icoanelor, ce opreşte cu desăvârşire folosirea modelelor de inspiraţie umană, apelând la serviciile plătite ale unor femei cu moravuri uşoare. Folosindu-şi discernământul dobândit prin adevărata cunoaştere de Dumnezeu, de-a lungul atâtor secole de creştinism, bizantinii au putut sesiza de la început declinul „artei” religioase papistăşeşti, care ajunsese la o asemenea decădere, încât ajunsese să producă portrete şi scene laice. Ortodocşii numeau aceste picturi drept picturi ale Fecioarei France – sau Francopanaghia, pentru a o deosebi clar de adevărata Maică a Domnului – Pururea Fecioară Maria, cea înfăţişată de iconografia ortodoxă, care a înfăţişat-o dintotdeauna ca pe cea „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii”. Câtă deosebire există între chipul şi decorul lumesc al unei picturi religioase renascentiste, şi frumuseţea dumnezeiască a unei icoane bizantine, înfăţişând-o pe Maica Domnului Povăţuitoarea sau Odighitria, pictată de însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca! Dorind să explice şi să descrie, prin artă, viziunile supranaturale ale religiei, pictorii apuseni şi-au ales drept modele anumite fenomene naturale – nori, apusuri, luna, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

stelele şi soarele cu ale sale raze. Prin intermediul acestora, ei au încercat să imortalizeze slava cerească şi lumea nemuritoare, numind drept „spirituale” anumite concepte sau stări de fapt care erau cel mult sentimentale, emoţionale, dar în nici un caz duhovniceşti. Dar toate sforţările lor erau zadarnice, fiindcă fericirea mântuirii în viaţa de dincolo nu este o continuare a fericirii lumeşti a acestei lumi, şi nici nu are vreo legătură cu desfătarea obţinută în această viaţă, prin mângâierea simţurilor. Sfântul Apostol Pavel, grăind Corintenilor despre fericirea gătită celor ce vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu, vorbeşte despre „Cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, care a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe Dânsul” (I Cor. 2, 1). Cum poate deci această împărăţie nepământească - ce se află mai presus de tot ceea ce un om poate percepe prin simţurile sale – să fie reprezentată prin intermediul unei arte realiste, care face apel la simţurile sale? Cum poţi picta ceea ce se află mai presus de fire şi de simţire? Desigur, pictorul poate împrumuta elemente ale lumii simţite, pentru a se face înţeles; dar, pentru a fi în stare de a exprima ceea ce covârşeşte simţurile, el trebuie să dematerializeze aceste elemente, ridicându-le către o înţelegere mai înaltă, mutându-le din ceea ce este carnal, trupesc, către duhovnicesc, aşa cum credinţa ridică sim ţurile omului. „Văzut-am – zice Sfântul Cuvios Ioan Scărarul – pe unii oameni plini de patimi trupeşti, care, primind Lumina de sus, au apucat pe calea Domnului, iar Darul Sfântului Duh a schimbat această groaznică aprindere trupească dinlăuntrul lor într-o dragoste pentru Dumnezeu, ce nu cunoaşte hotar...” Astfel, chiar şi elementele materiale pe care iconografia bizantină le ia din această lume a simţurilor, sunt transmutate în sfera duhovnicească, tot la fel cum sufletul

oamenilor sfinţi pe care artistul îi zugrăveşte a trecut dincolo de materia acestei lumi, mutându-se către cereştile locaşuri, după ce mai înainte s-a curăţit în focul ispitelor şi luptelor, aici, pe pământ, precum aurul în topitoare. Frumuseţea artei liturgice nu este una carnală, ci una duhovnicească, motiv pentru care, oricine va judeca şi va aprecia pictura bizantină folosind criterii lumeşti, va vedea chipurile zugrăvite ca fiind lipsite de frumuseţe, ori chiar respingătoare, în vreme ce, în ochii unui om cu adevărat trăitor în duh ortodox, ele sunt pline de acea frumuseţe nepământeană, intens transfigurată, duhovnicească, ce străbate veacuri şi epoci, fiind mai presus de orice curent artistic. Sfântul Apostol Pavel spune Corintenilor: „Iar mulţămită lui Dumnezeu, Celui ce ne face pe noi pururea biruitori întru Hristos, şi arată mireasma cunoştinţei Sale prin noi în tot locul. Că a lui Hristos bună mireasmă suntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc, şi întru cei ce pier. Unora adică mireasmă a morţii spre moarte; iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă. Şi spre acestea cine este vrednic?” (II Cor. 2, 14-16), iar Sfântul Ioan Scărarul, despre aceeaşi grăieşte: „Era oarecând un sihastru, care, ori de câte ori i se întâmpla a vedea chipuri frumoase de oameni, fie bărbăteşti ori femeieşti, din toată inima sa dădea slavă Făcătorului a toate pentru acea desăvârşire a zidirii, umplându-se de atâta dragoste, încât că vărsa pâraie necontenite de lacrimi. Iar un oarecare, neîncetând a se minuna, grăia întru sine: «Doamne, au doară cum se face că pentru unii această frumuseţe trupească se face prilej de sminteală şi stricare a sufletului, iar acestuia (adică sihastrului îmbunătăţit), se face prilej de biruire a firii şi dobândire a multor cununi?» Oricine poate pricepe frumuseţea în chipul în care o vedea acel cuvios pustnic, adică mutându-i cinstea către Cel ce a zidit-o, se face deja chip al frumuseţii şi desăvârşirii sufleteşti, care rămâne nestricată, şi prin care se va scula din morţi, la Învierea cea de obşte, ridicându-se către viaţa veşnică.

Sinuciderea - un final fatal

A pune capăt vieţii, după propria noastră voie, e cea mai groaznică şi fatală greşeală, care nu se mai poate îndrepta. Atâta timp cât nu acceptăm ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre pe Dumnezeu, putem fi oricând supuşi robiei diavolului şi înghiţiţi de nesăţietatea poftelor, care împing spre deznădejde şi sinucidere. Sfântul Apostol Pavel spune Corintenilor: „Toate îmi sunt slobode, ci nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt slobode, ci nu toate zidesc”, iar pentru cine înţelege sensul existenţei pământeşti, este evident faptul că sinuciderea reprezintă actul final al lepădării de Dumnezeu, fiind o consecinţă a deznădejdii şi a necredinţei. În anumite momente ale istoriei, în diferite credinţe păgâne, existau unele interese laice, considerate a avea valoare morală superioară, pentru care jertfirea vieţii era îngăduită, fiind chiar o datorie morală. Mai târziu, în era creştină, jertfirea vieţii a căpătat un nou sens, atunci când ea se făcea pentru Dumnezeu şi pentru apărarea credinţei. Sinuciderea însă nu a fost şi nu va fi aprobată niciodată de morala creştină, fiindcă ea înseamnă curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti - fie prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acţiuni, care sunt necesare pentru susţinerea vieţii, de pildă alimentarea. Definiţia ei arată limpede că numai omul este capabil de sinucidere, el fiind unica fiinţă pământească înzestrată cu raţiune şi voinţă liberă. În unele culturi, sinuciderea se află în strânsă legătură cu credinţele religioase false, cu superstiţii, cu modul în care este privită viaţa de după moarte. TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

26

Spânzurarea lui Iuda

Unele dintre aceste popoare nu dau nici o importanţă sinuciderii, căci - se întreabă - de ce nu i-ar fi îngăduit omului să-şi curme singur firul vieţii, dacă nu mai voieşte să trăiască? Unele curente religioase condamnă sinuciderea, considerând-o un act de laşitate, pe când altele, dimpotrivă, o socot ca un act de curaj, chiar de cinstire a zeităţilor. În tradiţia niponă, se presupune că sinuciderea (harakiri) curăţă orice pată morală şi asigură înmormântare şi amintire onorabile. Budismul admite în unele împrejurări sinuciderea; principial însă, califică pe sinucigaş drept un om care în existenţele anterioare a săvârşit păcate grele. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind potrivnică legilor lui Allah. La romani şi greci nu întâlnim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. Pitagora, Socrate şi alţii caracterizează sinuciderea ca impietate faţă de zei. În veacurile din urmă au apărut şi apologeţi stăruitori ai sinuciderii: D. Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Duhring, iar unii, ca Paulsen, Zigler, Westermark o apără pentru anumite cazuri. Aceştia se străduiesc să argumenteze „dreptul omului la moarte”, ca şi când viaţa pământească ar fi fără sfârşit, iar moartea - un privilegiu. Ei vorbesc, în termeni entuziaşti chiar, de o „etică” şi „filozofie” a sinuciderii, ca de realizări strălucite ale culturii moderne. Dar, evident, conştiinţa morală a acestor sumbri apologeţi s-a dilatat până la punctul de a nu condamna faptul aspru reprobat de însăşi legea firii umane. Biserica Ortodoxă o condamnă deoarece: Sinuciderea este crimă împotriva lui Dumnezeu. Când cineva este proprietatrul unui lucru, el îl poate distruge după bunul lui plac. După învăţătura creştină însă, viaţa omenească este darul lui Dumnezeu. El este creatorul şi susţinătorul vieţii umane, deci şi proprietarul ei absolut. Credinciosului îi este dată viaţa spre folosire

27

raţională în vederea dobândirii mântuirii sale. Autodistrugerea vieţii înseamnă, deci, distrugerea unui bun, al cărui proprietar propriu-zis este Dumnezeu şi astfel sinuciderea are caracterul unei răniri şi a unei încălcări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane, care Îi revine exclusiv lui Dumnezeu. Libertatea omului nu este un concept anarhic, ci înseamnă demnitate. Viaţa nu este un dar oarecare, dat la întâmplare şi a cărui primire sau refuzare ar sta la dispoziţia omului. După învăţătura creştină, de darul vieţii e legată mântuirea. Primirea vieţii nu e lăsată la discreţia omului, ci trăirea ei este obligaţie sfântă pentru cel căruia i se dă. Refuzul acestui dar, adică renunţarea la viaţă prin acte samavolnice, înseamnă ofensarea lui Dumnezeu adică omul, atât de limitat în puterile sale, se semeţeşte şi se răzvrăteşte împotriva proniei dumnezeieşti. Sinuciderea este urmarea directă a deznădejdii şi coboară sufletul direct în iad, după cum spune şi Sfântul Filaret al Moscovei: „Deznădejdea este iadul în suflet înainte de a doborî sufletul în iad”. Păcatul deznădejdii este păcat de moarte, pentru care foarte greu poţi dobândi iertarea, pentru că, după natura lui, el se împotriveşte direct iertării şi închide uşa ce duce către pocăinţă, care singură poate merita iertare şi, mai ales, pentru că respinge şi se împotriveşte milostivirii lui Dumnezeu, care singură poate da iertare. A respinge milostivirea lui Dumnezeu este o nenorocire mai mare decât păcatele întregii lumi; din care pricină Iuda care s-a deznădăjduit a greşit mai mult decât iudeii. care L-au răstignit pe Hristos. Doctorul ceresc nu are bolnavi de nevindecat. Atâta vreme cât trăim până atunci, ne putem mântui oricât de mari ar fi păcatele noastre. Dacă însuşi Iuda în locul lemnului pierzător ar fi alergat la Lemnul Crucii lui Hristos cu credinţă şi cu pocăinţă, atunci ar fi intrat în rai, împreună cu tâlharul ce s-a căit, fără nici un fel de arginţi, după cum spune şi Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Hersonului. Sinuciderea este păcat greu. Căci dacă alte păcate lasă totuşi deschisă uşa pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna o astfel de posibilitate, iar sinucigaşul se aruncă în suferinţe veşnice. Biserica îl socoteşte pe sinucigaş sortit pieirii veşnice şi îl lipseşte de rugăciunile sale, refuzând să îi săvârşească slujba înmormântării, cu excepţia cazurilor de bolnavi psihici. Morala creştină nu aprobă sinuciderea în nici o împrejurare şi pentru nici un motiv. Porunca decalogului este clară: „Să nu ucizi!” - căci sinuciderea este ucidere. Noul Testament nu cuprinde o poruncă specială, îndreptată direct împotriva sinuciderii, dar porunca de a nu ucide este suficient de lămuritoare şi numai o interpretare interesată şi falsă poate deduce din ea permisiunea sinuciderii. Apoi, citim în Sfânta Scriptură următoarele cuvinte ale Mântuitorului : „Eu merg, şi Mă veţi căuta pre Mine, şi nu Mă veţi afla, şi în păcatul vostru veţi muri. Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi. Deci ziceau Iudeii: Au doară va să se omoare însuşi pre sine, că zice: Unde merg Eu, voi nu puteţi să veniţi?” (Ioan 8, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

21-22). Evreii îşi închipuiau că Mântuitorul se va

sinucide.

Totuşi, Mântuitorul n-a socotit că ar trebui să se apere de suspectarea sinuciderii, dând o poruncă directă împotriva ei. Căci faptul de a arunca suspectarea de sinucidere asupra Mântuitorului e probă suficientă, că nici în concepţia religioasă a evreilor sinuciderea nu avea aprobare morală. Deci, nu era necesar ca Mântuitorul să ia atitudine specială împotriva sinuciderii, mai ales că justificarea ei nu se putea face nici prin deducţii din preceptele morale, atât de precise ale învăţăturii Sale. Menţionăm aici că unii apărători ai sinuciderii, în zelul lor de a-i găsi justificare morală, ar voi să încadreze în noţiunea sinuciderii chiar moartea Mântuitorului, întrucât El a mers de bună voie la moarte. E o afirmare direct potrivnică oricărui raţionament sănătos. Da, Mântuitorul a mers de bună voie la moarte, fiindcă a fost ascultător până la moarte - cum se spune în Sfânta Scriptură - dar nu şi-a luat singur viaţa, socotind-o fără preţ, ci a dat-o ca preţ pentru mântuirea noastră. Cuvântul ultim al sinuciderii este moartea, pe când al jertfei Mântuitorului este viaţa. Mai citim apoi în Sfânta Scriptură că Sfântul Apostol Pavel îl opreşte pe temnicerul din Filipi, care trăsese sabia să-şi ia viaţa, crezând că au fugit întemniţaţii încredinţaţi pazei lui (Fapte 16, 27-28). Deci încă o probă scripturistică împotriva sinuciderii. Unii califică moartea mucenicilor creştini ca sinucidere, fiind moarte de bună voie, deoarece erau cazuri când putea fi evitată prin fugă sau renunţare la creştinism. Da, au fost cazuri când unii creştini şi-au păstrat credinţa prin fugă, iar alţii şi-au păstrat viaţa prin renunţare la creştinism, după cum alţii au păşit cu hotărâre în faţa morţii, primind-o cu seninătatea pe care o dă credinţa în viaţa de dincolo. Dar nicidecum nu poate fi vorba de sinucidere, căreia îi este

caracteristică intenţia de a nimici arbitrar viaţa proprie, socotind-o fără preţ. Martirii nu intenţionau să-şi taie arbitrar firul vieţii, nici atunci când păşeau de bună voie pe rug, fără a aştepta să fie aşezaţi cu forţa. Nu dezgustul de viaţă, ci curajul creştin faţă de moarte şi statornicia credinţei îi făceau sa păşească de buna voie pe rug, pentru a primi moartea ce le era pregătită. Sunt cazuri de sinucidere provocate de tulburări mintale, de un sistem nervos deranjat, care împiedică funcţionarea normală a puterilor sufleteşti. Unele din aceste stări pot fi fără vină din partea omului, deci nu implică responsabilitate morală. Cele mai multe, însă, sunt urmări ale unei vieţi dezordonate, deci implică vină şi responsabilitate morală. Căci nu orice zdruncinare a vieţii morale determină şi o deranjare a sistemului nervos şi a funcţionării puterilor sufleteşti, precum de altă parte, nu orice deranjare a puterilor sufleteşti, nici orice grad de melancolie, de idei fixe, halucinaţii etc. anulează necesar şi întrebuinţarea raţiunii şi a libertăţii morale. Sinuciderea este o crimă împotriva firii omului. Ca oricărei fiinţe vii, şi omului îi este propriu un puternic instinct al autoconservării, în temeiul căruia el se apară împotriva a tot ce-i ameninţă existenţa. Iubirea de sine, apoi, cere ca omul să preţuiască viaţa după valoarea ei adevărată ca primul între bunurile pământeşti şi temelia oricărei acţiuni morale şi să nu o distrugă arbitrar, intenţionat. Desigur, omul are un drept personal asupra vieţii sale, dar e un drept legat de datorii sfinte, şi nu un drept de proprietate nelimitat, ci numai de administrare şi folosire raţională. Sinuciderea omoară nu numai trupul, ci şi sufletul omului! Sinuciderea este o crimă împotriva societăţii şi familiei. Fiecare om are datorii sociale, trebuind, după măsura puterilor sale, să contribuie la binele semenilor. Sinucigaşul însă, dezertează de la toate datoriile sociale. Totodată, dă altora pildă rea de a nu-şi preţui viaţa proprie, ceea ce poate duce şi la dispreţuirea vieţii altora. Afirmaţia că sunt existenţe umane care nu folosesc societăţii nu poate fi acceptată din punct de vedere moral. Căci cine s-a făcut vinovat cu ceva faţă de societate, are datoria să-şi repare greşelile şi pilda rea s-o şteargă prin fapte bune, şi nicidecum să recurgă la sinucidere. Infirmii, bolnavii dau adesea pildă morală de răbdare, oferind prilej pentru practicarea faptelor milei trupeşti şi sufleteşti. Va urma

Graiurile Sfinţilor

Despre iertarea păcatelor prin spovedanie şi pocăinţă

5 5 5

de Sfântul Nicodim Aghioritul Să ştii că cine doreşte să-şi facă livadă într-un loc sălbatic are nevoie de patru lucruri: să taie lăstării şi crengile copacilor neroditori. să-i taie şi să le scoată rădăcinile, pentru că dacă rădăcinile rămân, răsar apoi alţi lăstari. în locul copacilor sălbatici să sădească pomi roditori. TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

28

să-i păzească de animale şi de vitregii până le cresc rădăcinile, se fac mari şi dau roade. Iar tu, frate, că să dobândeşti căinţă adevărată ai nevoie de aceste lucruri: Să tai lăstării şi crengile păcatului, adică să fii hotărât din toată inima să nu mai păcătuieşti niciodată şi să te ţii departe de orice faptă şi lucrare a păcatului, aşa cum te-ai ţine departe de moarte şi de iad, pentru că lăstării şi crengile sunt faptele noi ale păcatului. Te va ţine departe de păcat vorbirea neîntreruptă cu Dumnezeu, amintirea morţii, amintirea Judecăţii lui Dumnezeu şi a iadului, deasă mărturisire şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, dacă nu eşti oprit. Mai cu seamă Sfânta Împărtăşanie te va ajuta să ocoleşti toate prilejurile de a greşi. Te va ajuta de asemenea foarte mult dacă vei evita tovărăşiile rele şi persoanele cu care ai păcătuit şi, mai ales, acele tovărăşii şi prietenii care-ţi fac rău sufletului. Nu ajunge să te ţii departe de păcat, ci trebuie să-i tai ramurile şi mai ales să-i smulgi rădăcinile, care sunt: relele înclinaţii şi deprinderi, ispitele, patimile, poftele şi dorinţele care rămân înrădăcinate adânc în inimă chiar şi după ce te îndepărtezi de păcat. Ca să-ţi smulgi din inimă rădăcinile tuturor acestor porniri, ispite şi amintiri ale păcatului, trebuie să lupţi, Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul frate. Iar dacă nu vei scoate rădăcinile, există primejdia ca alte păcate să răsară şi să odrăslească. Şi spune Sfântul Vasilie cel Mare: „Aşa cum, atunci când vrei să tai o plantă dar îi laşi rădăcinile, ea va răsări din nou, tot aşa şi cel ce voieşte a se curăţa de păcate, trebuie mai întâi să lepede pricinile păcatului, această fiindcă păcatele se nasc unele din altele şi nu sunt despărţite”. Neîncetată trebuie să fie durerea inimii, fiindcă neîncetată este şi pocăinţa. De aceea, frate, şi tu trebuie să ai mereu durere în inimă. Cu cât o ai mai mult, cu atât ai şi mai multă pocăinţă. Cum dispare durerea, cum se depărtează de la tine şi pocăinţa. De aceea Sfântul Isaac zice că: „nici o virtute nu este mai înaltă decât pocăinţa, pentru că pocăinţa nu se sfârşeşte nicicând” (Cuvântul 55). Aceasta pentru că în fiecare zi şi în fiecare noapte păcătuim, toţi oamenii: când cu cuvântul, când cu gânduri viclene, gânduri de hulă şi ruşinoase, mâniindu-l pe Dumnezeu. De aceea trebuie noi toţi să avem inima îndurerată şi zilnic să ne căim pentru aceste păcate şi să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele noastre trecute, ci şi pentru cele de acum şi pentru cele de fiecare zi. Sfântul Isaac Sirul întăreşte prin cuvântul său: „Trebuie să ştim că în orice vreme, în aceste douăzeci şi patru de ceasuri cât ţin ziua

5 5

5

29

şi noaptea, avem nevoie de pocăinţă” (Cuvântul 20). Frate, dacă veşnic ai în inimă această tristeţe sfâşietoare, să ştii că mult bine face sufletului, pogorând şi adunând mintea în inimă şi nelăsând-o să-şi mai amintească de rele şi de păcate, căci se ştie că dacă ne doare vreo parte a corpului, mintea noastră este acolo. Această străpungere va face inima să verse otravă şi cârligul păcatului pe care l-a înghiţit. O va înmuia, o va smeri şi o va face să se dezlipească repede de patimile şi de înclinaţiile pe care le dobândise prin păcat. Inima păcătosului este împietrită şi nesmerită şi fără străpungere nu se poate smeri şi nici înmuia, cum se spune: „Inima îndărătnică sfârşeşte rău” (Înţel. lui Isus Sirah 3, 26). Această străpungere va urca în faţa Domnului Savaot şi aproape că-L va sili să-ţi ierte păcatele, cum se spune: „Judecata mea este la Domnul şi durerea mea este în faţa lui Dumnezeu” (Isaia). Această străpungere te va face să mănânci şi să bei altceva decât mâncai şi beai înainte de a te pocăi, să te îmbraci şi să dormi cu totul altfel şi să-ţi schimbi felul de viaţă. Astfel trebuie să trăiască cei ce s-au pocăit, în smerenie, adică plângând, în puţinătate şi în sărăcie. Aşa cum bolnavii nu au acelaşi fel de viaţă cu cei sănătoşi, cum zice Sfântul Grigorie de Nissa în Cuvântul său despre pocăinţă: „Nu trebuie ca unul care spune că este bolnav să trăiască că cei sănătoşi, pentru că într-un fel trăieşte un bolnav şi altfel un om cu sănătatea neştirbită”. Şi zice tot el în altă parte: „îi făgăduim lui Dumnezeu să ne pocăim, dar faptele noastre nu arată că ne ostenim şi că suferim, ci că trăim la fel cum trăiam pe când păcătuiam (…) Ne pocăim numai cu numele şi nu cu fapta şi căinţa noastră nu dă roade”. Această suferinţă nu este atât de amară încât să te ducă în pragul disperării, pentru că o durere care duce la deznădejde trebuie alungată ca una ce vine de la diavol. Străpungerea aceasta este dulce şi aduce bucurie, fiind unită cu nădejdea mântuirii, cu o preadulce cucernicie şi smerenie, cu lacrimi şi uşurarea cugetului. De aceea Sfântul Ioan Scărarul spune în altă parte: „Eu, atunci când mă gândesc la smerenie sunt mirat. Cum de se împletesc suferinţa şi durerea cu bucuria şi fericirea, ca mierea cu ceara? Ce învăţăm de aici? Că smerenia şi cucernicia sunt Darul Domnului şi că sufletul smerit şi cucernic simte o bucurie adevărată, pentru că Dumnezeu însuşi, în chip tainic, îi mângâie pe cei cu inima zdrobită”.

5

(Cuvântul 7 - Despre întristare)

În sfârşit, străpungerea îţi va smulge din inimă deprinderile rele şi obiceiul de a păcătui şi îţi va aduce adevărata pocăinţă de care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nissa. Va face să dispară cu totul nu numai păcatul în fapte, ci şi dispoziţia şi pornirile inimii spre păcat, gândurile păcătoase, ispitele şi atacurile vrăjmaşului asupra cugetului. „Pocăinţa este dezlegarea şi ştergerea celor ce erau înainte, făptuite sau cugetate” (Cuvânt despre pocăinţă). O, întristare atât de dulce ce vine din căinţa cea adevărată prin harul dumnezeiesc! Întristare ce aduce bucurie şi-l face pe om neispitit sau greu de mişcat spre păcat. Fericită întristare ce vine din fericirea neîntristată!

5

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

Deci dacă ai învăţat, frate, cum să tăi vlăstarii şi ramurile păcatului, înfrânându-te cu hotărâre de la păcat, dar şi cum să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului având inima întristată, învaţă acum cum trebuie să-ţi sădeşti în inimă în locul copacilor neroditori şi sălbatici, pomi buni şi roditori, să sădeşti adică virtuţi în locul păcatelor. Să sădeşti smerenie în locul trufiei, înfrânare în locul lăcomiei, milostenie în locul iubirii de arginţi,

blândeţe în locul răutăţii şi cruzimii, feciorie şi cuminţenie în locul patimilor cărnii, dreptate în locul nedreptăţii şi al prădălniciei, adică să dai şi ce este al tău. Să sădeşti iubirea şi dragostea frăţească în locul pizmei şi urii, păzirea şi lucrarea poruncilor lui Dumnezeu în locul călcării. Căci nu este de ajuns pentru mântuire, frate, şi nici pentru dobândirea căinţei adevărate numai să-ţi smulgi din inimă rădăcinile păcatului şi să laşi apoi locul sterp,

ci trebuie să sădeşti acolo unde a fost păcat copacii şi florile virtuţilor. Dacă-ţi laşi inima necultivată, o vor năpădi iarăşi spinii şi copacii sălbatici ai păcatului. Aşa te îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului David. Aşadar trebuie să ocoleşti relele şi să faci cele bune. „Fereşte-te de rău şi fă bine” (Ps. 33, 13). Şi în ultimul rând, după ce-ţi sădeşti aceste virtuţi în inimă, trebuie să le îngrijeşti cât de mult poţi, până ce vor prinde bine rădăcini, adică până ce vor deveni obiceiuri, practicându-le neîntrerupt, aşa cum mai înainte obiceiuri îţi deveniseră patimile şi păcatele. Să le îngrijeşti până ce vor înflori şi vor rodi mântuirea, căinţă adevărată şi iertarea păcatelor tale. Dacă nu le îngrijeşti, vine sămânţa neghinei, diavolul, şi, în timp ce dormi şi n-ai habar de nimic, ţi le smulge din inimă şi-ţi pune în locul lor răutăţile lui. Iarăşi, dacă nu sădeşti aceste virtuţi cu toată grija, se întorc patimile. De aceea, părinţii au numit patimile „cele care se întorc uşor”. Şi când se întorc şi găsesc ţarina inimii cultivată şi lucrată, prind rădăcini mai uşor decât cele dintâi şi astfel „şi starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decât cea dintâi” (Matei 12, 45), lucru care, iubite, să nu ţi se întâmple niciodată. Acestea patru alcătuiesc, frate, adevărata pocăinţă. Prin ele o poţi dobândi. Biserica Îl roagă pe Dumnezeu în câteva rugăciuni anume rânduite, să ne dea dar: „Binevoieşte a ne aduce la pocăinţa cea adevărată”. Acestea sunt roadele ei. Ele sunt dovada că Dumnezeu ţi-a iertat cu adevărat păcatele şi s-a împăcat cu tine.

5

Dragostea de Mucenicie (I)

Lui Dumnezeu i se aduce ca jertfă ceea ce este mai bun

Mucenicia este una dintre cele mai puternice dovezi ale existenţei Veşnicului Dumnezeu, ale adevărului învăţăturii lui Hristos, a veşniciei sufletului şi a învierii de obşte ce va să fie. Mucenicia, ca asemănare a pătimirilor de pe Golgota ale lui Hristos Însuşi, ca părtăşie la Jertfa lui Hristos şi la slava învierii Lui, este cea mai lucrătoare propovăduire a Evangheliei. Mucenicia este desăvârşita împlinire a poruncilor evanghelice. Pătimirea pentru Hristos conţine toată plinătatea unor asemenea virtuţi, precum credinţa bine statornicită, bărbăţia neclintită, pocăinţa deplină, smerenia şi ascultarea până la moarte, „şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 8) şi, în sfârşit, legătura desăvârşirii (cf. Col. 3, 14) - iubirea lui Dumnezeu. Mucenicia este acea iubire desăvârşită care alungă Sfintele moaşte ale celor 14 000 Prunci ucişi de Irod, aflate frica (I Ioan 4, 18), care nu cade niciodată din Adevăr (I Cor. în peştera de lângă Biserica Naşterii Domnului 13, 8), chiar dacă este ameninţată de moarte. Căci iubirea deja din Bethleem a văzut moartea, deja a biruit moartea - moartea sinelui omenesc. Omul nu mai trăieşte pentru sine, ci Hristos trăieşte în el. Şi dacă omul moare cu Hristos, tot cu El va şi învia în viaţa veşnică. Mucenicia, asemenea grăuntelui de grâu care cade în pământ, devine sămânţa Creştinismului, aducând rod îmbelşugat. Ea devine temelia neclintită a Bisericii; şi numai pe moaştele mucenicilor lui Hristos se săvârşeşte Dumnezeiasca Euharistie.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

30

Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii despre Mucenicie Cu două mii de ani în urmă, pe pământ S-a născut cu trup Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi tot atunci, slavoslovia îngerească Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! - vestea cea bună a bucuriei cereşti, s-a unit cu glasul sângelui primilor mucenici, care şi-au dat viaţa pentru Hristos Cel Născut - al pruncilor din Bethleem. Viaţa pământească a Dumnezeu-omului „prin Care toate s-au făcut”, de la Bethleem până la Golgota a fost o mărturisire completă, care s-a sfârşit prin Cruce. Şi Biserica, întemeiată de Făuritorul mântuirii noastre, încă de la începutul existenţei sale a fost o Biserică a mucenicilor ucişi pentru Hristos. În cei două mii de ani ai existenţei sale istorice, Biserica lui Hristos în credinţa ei nestrămutată fată de Întemeietorul său a luptat chiar până la moarte, spre adeverirea cuvintelor Lui, potrivit cărora porţile iadului nu o vor birui. Biserica s-a împodobit cu sângele mucenicilor săi „ca şi cu porfiră şi vison” şi neîncetat a fost udată de şuvoaiele de lacrimi ale cuvioşilor săi asceţi. În limba greacă, cuvântul „mucenic” înseamnă „martor”. „Despre ce au depus mărturie mucenicii?” întreabă Sfântul cuviosul Teodor Studitul, la rândul său mărturisitor. „Despre faptul că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi că în numele Lui se dăruieşte viaţa veşnică.” Noţiunea martiria, adică mucenicie, înseamnă mărturia despre valoarea nepieritoare a vieţii în Hristos şi cu Hristos, despre bucuria de a fi întotdeauna cu El, despre hotărârea de a-I rămâne întru totul credincios Lui, chiar până la moarte... în mărturisirea numelui Lui. Cuvântul „martor” era înţeles în vechime în sens propriu, juridic”. Şi pentru noi martorul este acela care prin viaţa şi moartea lui a adeverit faptul că Dumnezeu există cu adevărat, că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, căci cel ce a primit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Este acela peste care s-a odihnit Duhul Adevărului, Care despre Tatăl şi despre Fiul mărturiseşte. Mucenicia este una dintre principalele dovezi de netăgăduit ale adevărului credinţei întru Hristos: mulţimi de oameni de diferite stări sociale, de diferite naţionalităţi, care se deosebesc unii de ceilalţi prin condiţiile de existenţă şi prin forţa fizică, nu numai că dovedesc faptul că văd Lumina Adevărului, ci sunt şi gata să jertfească totul: averea, starea socială, familia şi însăşi viaţa dacă li se cere ca prin această jertfa să confirme statornicia credinţei lor, a deplinei conştiinţe a apropierii şi a prezenţei Dumnezeului Celui Viu. „Mucenicul – după concepţia creştină din vechime este acela care se uneşte prin cea mai strânsă legătură cu Dumnezeu şi acela care Îl mărturiseşte în mod public”. În vremea „căldicică” a egocentrismului nostru, a indiferenţei noastre, a închiderii în propriul „eu” chiar şi a oamenilor credincioşi, trebuie să ne punem neîncetat nouă şi celorlalţi întrebarea: „Cine sunt aceşti oameni plini de jertfelnicie, credincioşi, statornici şi viteji? Cine, dispreţuind chinurile, a intrat în cămara cerească pentru

31

ca în ziua învierii să prăznuiască Sfintele Paşti?” Nu numai pentru această epocă, nu numai pentru contemporanii noştri, ci pentru toate generaţiile şi mai ales pentru noi, mucenicii, înainte de toate, sunt martorii învierii lui Hristos şi martori ai Adevărului!”

Rostul Muceniciei De ce a îngăduit Domnul nostru, Iubitorul de oameni, asemenea dezlănţuiri ale diavolului şi slugilor sale împotriva făpturii sale? Deoarece aceşti fraţi ai lui Hristos au devenit, prin mucenicia lor, jertfa cea sângeroasă adusă pe altar pentru păcatele noastre ale tuturor. Ei sunt mieii jertfiţi de preoţii Vechiului Legământ pentru iertarea păcatelor poporului. Ei sunt răscumpărarea noastră. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate; avem Biserica. Datorită lor, prin Hristos, porţile iadului nu au biruit-o şi nici nu o vor birui. Ei sunt cei ce stau cel mai aproape de Hristos, deoarece au făcut, până la capăt, ceea ce a făcut şi Hristos pentru noi: şi-au pus trupul şi sufletul şi-au jertfit întreaga viaţă, pentru noi. Şi „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi puie pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13).

Sfântul Ioan Botezătorul - Apostol, Prooroc, Botezător, Înaintemergător, Cuvios şi Mucenic al lui Hristos

Dragostea, aşadar, este sămânţa muceniciei. Dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care nu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici măcar eroism sau onorabilitate. Este dragoste dumnezeiască, de la Duhul Sfânt, care vine din cunoaşterea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

Gură de Aur, tâlcuind Fericirile din Predica de pe Munte a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor şi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: ale smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dumnezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici un simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi Apostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, a scris: „de aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu îmi este” (I Cor. 13, 3). Prin urmare, nu oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui Hristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva omenesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de interes. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale de sine sau cel puţin al unei dispoziţii sincere a sufletului de a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos. Mucenicii mergeau în faţa prigonitorilor nu cu răzvrătire, nu cu nemulţumire, nu cu revoltă, ci blânzi şi smeriţi, ca nişte miei spre junghiere, însă plini de credinţă şi de bărbăţie. Mucenicia în Legea Veche Mucenicia îşi are începutul în Fiul Tatălui Celui fără de început - în dumnezeiescul Întemeietor al Sfintei Biserici. Plinătatea mărturiei despre Dumnezeu se descoperă în Persoana şi nevoinţa răscumpărătoare a Domnului Iisus Hristos, Care spre aceasta S-a născut şi pentru aceasta a venit în lume, ca să dea mărturie pentru adevăr (cf. Ioan 18, 37). Hristos este Martorul cel credincios şi adevărat (Apoc. 3, 14). Mărturisirea Fiului se desăvârşeşte în mărturia despre El a Duhului Sfânt - Duhul adevărului. Primii creştini au înţeles că în Noul Testament au ca modele pentru ei prigoana şi mucenicia lui Iisus Hristos şi ale apostolilor Săi. Mucenicia în viaţa Bisericii şi a întregii omeniri s-a dovedit a fi legată de Golgota chiar prin forma exterioară a nevoinţei. Căci cea mai mare parte a mucenicilor care şi-au dat viaţa pentru numele Domnului în decursul primelor trei veacuri ale erei noastre au avut parte de chinuri asemănătoare Patimilor lui Hristos: cruce sau lemn, biciuire, spini, străpungerea coastelor. De aceea găsim atâtea feluri de cruci în simbolistica de la începutul creştinismului. Acestea sunt crucile mucenicilor, însă în acelaşi timp toate reprezintă Crucea Domnului, care este „slava mucenicilor”. Altfel spus, Domnul nostru Iisus Hristos le-a arătat dinainte urmaşilor Săi chipul suferinţelor lor, a conturat dinainte prin moartea Sa pe cruce scara pentru cei mai credincioşi şi mai devotaţi robi ai Săi, le-a dat „un semn” în adevăratul sens al cuvântului - ca un semn călăuzitor - al drumului direct către Cer. După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, multe slujesc ca îndrumare spre viaţa virtuoasă şi spre mucenicie - „şi raţiunea, şi Legea, şi proorocii, şi apostolii, şi chinurile lui Hristos, ale acestui întâi Mucenic...” Pomenirea legii şi a proorocilor nu este întâmplătoare. Poruncile grele din Pentateuh cu privire la ritual, cele care se referă la jertfe, au fost prototipurile clare ale mucenicilor creştini. Omilia Sfântului Grigorie Teologul pe această temă o explică amănunţit avva Dorotei în 21 de cuvinte de folos: „Sfinţii mucenici sunt jertfe însufleţite, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

arderi de tot cuvântătoare, junghieri închinate lui Dumnezeu, oi care Îl cunosc pe Dumnezeu”; întrucât „arderea de tot are loc atunci când este arsă o oaie întreagă sau un bou întreg, fără să mai rămână ceva, precum se spune în Lege”; ea este simbolul celor desăvârşiţi. Aşa, în întregime, s-au adus sfinţii mucenici pe sine jertfă lui Dumnezeu, şi nu numai pe sine, dar şi ceea ce au însemnat ei, şi ceea ce au avut ei”. Despre proorocii şi drepţii Vechiului Testament vorbeşte Însuşi Domnul

(cf. Mt. 23, 31, 35) şi martorii

Lui: întâiul Mucenic Ştefan, Apostolul Iacov, fratele Domnului, Apostolul Pavel şi ceilalţi apostoli. Sfânta Tradiţie a Bisericii conţine mărturia sfârşitului mucenicesc al majorităţii proorocilor: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel. În Minei, proorocul Isaia este numit „proorocul mucenic”, iar proorocul IeSăvârşirea prin mucenicie a Sfinţilor remia este numit Climent şi Agatanghel „marele prooroc (Sinaxar, 23 ianuarie) şi mucenic”. Însă este cu neputinţă să separăm mucenicia lor de Crucea lui Hristos, la fel ca şi slujirea lor proorocească - de împlinire a proorociilor. Hristos Însuşi Se pune pe Sine în acest rând al martirilor Vechiului Testament, căci El este Cununa şi Capul nu numai al Bisericii Nou-Testamentare, ci şi al celei din Legea Veche. Biserica Ortodoxă cinsteşte pomenirea celor şapte mucenici Macabei împreună cu a mamei şi a dascălului lor, învăţătorul Eleazar (pomeniţi la 1 august). În nevoinţa lor pentru legile părinteşti (II Mac. 7, 2) se întrezăreşte vălul creştinismului, care a urmat: mucenicii mărturisesc că muncile şi chinurile sunt pedeapsa pentru păcatele lor, şi exprimă convingerea de obşte, conform căreia Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică şi cred că cei ce au suferit deja, care puţină durere au suferit, au ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, numindu-i pe Macabei, pe prooroci şi pe ceilalţi mucenici ai Vechiului Testament martori, ne învaţă clar că aceşti mucenici au murit în aşteptarea lui

32

Mesia Celui făgăduit, Care urma să vină, a lui Hristos, în Care ei, împreună cu mucenicii creştinismului, vor dobândi răsplata – învierea şi viaţa veşnică (cf. Evr. 11, 35-40). Căci începătorul şi plinitorul credinţei este Domnul Iisus Hristos, Care a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Şi Biserica mărturiseşte, după Sfântul Grigorie Teologul, că din rândul „celor ce au atins desăvârşirea înainte de Venirea lui Hristos nimeni nu a atins-o fără credinţa în Hristos” (Cuvânt spre pomenirea mucenicilor Macabei, 13, 245).

În pas cu lumea... sau cu Dumnezeu ?

„Că cine se va ruşina de Mine, şi de cuvintele Mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri” (Marcu 8, 38).

Adesea ne lepădăm de Dumnezeu pentru a nu fi „de râsul lumii”. Domnul a spus despre primii Săi ucenici că „lumea i-a urât pe ei, căci nu sunt ei din lume, precum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14), dar ura lumii nu trebuie să ne preocupe, pentru că aprecierile lumeşti sunt lipsite de valoare, vremelnice şi adesea înşelătoare. Lumea, care din ce în ce mai mult este o unealtă a diavolului, şi-a croit un ţel în al abate pe om de la calea cea dreaptă. Niciodată însă, ea nu te va duce către scop: lumea se pricepe să trezească setea, dar nu poate să sature sufletul; făgăduieşte totul, dar spre sfârşit – în cea mai mare parte – îţi ia înapoi totul. Vraja lumii e ca spuma mării, ce se izbeşte de stânca credinţei, iar când se risipeşte, îşi arată, în hăul adâncului ei, toate primejdiile pe care le ascunde: dinţii ascuţiţi ai rechinilor, stâncile ascunse de valuri, gheţarii, vârtejurile şi furtunile, ce îl pot înghiţi pe om odată pentru totdeauna. Pentru ce să ne nevoim a plăcea tuturor, de vreme ce acest lucru este imposibil? Oricât ne-am strădui, nu îi putem împăca pe toţi. Dacă vrem să facem pe plac unuia, supărăm pe altul; cel mai adesea însă, fiecare e interesat de persoana lui, dorind să aibă mai mulţi acoliţi care să îi mângâie amorul propriu şi să îl ajute să îşi hrănească patima slavei deşarte. Sfântul Filaret, Arhiepiscopul Cernigovului spune: „Ţi-e teamă să faci oamenilor vreo neplăcere şi uiţi de sentinţa rostită asupra nelegiuiţilor care vor să facă oamenilor pe plac: «Dumnezeu va risipi oasele celor ce plac oamenilori» (Ps. 52, 6)”.

Oare să fie prea aspră caracterizarea făcută de Hristos - „neam preacurvar şi păcătos”? Nicidecum! Aceleaşi trăsături le arată Domnul şi în altă situaţie: „Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o socotiţi; iar semnele vremilor nu puteţi. Neamul viclean şi preacurvar semn caută, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona Prorocul” (Matei 16, 3-4). Iată cu ce cuvinte ne arată Hristos lipsa de credinţă, făţărnicia şi nestatornicia lumii. Ne putem încrede oare veşnic în sinceritatea şi iubirea oamenilor? Nu. Până şi vântul e mai fidel direcţiei sale! Istoria a cunoscut nume de oameni mari, ce erau aclamaţi de mase, pentru ca peste puţin timp să fie huliţi şi chiar ucişi. Dacă nici chiar Domnul nostru, Iisus Hristos, care cu nimic nu a greşit ci numai bine a făcut, nu a scăpat de insultele şi strigătele: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” ale celor ce cu câteva zile înainte strigau: „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele

33

Domnului!” (Marcu 11, 9), la ce putem să ne aşteptăm noi? Sfântul Antonie de Optina ne avertizează şi el: „Putem, oare, să ne punem nădejdea în lume? Pe cine nu a înşelat ea? Pe cine nu a păcălit? Ea făgăduieşte multe, dar oferă foarte puţine. Numai cei ce nădăjduiesc în Domnul, după cuvântul Sfântului David, nu greşesc, adică nu sunt înşelaţi în nădejdea lor!” Iar Sfântul Apostol Petru spune: „Pentru că scris este în Scriptură, Iată pun în Sion Piatră în capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cel ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina”(I Petru 2, 6).

Sunt oameni care recunosc şi înţeleg foarte bine dezacordul ce există între foarte multe obiceiuri ale acestei lumi - pe de o parte - şi duhul creştinismului - pe de altă parte, dar le e ruşine să meargă pe contrasens faţă de societate; le e ruşine să fie evlavioşi - de pildă, să-şi facă semnul crucii în faţa altora, să păstreze postul la mesele din anturaj, să facă nuntă fără muzică, să aibă o ţinută creştinească, să se ducă la biserică, să mărturisească adevărul de credinţă, să îşi lase o rudă să meargă la mănăstire, etc., fătă teama de a nu fi „luaţi în râs”. Dar ar trebui să ne gândim că atunci când va veni vremea Înfricoşatei Judecăţi cu întreg neamul omenesc, nu ne vor ajuta oamenii de a căror frică ne-am abătut de la faptele evlaviei. Aşa că e mai bine să ne ridicăm deasupra acestui fals simţământ de ruşine, să învingem teama de „osândirea omenească”, pentru a dobândi îndrăzneală în faţa înfricoşatului Scaun de Judecată. Avva Ioan ne încredinţează: „Cugetând asupra ruşinii pe care o vei suferi înaintea tuturor popoarelor şi care îi va ajunge pe toţi păcătoşii, te vei uita la ruşinea vremelnică ca la o nimica toată. Ce-o să spună lumea de TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

mine? - spui tu. Dar nu te gândeşti ce-o să spună de tine drepţii lui Dumnezeu care cu dreptul or să judece însăşi lumea? «Atunci drepţii sta-vor la priveală şi le va fi teamă, dar vor râde de el şi vor grăi: „Iată omul care n-a făcut pe Dumnezeu liman de scăpare» (Ps. 52, 8-9); iată ce vor spune ei despre tine şi cât e de grozav acest adevăr în gura lor” (Filaret, Arhiepiscopul Cernigovulu). Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează: „Când păsările zboară sus în văzduh nu le mai poţi prinde cu plasa; tot astfel nici pe tine nu te vor prinde mrejele patimilor şi ispitelor când vei privi spre cele de sus. Cel ce s-a urcat pe vârful muntelui vede oraşul şi pereţii lui într-o formă mică, iar oamenii care merg pe pământ îi par nişte furnici; tot aşa şi ţie îţi vor părea toate cele pământeşti ca ceva mic ce nu are nici o însemnătate, dacă te vei ridica pe înălţimile iubirii de înţelepciune.” Ne aşteaptă „Slava Tatălui Său cu Sfinţii Îngeri”. Merită să renunţăm la cinstea de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei celei Cereşti ? Trebuie să înclinăm balanţa spre ceea ce este veşnic pentru că „Nimenea nu poate a sluji la doi domni, că sau pe unul va urî, şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţinea, şi de altul nu va griji; Nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona” (Matei 6, 24). Sfântul Macarie de Optina ne explicitează: „Însă, atât timp cât slujim lumii, nu vedem negura patimilor, care întunecă mintea noastră, şi, aflându-ne într-o asemenea adormire, nu suntem atenţi la faptul că, făcând lumii pe plac, devenim călcătorii poruncilor lui Dumnezeu...” Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei adaugă: „Lumea dă robilor săi atâţia stăpâni penibili câte nevoi şi pofte, patimi şi deprinderi au ei.” Sufletul păcătos, care nu s-a curăţat prin pocăinţă, nu poate fi în adunarea sfinţilor. Într-adevăr, cum poate să fie un nemilos printre cei milostivi; un desfrânat - printre cei curaţi; un răutăcios - printre cei iubitori? Un invidios, cum ar putea să se bucure în rai, când vede pe alţii într-o slavă mai mare? Pentru a fi în slava şi împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ne obişnuim încă de acum, de pe pământ, pentru că, altfel - nu că n-ar binevoi Dumnezeu să ne-o dăruiască, cât faptul că nu ne-am simţi noi bine pentru că n-am şti cum să ne comportăm. Am fi în situaţia unui învăţător sărac ce a ajuns odată la un mare ospăţ în înalta societate şi a fost aşezat între generali. El s-a simţit neîndemânatic: nu a folosit cuţitul şi furculiţa aşa cum le-au folosit vecinii lui; a legat şervetul şi după ce a văzut că nimeni nu l-a legat, l-a aşezat pe genunchi dar a alunecat şi a trebuit să-l ridice de jos. Erau multe feluri de mâncare, iar el a refuzat câteva, pentru că nu ştia modul în care să le mănânce. Tot timpul ospăţului a stat ca pe ace şi dorea numai să se termine totul. Ceilalţi s-au simţit ca acasă, au gustat din toate felurile de mâncare, au discutat cu veselie, au râs. La sfârşit, după desert s-a adus păhărele pline cu un lichid albicios, puse pe ceşti mari de sticlă. Generalul, de lângă învăţător, ce a fost servit primul, a luat un păhărel şi l-a aşezat lângă el. Învăţătorul voia TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

foarte mult să bea şi l-a înghiţit pe nerăsuflate. Nu i s-a părut prea plăcut la gust – era apă caldă cu mentă. Închipuiţi-vă ce tulburare l-a cuprins pe săracul învăţător când a văzut că toţi au început să îşi clătească gura şi nimeni nu a băut această apă. Tulburat, s-a ridicat de la masă şi s-a jurat în sine că nu va mai merge niciodată la adunări de societate. Dacă pe pământ este atât de neplăcut să nu fii în societatea ta, cu atât mai mult în Cer.

Chinurile iadului nu sunt numai mustrări de conştiinţă, după cum afirmă, abstract şi eronat, concepţia răspândită puternic astăzi. În iad vor fi şi chinuri ale trupului - şi a celui nou, în care vom intra după înviere. Arhimandritul Serafim Alexiev spunea că după moartea trupului, sufletul simte patimile lui în felul în care un tânăr ce avea un picior amputat simţea din când în când o puternică mâncărime la degetele piciorului ce-i lipsea. Acest simţământ straniu, ce apare la persoanele cu acest handicap, devine iritant şi chinuitor, pentru că nu e cu putinţă să fie satisfăcut. Aşa vom dori să ne satisfacem şi patimile după moarte, dar nu vom avea trup şi chiar dacă va învia, la a Doua Venire, el va fi astfel croit, că nu va mai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va chinui, tânjind după mângâierile acestor patimi, cu atât mai mult cu cât nu vor putea fi satisfăcute. Pentru a ne izbăvi de sclavia patimilor şi a ne îmbogăţi în virtuţi avem două posibilităţi: ori să ne nevoim de bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine, să săvârşim binele sau să ne smerim şi să răbdăm măcar răul care, fără de voia noastră ni se întâmplă, pentru a-l preface în virtute. Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis - să afle „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele nepreţioase, să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut ei capul – totul a rămas un vis neîmplinit. Doar creştinii ortodocşi care cu sinceritate însetează după mântuire reuşesc să prefacă totul în aur prin „piatra filozofală” dată nouă de Hristos ce se numeşte smerenie şi răbdare. Mântuitorul îi numeşte fericiţi pe aceia care în viaţă pe toate le primesc cu smerenie „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5, 3).

34

Ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei pentru că primesc cu smerenie şi bucuriile, şi necazurile; şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi nedreptăţile; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile! Pentru a putea dobândi „piatra filozofală”, Hristos ne încredinţează: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21 ,19). Cu ajutorul ei, metalele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, necazurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi duhovniceşti, cum sunt: iertarea nedreptăţilor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, răbdarea în tăcere a diferitelor clevetiri, nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu. Smerenia şi răbdarea prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita prin rugăciune – şi vei preface sminteala în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te Proniei dumnezeieşti, răbdând greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate să fie prefăcută în aur duhovnicesc curat, de multe carate, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Să înmulţim cât mai mult astfel talanţii daţi! „Ispitele lumii nu sunt puternice prin ele însele, ci prin slăbiciunea noastră de bună voie. Peştele viu înoată contra apei, iar cel mort după apă la vale. Un adevărat creştin merge împotriva răului veacului păcătos, iar cel fals se lasă dus de iuţeala curentului”, spune Sfântul Filaret. De aceeaşi părere este şi Sfântul Tihon de Zadonsk: „Dispreţuieşte această lume dimpreună cu farmecele ei şi iubeşte numai pe Dumnezeu şi viaţa veşnică şi vei trăi în lume ca Lot în Sodoma în chip nevătămat.” Fericitul Augustin ne încredinţează: „După cum noaptea nu stinge stelele pe cer tot astfel necinstea lumii nu întunecă minţile credincioşilor care se întăresc pe tăria cuvântului lui Dumnezeu.”

Chipuri duhovniceşti

Cuvioasa Maria din Gatchina (†1930), mângâietoarea celor prigoniţi pentru dreptate

„Precum se lămureşte aurul în cuptorul de foc, aşa şi multele pătimiri curăţesc sufletul, înviindu-l şi întărindu-l către linişte.”

În oraşul Gatchina, la 48 de kilometri depărtare de Petrograd (Sankt Petersburgul de astăzi), înainte de Revoluţia din 1917, trăia monahia Maria, pe numele de mireancă Lidia Alexandrovna Lilianova. Încă din anii tinereţii, maica Maria suferea de boala Parkinson, ca urmare a unei encefalite (inflamaţie a creierului), ce îi lăsase întreg trupul paralizat şi inert, iar faţa îi era rigidă precum o mască. Ea putea încă vorbi, dar doar cu jumătate de gură, silabisind încet cuvintele printre dinţi. Era cu totul neputincioasă, şi avea nevoie tot timpul de cineva care să o ajute. Cea mai mică atingere îi provova dureri de neimaginat. În mod obişnuit, această boală începea prin schimbări psihologice drastice: iritabilitate, o încăpăţânare obositoare în a repeta întrebări stereotipe, un egoism exagerat, manifestări de senilitate etc, drept pentru care pacienţii suferind de Parkinson sfârşesc în spitalele de psihiatrie. Dar maica Maria nu numai că nu a decăzut psihic, dar a arătat şi calităţi sufleteşti, nemaiîntâlnite la asemenea pacienţi: ea a devenit extrem de blândă, umilă, supusă, lipsită de pretenţii şi interiorizată. A început să se roage fără încetare, îndurând durerile cumplite fără nici un murmur. Şi, ca dar al smereniei şi răbdării sale, Dumnezeu i-a trimis un dar: mângâierea întristării. A început să fie vizitată de oameni cu totul străini şi necunoscuţi, care se găseau în diverse stări de tristeţe, deznădejde sau depresie. Toţi căutau să vorbească cu ea, iar după ce plecau, se simţeau împăcaţi şi mângâiaţi în necazurile lor. Vestea despre această cuvioasă s-a răspândit încet-încet, dincolo de zidurile oraşului Gatchina.

35

Sfântul Iosif al Petrogradului

Maica Maria locuia împreună cu sora ei nemăritată, Iulia Alexandrovna, şi cu fratele ei, Vladimir Alexan-

Cuvioasa Maria Gatchina

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

drovici – mai întâi, în centrul Gatchinei, lângă Catedrala Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar mai apoi, într-o căsuţă de lemn de la periferia oraşului. Era cunoscută nu numai de locuitorii din Gatchina, dar chiar şi de cei din Sankt Petersburg. În ziua în care a fost călugărită, împrejurul ei s-au strâns mulţi episcopi, preoţi şi diaconi, dându-i-se imediat şi marea schimă. În luna martie a anului 1927, Ivan Mihailovici Andreievski a vizitat-o pe maica. Aşteptând să fie primit, el s-a uitat peste fotografiile ce erau înşiruite pe pereţii anticamerei, dintre care două i-au atras atenţia: cea a Mitropolitului Veniamin şi cea a Mitropolitului Iosif de Petrograd. Pe fotografia sa, acesta din urmă scrisese câteva rânduri emoţionante, dedicate maicii Maria, citând un pasaj amplu din cartea sa, intitulată În braţele părinteşti, pe când Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către mult-preţuita răbdătoare, maica Maria, care, printre atâţia alţi suferinzi, m-a vindecat şi pe mine, un păcătos...”

cruce duhovnicească, adică propria sa întristare, cu smerenie, blândeţe, răbdare şi mulţumire, slăvindu-L pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat această cruce ca prilej de pocăinţă şi mântuire. La urma urmei, este o mare uşurare când realizezi faptul că starea de deznădejde în care te afli se datorează neputinţei de a face roade ale pocăinţei... când conştiinţa îţi este tulburată de un sentiment de vinovăţie, pentru că ştii că ai nevoie de aceste roade pentru ca să te mântuieşti... De la acest gând, trebuie să te duci imediat către părerea de rău pentru păcatele tale, şi astfel, depresia se va risipi, făcându-şi sălaş adevărata pocăinţă...” Cu aceste cuvinte ale maicii, a fost ca şi cum cineva a făcut o operaţie pe sufletul lui Ivan Mihailovici, îndepărtându-i o tumoare... Iar el a plecat vesel, ca şi cum ar fi fost alt om.

Racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei

Mantia, metaniile şi crucea Cuvioasei Maria Gatchina

Ivan Mihailovici a avut marea şansă de a fi de faţă la toate arătările minunatelor ei tămăduiri ale sufletelor bolnave de patima întristării. Un tânăr care căzuse în deznădejde după arestarea şi exilul tatălui său, care era preot, a ieşit din chilia maicii Maria având un zâmbet voios pe chip, după ce fusese sfătuit de Cuvioasa să accepte hirotonia întru diacon, care i se oferise. La fel, o tânără femeie, rămasă de curând văduvă, a fost vindecată de boala întristării, alegând în cele din urmă viaţa monahală, la îndemnul maicii. Intrând în chilia ei, Ivan i-a povestit imediat despre cumplita depresie ce pusese stăpânire cu totul pe el, având deja mai multe săptămâni de când se chinuia aşa, neputând să scape de ea. „Depresia este o cruce duhovnicească”, i-a spus ea; „ea este trimisă celor cărora le pare rău de păcatele făcute, dar nu ştiu cum să se pocăiască, şi cad iarăşi în cele de mai dinainte... De aceea, doar două leacuri pot tămădui această suferinţă a sufletului, care uneori este foarte grea. Omul fie trebuie să înveţe să se pocăiască şi să aducă roade vrednice de pocăinţă, fie să rabde şi să poarte această TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

În noaptea de 8 februarie a anului 1930, mulţi monahi şi credincioşi au fost arestaţi de-a lungul ţării. Multe monahii din Gatchina au fost prinse; printre ele, se afla şi maica Maria, împreună cu sora ei. Ea a fost acuzată de propagandă anti-bolşevică şi contra-revoluţionară, spunându-se că face parte dintr-o organizaţie de rezistenţă anti-comunistă, în conformitate cu paragrafele 10 şi 11 ale Art. 58 din Codul Penal Comunist. Fratele ei a fost şi el arestat. Marea „organizaţie” închipuită de prigonitorii bolşevici era deci alcătuită din doar... două persoane, iar „propaganda” împotriva comunismului era darul ei de a tămădui pe cei aflaţi în întristări. Cei aflaţi la locul arestării au descris înspăimântaţi o imagine îngrozitoare, plină de batjocură, violenţă şi cruzime, îndreptată împotriva unei monahii bolnave, ce era paralizată şi incapabilă de a face orice mişcare fizică. Acuzaţiile privind „crimele politico-religioase”, îndreptate împotriva maicii Maria au fost sporite prin refuzul său de a-l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie, după infama sa declaraţie de colaborare a Bisericii cu statul bolşevic antihristic, din anul 1927, fapt ce a dus la apariţia unei schisme în sânul Bisericii Ortodoxe a Rusiei. Din această pricină, ea spunea fiilor săi duhovniceşti că „nu există Dar şi nici adevăr în bisericile serghianiste, de vreme ce ele s-au depărtat de Ortodoxie, vânzându-se autorităţilor.”

36

Biata suferindă a fost apucată de braţe şi târâtă de doi miliţieni. Apoi, mâinile i-au fost răsucite la spate, fiind luată din patul ei şi azvârlită direct pe podeaua camionului. Ea a fost dusă direct la Leningrad, unde a rămas vreme de două luni, înainte de moarte. Apropiaţii ei au aflat unde fusese dusă şi veneau rând pe rând la închisoare, dând gardienilor mici pacheţele cu mâncare, pentru a fi date cuvioasei. Ele au fost acceptate vreme de o lună, după care, brusc, au fost refuzate, spunându-li-se fără amănunte că maica Maria a murit în spital. Întotdeauna, asemenea pacienţi neajutoraţi erau ucişi în secret, iar rudelor le era indicată o cauză falsă a morţii. Nu se ştie cine a îngropat-o pe maica în cimitirul Smolensk. Mormântul ei este vizitat de mulţi pelerini, care vin să se roage aici. Ea a adormit în ziua a cincea a lunii aprilie, anul 1930. Fratele maicii, Vladimir Alexandrovici – un om slăbuţ, uscăţiv, cu o prezenţă distinsă, care a avut grijă de sora sa cu multă jertfă de sine, primind cu răbdare toţi musafirii care îi călcau pragul, a fost luat imediat cu o altă maşină – aşa-numitul „corb negru”, o limuzină neagră, folosită în special pentru a transporta victimele arestărilor făcute în miez de noapte. După nouă luni de interogatorii şi anchete, a fost condamnat la cinci ani de pedeapsă cu închisoarea, într-un lagăr de concentrare din Siberia. Sora lor, Iulia Alexandrovna, a fost exilată sub o acuzaţie oarecare, rămânând în exil zece ani. Prietenii ei au vizitat-o, aducându-i hrană. Nu se ştie când sau unde a murit...

De pe raftul de cărţi

Despre desfrâul Europei (II)

Preocupându-se doar de aspectele cunoaşterii intelectuale a lucrurilor şi a universului ce ne înconjoară, o, fraţii mei, civilizaţia occidentală este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, India brahmană, Tibetul budist şi China taoistă. De fapt, Hristos nu S-a ruşinat mai mult în ultimele două milenii de nimic altceva decât de Europa, acolo unde oamenii botezaţi sunt mai orbi decât cei nebotezaţi! Din această pricină, marele Pavel i-ar spune aceleaşi lucruri Occidentului ateu de azi, precum odinioară galatenilor botezaţi din vremea sa. Iată ce le scria acestora atunci: „O, fără de minte Galateni, cine pre voi v-a zavisuit să nu vă plecaţi adevărului, cărora mai înainte vă era scris Iisus Hristos înaintea ochilor între voi răstignit? Aceasta voiesc numai să ştiu de la voi: Din faptele legii aţi luat Duhul, sau din auzul credinţei? Aşa de fără de minte sunteţi, începând cu duhul, acum în trup vă săvârşiţi?” (Gal. 3, 1-3). Europa a pornit şi ea cândva în duh, dar acum sfârşeşte în trup, cu alte cuvinte, cu vederi trupeşti, cu raţiuni şi dorinţe trupeşti, de parcă cineva ar fi vrăjit-o! Vedeţi cum se ajunge de la un război la altul, de la o teroare la alta, fiindcă Dumnezeu nu a creat omul doar ca pe un simplu animal în spaţiu, ci pentru a pătrunde în adâncurile tainelor cu mintea sa şi pentru ca să urce cu inima spre dumnezeieştile culmi. Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc şi cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare şi înşelătoare împărăţie pământească! Dacă ar fi suferit măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru Împărăţia Cerurilor... Doar cu mare greutate Îi oferă doi bănuţi lui Hristos, dar bisericii lui Moloh – satanei – ei îşi dăruiesc întreaga lor avere şi pe toţi copiii lor! Europa ar trebui să se închine şi să-L urmeze pe Hristos. Ea ar trebui să-şi amintească

37

de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari apostoli şi solzii i-ar cădea de îndată de pe ochi. Şi ea va fi din nou la fel de frumoasă ca Europa Ortodoxă a lui Hristos din timpul primului mileniu al creştinismului. Atunci ea va fi fericită şi noi vom fi fericiţi împreună cu ea. Atunci toate popoarele suferinde ale Europei se vor bucura şi vor cânta împreună cu noi veşnica doxologie: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de slava Ta”. Europenii cei mândri şi ambiţioşi nu îşi recunosc propriile lor greşeli. Ei au pierdut conştiinţa păcatului şi a căinţei. Pentru ei, altcineva trebuie învinuit pentru orice rău din lumea aceasta şi niciodată nu dau vina pe ei înşişi. Atunci cum ar fi oare cu putinţă ca ei să comită vreun păcat, fiindcă ei s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au proclamat infailibili?! Conducătorul lor religios, papa, a fost cel dintâi care s-a declarat infailibil. Liderii şi regii occidentului i-au urmat mai apoi exemplul. Fiecare s-a declarat pe sine infailibil - şi cel care purta crucea, şi cel ce purta sabia. Iubitorul de Hristos episcop spune următoarele despre judecata dintre Hristos şi Europa:

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

„Nimic nu a avut loc în Europa ultimilor trei sute de ani care să nu fi avut legătură cu Hristos Domnul. În această judecată dintre Hristos şi Europa se întâmplă următoarele: Hristos îi spune Europei că ea a fost botezată în numele Său şi că aceasta ar trebui să-I rămână credincioasă Lui şi evangheliei Sale. La acestea, Europa, cea care se apără, răspunde: toate religiile sunt la fel. Ni s-a spus acest lucru de către enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu ne poate obliga să credem în ceva. Europa tolerează toate religiile ca fiind superstiţii, din pricina intereselor sale imperialiste. Ea însăşi nu are nici o religie. Când, totuşi, îşi împlineşte toate scopurile sale politice, atunci îşi aranjează conturile foarte rapid cu toate superstiţiile oamenilor. Hristos întreabă atunci cu tristeţe: „Cum puteţi trăi, voi, oamenii, doar cu interesele voastre materiale, imperialiste, cu alte cuvinte, doar cu dorinţele animalice pentru satisfacerea poftelor voastre trupeşti? Am vrut să vă fac dumnezei, fiice şi fii ai lui Dumnezeu, dar voi vă îndepărtaţi de Mine şi încercaţi să deveniţi ca animalele de sub jug”. La aceasta Europa răspunde: „Eşti demodat. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit biologia şi zoologia. Şi acum ştim că noi nu suntem urmaşii Tăi şi ai cerescului Tău Părinte, ci ai urangutanilor şi gorilelor, adică ai maimuţelor. Noi suntem în stare să devenim dumnezei fiindcă noi nu recunoaştem nici un alt dumnezeu în afară de noi înşine”. La aceasta Hristos spune: „Voi sunteţi mai îndărătnici decât iudeii de odinioară. V-am înălţat din întunericul barbariei la cereasca lumină, dar voi v-aţi întors în întuneric aşa precum hipopotamul se duce în noroi. Mi-am vărsat sângele de dragul vostru. V-am arătat dragostea Mea atunci când toţi îngerii s-au îndepărtat fiindcă nu puteau suferi mirosul de iad ce venea de la voi. Când eraţi în întregime întuneric şi duhoare, Eu am fost singurul Care am rămas să vă curăţesc şi să vă luminez. Acum încetaţi cu necredinţa, fiindcă vă veţi reîntoarce doar la acel întuneric şi la acea duhoare de nesuportat”. La acestea Europa strigă batjocoritor: „Pleacă de la noi. Nu Te recunoaştem. Noi mergem pe urmele civilizaţiei şi culturii europene şi a filosofilor greci. Vrem să fim liberi. Noi avem universităţi. Ştiinţa este steaua care ne călăuzeşte. Lozinca noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Iar mintea noastră este dumnezeul tuturor dumnezeilor. Noi Te respingem. Tu eşti doar un mit străvechi în care credeau bunicii şi bunicele noastre”. Cu lacrimi în ochi, Hristos spune: „Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi părăsit calea lui Dumnezeu şi mergeţi pe cea a satanei. Binecuvântările şi fericirea v-au fost luate. Viaţa voastră este în mâinile Mele, fiindcă Eu am fost răstignit pentru voi. Şi, totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, Eu nu vă voi pedepsi, ci păcatele şi apostazia voastră faţă de Mine, Mântuitorul vostru, vă vor pedepsi. Eu am descoperit dragostea Tatălui Meu tuturor, şi prin dragoste am dorit să vă mântuiesc pe voi, pe toţi”. Europa spune atunci: „Dragostea? În programul nostru se află doar o ură cumplită şi rea faţă de toţi cei ce nu sunt de acord cu noi. Dragostea Ta e doar o poveste. Iar în locul acestei poveşti noi am înălţat steagul naţionalismului, internaţionalismului, al progresului, al evoluţiei şi al cultului personalităţii. Noi ne-am aflat mântuirea în toate acestea, aşa TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 25, Septembrie 2009

încât pleacă de la noi”. Fraţii mei, discuţia s-a încheiat în vremurile noastre. Hristos S-a îndepărtat de Europa, aşa cum a făcut-o odinioară cu ţinutul gadarenilor, atunci când gadarenii I-au cerut acest lucru. De îndată ce El a plecat, au izbucnit războaiele şi violenţa, teroarea şi ororile, catastrofele şi prăbuşirea tuturor valorilor adevărate. Barbaria precreştină a revenit în Europa, cea a avarilor, hunilor, lombarzilor, africanilor, numai că a fost de o sută de ori mai rău. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântările şi a plecat. Iar ceea ce a rămas în urma Sa au fost întunericul şi duhoarea. Iar acum voi trebuie să decideţi cu cine veţi merge: cu întunericul şi duhoarea Europei sau cu Hristos? (...) Atunci când a fost inventat telescopul aşa încât puteau fi văzute stele îndepărtate, savanţii europeni le studiau în locul Evangheliilor lui Hristos. Atunci când a fost inventat microscopul, ei au râs din nou de Hristos. Atunci când au fost inventate trenul, motorul (maşina) cu aburi, telegraful şi telefonul, aerul vibra de lauda de sine a europenilor pentru a străbate mările, pentru a zbura prin aer, pentru a comunica de la mari distanţe; Hristos a fost considerat de Europa drept nefolositor şi învechit, demodat ca o mumie egipteană. Din păcate, Europa şi-a folosit toate invenţiile sale în mod sinucigaş în ultimii două sute de ani, pentru războaie mondiale, crime, ură, distrugere, înşelăciune, exploatare nemiloasă, pentru desacralizarea a tot ceea ce este sfânt şi sacru oamenilor, pentru minciuni, nesinceritate, destrăbălări şi ateism în întreaga lume. Şi, astfel, Europa nu înşeală pe nimeni cu toate acestea, ci pe sine însăşi. Naţiunile necreştine au înţeles ce este ea, ce oferă ea şi ce vrea ea; de aceea ei o numesc „demonizarea albă” (demonii cei albi, cu alte cuvinte). Ascultaţi ceea ce spune împăratul şi proorocul David: „Aceştia în căruţe, şi aceştia pe cai: iar noi în numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema” (Ps. 19, 7). Aceşti fanfaroni vor umfla pernele slavei lor deşarte, iar noi ne vom înălţa. În vreme ce Pavel apostolul strigă şi mai tare: „O, omule, ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). Să ştiţi că toate invenţiile au fost descoperite pe pământul care aparţine lui Dumnezeu, dinaintea ochilor lui Dumnezeu, iar în felul acesta vom învăţa atât smerenia, cât şi cinstirea! Textul a fost scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o celulă din lagărul de la Dachau, din Germania, de către Vlădica Nicolae Velimirovici, Episcop al Jicei şi al Ohridei – Serbia (†1956)

38