Tezaur Omiletic Ii - E.g. White

.

Copyright © 2000 by Omega Print

2

Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din această carte nu poate fi reprodusă fără permisiunea scrisă a Omega Print.

Cuprins

Partea I – Articole, Eseuri, Studii

3

Cea mai mare nevoie a noastră Ce este şi ce nu este Crăciunul Un studiu despre Crăciun şi Anul Nou Biserica Adventistă şi Crăciunul Crăciunul – dată, origine şi dezvoltare

Partea a II - a – Povestiri, Ilustraţii, Devoţionale O poveste de Crăciun Exact la timp Colindătorul de Crăciun Basmul adevărat

4

Dorinţă de Crăciun Eşti Dumnezeu ? Mai sunt încă îngeri . . . „Ştiam că vei veni!” Cizmarul şi casa lui de oaspeţi Isus - Prinţul Păcii Veghetori în noapte Călătorind prin noapte

Partea a III-a - Caractere biblice – o serie de predici despre Ilie Ilie: apă rece şi păsări negre Ilie – rivalul lui Baal Ilie – profetul înfrânt

5

6

Cea mai mare nevoie a noastră

7

Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost câştigarea cât mai multor informaţii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Profesor; Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Om de ştiinţă; Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Economist; Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis atunci un Clovn; Dar pentru că cea mai mare nevoie a noastră este mântuirea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

Ce este şi ce nu este Crăciunul ! „Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru, şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă alipiţi.” – Deut. 12: 4 8

Probabil că veţi zâmbi privind la titlul de mai sus şi poate chiar vă veţi întreba dacă un asemenea subiect ne priveşte pe noi, creştinii adventişti. Direct, sau indirect, şi noi, adventiştii, suntem influenţaţi de lumea în care trăim, în sensul că lucrurile care se întâmplă în jurul nostru nu ne lasă cu totul indiferenţi. În privinţa adevăratei închinări, ne bazăm credinţa pe „Aşa zice Domnul” şi selectăm cu mare grijă informaţiile religioase ce ne parvin din partea lumii. Sfârşitul fiecărui an aduce cu sine o serie întreagă de manifestări tradiţionale, şi religioase în lumea creştină şi mai cu seamă la noi, în România. Imediat ce trecem pragul lunii decembrie, vitrinele magazinelor, străzile şi chiar locuinţele noastre sunt amenajate ca pentru sărbătoare. Ce fel de sărbătoare? Bineînţeles, CRĂCIUNUL! Copiii, tinerii şi chiar oamenii maturi sunt impresionaţi de acest ansamblu de sărbători de iarnă şi aşteaptă cu o bucurie sinceră venirea lor. Coruri de copii se unesc în cântări de laudă şi colindătorii trec pe la fiecare uşă pentru a duce vestea cea bună că „astăzi S-a născut Hristos”. Eu însumi am trăit anii copilăriei şi ai adolescenţei fără să-L cunosc personal pe Mântuitorul. Îmi aduc aminte şi acum cu nostalgie că, în fiecare iarnă, de sărbători, mergeam cu colindul pe la casele oamenilor. Dar atunci când am cunoscut „Adevărul” din Cuvântul lui Dumnezeu, şi când am luat hotărârea să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor al meu personal, am început totodată să-mi verific fiecare gând şi fiecare acţiune după „stă scris”. Am descoperit cu stupoare că foarte multe impresii sau practici religioase pe care le avusesem până atunci şi pe care le învăţasem de la părinţi, nu aveau nici un temei biblic, aşa că am renunţat la ele, de dragul Domnului 9

Hristos, iar în locul lor am pus Cuvântul Său curat, fără alte inovaţii. Acesta este motivul pentru care am analizat sărbătoarea Crăciunului, precum şi celelalte sărbători din timpul iernii, prin prisma Scripturii, a istoriei Bisericii Creştine, dar şi din perspectiva istoriei religiilor antice, păgâne. Privind dinspre Biblie către această sărbătoare a Crăciunului iată ce am descoperit: 1. Biblia vorbeşte în termeni destul de clari şi edificatori despre naşterea Domnului Hristos indicând:

a. Perioada – „în zilele domniei lui Irod” – Matei 2: 1; Luca 2: 1-20 b. Anul naşterii care coincide cu anul în care a murit Irod (aprox. 6 î. d. Hr.) – Luca 2: 1–20 c. Locul naşterii – Betleem – Matei 2; Luca 2 d. Familia în care S-a născut Hristos 2. Biblia nu vorbeşte despre:

a. O zi – ca dată a naşterii lui Hristos; b. Anotimp – dar prin deducţie putem afla în mod sigur că sărbătoarea Crăciunului nu a fost iarna (în Palestina păstorii nu stăteau în câmp cu oile din noiembrie până în martie); c. Un personaj numit „Moş Crăciun” – care să fi fost proprietarul grajdului unde au poposit Iosif şi Maria; d. Faptul că ucenicii sau creştinii din biserica primară ar fi sărbătorit o zi anume pentru naşterea lui Hristos; e. Colinde de Crăciun, de pom de Crăciun, sacrificarea porcilor, etc.; 10

3. Biserica ortodoxă oferă date importante în legătură cu acest subiect:

„ Deşi naşterea lui Isus Hristos este cel mai însemnat eveniment din istoria omenirii şi a mântuirii noastre, data ei nu se cunoaşte cu precizie.” 1 „Mai târziu, tradiţia creştină a fixat naşterea Mântuitorului la 25 decembrie în fiecare an, sărbătorită mai întâi la Roma, apoi în Răsărit, în jurul anului 377 la Antiohia, iar în 379 şi la Constantinopol, când Sfântul Grigore de Nazianz a ţinut celebra predică: „Hristos se naşte: Slăviţi-L! Hristos din ceruri: Întâmpinaţi-L!” 2 „Naşterea Domnului – natalis Domini – sau Crăciunul, sărbătorită la 25 decembrie în fiecare an, a înlocuit sărbătoarea păgână a solstiţiului de iarnă – natalis solis – care, din secolul al treilea, s-a combinat cu sărbătoarea zeului solar Mithra, reprezentatul soarelui pe pământ – deus solis invictus.” 3 4. Autorul Ralph E. Woodraw, în cartea sa Religia Tainică a Babilonului, are un capitol special în care se referă la sărbătorile de iarnă. Iată care este concepţia sa:

- Crăciunul este un exemplu de amestec între păgânism şi creştinism; - Păstorii din Palestina nu stăteau pe câmp în miezul iernii; 1

Istorie Bisericească Universală, vol. I, pag. 48, idem, p. 49 3 idem, p. 95 2

11

- Ştim că Isus a fost crucificat primăvara, în timpul Paştelui, şi ţinând cont că a lucrat 3 ani şi jumătate ajungem la concluzia că Hristos Şi-a început lucrarea toamna; când Şia început lucrarea avea aproximativ 30 de ani; dacă a împlinit 30 de ani toamna, atunci naşterea Lui a avut loc toamna cu 30 de ani în urmă; 4 - Recensământul nu se făcea pe timp de iarnă, deoarece drumurile erau făcute pe jos, pe distanţe mari şi ar fi fost foarte greu; - Crăciunul nu s-a numărat printre sărbătorile bisericii primare; Irineu şi Tertulian îl omit din lista sărbătorilor; - Enciclopedia catolică redă în legătură cu sărbătoarea Crăciunului „binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui serbată la 25 decembrie” şi de asemenea evidenţiază faptul că aceasta din urmă poartă responsabilitatea pentru alegerea datei de 25 decembrie ca dată pentru serbarea Crăciunului; - Sărbătorile de iarnă erau populare în antichitate, Roma şi Grecia; - Pomul de Crăciun este o inovaţie recentă, doar de câteva secole, dar ideile privitoare la pomi sacri sunt foarte vechi: 1. la babilonieni – pomul sacru era palmierul 2. la druizi - pomul sacru era stejarul 3. la egipteni - pomul sacru era palmierul 4. la romani - pomul sacru era bradul

4

Această speculaţie aparţine autorului şi nu trebuie luată ca fiind opinia autorului acestui articol.

12

- în timpul sărbătorilor de iarnă la romanii păgâni bradul era împodobit cu boabe roşii; - în Biblie sunt cel puţin 10 referinţe care se referă la „pomul verde” şi acesta este asociat cu idolatria şi închinarea falsă (1Regi 14: 23) - lumânările aprinse din pom erau un simbol pentru închinarea adusă zeului soare – Mithras; 5. Având acum o privire de ansamblu asupra acestor mărturii putem spune: 5

1. Crăciunul este un exemplu de amestec între creştinism şi păgânism; 2. Nu este o sărbătoare creştină şi nu apare în practica apostolilor sau a bisericii primare; 3. Sărbătoarea Crăciunului a fost introdusă între sec. IV – V în perioada de apostazie a bisericii creştine din Roma şi Constantinopol; 6. Ar trebui oare ca noi, ca adventişti să lansăm o cruciadă anti-Crăciun?

Crăciunul este o zi bine fixată în calendarul nostru şi, luând în considerare toate datele, este evident că sunt multe cauze mai folositoare decât încercările de a desfiinţa această sărbătoare. O împotrivire fanatică faţă de Crăciun poate produce suferinţe inutile în familie şi între prieteni şi ar alimenta criticile lipsei de înţelegere şi ar stârni dezbinări. 5

Concluziile autorului prezentei expuneri

13

Ca să putem înţelege semnificaţia sărbătorii Crăciunului, ca să putem explica oamenilor, cu echilibru şi dragoste anumite adevăruri şi neadevăruri despre Crăciun şi pentru a ne putea fundamenta noi şi copiii noştri cum am decis să scriu aceste rânduri despre „Ce este şi ce nu este Crăciunul.” Consider că textul de la început ne poate scuti de orice eroare antică sau modernă: „Voi să mergeţi după domnul, Dumnezeul vostru, şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă alipiţi.” – Deut. 12: 4

Menţionez că referirile Ellenei G. White la Crăciun şi Anul Nou folosite în acest studiu nu au fost expuse într-o ordine anume, ci sunt trecute în revistă în ordinea în care au fost studiate, pe lucrări.

14

Studiu despre Crăciun şi Anul Nou Notă: Acest studiu expune pe larg viziunea Ellenei G. White despre Crăciun şi Anul Nou. Au fost analizate majoritatea referirilor E. G. White cu privire la acest subiect. Sfaturile oferite trebuie considerate exact aşa – sfaturi – şi nu o platformă pentru a stabili doctrine sau pentru a impune anumite standarde celorlalţi oameni. Studiul nu îşi propune să sugereze introducerea unor practici noi în Biserică, ci doar prezintă opiniile E. G. White cu privire la cele două evenimente deja menţionate. Primul citat referitor la Crăciun este preluat din Mărturii volumul 5. E. G. White se referă la anumite daruri oferite lui Dumnezeu cu ocazia Crăciunului: „Donaţiile de Crăciun alături de alte daruri şi zecimi s-au ridicat la suma de 6000 de dolari.” (5 T 643) Citatul pare a dezvălui faptul că în

apropierea sărbătorii Crăciunului erau organizate colecte speciale. La pagina 171 a cărţii Schiţe din viaţă, autoarea scrie despre faptul că se afla în ROCHESTER şi se ruga împreună cu fratele J. N. Andrews, împreună cu fratele Lindsay şi soţia lui pentru James White, care era foarte bolnav. Chiar în seara de Crăciun a fost răpită în viziune. E. G. White povesteşte: „În timp ce pledam stăruitor înaintea lui Dumnezeu pentru eliberare, se părea că 172 de lumini ale cerului străluceau asupra noastră. Se părea că am fost strămutată în ceruri unde totul era frumos şi glorios. Acordurile muzicii care au ajuns la urechile mele erau

15

perfecte. Mi s-a permis să văd această scenă pentru câteva momente înainte ca privirea să-mi fie îndreptată către această lume întunecată. Atenţia mi-a fost atrasă către lucrurile care au loc pe acest pământ. Apoi am primit o viziune încurajatoare despre starea sănătăţii soţului meu.” 6 Aceste gânduri nu spun

nimic mai mult decât că, în seara de Crăciun, E. G. White a primit o viziune în care i s-a arătat că starea soţului ei se va îmbunătăţii. Într-un periodic numit Atlantic Union Gleaner, pe data de 19 decembrie 1906 E. G. White scria: „Am spus familiei şi prietenilor că nu doresc nici un dar din partea lor pentru aniversarea mea, sau de Crăciun, dacă acest dar nu poate fi transferat în visteria Domnului, fiind potrivit pentru înfiinţarea unor noi misiuni.” Se pare să exista încă de atunci obiceiul ca în

ajunul Crăciunului şi odată cu apropierea Anului Nou să fie oferite daruri prietenilor. În referinţa de mai sus E. G. White stabileşte un principiu care ne călăuzeşte în alegerea darurilor pe care să le oferim celor dragi. Ulterior acest principiu va fi dezvoltat în timp ce şi alte citate referitoare la acest subiect vor fi analizate. Într-un alt periodic numit Bible Echo, pe data de întâi ianuarie 1892, în timp ce se afla în Australia, E. G. White povesteşte modul în care s-a desfăşurat programul unui Sabat apropiat sărbătorii de Crăciun 7 : „În ziua de Crăciun sala a fost plină. Veniseră mulţi musafiri de la Sydney, Adelaide, Ballarat şi alte biserici mai mici. Duhul lui Dumnezeu m-a inspirat să vorbesc atunci despre prima venire a Domnului, când îngerii au 6

Acest citat apare şi în Review and Herald 1866 – 02 – 27 . 020 Trebuie menţionat faptul că în acel an 1891 ziua de Crăciun pe care o descrie E. G. White a fost Vineri! Acest amănunt poate fi dedus din faptul că înainte de a se referi la Crăciun, E. G. White povesteşte cum a petrecut Sabatul din 19 decembrie. Calculând de la această dată se poate stabili că sărbătoarea de Crăciun a fost într-o zi de vineri. 7

16

cântat păstorilor pe câmpiile Betleemului.” (BE. 1892 – 01 – 01.020)

În acelaşi an 1892, pe 15 decembrie, în acelaşi periodic, era inclusă o predică a Ellenei G. White despre naşterea Domnului referindu-se la magi: „Magii ne-au lăsat un exemplu pe care ar trebuie să îl urmăm. Isus trebuie să fie obiectul închinării noastre şi către El trebuie să se îndrepte darurile noastre. El nu este doar un om, ci este Mântuitorul nostru de aceea trebuie onorat. Lui trebuie să-I oferim laudele şi darurile noastre; dar în loc de aceasta, oamenii folosesc totul pentru mulţumirea propriilor lor dorinţe. Darurile de Crăciun sunt îndreptate către copiii noştri, către prieteni şi rude şi doar puţini se gândesc să arate dragostea şi mulţumirea lor oferind daruri lui Dumnezeu.” (BE. 1892–12– 15.011). Articolul continuă pe

acelaşi ton avertizând că, în timpul Crăciunului, chiar Acela în cinstea căruia este organizată această sărbătoare este uitat. E. G. White încheie articolul în mod imperativ: „Fie ca sărbătoarea Crăciunului, care se apropie, să fie cea mai fericită dintre toate pe care le-aţi trăit până acum, iar darurile voastre să se îndrepte către Isus şi de asemenea voi înşivă să vă consacraţi cu tot ce aveţi Mântuitorului.” (Idem)

În Medical Missionary din întâi noiembrie 1894 E. G. White se referă la risipa care se face pentru a dărui cadouri prietenilor şi rudelor, cadouri de care aceştia nu au nevoie, în timp ce copiii care nu au un cămin rămân flămânzi şi nu au cu ce să se îmbrace. Apoi este subliniat că toţi aceia care vor renunţa la ei înşişi pentru a dărui câte ceva acestor copii vor avea parte de binecuvântarea cerului. În revista Review and Herald există cele mai multe referiri la Crăciun. E. G. White Descrie modul nepotrivit în care lumea sărbătoreşte Crăciunul: „ Apetitul şi plăcerile senzuale sunt îngăduite până la epuizarea puterilor fizice, mintale şi morale şi aceasta a devenit un obicei. Zilele acestea

17

sunt petrecute mai degrabă în glorificarea sinelui şi nu pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. . .” (Review and Herald 1878-11-

21.002) În acelaşi periodic E. G. White deplânge risipa care se face în preajma Crăciunului şi a Anului Nou: „Mii de dolari sunt pur şi simplu aruncaţi degeaba atunci când se apropie Crăciunul şi Anul Nou. Este privilegiul nostru de a ne detaşa de practicile acestui veac degenerat; în loc a cheltui în mod nefolositor mijloacele pe care le avem, pentru satisfacerea apetitului, sau pentru a cumpăra articole şi haine nefolositoare, putem face din aceste sărbători de iarnă ocazii în care să onorăm pe Dumnezeu.” (1879-12-11.002)

Referindu-se la bradul de Crăciun E. G. White scria: „Am primit scrisori în care am fost întrebată: „Este îngăduit să avem un brad de Crăciun? Dacă vom face aceasta nu ne vom asemăna cu lumea?” La această întrebare răspund: „Puteţi face ca bradul vostru să semene cu acela pe care îl face lumea, după cum sunteţi înclinaţi, dar aţi putea să-l faceţi ca să arate diferit. Nu este nici un păcat în sine în această practică de a alege un brad pe care să-l aduceţi în biserică; păcatul constă în motivaţia care stă la baza acestei practici şi totul depinde de modul în care sunt folosite darurile aşezate în el.”

Rămânând în acelaşi context E. G. White continuă: „Bradul trebuie să fie destul de înalt, cu cetinile lungi ca să se

potrivească unei asemenea ocazii; fie ca cetinile sale să fie împodobite cu aurul şi argintul dărniciei voastre, oferind astfel cadoul vostru pentru această ocazie. Faceţi ca donaţiile voastre să fie sfinţite prin rugăciune, şi folosiţi roadele acestui brad pentru a scăpa de datoriile casei voastre de rugăciune din Batlle Creek şi din Oakland, California.” (Review and Herald 1879-12-11.016). Articolul se încheie cu o remarcă simplă: „Pentru cel înţelept un singur cuvânt este suficient!” (Review and Herald 1879-12-

11.017). 18

Referindu-se la urările care se fac în preajma Crăciunului şi a Anului Nou E. G. White considera că „într-o lume ca a noastră este mai potrivit să spui: „Îţi doresc un An Nou fericit!” decât „Crăciun Fericit!” Pentru mulţi, anul care a trecut

a fost plin de necazuri, de probleme şi suferinţă. În unele familii un scaun a rămas gol şi a spune, în ciuda a toate aceste realităţi, „Crăciun fericit!” este mai degrabă o batjocură, decât o urare. Din aceste cauze este mai bine să spui „Vă doresc un An Nou fericit!” (Review and Herald 1882-01-03.001). E. G. White considera că ultima parte a anului este o perioadă potrivită când putem să ne reconsacrăm lui Dumnezeu: „ Veniţi fraţi şi surori cu copiii voştri, chiar cu bebeluşii voştri pe braţe, şi aduceţi darurile voastre lui Dumnezeu după posibilităţile pe care le aveţi. Lăsaţi ca inima voastră să cânte şi buzele voastre să laude pe Dumnezeu. Fie ca aceste sărbători – Crăciunul şi Anul Nou să fie ocazia în care oferim lui Dumnezeu nu numai mijloacele noastre, ci ne dăruim pe noi înşine Lui, fără rezerve, ca o jertfă vie” (Review and

Herald 1882-12-26.004). De asemenea, în această ultimă parte a anului, ne putem aminti că tot ceea ce avem aparţine lui Dumnezeu şi El este Acela care ne dă prosperitate. „În fiecare Biserică, mică sau mare trebuie făcute eforturi speciale pentru a arăta recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, aducând contribuţiile noastre pentru cauza Lui. Fie ca aceia care doresc să aibă un brad de Crăciun să-l împodobească cu daruri pentru cei în nevoie şi pentru visteria lui Dumnezeu. Şi copiii trebuie să participe aşezând micile lor daruri lângă cele ale părinţilor lor” (Review and Herald 1882-12-

26.015). Pentru a doua oară E. G. White accentuează ideea că motivaţia care stă la baza acestei practici de a împodobi un brad de Crăciun este ceea ce contează.

19

Este luat în discuţie şi obiceiul de a oferi daruri celor apropiaţi cu această ocazie: „În timp ce avertizez că, mai presus de toate, prima noastră datorie este aceea de a aduce daruri lui Dumnezeu, nu condamn pe deplin obiceiul ca, de Crăciun şi Anul Nou, să se ofere cadouri prietenilor. Este drept să ne oferim unul altuia daruri, ca simboluri ale dragostei şi preţuirii, atâta timp cât nu uităm pe Dumnezeu, Prietenul nostru cel mai bun. Trebuie ca darurile pe care le oferim prietenilor să fie de un real folos pentru ei. Eu aş recomanda să fie dăruite acele cărţi care sunt un ajutor pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu sau care vor spori dragostea noastră faţă de principiile Bibliei. Oferiţi-le o carte care să poată fi citită în timpul serilor lungi de iarnă. Pentru cei care îşi pot permite cartea lui Aubigne, despre Istoria Reformaţiunii, este interesantă. (Review and Herald

1882-12-26.018). Pentru aceia care se întreabă dacă această practică de a oferi daruri este în acord cu credinţa noastră E. G. White răspunde: „Unii m-au întrebat: „Soră White, dar credeţi că toate acestea sunt în acord cu credinţa noastră?” Le-am răspuns: „Da, aceste practici sunt în acord cu ceea ce cred eu!” În Healdsburg, San Francisco şi în Oakland există multe lucruri care atrag pe copiii noştri; sume uriaşe sunt cheltuite în fiecare an de Crăciun şi Anul Nou pentru a cumpăra cadouri care să fie oferite prietenilor. Aceste daruri nu sunt însă satisfăcătoare; mulţi primesc cadouri de care nu au nevoie şi s-ar fi bucurat dacă ar fi primit altceva. Unii primesc mai multe daruri, alţii deloc. Noi am încercat să facem aceste sărbători cât am putut de interesante pentru tinerii şi copiii noştri şi, în acelaşi timp, ne-am propus să îndreptăm anumite lucruri. Scopul nostru a fost ca să-i ţinem departe de scenele de destrăbălare ale celor necredincioşi.”

(Review and Herald 1884-01-29.002). „Vine Crăciunul” este vestea care răsună pretutindeni în lumea noastră, de la Est la Vest şi de la Nord la Sud. Pentru tineri, pentru adulţi şi chiar pentru cei bătrâni aceste zile sunt pline de bucurie şi bună dispoziţie. Dar ce este Crăciunul de

20

reuşeşte să primească o atenţie aşa de mare? Această zi a fost sărbătorită timp de secole şi este acceptată, de cei necredincioşi, cât şi de cei credincioşi, ca zi în care Hristos s-a născut. Dar, deşi această zi este dedicată lui Hristos, oamenii nu Îl slăvesc pe Mântuitorul. Ei refuză să-L cunoască drept Mântuitor al lor personal şi nu-I aduc slavă slujindu-L. Oamenii se bucură în această zi, dar în nici un caz ei nu sărbătoresc pe Hristos.

(Review and Herald 1884-12-09.002) Această temă revine deseori în aluziile Ellenei G. White la Anul Nou şi Crăciun. De aceea, citatele care repetă această idee vor fi omise. Legat de data de 25 decembrie E. G. White subliniază că deşi „se presupune că 25 Decembrie este ziua naşterii lui Hristos şi sărbătorirea ei a devenit un obicei popular, nu există însă nici o dovadă exactă cum că aceasta ar fi ziua de naştere a Mântuitorului. Istoria nu ne oferă nici o dată în acest sens. Nici în Biblie nu ne este specificat un timp exact. Dacă Domnul ar fi considerat că aceste date sunt esenţiale pentru mântuirea noastră atunci ar fi vorbit despre aceasta prin profeţii şi apostolii Săi şi ne-ar fi descoperit totul în legătură cu aceasta. Dar tăcerea Scripturilor în privinţa acestui subiect ne sugerează ideea că data exactă a naşterii Mântuitorului este ascunsă din motive întemeiate. În înţelepciunea Lui, Dumnezeu a plănuit ca locul unde Moise a fost îngropat să fie ascuns. Dumnezeu l-a înmormântat, Dumnezeu l-a înviat şi apoi l-a luat la ceruri. Păstrând secretul în legătură cu locul unde a fost înmormântat Moise Dumnezeu a dorit să prevină idolatria.” (Review and

Herald 1884-12-09.003) Motivând într-un fel toate cele spuse până acum despre Crăciun, se pare că E. G. White descoperă punctul forte al tuturor acestor eforturi care trebuie făcute cu ocazia sărbătorilor: „Secretul salvării copiilor este transformarea căminului într-un loc atractiv pentru ei. … Acum, când Crăciunul se apropie, fie ca părinţii să nu considere că aşezarea unui brad în biserică pentru bucuria copiilor de la Şcoala de

21

Sabat este păcat; pentru că aceasta poate fi o mare binecuvântare pentru ei. Faceţi ca astfel de ocazii să devină momentul potrivit pentru dăruire şi nu un timp pentru distracţie.” (Review and

Herald 1884-12-09.007,008). Atmosfera care trebuie să caracterizeze această ultima parte a anului este descrisă foarte clar de E. G. White: „Vine Crăciunul. Fiecare dintre voi să aibă înţelepciunea de a face din această ocazie un timp preţios. Fie ca aceia care sunt mai în vârstă să se unească cu copiii în jocurile lor inocente şi de asemenea să găsească metode de a manifesta respect faţă de Isus…” (Review and Herald 1884-12-09.009)

Vom urmări în continuarea acestui studiu câteva recomandări ale Ellenei G. White legate de Anul Nou. În primul rând Anul Nou este o ocazie de cercetare de sine: „Un alt an aproape a trecut în veşnicie: 1884 s-a dus şi curând va începe 1885. Să revedem istoria vieţii noastre din anul care a trecut. Cât am crescut în experienţa noastră creştină? Am făcut lucrarea noastră, fiind conştienţi că Marele Învăţător va fi Acela care o va evalua?” ( Review and Herald 1884-12-16.002) „Cu fiecare an care trece consacrarea sufletului nostru trebuie să fie mai deplină. Adevăratul creştin va avea tot timpul ochii îndreptaţi către slava lui Dumnezeu în tot ceea ce face.”

(Review and Herald 1884-12-16.002) Sfârşitul anului trebuie să fie ocazia achitării tuturor datoriilor: „Dacă există datorii neplătite faceţi eforturi deosebite pentru a le achita sau cel puţin vizitaţi pe aceia care v-au împrumutat asigurând-i că veţi face totul ca în timpul cel mai scurt să le înapoiaţi banii.” (Review and Herald 188412-16.003)

Anul nou pentru chinezi, în mod tradiţional, se încheie în februarie. Exista obiceiul ca toţi aceia care se certau să se 22

împace înainte de încheierea anului. Toţi cei care erau datori puteau trage de timp ca să nu plătească datoriile pe care le aveau până la Anul Nou, deoarece, conform obiceiului popular, la încheierea anului erau iertate toate datoriile. Astfel Anul Nou era întâmpinat cu toate probleme rezolvate. E. G. White însă condamnă acest obicei: „Acesta este un obicei păgân pe care creştinii nu ar trebui să-l imite. Legea lui Dumnezeu ne cere aceasta – să tratăm pe vecinii şi prietenii noştri exact aşa cum near plăcea nouă să fim trataţi. Dacă dorim ca ei să fie cinstiţi şi corecţi faţă de noi trebuie ca şi noi să fim cinstiţi şi corecţi faţă de ei. Trebuie să ne purtăm aşa cum am vrea ca alţii să se poarte cu noi.” (Review and Herald 1884-12-16.004)

Cu ocazia Anului Nou în fiecare biserică se pot organiza programe speciale de consacrare: „ În fiecare comunitate să aibă loc întâlniri; în cadrul acestor întâlniri fiecare participant să poată avea ocazia să mărturisească lui Dumnezeu păcatele sale. Principiile Bibliei să fie reafirmate şi pentru anul care va veni să se fixeze ţinte mai înalte.” (Review and Herald 1884-12-16.022)

În cadrul aceloraşi programe speciale desfăşurate în comunităţi este momentul să mulţumim lui Dumnezeu şi să fim recunoscători pentru toate binecuvântările Sale. Recunoştinţa noastră se poate concretiza cel mai bine prin daruri de mulţumire oferite lui Dumnezeu. De asemenea, Anul Nou este ocazia cea mai potrivită pentru a plănui noi activităţi misionare şi pentru a evalua lucrarea noastră misionară din trecut. Tot acum putem socoti bugetul pentru familia noastră şi pe acela al bisericii. Este cel mai potrivit moment pentru evaluarea cheltuielilor din anul trecut şi pentru a plănui bugetul pe anul viitor. În bugetul nostru pentru anul viitor un loc important trebuie să fie acordat lucrării lui Dumnezeu.

23

În referirile E. G. White la aceste două evenimente Crăciunul şi Anul Nou – primează ideea că ultima parte a anului ne oferă posibilitatea să fim recunoscători lui Dumnezeu prin darurile noastre într-un cadru deosebit. De asemenea, aceasta este un timp al cercetării de sine, al evaluării, al plănuirii, dar şi un timp al bucuriei când părinţii se pot apropia de copiilor lor, participând împreună cu ei, la jocurilor lor inocente. Amintirea acestor zile poate stărui în memoria celor mici multă vreme. Creativitatea părinţilor, a celor tineri şi a copiilor poate transforma sfârşitul de an într-o ocazie de părtăşie, care va consolida relaţiile din familie şi comunitate, precum şi relaţia cu Dumnezeu. Fie ca parcurgerea acestor rânduri să fie startul bucuriei noastre la sfârşit de an. „Să

aveţi un An Nou fericit!”

24

Un istoric al poziţiei adventiste faţă de Crăciun şi practicile asociate acestuia

Biserica Adventistă şi sărbătoarea Crăciunului

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu urmează practica Bisericii creştine şi nu celebrează Crăciunul ca sărbătoare ecleziastică. 8 Totuşi se obişnuieşte ca în anumite comunităţi adventiste să se organizeze un program special despre naşterea Domnului, chiar în Sabatul care este apropiat datei de 25 decembrie. Adventiştii de Ziua a Şaptea nu au adoptat această sărbătoare în mod oficial, în cadrul practicilor bisericii, deoarece nu există nici o poruncă divină de a înfiinţa o asemenea sărbătoare. Data naşterii lui Hristos nu este 8

Biserica Adventistă nu a stabilit în mod oficial că această sărbătoare trebuie ţinută de membrii ei.

25

cunoscută 9, ziua de 25 decembrie fiind aleasă târziu, în preajma secolului al patrulea de biserica din Roma. În publicaţiile adventiste prima referire la Crăciun este întâlnită în revista Review and Herald din 15 decembrie 1859. Un poet adventist, pe nume Jane Gay, a publicat poezia sa cu titlul „O mărturisire de Crăciun”. Câţiva ani mai târziu, în aceeaşi publicaţie, a apărut următorul anunţ făcut de J. M. Aldrich, secretarul instituţiei SEVENTH-DAY ADVENTISTS PUBLISHING ASSOCIATION: „Vine Crăciunul şi Anul Nou! Micuţii noştri nu trebuie uitaţi cu această ocazie. Sugerez că este mai bine ca, în loc de a umple buzunarele cu tot felul de bomboane şi în loc să le spunem tot felul de poveşti mitice, neadevărate despre Moş Nicolae şi Moş Crăciun, etc., este mai bine să mergem la o librărie şi să le procurăm cărţi cum ar fi: Betleemul şi copiii lui, Luceafărul de dimineaţă, Vechi povestiri îndrăgite, Cel promis, Iosif şi fraţii săi, Istoria lui Pavel, etc.”

(Review and Herald, 5 decembrie 1865). Prin anul 1870 se pare că devenise un obicei ca în Bisericile adventiste din America să existe un brad de Crăciun împodobit cu daruri. În anul 1879 în revista menţionată mai sus a fost publicată o dezbatere de proporţii în legătură cu folosirea bradului de Crăciun, ca un mijloc de a aduna bani pentru proiectele bisericii. Dezbaterea a fost stârnită de următoarea întrebare: „Este corect să avem un brad de Crăciun şi să sărbătorim Crăciunul? Există vreo bază biblică pentru a face aceasta?” La această întrebare James White a răspuns: „Noi nu vedem o legătură neapărat necesară între bradul de Crăciun şi sărbătoarea Crăciunului în sine . . . Putem avea un brad de Crăciun fără să sărbătorim de fapt Crăciunul! Am avut asemenea brazi în Battle Creek şi în Oakland, şi am recomandat 9

Vom reveni ulterior asupra presupusei date a naşterii Domnului.

26

şi altor biserici ale noastre să facă un brad de Crăciun anul trecut. Bradul a fost împodobit cu darurile noastre pentru cauza lui Dumnezeu şi credem că aceasta nu este ceva greşit. Există ceva în Biblie care să condamne o asemenea practică?” ( Review

and Herald, 16 ianuarie 1879). Discuţiile au urmat şi Uriah Smith 10 a scris mai târziu că el crede că este corect să sărbătorim naşterea Domnului pe 25 decembrie, fără a acorda vreo importanţă specială acestei zile în sine (Review and Herald, 23 ianuarie 1879). E. Lanphear, un membru laic, remarca: „Problema se pune dacă Hristos este onorat prin practicile pe care oamenii le păstrează în această zi de sărbătoare!” (Review and Herald, 6 februarie

1879). S. N. Haskell considera că este corect să sărbătorim evenimentul naşterii Domnului în asociere cu bradul de Crăciun şi de asemenea să avem un serviciu divin special cu această ocazie. (Review and Herald, 20 februarie 1879). J. P. Logan, un membru laic de marcă, sugera că ar fi mai bine să nu avem un brad de Crăciun pentru a nu leza pe aceia care sunt mai slabi (Review and Herald, 22 mai, 1879). În luna decembrie a anului 1879 E. G. White recomanda diferite cărţi pe care părinţii să le ofere ca daruri copiilor în locul bomboanelor şi a jucăriilor nefolositoare. Dumneaei sublinia că mulţi oameni petrec Crăciunul în „frivolitate şi extravaganţă, lăcomie şi plăcere . . . de aceea este privilegiu nostru de a ne depărta de practicile stricate ale acestui veac degenerat.” (Review and Herald, 11 decembrie 1879) E. G.

White nu a spus nimic despre împodobirea unui brad acasă, dar a afirmat, aşa cum am specificat deja în articolul anterior, „că nu este un păcat să alegem un brad şi să-l aducem în bisericile noastre” cu scopul de a aduna daruri pentru cauza lui

Dumnezeu şi pentru a oferi daruri celor săraci (Review and Herald, 11 decembrie 1879). 10

Uriah Smith este autorul binecunoscutei explicaţii a cărţii Apocalipsului.

27

În 1888, odată cu anunţarea Săptămânii de Rugăciune sa sugerat organizarea unui program de Crăciun şi s-a pomenit de o întâlnire care urma să aibă loc în acest scop. Au fost trimise către biserici materiale pentru Săptămâna de Rugăciune şi pentru programul de Crăciun. Doi ani mai târziu, în anul 1890 s-a anunţat Săptămâna de Rugăciune în ajunul Crăciunului, de pe 20 până pe 27 decembrie. În acel an preşedintele Conferinţei Generale a reamintit adventiştilor următoarele: „acum este o perioadă când lumea din jurul nostru se dedă la îmbuibare şi nebunie . . . fie ca noi să ne umilim sufletele şi să aducem contribuţii substanţiale pentru misiunile din ţările străine.” (Review and Herald, 26

noiembrie 1890). Cu privire la practica de a oferi cadouri celor apropiaţi E. G. White spunea: „Este plăcut să primeşti cadouri, chiar şi cadouri micuţe, de la cei pe care îi iubeşti. În acest fel capeţi siguranţa că nu ai fost uitat şi se pare că această practică ne mai apropie un pic unul de celălalt. … Fraţi şi surori, în timp ce procuraţi cadouri pentru cei dragi aş dori să vă reamintesc de Prietenul nostru ceresc.

… În timp ce avertizez că, mai presus de toate, prima noastră datorie este aceea de a aduce daruri lui Dumnezeu, nu condamn deplin obiceiul ca, de Crăciun şi Anul Nou, să se ofere cadouri prietenilor. Este drept să ne oferim unul altuia daruri ca simboluri ale dragostei şi preţuirii atâta timp cât nu uităm pe Dumnezeu, Prietenul nostru cel mai bun. Trebuie ca darurile pe care le oferim prietenilor să le fie de un real folos.” (Review and

Herald, 26 decembrie 1882). Rămâne ca dvs. să trageţi concluziile necesare în urma acestei retrospective referitoare la poziţia Bisericii Adventiste, 28

de-a lungul vremii, cu privire la sărbătoarea Crăciunului şi practicile asociate ei. Materialul prezentat mai sus este disponibil în limba engleză pe CD-ul Review and Herald - CD care mai conţine şi imaginile prezentate de Mark Finley la Net. Acest CD mai conţine, de asemenea, şi Comentariile Biblice Adventiste, precum şi alte materiale auxiliare importante. Cei care doresc mai multe date pot căuta informaţii în această sursă.

29

Acest eseu se referă la chestiuni legate de data, originea şi dezvoltarea sărbătorii Crăciunului în Creştinism, cu aspectele particulare oferite ca exemplu.

Crăciunul – dată, origine şi dezvoltare

Primii creştini - care atribuiau lui Hristos nu numai titlul de Domn, ci şi alte nume de prestigiu, nume pe care uneori le foloseau chiar şi păgânii pentru a măguli pe împăratul lor „divin” – în mod natural au fost înclinaţi să se gândească la sărbătorirea naşterii Mântuitorului. În multe locuri comemorarea naşterii Domnului era inclusă în sărbătoarea de Bobotează de pe 6 ianuarie – care este una dintre cele mai vechi sărbători creştine. După sfârşitul marii persecuţii, aproximativ în jurul anului 330, Biserica din Roma a stabilit definitiv ca dată pentru comemorarea naşterii Domnului ziua de 25 decembrie. Pentru o vreme multe biserici din Est au continuat să aibă şi alte date pentru această sărbătoare, dar spre sfârşitul secolului al patrulea acest obicei a devenit universal în Biserica Creştină. 30

În mod oficial, în nici un document ecleziastic, nu este oferit vreun argument pentru alegerea acestei date. Dar există anumite explicaţii pentru a justifica alegerea făcută. Unii părinţi bisericeşti au pretins chiar că 25 decembrie este într-adevăr data reală a naşterii lui Hristos. În Roma s-a afirmat că nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Hristos, dar totuşi s-a oferit o explicaţie cu un caracter simbolic. Deoarece Biblia Îl numeşte pe Hristos Soarele Neprihănirii (Mal. 4: 2), s-a apreciat că naşterea Lui ar coincide cu începutul unui nou ciclu solar şi, deci Hristos s-a născut în preajma solstiţiului de iarnă. Deşi această idee sună frumos nu există nici o bază biblică sau istorică prin care să poată fi susţinută. 11 O explicaţie plauzibilă pentru alegerea acestei date de 25 decembrie este susţinută de majoritatea teologilor şi anume: alegerea acestei date a fost influenţată de faptul că romanii sărbătoreau, din timpul împăratului Aurelian, (275), pe 25 decembrie, ziua Neînvinsului Soare (SOL INVICTUS). Era de la sine înţeles că urmaşii lui Hristos vor alege să celebreze pe 11

Printre romani şi greci se vehicula următoare idee: că pe data de 25 decembrie se năştea un nou soare. Ei ajunseseră la această concluzie deoarece din 22 decembrie durata unei zile începe să crească în timp ce durata nopţii se micşorează. Se credea că lumina – noul soare – învinge întunericul, biruindu-l, determinându-l să se retragă treptat. Această idee păgână a luptei dintre întuneric şi lumină a fost convertită în sărbătoarea de Crăciun. Când creştinii au ales această dată, sau poate mult mai târziu, au făcut o conexiune între credinţa pe care o aveau romanii şi religia creştină: de la data naşterii lui Hristos , aşa cum spune Biblia în multe locuri, Lumina – Hristos, urma să învingă întunericul. Este interesantă această imagine a luptei dintre bine şi rău simbolizată prin lupta dintre întuneric şi lumină. Poate că ar fi potrivit ca unui dintre cititori să realizeze un studiu încercând să descopere modul în care este interpretată această alegorie în diversele religii ale lumii, apoi rezultatul acelei cercetări să fie inclus într-un volum viitor. (vezi Franz Cumont, Astrology and Religion Among the Greeks and Romans, pag. 89, 90).

31

Acela care este „Lumina Lumii” şi naşterea Sa, naşterea „Adevăratului Soare al neprihănirii” tocmai pe această dată pentru a determina pe romanii păgâni să se întoarcă de la celebrarea Zeului Soare, la închinarea către adevăratul „Soare al neprihănirii”. Această explicaţie este foarte des întâlnită în scrierile teologilor creştini contemporani. Deseori se spune că Naşterea Domnului este de fapt o sărbătoare păgână creştinizată. Dar totuşi primii creştini considerau cele două sărbători diferite. Noii convertiţi, care aduceau cu ei în biserică obiceiuri păgâne erau mustraţi, dar în timp, multe practici păgâne asociate cu sărbătoarea romană Sol Invictus au fost preluate de creştini în celebrarea Crăciunului. 12 Câteva din aceste practici vor fi amintite într-un alt eseu al acestui volum. În legătură cu dezvoltarea acestei sărbători putem aminti următoarele: 1. În timpul Evului Mediu pionierii creştini care au dus religia creştină la popoarele păgâne din Europa au introdus şi sărbătoarea Crăciunului între învăţăturile lor; 2. Între secolul al XII-lea şi al XVI-lea a fost perioada de culme a dezvoltării acestei sărbători; în această perioadă au fost introduse cele mai multe din practicile şi obiceiurile care sunt asociate şi azi cu sărbătoarea Crăciunului; de asemenea, tot în această perioadă s-a renunţat la multe practici asociate ei; anumite practici, care au fost considerate nepotrivite cu această perioadă, au fost condamnate: focurile de Anul Nou – obicei superstiţios păgân, dansul în biserică, carnavalul măştilor, 12

Informaţiile din acest articol au fost culese în principal din cartea Handbook of Christian Feasts and Customs scrisă de Francis X. Weiser , pp. 60 – 62.

32

colindele nepotrivite, un anume festival al măgarilor – legat de măgăruşul pe care a călătorit Maria către Betleem, etc. 3. Odată cu Reformaţiunea din secolul al XVI-lea au intervenit câteva schimbări în modul de celebrare a sărbătorii Crăciunului. În general s-a renunţat la acele obiceiuri specifice încă şi astăzi celebrării Crăciunului în cadrul Bisericii Catolice: euharistia, liturghia de Crăciun, şi alte ceremonii sacramentale. S-a renunţat la omagiile aduse Fecioarei Maria şi sfinţilor. În majoritatea ţărilor care au primit Reforma Protestantă tot ceea ce mai rămăsese din această sărbătoare atât de complexă şi bogată era o predică şi un serviciu divin special. Luteranii au păstrat obiceiul de a se închina Pruncului Isus, celebrând Crăciunul într-o manieră specială, profund spirituală, în bisericile lor, în căminurile lor şi în inimile lor. Pe de altă parte, Puritanii din Anglia au condamnat această sărbătoare şi atunci când au preluat puterea politică în Anglia au scos în afara legii sărbătoarea Crăciunului. 4. Odată cu Redeşteptarea din Anglia, perioadă care coincide cu restaurarea monarhiei în 1660, sărbătoarea Crăciunului a căpătat semnificaţii noi, fiind eliberată de practicile, conotaţiile şi obiceiuri păgâne. 5. În America, Crăciunul era sărbătorit în toată splendoarea şi cu toată solemnitatea liturgică de locuitorii Floridei, de cei care se stabiliseră pe malul oceanului, în Golful Mexic, în Canada şi pe teritoriul statului Michigan. În anumite zone, datorită influenţei puritane, Crăciunul era privit ca fiind o sărbătoare păgână şi era interzis, dar odată cu venirea imigranţilor irlandezi această concepţie s-a modificat treptat. Germanii veniţi din Europa au adus şi practica împodobirii bradului de Crăciun. Alături de această practică s-a mai preluat şi vechiul obicei galic de a pune luminiţe la fereastră. Astfel 33

sărbătoarea Crăciunului a redevenit la fel de bogată cum erau înainte de Reformaţiune, dar înnoită.

34

Acest material preluat de pe Internet ne oferă succint indicii despre diversele tradiţii şi practici asociate cu sărbătoarea Crăciunului.

Tradiţii de Crăciun

Termenul de Crăciun Termenul de Crăciun vine de la vechea sintagmă Cristes maesse (Messa 13 lui Hristos). Acest termen a suferit diverse modificări: Engleză: Christmas, Yule, Noel Germană: Weihnachten Finlandeză: Joulu Suedeză: Jul Italiană: Il Natale Spaniolă: La Natividad Franceză: Noel 13

Termenul de Messa vine din catolicism şi semnifică slujba sau serviciul divin catolic.

35

Crăciunul tradiţional nu cuprindea o singură zi, ci era o perioadă prelungită de pe 24 decembrie până pe 6 ianuarie. Sărbătoarea Crăciunului includea şi sărbătoarea de Anul Nou, fapt care sporea valoarea Crăciunului.

Magii Termenul provine din limba veche persană şi desemna un preot al lui Zarathustra (Zoroaster). Biblia se referă la aceşti preoţi şi oferă informaţii despre direcţia din care veneau – din Est. În mod tradiţional se crede că magii veneau din Persia (Iranul de azi) şi erau preoţi ai lui Zarathustra. Este evident faptul că acest pelerinaj al magilor la Betleem a avut o anumită semnificaţie religioasă pentru ei, pentru că altfel nu şi-ar fi asumat acest risc de a călători atât de departe. Biblia, însă, nu ne spune nimic despre semnificaţia călătoriei lor.

Felicitările de Crăciun Practica de a trimite felicitări de Crăciun prietenilor a fost iniţiată de Sir Henry Cole în Anglia. În anul 1843, pentru prima dată se realiza o felicitare de către J.C.Horsley. În acel an, în Londra, au fost vândute cam 1000 de felicitări. În anul 1849 un artist englez pe nume William Egley a realizat o felicitare care a devenit celebră în acel timp. De la început felicitările surprindeau diverse aspecte şi practici asociate cu sărbătoarea de Crăciun.

Simboluri date diferitelor practici de Crăciun Focul de artificii simboliza vara, căldura, paradisul, sfârşitul întunericului. Între această practică şi sărbătoarea 36

evreiască Hanukkah (Sărbătoarea Luminilor) pare a exista o anumită legătură. Bradul era un simbol păgân al vieţi veşnice şi al Pradisului. Santa Claus sau Sfântul Nicolae este de fapt o zeitate păgână. Oferirea darurilor era un obicei roman păgân, iar unii leagă semnificaţia acestei practici de a face cadouri de Crăciun de fapta magilor care au adus daruri pentru Pruncul Isus. 14

14

Deoarece anterior ne-am referit la poziţia adventistă faţă de acest obicei, la acest punct nu vom repeta ceea ce s-a amintit deja.

37

38

39

Aceste ilustraţi şi povestiri sunt culese şi traduse de pe Internet

"O povestire de Crăciun”

Mai erau doar câteva zile până la începerea Sărbătorilor de iarnă în San Francisco, şi magazinele din oraş erau căutate din ce în ce mai mult. Mulţimi de oameni se înghesuiau nerăbdători în autobusele care abia mergeau şi străzile erau pline de maşini. Mulţi se întorceau cu pachete şi aproape că mă întrebam, când vedeam pe unii cu atât de multe pachete: „Chiar or avea atâtea rude?” Nu aceasta era atmosfera de Crăciun cu care fusesem obişnuit. Când mă gândeam că o să stau pe scara autobusului, gândul că urma să fiu înghesuit şi strâns ca o sardea din toate părţile era mai mult decât puteam suporta. Aş fi dat oricât pentru un loc! Eram aşa de obosit că abia am observat că oamenii mai coborâseră din maşină şi acum era mai mult loc şi se putea respira. 40

În acelaşi moment am văzut ceva cu coada ochiului. Un băieţel negru, nu cred că avea mai mult de cinci şase anişori, se afla lângă o doamnă care părea obosită. El a întrebat-o: "Nu doriţi să staţi jos?" A condus-o spre cel mai apropiat scaun pe care l-a putut zări. După câteva momente un alt scaun s-a eliberat şi el s-a grăbit să ajungă la el, printre oameni, arătând unei alte doamne obosite un loc unde să-şi odihnească picioarele. Nu a mai trecut prea mult timp şi am simţit că cineva mă trage de mânecă. Am fost uimit de frumuseţea ochişorilor lui micuţi. M-a luat de mână şi mi-a zis: „Vino cu mine!” Cred că îmi voi aminti acel zâmbet mereu. Imediat ce am lăsat jos pachetele grele pe care le aveam şi m-am aşezat, copilaşul s-a grăbit să conducă încă o persoană obosită la un loc liber. De obicei, oamenii care călătoresc cu autobusul evită să se privească în ochi, dar de această dată au început să schimbe priviri şi să-şi zâmbească unul altuia. Un om de afaceri a oferit o parte din ziarul pe care-l citea unei persoane curioase de alături care privea la articolele din ziar. Oamenii au început să vorbească unul cu celălalt. Acel băieţel schimbase atmosfera din autobuz şi toţi pasagerii se simţeau relaxaţi, iar atmosfera era caldă. Nu am observat când băiatul a coborât. Când m-am uitat după el nu mai era. Când am coborât am urat şoferului sărbători fericite privind la luminile de curând aprinse pe strada mea care era învăluită de bucuria sărbătorii naşterii Domnului. Am resimţit bucuria acestei sărbători aşa cum nu mai simţisem de la vârsta de şase ani. Mă gândeam la semnificaţia cuvintelor din Biblie: „…şi un copilaş le va mâna…” Scrisă de Beverly M. Bartlett 41

Exact la timp

Într-o noapte de decembrie pe la 11:30, o femeie în vârstă, de culoare, mergea pe autostrada spre Alabama biciuită de vânt şi ploaie. Maşina ei de stricase şi acum disperată trebuia să meargă pe jos mai mulţi kilometri. Udă până la piele, s-a hotărât să facă semn următoarei maşini care va trece pe autostradă. Un tânăr alb a oprit ca să o ajute – un lucru nemaiauzit în Sud în zilele acelea din anii 1960, când albii şi negrii erau în conflict. Bărbatul a luat-o la el în maşină până când a găsit un taxi. Atunci părea foarte grăbită! El i-a scris adresa lui pe o bucată de hârtie, apoi doamna i-a mulţumit şi a plecat în mare grabă. După şapte zile cineva ciocănea la uşa acelui bărbat tânăr. Spre surprinderea lui, la uşă se afla un om cu un televizor color şi un video recorder. Alături de aceste aparate era o notă specială: Dragă domnule James: Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi lai oferit atunci, când la miezul nopţii mă aflam pe autostrada 42

spre Alabama. Ploaia udase nu numai hainele mele, ci inundase şi sufletul meu. Atunci ai venit dumneata. Datorită ajutorul pe care mi l-ai oferit am reuşit să ajung la timp pentru ca soţul meu, care se afla de mai multe zile bolnav la pat, să nu moară. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru că m-ai ajutat atunci când eram în mare nevoie. Cu sinceritate, Mrs. Nat King Cole

Scrisă de Dan Clark

43

Colindătorul de Crăciun

Dacă va fi la tine vreun sărac, în vreuna din cetăţile tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti inima, să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău cel lipsit. Ci să-i deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu ce-i trebuie ca să facă faţă nevoilor lui.

~ Deut. 15:7-8 În ciuda râsului său, Frank Wilson, un băiat de 13 ani, nu era fericit. Era adevărat că primise de la părinţii săi toate cadourile pe care şi le dorise. Se bucura de fiecare dată când, de sărbători, rudele se adunau pentru a-şi oferi cadouri reciproc şi pentru aşi face urări. Anul acesta Crăciunul urma să fie sărbătorit la mătuşa Susan. Dar Frank nu era fericit pentru că acesta era primul său Crăciun fără fratele lui Steve care, în timpul anului trecut, fusese omorât de un şofer neatent. Frank era lipsit de compania fratelui său. 44

După ce a spus la revedere rudelor, după ce a spus părinţilor că merge la un prieten şi apoi va veni acasă, Frank a plecat. Pentru că afară era frig, şi-a pus pe el jacheta pe care părinţii tocmai i-o cumpăraseră. Acesta era darul lor de Crăciun. Celelalte daruri pe care le primise le-a pus în buzunarele jachetei sale. Copilul a ieşit afară sperând să găsească pe băiatul acela cu care se înţelegea de minune. Prietenul lui isteţ locuia într-un cartier foarte sărac şi lucra la patron ca să-şi poată întreţine familia. Spre dezamăgirea lui Frank, prietenul lui nu era acasă. În timp ce cobora pe stradă către casă, admira strălucirea brazilor împodobiţi cu lumini şi globuri din casele pe lângă trecea. Apoi, a ajuns în dreptul unei ferestre prin care a putut vedea o cameră sărăcăcioasă. În mijloc era aşezat un brad cu cetinile neîmpodobite, având doar o lumânare în vârf. Cetinile goale i-au amintit cum împreună cu fratele lui împodobea în fiecare an bradul de Crăciun. Apoi, şi-a adus aminte cum în dimineaţa următoare veneau cadourile . . . Într-o fracţiune de secundă Frank şi-a amintit că în acea zi nu făcuse nici un bine. Înainte ca acest gând să treacă, a şi ciocănit la uşă. „Da!” a răspuns femeia printre suspine. „Pot să intru?” "Pofteşte băiete,” a spus ea în timp ce privea la buzunarele lui pline de cadouri şi, presupunând că merge din casă în casă pentru a primi daruri, a continuat: „dar să ştii că nu am nimic de mâncare şi nici cadouri ca să-ţi dau. Nu am nici măcar pentru copiii mei!”

45

"Nu pentru aceasta sunt aici,” a răspuns Frank. „Vă rog să alegeţi dintre aceste cadouri pe acelea care vă plac mai mult pentru a le dărui copiilor dumneavoastră.” "Oooo, Dumnezeu să te binecuvânteze!” a răspuns plină de bucurie femeia şi în acelaşi timp uimită de cuvintele băiatului.

A ales câteva acadele, un joc, un avion şi un puzzle. Când femeia s-a uitat la „colindătorul de Crăciun” pe care abia îl primise, doar că n-a strigat. „Ajunge!” Cetinile bradului erau acum împodobite. "Băiete, cum te cheamă?” a întrebat femeia în timp ce Frank se pregătea să plece. „Puteţi să-mi spuneţi „Colindătorul de Crăciun!” a răspuns el.

Această vizită l-a impresionat pe băiat şi i-a umplut inima de bucurie. El a înţeles că supărarea lui nu este singura supărare din lume. Înainte ca să părăsească acea cameră sărăcăcioasă uitase deja că a rămas fără darurile pe care le primise. Şi-a încheiat jacheta şi a plecat mai departe către casă. În timp ce intra în curte şi-a dat seama că nu are nici o explicaţie pentru părinţii săi. Se întreba cum va putea să-i facă să înţeleagă. "Unde îţi sunt cadourile fiule?” l-a întrebat tatăl lui când

a intrat în casă. "Le-am dăruit.” "Avionul de la mătuşa Susan? Acadelele de la bunica? Jocul tău? Şi puzzle-ul? Noi credeam că eşti mulţumit de cadourile pe care le-ai primit!”

46

"Am fost foarte bucuros că mi le-aţi dăruit!” a răspuns

băiatul neconvingător. "Dar Frank, cum ai putut să fii aşa de prostuţ?” l-a mustrat mama lui. „Cum vom explica noi ceea ce ai făcut tu rudelor care au cheltuit timp şi bani ca să-ţi ofere cadouri aşa de drăguţe?”

Tatăl lui i-a spus hotărât: „Tu ai vrut aşa Frank. Noi nu ne putem permite să-ţi luăm alte cadouri!” Fratele lui nu mai era, familia era acum dezamăgită de el şi dintr-odată Frank se simţea înspăimântător de singur. Nu se aştepta ca generozitatea lui să fie răsplătită de părinţi. El ştia că răsplata pentru o faptă bună vine de la sine, aşa că nu dorea să primească darurile sale înapoi. Se întreba dacă va mai putea fi vreodată fericit cu adevărat – acestea erau gândurile care îi treceau prin minte în acea seară. Gândindu-se la fratele său a adormit. Dimineaţa următoare, după ce a coborât treptele, i-a găsit pe părinţii lui ascultând la radio colinde. Speaker-ul (crainicul) anunţa: "Sărbători fericite tuturor! Cea mai frumoasă povestire de Crăciun pe care o avem în această dimineaţă este din cartierul cel mai sărac al oraşului! Un grup de patru băieţei împreună cu mămica lor şi vecinii acestora au venit şi ne-au spus că un colindător tinerel le-a oferit ca daruri acadele, un avion, un joc şi un puzzle . . . S-a recomandat simplu „Colindătorul de Crăciun”. Nimeni nu a putut să-l identifice, dar copiii din cartier cred că acel colindător era un reprezentant al lui Moş Crăciun.”

Frank a simţit în acel moment braţele tatălui său strângându-l şi a zărit pe chipul zâmbitor al mamei lui lacrimi 47

de bucurie. „De ce nu ne-ai spus dragule? Noi nu am înţeles ce ai făcut tu! Suntem aşa de mândri de tine fiule!”

Colindele au început să răsune umplând camera de o muzică divină: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!” Scrisă de Samuel D. Bogan

48

Basmul adevărat

A fost odată un om care credea că naşterea lui Isus este doar un basm frumos. Nu era un om de doi bani. Era acel fel de persoană decentă, generoasă cu familia lui şi manierată în relaţia cu ceilalţi oameni. Dar nu putea să creadă „povestea” aceea despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pe care o proclama biserica. Şi era prea cinstit ca să admită că acceptă astfel de idei când nu era aşa. "Îmi pare foarte rău că vă supăr!” spunea el soţiei, care era o femeie bisericoasă, „dar nu pot să înţeleg această pretenţie că Dumnezeu a devenit om. Nu are nici o logică pentru mine.”

Pentru că era seara în care creştinii sărbătoresc naşterea Domnului, soţia lui, împreună cu copiii se pregăteau să plece la biserică pentru serviciul care se oficia la miezul nopţii. Soţul a refuzat să-i însoţească. „M-aş simţi ca un ipocrit” a exclamat el. „Mai bine stau acasă. Am să vă aştept!”

49

La scurt timp după ce soţia şi copiii au plecat cu maşina a început să ningă. Soţul privea pe fereastră la fulgii de zăpadă care deveneau din ce în ce mai mari. "Dacă tot trebuie să sărbătorim Crăciunul” se gândea el „atunci să fie unul alb”.

S-a întors apoi pe scaunul lui de lângă foc şi a început să citească ziarul. După câteva minute s-a auzit un zgomot ciudat, apoi a urmat încă unul, şi încă unul… S-a gândit că cineva aruncă cu bulgări de zăpadă în fereastră. Când a ieşit în faţa casei ca să vadă ce se întâmplase, a găsit un stol de păsări căzute în zăpadă. Pentru că acele păsări fuseseră luate prin surprindere de furtuna de zăpadă, în căutarea lor disperată după un adăpost, au încercat să zboare prin fereastră către lumina din cameră. „Nu pot lăsa aceste biete creaturi să îngheţe aici,” şi-a zis

el. „Dar oare cum aş putea să le ajut?” Şi-a adus aminte de magazia unde se jucau copiii şi s-a gândit că aceasta ar fi un loc potrivit unde aceste păsări să se adăpostească. Şi-a pus repede o haină şi cizmele, apoi a fugit prin zăpada care se aşternuse către magazie. A deschis larg uşa şi apoi a aprins lumina sperând că păsările vor zbura acolo. Dar ele nici nu s-au mişcat. S-a gândit că, până la urmă, păsările vor veni dacă vor vedea şi ceva mâncare aşa că a alergat în casă după o bucată de pâine. A presărat prin zăpadă firimituri de pâine până la intrarea în magazie. Spre dezamăgirea lui, păsările au ignorat firimiturile lui şi au continuat să se zbată neajutorate prin zăpadă. A încercat să le arate drumul către magazie gonindu-le 50

cu mâinile şi şuierând, dar ele au ţopăit în toate direcţie şi nici una nu s-a îndreptat către magazia călduroasă. "Probabil că sunt o creatură ciudată pentru ele!” şi-a spus el, „şi nu văd cum le-aş putea face să aibă încredere în mine. Doar dacă m-aş transforma într-o pasăre pentru câteva minute, atunci sigur m-ar înţelege şi aş putea să le conduc la adăpost.”

Chiar în acel moment au început să bată clopotele bisericii. A rămas tăcut pentru un moment ascultând dangătul lor aducător de veşti bune de această dată. Apoi, a îngenuncheat în zăpadă: „Acum înţeleg” a şoptit el. „Acum ştiu de ce ai făcut asta Doamne! Ştiu de ce te-ai întrupat! … Deci „basmul” era adevărat!”

Paul H. Dunn, 1987

Dorinţă de Crăciun

51

Se apropia vremea sărbătorilor de iarnă şi Domnul a privit din ceruri către toţi copiii Lui de pe pământ. Trecuseră aproape 2000 de ani de când Fiul Său se născuse. Întorcându-se către îngerul care se afla alături de El a spus: „Coboară pe pământ şi adu-mi ceva care să fie suma tuturor lucrurilor bune care se fac pe pământ în numele acestei zile în care se sărbătoreşte naşterea Domnului!” Îngerul s-a înclinat în semn

de respect, apoi a coborât printre oameni, gândindu-se la misiunea pe care o primise. Se făcuseră multe lucruri despre care se considera că aduc onoare Pruncului născut în Betleem. În această zi în care pretutindeni pe pământ se sărbătorea „Naşterea Domnului”, în mod cu totul special, războaiele încetaseră. De asemenea, cei care aveau talent artistic au scris rânduri frumoase despre acest eveniment. Au fost susţinute programe cu totul speciale în aproape toate bisericile creştine. Din mii de piepturi au răsunat colinde. Dintre atâtea lucruri frumoase care s-au întâmplat în această zi, oare ce ar fi putut fi ales ca sumă a toate? Oare era posibil să fie găsit ceva? 52

Trecând pe deasupra pământului în lung şi-n lat, îngerul a auzit deodată răsunând clopotele unei biserici. Sunetul lor era aşa de impresionant că îi amintea de glasul Celui care-i încredinţase misiunea. Privind în jos a zărit o biserică mică ale cărei clopote îngânau colindul „E noapte Sfântă!” Când sunetul lor a încetat, glasul unui om din interiorul bisericii a continuat să răsune. La scurt timp s-a auzit o a doua voce care se armoniza perfect cu prima… şi apoi un cor de voci s-a auzit din noapte. Încântat de ceea ce auzea, îngerul a rămas pe loc fascinat până ce colindul s-a terminat. Când călătoria lui în jurul pământului s-a încheiat aproape că totul se rezuma la cântec. Ascultase colinde în marile oraşe şi în cătunele singuratice. Auzise cântând orchestre imense şi, de asemenea, ascultase cântecul solitar al soldatului care făcea de pază în postul unităţii. Şi în orice loc auzea oamenii cântând colinde ştia că în inima lor există speranţă. Părea că în acea zi de sărbătoare cântecul reprezenta cel mai bine toate lucrurile care se făceau în cinstea Naşterii Domnului. În cântec prindeau glas cele mai mari bucurii şi speranţe ale omului. Deşi la prima vedere se părea că tocmai cântecul era acel „ceva” pe care-l căuta, îngerul şi-a spus că trebuie să fie mai mult decât colindul şi muzica, aşa că a continuat căutarea sa. Într-un târziu a auzit ruga unui tată care se înălţa către ceruri. Bietul părinte se ruga pentru copilul lui de care nu mai auzise nimic de multă vreme, copil pe care ar fi dorit să-l aibă alături de el pentru a se bucura împreună la această sărbătoare. Fiind provocat de această rugăciune, îngerul a pornit în căutarea lui.

53

Copilul pentru care se ruga tatăl era o fată de 19 ani, care stătea zgribulită la un colţ de stradă al unui mare oraş. Peste drumul acoperit de zăpadă era un bar, un loc pe care doar cei pierduţi îl caută. Rareori patronii acestor localuri se uită să vadă pe unde ajung clienţii lor, aşa că mai nimeni nu o băga în seamă pe tânăra femeie. Barmanul acestui bar, angajat de multă vreme în această meserie, cunoştea pe toţi clienţii lui. El nu credea în nimic altceva decât în băuturile pe care le vindea şi în banii pe care îi câştiga. Nu fusese niciodată căsătorit, nu-şi luase niciodată concediu şi niciodată patronii nu îl văzuseră cum arată dincolo de tejghea. El era acolo când soseau ei la lucru şi mai rămânea mult timp după plecarea lor. Barmanul nu avea nici o economie, mulţumindu-se cu cei 75 de cenţi pe care-i primea pentru fiecare pahar de wiskey pe care-l vindea. Aceasta era lumea lui . . . Deodată, uşa barului se deschide larg şi un copilaş a intrat înăuntru. Barmanul nu îşi putea aminti ziua în care mai văzuse un copil în acel loc, pentru că era demult. Înainte ca el să întrebe pe copil ce caută acolo, copilul l-a întrebat dacă ştie că peste drum se află o tânără care trebuie să ajungă acasă, dar nu mai poate datorită băuturilor pe care el i le vânduse. Privind prin fereastra barului a văzut-o pe femeie stând pe marginea drumului. Întorcând spatele copilului barmanul l-a întrebat: „Şi de ce crezi tu că fata aceia trebuie să ajungă acasă în această seară?” Copilul a răspuns fără să stea pe gânduri: „Pentru că aceasta este seara când toată lumea trebuie să ajungă acasă!”

Barmanul a privit din nou către acea tânără, gândindu-se la cuvintele băiatului. După câteva secunde de gândire, a deschis sertarul cu bani, a luat aproape tot ce se afla acolo, apoi a urmat pe copil afară din bar, trecând strada către tânăra cea beată, care aproape îngheţase de frig. Toţi cei care se aflau în bar auziseră discuţia despre fată. Acum priveau uimiţi la ceea ce făcea barmanul. 54

Acesta oprise un taxi şi plătise taximetristului ca să o pună pe fată la avionul care urma să o ducă acasă. După ce taximetristul a plecat, barmanul s-a uitat după copil, dar nu a putut să-l mai găsească niciunde. Copilul plecase. Deşi în zăpadă se puteau vedea urmele copilului care ieşise din bar, la un moment dat, şirul paşilor lui se termina brusc. Întorcându-se în bar a întrebat pe cei dinăuntru dacă au văzut încotro a luat-o copilul, dar nici unul nu remarcase pentru că priviseră cum taxiul care luase fata se depărta în noapte. Unul câte unul, cei care se aflau la bar au plecat către casă. În mintea lor răsunau cuvintele calde, dar hotărâte ale copilului: „Aceasta este seara când toată lumea trebuie să ajungă acasă . . .”

Târziu, în acea noapte, îngerul s-a întors în ceruri şi a pus în mâna Domnului „dorinţa oamenilor de a ajunge acasă” ca fiind reprezentativă pentru toate lucrurile care s-au petrecut pe pământ în acea zi de sărbătoare. 1999 Arlene's Heavenly Web Creations

"Eşti Dumnezeu?" 55

Într-o seară friguroasă de iarnă, în timpul sărbătorilor de iarnă, un băieţel de vreo şase anişori stătea în faţa vitrinei unui magazin. Copilaşul nu avea pantofi şi hainele lui erau rupte şi murdare. O tânără care trecea pe acolo a văzut pe băieţel şi a intuit din privirea lui după ce anume tânjea din vitrina magazinului. L-a luat pe copil de mână şi l-a condus în magazin. I-a cumpărat o pereche nouă de pantofi şi un costum de haine groase pentru vremea rece de afară. Apoi au ieşit în stradă, iar tânăra i-a spus: „Acum poţi merge acasă. Eu îţi doresc o vacanţă frumoasă.”

Băieţelul a privit-o şi a întrebat-o: „Dumneavoastră sunteţi Dumnezeu?”

I-a zâmbit, apoi a răspuns: „Nu! Eu sunt doar unul dintre copiii Lui!”

Băieţelul a continuat: „Ştiam eu că trebuie să existe o relaţie între voi!”

Scrisă de Dan Clark

Mai sunt încă îngeri . . . 56

În Septembrie 1960, mă trezeam cu şase copilaşi flămânzi, având doar 75 de cenţi în portofel. Tatăl lor plecase. Băieţii aveau vârste cuprinse între trei luni şi şapte ani; sora lor avea doi ani. Prezenţa tatălui lor îi înspăimânta de fiecare dată. De câte ori auzeau roţile maşinii lui scrâşnind în faţa porţii se ascundeau care pe unde puteau. Soţul meu reuşea să câştige 15 dolari pe săptămână din care făceam cumpărături ca să putem trăi. Acum, pentru că el se hotărâse să ne părăsească nu mai erau bătăi, dar nu mai erau nici bani. Nu ştiam dacă la acel timp în Indiana exista vreun ajutor social pentru familiile aflate în astfel de situaţii. I-am îmbăiat pe copii şi i-am îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care eu le făcusem pentru ei. I-am urcat în maşina noastră veche şi apoi am pornit în căutarea unei slujbe. Toţi şapte am mers la fiecare fabrică, în fiecare magazin şi în fiecare restaurant din micul nostru oraş. Nu am găsit nimic de lucru. Copiii stăteau în maşină şi încercau să fie cuminţi în timp ce eu mă străduiam să conving pe patroni că sunt dispusă să fac orice, să învăţ orice pentru a câştiga bani. Trebuia să fac rost de slujbă. Dar nu am găsit nimic.

57

Ultimul loc unde am fost, la doar câteva mile de oraş, erau un mic bar pentru şoferi unde exista şi o parcare pentru tiruri (este vorba de acele truck-uri americane). Acest bar se numea „Roata Mare”. O femeie în vârstă pe nume Granny era proprietara barului şi în timp ce stăteam de vorbă cu ea privea pe fereastră la copiii din maşină. Avea nevoie de cineva pentru schimbul de noapte, de la 23 la 7 dimineaţa. Granny ar fi plătit 65 cents pe oră şi aş fi putut începe să lucreze chiar din acea noapte. Am plecat acasă şi am chemat pe o fată de pe strada mea, care rămânea cu copiii vecinilor când aceştia plecau de acasă. M-am înţeles cu ea să doarmă cu copiii mei pentru un dolar pe noapte. Fata trebuia să vină atunci când copiii erau deja adormiţi. Pentru ea a fost o propunere atrăgătoare aşa că a acceptat să facă acest lucru. În acea seară când eu şi copiii am îngenuncheat să ne rugăm înainte de culcare toţi au mulţumit lui Dumnezeu pentru că mămica lor găsise ceva de lucru. Aşa că am început să lucrez la „Roate Mare”. Dimineaţă, când am ajuns acasă, am trezit-o pe fata care avusese grijă de copii, i-am oferit un dolar, ceea ce reprezenta doar o mică parte din ceea ce câştigasem în acea noapte, apoi am trimis-o acasă. Săptămânile treceau şi banii se adunau puţin câte puţin. Cauciucurile vechii noastre maşini se uzaseră şi pierdeau aer. De câte ori plecam la lucru le umflam şi dimineaţa când trebuia să plec acasă făceam acelaşi lucru. Întro dimineaţă, unul din cauciucuri a cedat de tot, dar când am intrat în maşină am găsit patru anvelope noi pe bancheta din spate. Nu era nici un bilet lângă ele, ci doar patru cauciucuri noi nouţe. „Oare îngerii vizitau Indiana?” m-am întrebat. Am făcut o înţelegere cu patronul de la service-ul unde doream să 58

îmi schimb cauciucurile. Eu urma să-i fac curăţenie în birou în loc să-i plătesc pentru schimbarea cauciucurilor. Îmi aduc aminte că mi-a luat mie mai mult timp să-i spăl duşumeaua decât i-a luat lui să-mi schimbe anvelopele. Lucram acum şase nopţi pe săptămână în loc de cinci şi mi se părea că tot nu câştig de ajuns. Se apropiau sărbătorile de iarnă şi ştiam că nu voi avea suficienţi bani ca să cumpăr cadouri copiilor. Am găsit o cutie cu vopsea şi am început să repar vechile jucării. Dar şi hainele lor se uzaseră. Am început să le cârpesc şi pe acestea.. În zilele de dinaintea Crăciunului clienţii de la „Roata Mare” cumpărau de obicei cafea. Cei care cumpărau erau şoferii track-urilor : Les, Frank, şi Jim, şi un alt om sărac Joe... Câţiva muzicanţi îi întreţineau cu cântecele lor pe clienţii care petreceau aproape toată noaptea la bar şi plecau acasă înainte ca soarele să răsară. La ora şapte plecam şi eu acasă. În dimineaţa de Crăciun mă grăbeam către maşină. Speram ca ai mei să nu se trezească înainte ca eu să ajung acasă cu micile cadouri pe care le reparasem pentru ei. Doream ca să le aşez sub brad înainte ca ei să se trezească (tăiasem un mic pin din curte). Era încă întuneric şi nu puteam să văd prea bine, dar mi s-a părut că în maşină văd umbrele cuiva care se afla înăuntru. Să fie oare doar iluziile nopţii? Ceva mi se părea că este diferit cu maşina mea dar nu puteam să-mi dau seama ce. Spre uimirea mea, când am privit pe fereastra maşinii am văzut că jucăriile reparate de mine erau înlocuite cu altele noi nouţe. Bancheta din spate a maşinii era plină până la tavan de cutii de toate mărimile şi formele. Am deschis repede uşa de la şofer şi am privit peste scaun rămânând uimită de ceea ce vedeam. Erau acolo şi haine noi pentru copiii mei . . . Erau blugi, fustiţe, cămăşi. Erau bomboane, nuci, banane şi alte zeci 59

de lucruri. Erau cartofi şi alte alimente. Erau şi prăjituri… Era şi o cutie cu detergenţi şi alte soluţii pentru curăţenia unei case. Erau cinci maşinuţe şi o păpuşă frumoasă pentru copiii mei. În timp ce conduceam maşina pe străzile goale ale micului meu oraş, soarele răsărea în dimineaţa celui mai frumos Crăciun din viaţa mea. Sufletul meu era plin de bucurie şi mulţumire. Nu voi uita niciodată chipurile copiilor mei din acea preţioasă dimineaţă. Cred că în Indiana existau îngeri de mai mult timp, însă abia acum îi descoperisem eu. Erau cei de la „Roata Mare” care s-au gândit la mine şi la copiii mei. Eu cred în îngeri! Cred că deseori ei trăiesc alături de noi, în casa de lângă noi. Cred că ei există şi printre colegii noştri de muncă. Te întâlneşti cu ei în fiecare zi, uneori ei au grijă de copiii tăi şi nu poţi să-ţi dai seama cine sunt în realitate. Puteţi citi această întâmplare adevărată celor care s-au purtat ca nişte îngeri cu voi. Autor necunoscut

60

O povestire adevărată de Regina Elizabeth a Angliei

"Ştiam că vei veni"

Herman şi eu am încuiat magazinul pe care îl aveam şi am pornit către casă. Era ora 23 în ajunul Crăciunului din anul 1949. Eram foarte obosiţi. Vândusem aproape toate jucăriile şi toate cadourile pe care le aveam în magazin cu excepţia unui singur cadou pe care l-am lăsat deoparte. De obicei ţineam magazinul deschis până când totul era cumpărat. Nu doream ca vreun copil să se trezească în dimineaţa zilei de Crăciun fără un cadou. Numai că persoana care plătise un dolar pentru acest ultim cadou nu se mai întorsese ca să-l ia. În dimineaţa de Crăciun noi şi fiul nostru de 12 ani, Tom, am desfăcut cadourile. Vă spun ... era ceva care făcea acest Crăciun monoton. Tom crescuse şi mie îmi lipsea bucuria şi entuziasmul lui copilăresc de până acum. 61

Imediat după micul dejun, Tom a plecat să viziteze pe amicii lui, care locuiau lângă noi. Herman a mormăit: „Eu plec să mai dorm! Nu este nimic interesant ca să mai rămân treaz!”

Deci eu am rămas singură, şi nu aveam o dispoziţie prea bună. Deodată am fost cuprinsă de un simţământ ciudat că ar trebui să merg la magazin. Am privit la gheaţa de afară şi la drumul dificil. Este o nebunie să fac aceasta! am spus în sinea mea. Am încercat să înving acel simţământ, dar cu cât mă luptam mai mult să-l înlătur cu atât devenea mai puternic. În cele din urmă, am început să mă îmbrac. Afară vântul bătea cu putere. Am mers încet – încet pe gheaţă, uneori alunecând, până când am ajuns în faţa magazinului. În faţa uşii stăteau doi băieţi, unul de vreo nouă ani şi celălalt de vreo şase. "Vezi, ţi-am spus eu că o să vină!” a zis băiatul mai mare.

Obrajii celui mai mic erau plini de lacrimi, dar când m-a văzut, suspinele lui au încetat. "Ce faceţi voi doi aici?” i-am întrebat eu, grăbindu-i să intre în magazin. „Ar trebui să fiţi acasă într-o zi ca aceasta!”

Hainele lor arătau că veneau dintr-o familie săracă. Nu aveau căciulă, nici mănuşi şi pantofii lor erau stricaţi rău. Am frecat mânuţele lor îngheţate şi i-am condus către sobă. "Vă aşteptam," a răspuns băiatul mai mare. „Frăţiorul meu Jimmy nu a avut până acum un Crăciun adevărat! Am venit să cumpărăm nişte patine, dar nu avem decât trei dolari!”

Am privit la bani. Am văzut apoi chipurile lor întrebătoare. Uitându-mă prin magazin am dat din umeri: „Îmi pare rău! Dar nu mai avem . . .” şi chiar în acea clipă privirea mi 62

s-a oprit asupra acelui singur cadou care mai rămăsese şi pe care cineva îl plătise dar nu mai venise să-l ia. „Numai un pic!” Am luat pachetul şi minunea minunilor: înăuntru era exact o pereche de patine! Jimmy era nerăbdător să le vadă. Doamne, să fie mărimea lui… Şi chiar aşa a fost – patinele erau exact pe măsura lui. Băiatul mai mare mi-a oferit banii. „Nu!” i-am spus eu. „Vă ofer aceste patine şi vreau ca din banii aceştia să vă cumpăraţi câte o căciulă şi mănuşi.” Copiilor nu le venea să creadă că le ofer cadou patinele. Ceea ce am văzut în ochii lui Jimmy era de nedescris. Privirea lui strălucea de bucurie deplină. Această scenă mi-a umplut sufletul de pace. În timp ce ieşeam împreună din magazin, am încuiat uşa apoi am întrebat pe băiatul mai mare: „De unde ştiai că am să vin?”

Nu eram pregătită pentru această replică. M-a privit fix, apoi mi-a răspuns cu blândeţe: „L-am rugat pe Isus să te facă să vii!”

Atunci am înţeles: Dumnezeu plănuise aceasta. După ce le-am spus la revedere m-am întors acasă sărbătorind cel mai strălucit Crăciun.

63

Cizmarul şi casa lui de oaspeţi

În oraşul Marseilles, cu o sută de ani în urmă, trăia un cizmar iubit şi apreciat de vecinii lui care îl numeau tataia Martin. Într-o zi de decembrie era singur în micul lui atelier citind despre vizita magilor la Pruncul Isus şi despre darurile pe care aceştia le-au adus. Fiind impresionat de această scenă a spus în mintea lui: „Dacă mâine s-ar naşte Isus aici în oraşul meu aş ştii ce să-i ofer ca dar!” S-a ridicat şi a luat din raft o pereche de pantofiori cu cataramă argintie, confecţionaţi din cea mai fină piele albă. „I-aş da aceşti pantofiori - cea mai bună lucrare pe care am făcut-o vreodată. Cât de bucuroasă ar fi mămica lui! Oh … dar nu sunt decât un moşneag stupid,” se gândi el zâmbind. „Mântuitorul nu ar avea nevoie de darurile mele sărăcăcioase!”

Aşezând pantofiorii la locul lor, a suflat în lumânare apoi s-a întins ca să se odihnească. Abia închisese ochii şi i se 64

părea că aude o voce care îl strigă pe nume: „Martin!” Bătrânul a intuit care este identitatea celui care îl strigă. „Martin ştiu că îţi doreşti foarte mult să mă vezi! Mâine voi trece pe la fereastra ta! Dacă mă vei vedea şi mă vei invita înăuntru, voi fi oaspetele tău şi voi sta la masa ta!”

În acea noapte bătrânul nici nu a mai dormit de bucurie. Înainte să se lumineze de ziuă, s-a trezit şi a deschis uşa atelierului său. A presărat nisip peste gheaţa dinaintea uşii sale apoi a împodobit cu cetini de brad rafturile atelierului său. A aşezat pe masă o bucată de pâine albă, un borcan cu miere şi un urcior cu lapte. Acum simplele lui pregătiri erau terminate. După ce totul a fost gata s-a îndreptat timid către fereastră. Era sigur că va recunoaşte pe Mântuitorul. În timp ce privea pe fereastră, afară continua să cadă ploaia şi lapoviţa, transformând strada într-un adevărat patinoar. Bătrânul se gândea la bucuria pe care urma să o aibă atunci când împreună cu Marele său Oaspete urma să stea la masă. În scurt timp a putut zări un măturător de stradă trecând pe la fereastra sa, suflând în mâini ca să se încălzească. „Săracul! Cred că este pe jumătate îngheţat”, s-a gândit Martin. A deschis uşa şi l-a invitat înăuntru: „Hai înăuntru prietene! Vino, încălzeşte-te şi bea ceva cald!” Nu a fost nevoie de vreo insistenţă şi străinul a intrat acceptând invitaţia. A mai trecut o oră şi Martin a văzut apoi o femeie îmbrăcată mizerabil cu un copil în braţe. Aceasta se oprise în dreptul ferestrei sale ca să se mai odihnească şi să se încălzească la adăpostul făcut de bătrân în faţa uşii sale. Imediat cizmarul a deschis uşa: „Hai înăuntru şi încălzeşte-te în timp ce te odihneşti! Eşti bine?” a întrebat bătrânul.

65

"Vreau să ajung la spital. Sper că mă vor primi pe mine şi copil pentru că suntem bolnavi şi nu avem pe nimeni care să ne îngrijească.” "Bietul copil!” a exclamat bătrânul. „Lasă-mă să-i dau un pahar cu lapte cald. Poate că îi este foame! Of! Ce drăguţ şi simpatic este micuţul! Dar de ce nu la-i încălţat?” "Of, domnule, nu am nici o pereche de pantofi pentru el!”

a spus mămica lui supărată. "Atunci uite am să-i dau eu o pereche de pantofiori pe care tocmai am terminat-o ieri!” Şi Martin a luat din raft pantofiorii cu pielea fină, albă pe care-i privise cu satisfacţie o seară mai înainte şi a încălţat pe băieţel. Se potriveau perfect. După puţin timp acea femeie a plecat mulţumindu-i pentru generozitatea sa, iar Martin s-a aşezat din nou la fereastră. Orele au trecut una după cealaltă şi mulţi oameni în nevoie au fost găzduiţi de bătrânul cizmar, dar Oaspetele mult aşteptat nu mai sosea. În cele din urmă s-a aşternut noaptea şi Tataia Martin sa întins în patul lui cu inima întristată. „A fost doar un vis!” se consola el. „Am sperat şi am crezut că va veni, dar nu a fost aşa!”

Deodată camera sa a fost inundată de o lumină glorioasă; ochii obosiţi ai bătrânului au fost uimiţi de viziunea care a apărut înaintea lui: unul câte unul – măturătorul, femeia cu copilul şi toţi ceilalţi oameni pe care îi ajutase în acea zi. Fiecare dintre aceştia îi zâmbea spunându-i: „Nu m-ai văzut? N-am stat eu la masa ta?” şi apoi dispărea.

66

În mijlocul tăcerii nopţii a auzit din nou aceeaşi voce pe care o ascultase cu o seară mai înainte spunând cuvinte de demult, pe care el le ştia: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine!” (Mat. 18: 5) "Pentru că am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-ţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi a-ţi venit să Mă vedeţi…” (Matei 25: 35, 36)

67

Isus – Prinţul Păcii

Proorocul a vorbit în zilele din vechime cu glasul lui puternic: „Iată că fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel – Dumnezeu este cu noi.” (Isaia 7: 14) Copilul ei, Fiul lui Dumnezeu va stăpâni peste tot pământul. „Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9: 6). „Va fi numit Prinţul Păcii pentru că acolo unde va domni El războaiele vor înceta, păcatul şi moartea vor dispărea. Iată! Timpul acela este aproape!”

De-a lungul unui drum şerpuit, prăfuit, un măgăruş îşi purta povara – pe Maria. Iosif, logodnicul ei, mergea pe lângă măgăruş răbdător. Împreună se îndreptau spre Betleem. Cerul se întuneca. Ziua aproape trecuse, dar ei încă mai aveau de mers. Începuse să se facă frig. Măgăruşul nici nu mai avea timp să-şi tragă răsuflarea. Prinţul Păcii era pe cale să se nască. Ajunşi la Betleem toate hanurile erau pline de oaspeţi. Maria era frântă de oboseală şi mai presus de aceasta o apucaseră şi durerile naşterii. Atunci un hangiu, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu le-a spus: „Haideţi! Puteţi rămâne în grajdul meu!” Şi când s-a strigat miezul nopţii Prinţul Păcii se născuse. Mieluşeii şi oile din grajd au asistat tăcute la naşterea Sa.

68

Behăiţi mieluşei! Behăitul vostru va fi cuvântul de bun venit către Acela care tocmai a venit pe lume. Şi când El va sta în braţele mamei Sale, răsuflarea voastră va fi căldura Sa. Maria zâmbea către copilaşul ei, un bebeluş neajutorat, dar Bebeluşul despre care vorbise proorocul în vechime. Numai la El se gândise din ziua aceea când îngerul i-a adus vestea că tocmai ea îl va naşte pe Mesia. Păstrând zâmbetul pe chipul ei a aşezat pe Isus în ieslea animalelor. Cântă Marie! Strigă de bucurie şi priveşte pe băieţelul de curând născut! În marele plan al lui Dumnezeu tu ai avut un loc mare! Cântă şi strigă de bucurie în inima ta! Câmpiile din jurul Betleemului erau cuprinse de întuneric. Păstorii străjuiau ţarcul turmelor lor, când deodată slava lui Dumnezeu a umplut cerul. Plini de frică au ascultat vestea îngerului: „Nu vă temeţi! Vă aduc o veste bună! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul! . . . Îl veţi găsi înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

(Luca 2: 10, 11) Această veste a schimbat cu totul dispoziţia păstorilor. Mielul lui Dumnezeu venise ca să-i salveze! Haideţi păstori! Haideţi să-l vedeţi! Cerul s-a luminat şi un cor de îngeri cânta laudă lui Dumnezeu: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!” (Luca 2: 14) Entuziasmul creştea în inima păstorilor şi când totul a dispărut, uitând de turmele lor au plecat să găsească pe Prinţul Păcii. În grajdul întunecos şi mic, păstorii s-au adunat împreună cu oile care se aflau deja acolo pentru a spune bun venit Celui de curând născut. Cântaţi păstori! Behăiţi mieluşei ca Prinţul Păcii să adoarmă! Într-o zi El va conduce întreaga planetă cu pace şi iubire. Dar azi încă nu are un tron pe care să domnească, ci doar inima noastră! Când El va deveni Regele nostru, toate luptele 69

vor înceta şi suspinele se vor opri. Vom simţi dragostea Lui şi vom avea pace. Cântaţi ceruri! Bucuraţi-vă locuitori ai pământului! Bucuraţi-vă de naşterea Domnului Păcii! El a venit să se nască şi azi - în inima noastră!

70

Veghetori în noapte

Introducere 1) Nici un teolog nu a reuşit până acum să precizeze data naşterii Domnului Isus Hristos. Biblia nu ne spune, deci şi teologul tace. 2) Toţi teologii pe care îi auzim pronunţându-se, declară susţinut că eventuala dată în discuţie cu nici un chip nu putea fi 25 decembrie. 3) Istoria bisericească ne informează că la sfârşitul secolului IV, sărbătoarea Crăciunului a fost oficializată în Occident pentru a o opune sărbătoririi păgâne a solstiţiului de iarnă (natalis solis). În Orient sărbătoarea Crăciunului se introduce în Biserica de Antiohia (377) şi în Biserica de Constantinopol în 379. 71

4) Puţini se gândesc azi la fondul istoric, mai mulţi, cu temere de Dumnezeu şi evlavie se adună în suflet, pentru a respira din atmosfera adânc spirituală a feeriei Betleemului, care oferă un prilej potrivit de a porni pe urmele paşilor tainici ai lui Dumnezeu. 5) Betleem înseamnă pace, înfrăţire, chemare, mângâieri şi multă bunăvoinţă de a asculta mesajul Lui. Să auzim dar un acord armonios, deosebit de captivant din cântecul mântuirii, care începe pe primele file ale Scripturii, răsună pe ultimele, şi va deveni cântecul veşniciei când cartea istoriei păcatului se va închide pentru totdeauna, iar cei adunaţi azi, cu inimi deschise, în jurul leagănului din Betleem, vor fi laolaltă, pe plaiurile făgăduinţelor lui Dumnezeu. Tema Noi vorbim, ce ştim. Cunoştinţele noastre se adună din Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul. Când spunem: Adevărul, trebuie să ştim că nu există adevăr mic sau mare, însemnat sau neînsemnat. Cântecul dulce al îngerilor egalează în importanţă sunetul "trâmbiţei de apoi". Adevărul are mai multe faţete, aspecte, dar rămâne totuşi unul singur - Adevărul. Ce importanţă ar putea avea în Matei 2, 6 denumirea Domnului Hristos ca Păstor, denumire în care se uneşte într-o singură revelaţie Vechiul Testament cu Noul? Sau ce însemnătate ar putea avea amănuntele relatate în Luca 2,8, din care subliniez pentru anticiparea temei de faţă câteva expresii: „In ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau strajă noaptea împrejurul turmei lor." Ia să vedem, ce

însemnătate au aceste expresii azi, acum.

72

Erau Nu s-au pierdut în vălmăşagul istoriei păcatului, a vitregiilor, a ostilităţilor, a emancipării pe treptele civilizaţiei, în iureşul atâtor fascinaţii, ce atrag pe oameni de la ceea ce este cel mai important, şi fără de care tot restul existenţei rămâne un nonsens, debusolat, nejustificat de a fi menţinut. Pentru aceştia se susţine permanenţa istoriei, de dragul acestora care "sunt" mai este har. Păstori Aparent este vorba de o ocupaţie, simplă, aparţinând unor culturi înapoiate, o ocupaţie monotonă: consta doar din repetare, repetare nesfârşită a aceloraşi preocupări pe parcursul zilelor şi a sezonului, uniform peste tot. Nu trebuie şcoală, doar multă dragoste, ataşament, dăruire. Un păstor, de pe primele pagini ale Scripturii a fost foarte atent la cele descoperite de Dumnezeu, şi a luat o hotărâre: ca el pastor va rămâne! Nu va urma calea „lumii", cu făuriri, scormoniri în pământ, cântând compoziţii proprii. Hotărârea lui l-a costat viaţa. Aşa zicem noi, că el a murit, iar fratele lui a trăit viaţa ca un deştept care ştia de ce trăieşte pe această lume. Da! Abel a murit, dar trăieşte în memoria lui Dumnezeu, şi glasul lui se ridică din pământ ameninţător, strigând după judecată, ca pumnul monumentului catastrofei atomice de la Hiroşima (jumătate de braţ cu un pumn strâns, ridicat ameninţător). Abel a ştiut că el este un păcătos, că el are păcate, că este născut în afara Edenului, că el are nevoie de miel ca să poată intra după făgăduinţă în Raiul pierdut şi s-a hotărât că va fi păstor, ca să aibă miel, să reprezinte memoria vieţii prin 73

miel. Viaţa lui va fi consacrată slujirii, promovării, vestirii, şi ajutorării - să aibă miei şi pentru cei, care măcar odată pe an se întorc spre conştiinţa lor şi caută împăcare cu Dumnezeu. Abelii sunt păstori – pastori, predicatori ai vieţii. Stăteau afară în câmp Retraşi, departe de forfota lumii, curaţi de păcatele sărbătorilor, cu cugetul spre făgăduinţe, cu suflet uscat de dorul salvării, cu inima deschisă de a asculta mesajul stelelor, crezând în cele scrise, şi în Cel care a scris dragostea lui în toată existenţa umană. Făceau de strajă Vegheau în mod înţelept, pregătiţi pentru a întâmpina orice situaţie ce s-ar ivi, să vadă cu ochii lor că mieii sunt în siguranţă, să simtă căldura Aceluia, care, poate mâine, va fi MIELUL drag, unic, salvator. Se schimbau între ei, erau o comunitate de veghetori, având acelaşi gând şi grijă: Mielul! Noaptea Partea întunecoasă a zilei, a hoţilor, a păcatelor care nu suportă lumina zilei, sau, în care de obicei se doarme, inconştient, desprinzând de realitate. Ce să vezi noaptea? Ţi-e şi frică! Şi aerul e plin de molime, căci firea îşi scutură frânele, eşti singur, nimeni nu te poate ajuta, nici condamna căci nu te vede, eşti cu adevărat tu însuţi. Cei care veghează, văd corect şi în întunerecul firesc sau al istoriei. Împrejurul turmei Este greu să păzeşti turma chiar şi ziua, dar noaptea! Marginile turmelor reprezintă linia de pericol pentru oile care 74

se aflau acolo, mai ales pentru miei. Marginea arată până unde se întinde turma, până unde eşti ocrotit, şi de unde, mai departe, în orice direcţie, urmează un teren plin de primejdii. Viaţa este pândită de vrăjmaşul vieţii. Uneori cu forţă trebuie să fii ocrotit, poate te doare, totuşi, când îţi dai seama, la urmă, şi lucid, dai dreptate păstorului din Betleem, care a scris Psalmul 23 că nuiaua de fapt mângâie. Învăţătura Cui a putut descoperi îngerul că S-a născut un Mântuitor? Celor care dormeau? Celor care făceau planuri pentru nimicirea Mielului? Celor beţi în noaptea aceea? Celor preocupaţi de câştigul ce se poate aduna pe seama sărbătorii şi nemintoşiei oamenilor? Celor care se credeau superiori păstorilor, socotindu-se drepţii şi adevăraţii păstori ai unor tradiţii lipsite de Miel? Ai Miel – ai iertare, ai viaţă. Înapoi la simplitatea adevărului! Este noapte, dar cineva veghează. (Făclia Cetăţii este Mielul, Apoc. 21,23). Avem făgăduinţe. Acum noi păzim Mielul, atunci, ca Păstor, Mielul ne va conduce la izvoarele apelor vieţii (Apoc. 7,17). Există o turmă puternic păzită. Există un singur adevăr mântuitor: Mielul. Vino să-L vezi!. Viitorul Este un scaun de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. Acolo nu este noapte. Nici ochii nu vor fi înceţoşaţi de lacrimi, căci El va şterge orice lacrimă din ochi. Faluvegi Dezideriu

75

Călătorind prin noapte

Pe drumul care suie de la Ierihon către Muntele Măslinilor un grup de cămile înainta agale. Ziua se apropia de sfârşit. Cămilele şi bărbaţii care le mânau arătau foarte obosiţi ca şi cum ar veni din depărtare. Portul acestor oameni era diferit de cel al israeliţilor prin ţara cărora treceau acum. Capul le era acoperit de diademe din aur şi argint împodobite cu pietre preţioase. La gât aveau salbe şi lănţişoare din aur. Inelele de la degete reflectau lumina soarelui care cobora spre apus. Ajungând pe vârful Muntelui Măslinilor au făcut un scurt popas pentru ca animale lor să mai răsufle un pic. Cel care era cel mai bătrân dintre ei le-a spus: „Ar trebui să întrebăm pe primul om pe care îl vom întâlni unde am putea să găsim pe Regele de curând născut al iudeilor.” „Eu cred că vom afla imediat unde se află pentru să suntem foarte aproape de Ierusalim!” a spus un altul.

Un iudeu care era îmbrăcat ca un levit venea din direcţia opusă. „Pace ţie! a spus bătrânul care vorbise şi mai înainte. Ai putea să ne spui unde Îl putem găsi pe Regele de curând născut al

76

iudeilor? Am văzut steaua Lui din Est şi vrem să ne închinăm înaintea Lui!”

După ce a răspuns cu acelaşi salut, levitul a continuat: „Irod este regele nostru. În palatul lui nu s-a născut nimeni. Regele şi-a omorât toţi copiii de teamă ca nu cumva vreunul dintre ei să-i ia tronul. Blestemat să fie de Dumnezeu. Apoi copii se nasc în fiecare zi, dar nu ştiu nimic despre aşa ceva. Un rege al iudeilor, spui?”

Bătrânul care întrebase a dat din cap în semn de încuviinţare. „Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. Întrebaţi la Templu, sau la palat. Domnul să vă binecuvânteze!”

Călătorii obosiţi au privit unul către celălalt întrebători. „Mă aşteptam ca toată lumea să ştie de El! Oare este posibil ca să fi urmat doar o iluzie de-a noastră? Steaua aceea ne-a condus atâta drum până aici . . .” „Nu! Este imposibil să fi greşit! Mesia S-a născut în mod sigur şi cineva trebuie să ştie unde!”

Umbrele nopţii coborau peste văi în timp ce magii din Răsărit au stat la masă discutând despre steaua pe care o văzuseră şi care îi îndrumase până aici. Când întunericul a cuprins cetatea Ierusalimului, călătorii scrutau bolta înstelată pentru a regăsi Steaua călăuzitoare. „Acolo! Uite! Aceea este steaua! Să pornim! Să ne continuăm drumul!”

Printre măslini, pe drumul abrupt, magii au coborât până la poalele muntelui, apoi au intrat pe porţile Ierusalimului. Ochii lor erau permanent îndreptaţi către Stea. Pentru un 77

moment, Steaua s-a oprit asupra Templului, apoi a dispărut. Călătorii au intrat în curtea Templului. Acolo nimeni nu se bucura de venirea pe lume a noului Rege. Hainele lor deosebite au atras privirea celor care veniseră să se închine. Oamenii aceştia străini au întrebat pe toţi cei pe care îi întâlneau despre Regele de curând născut al iudeilor, dar nimeni nu părea să ştie ceva despre acesta. Unul dintre preoţi a răspuns la întrebarea lor: „Noi nu avem alt rege decât pe Irod. Ce întrebare este aceasta la voi? Vreţi să ne faceţi probleme? Dacă sunteţi într-adevăr prietenii noştri terminaţi cu astfel de întrebări!” Un alt închinător a continuat: „Spuneţi că aţi văzut o stea? Păi sunt atâtea stele pe cer!” „Da! Aşa este! au răspuns magii, „Dar nu vă aduceţi aminte de profeţia lui Balaam: ’O stea răsare în Iacob şi toiagul de domnie nu se va depărta din Israel’? Aceasta este Steaua pe care am urmat-o până acum!” „Da … sigur că da. Acea profeţie se referă la Mesia! Preoţii noştri cred că ştiu mai multe despre aceasta! Haideţi să-i întrebăm!” a răspuns un închinător.

Un alt închinător s-a adresat străinilor spunându-le: „Ce ştiţi voi despre Mesia? Mesia este al iudeilor. Ce aveţi voi a face cu E?” „Prietene, a răspuns cel mai în vârstă dintre călători, este adevărat că Mesia, Regele vostru este iudeu; dar El va fi Mântuitorul întregii lumi şi tot pământul se va lumina de slava Lui!”

Dezamăgiţi de ignoranţa închinătorilor iudei, călătorii au plecat din curtea Templului. Venirea lor la Ierusalim a 78

stârnit mare agitaţie. Întrebarea lor ciudată era acum mult discutată. Până şi Irod a auzit în palatul său despre ce discută poporul. Magii din Răsărit, sperând că poate la palat vor găsi un răspuns, au căutat să stea de vorbă cu Irod. Alarmat de această veste, Irod a chemat pe toţi preoţii la palat pentru a afla unde anume trebuia să se nască Mesia. Este ciudat faptul că învăţătorii lui Israel nu ştiau exact unde urma să se nască Mesia şi a fost nevoie ca să cerceteze sulurile. Să fi uitat ei oare povestirea păstorilor? După ce au cercetat profeţiile au spus regelui că Mesia trebuia să se nască în Betleemul lui Iuda. După plecarea preoţilor, Irod a chemat în taină pe magi şi le-a spus: „Fără îndoială că noul rege al iudeilor pe care Îl căutaţi este Mesia pe care Îl aşteaptă iudeii. El trebuie să se nască în Betleemul lui Iuda. Mergeţi voi şi vedeţi locul unde se află, apoi să-mi daţi de veste şi mie ca să merg şi mă închin înaintea Lui.”

Când magii au ieşit din palatul lui Irod, au zărit din nou Steaua călăuzitoare care i-a condus până la casa unde se afla Isus. Nu au găsit un copil aşezat într-un pătuţ regal. Părinţii lui nu erau oameni bogaţi. Dar în ciuda acestor aparenţe, ei au ştiut că stau în faţa Fiului lui Dumnezeu. Plini de respect au îngenuncheat şi I s-au închinat. Au venit dintr-o ţară bogată ca să se închine înaintea unui copilaş sărac. Darurile lor au onorat pe Isus şi erau o exprimare a închinării lor sincere faţă de El. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri!” Matei 5: 16 În întunericul moral şi spiritual al acestei lumi, când împăraţii şi preoţii nu mai ştiu unde poate fi găsit Isus, doar 79

„stelele” - mai pot călăuzi pe călătorii ce caută un Mântuitorul. Cu toată cunoştinţa la îndemână, foarte mulţi trăiesc în confuzie şi nu ştiu cum să găsească pe Acela care îi poate salva. „Cei de departe”, conduşi de „stele” au găsit, mergând prin noapte, drumul lor către Regele de curând născut. Această realitate se repetă în fiecare an, când se sărbătoreşte naşterea Domnului. „Cei de aproape”, care au toată cunoştinţa nu se grăbesc să onoreze pe Regele de curând născut, şi „magii din răsărit” vin ca să spele această ruşine! „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea stelelor, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veni!” Daniel 12: 3

Fiecare din noi, „cei de aproape” putem deveni stele călăuzitoare pentru „cei care vin de departe” ca să se închine Regelui de curând născut. În noaptea acestei lumi „cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele!”

Toţi aceia care devin acum stele călăuzitoare pentru semenii lor vor avea bucuria ca într-o zi – atunci când Regele va veni – să primească o coroană împodobită cu stele.

80

.

81

82

Această predică a fost inspirată din meditaţia de pe 3 iulie 1999 ţinută de către pastorul Donald J Gettys la McDonald Road Seventh-day Adventist Church McDonald, Tennessee

Ilie: apă rece şi păsări negre Cu aproximativ 10 ani în urmă pastorul Kent Crutcher predica într-o biserică mică dintr-un sătuc despre ceea ce înseamnă să fii misionar. Nu se referea la misiunea din Africa sau Indonezia. Vorbea despre modul în care putem sluji pe Dumnezeu între vecini. Ideea lui de bază era că Dumnezeu foloseşte oameni simpli pentru a face lucruri extraordinare. Pentru a dovedi aceasta, a apelat la o mulţime de texte biblice care se refereau la nume bine cunoscute: Moise, Ilie şi aşa mai departe. Pastorul arăta cum aceşti oameni simpli au devenit celebri datorită lucrurilor mari pe care le-au făcut. Nu sunt oameni cărora trebuie să le facem statuie, ci au fost oameni imperfecţi pe care Dumnezeu i-a folosit pentru o lucrare mare. În timp ce predica, pe rândul din faţă era o femeie care îl privea cu gura căscată. Pastorul a observat că femeia era uimită de cele ce auzea şi se întreba dacă ceea ce spusese o şocase sau pur şi simplu aşa asculta ea o predică. După încheierea serviciului divin femeia aceea l-a căutat pe pastor şi i-a spus: „Pastore! Niciodată înainte nu am mai auzit ceea ce aţi predicat dvs.!” Era metodistă şi vizita biserica adventistă regulat în ciuda sfaturilor pastorului ei. Ea ştia ceva despre adventişti şi i-a povestit pastorului că bunicul ei fusese pastor metodist şi ar fi predicat într-o biserică adventistă pentru că acei adventişti nu aveau pastor. Aşa că femeia crescuse cu ideea 83

că adventiştii nu sunt aşa ciudaţi şi periculoşi cum spunea pastorul ei, ci îşi amintea mereu cuvintele bunicului ei: „Adventiştii sunt oameni buni!” Femeia nu avea prejudecăţi, aşa cum avea pastorul ei, numai că nu citea deloc Biblia şi de aceea nu ştia prea multe din Scriptură. Acum doar auzise predica despre aceste personaje biblice şi a rămas uimită pentru că nu crezuse vreodată că personajele biblice sunt reale, şi mai ales nu credea că acestea erau de fapt fiinţe umane. Când a înţeles acest lucru a început să-şi pună întrebarea: „Deci, Dumnezeu mă poate folosi şi pe mine?” Biblia este clară atunci când se referă la natura copiilor lui Dumnezeu. Ea ne vorbeşte destul de mult despre greşelile slujitorilor lui Dumnezeu şi de asemenea ne descoperă faptul că prin aceşti oameni obişnuiţi Dumnezeu a făcut lucruri neobişnuite. Putem prinde curaj deoarece, nu contează cât de slabă simte o persoană că este, ci lucrul care contează cel mai mult este faptul că Dumnezeu ne poate folosi dacă îi dăm voie. În această predică ne vom referi în mod special la viaţa lui Ilie. În raport cu ceea ce ne spune Iacov 5: 17, „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar a fost gata să se aşeze la dispoziţia lui Dumnezeu. Vom privi la realizările şi eşecurile lui. După încheierea acestei predici sper ca noi toţi să fim mai pregătiţi să îndeplinim cu mai mult curaj lucrarea care ne-a fost desemnată. Să începem cu începutul. Pentru prima dată Biblia ne vorbeşte despre Ilie în 1 Regi 17: 1. Să reţinem faptul că este pentru prima dată când Biblia vorbeşte despre Ilie. „Ilie, Tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu!”

84

Buuuum!!! Ce intrare în scenă! Aceasta este prima dată când auzim despre Ilie şi deja ne pune în încurcătură. Cine este acest om arogant? Nu ni se spune nimic despre educaţia pe care a primit-o, despre familia lui . . . Sunt grupuri de iudei care cred că Ilie a fost înger pentru că Biblia nu menţionează nici o genealogie în dreptul lui. Iudeilor le place să cunoască genealogia celor care declară că sunt profeţi ai Domnului. În dreptul lui Isus este prezentată o genealogie. Dar Ilie? Cine este el? El apare pe scena biblică la fel cum apare şi Melhisedec. Nu ştim nimic despre locul de unde vin ei! În Iacov 5: 17 se dă răspunsul la această întrebare: „Ilie a fost un om ca şi noi!” Nu a fost un înger! Nu a fost un om extraordinar, ci doar un om ca şi noi. Deci, cine a fost Ilie? Din fericire putem să deducem câte ceva despre Ilie. Numele lui ne vorbeşte despre părinţii lui. Aflăm astfel că părinţii lui erau oameni temători de Dumnezeu. De unde ştim aceasta? După numele pe care l-au dat copilului lor. Ei au pus copilului un nume care nu suna prea bine pentru contemporanii lor. „Ilie” înseamnă „Iehova este Dumnezeul meu” sau „Domnul, El este adevăratul Dumnezeu!” În acea vreme, în întreg Israelul nu mai erau decât şapte mii de oameni care încă se mai închinau lui Dumnezeu. Pentru restul naţiunii Baal era dumnezeu. De aceea putem deduce faptul că părinţii lui încă mai credeau în Dumnezeul cel adevărat, Iehova. Părinţii lui Ilie au fost destul de curajoşi ca să pună acest nume fiului lor. numele acesta nu mai era de mult obişnuit în poporul Israel. Ştim că Ilie era numit „Tişbitul” datorită localităţii din care provenea. Galaadul era o localitate aşa de mică încât nici până azi arheologii nu au dat de ea. Dar ştim că este vorba despre o regiune muntoasă pentru că Galaad erau un oraş aşezat 85

între munţi. Oamenii din Galaad erau cunoscuţii ca fiind neciopliţi şi direcţi, „sălbatici” aşa cum se obişnuia să se spună în Israel. Ei puteau fi deosebiţi după portul lor, după modul aspru de a vorbi şi erau departe de a se asemăna cu oamenii de la oraş stilaţi, cu un port şi cu o vorbire aparte. De fapt oamenii din acest loc puteau fi înţeleşi cu greu datorită dialectului greoi pe care îl vorbeau. În timpul războaielor, ei cereau tuturor acelora care păreau a fi străini în acele locuri să spună parola. Parola era de fapt un cuvânt care nu putea fi pronunţat corect decât de cei care locuiau în Galaad – „Shibboleth" . După modul în care era pronunţat cuvântul, locuitorii din Galaad puteau să-şi dea seama dacă cel suspectat era din localitatea lor sau nu. Oamenii erau aşa de asprii datorită condiţiilor precare în care trăiau. Ei nu aveau case, ci doar nişte adăposturi din lemn care abia dacă îi putea apăra de vremea rece şi urâtă de afară. Încercările prin care Ilie trecuse trăind într-un astfel de loc făcuseră din el un bărbat puternic. Încercările pregătesc pe oameni pentru a fi folosiţi de Dumnezeu. Galaad înseamnă „Movila Mărturiei!” Ghedeon era şi el din Galaad. Ghedeon se ridicase, de asemenea, pentru a vindeca naţiunea de idolatrie. Nu este de mirare că Ieremia, care trăia tot în astfel de timpuri de apostazie întreba: „Nu este nici un leac alinător în Galaad? Nu este nici un doftor acolo? Ieremia 8:22 Cu alte cuvinte Ieremia se ruga ca Dumnezeu să ridice un mântuitor din Galaad care să salveze pe poporul Său de idolatri. Galaadul se afla la 56 de mile (aprox. 100 Km) de palatul lui Ahab. Cred că credinţa lui Ilie a fost testată pe parcursul acestui drum, în timp ce trecea prin locurile aşa de frumoase ale ţării făgăduinţei, pe lângă izvoare despre care se ştia că nu secaseră niciodată, pe lângă păduri încântătoare, pe 86

lângă pajişti proaspete, pe lângă miile de animale care păşteau, pe lângă lanurile de grâu. Locurile acestea întăreau convingerea că acesta este pământul promis. Cum se putea ca toate acestea să dispară? Pentru că acesta era mesajul pe care trebuia să-l ducă lui Ahab. Şi de ce era nevoie ca tot ceea ce era frumos în acea ţară să dispară? Ce se afla în spatele acestei intenţii a lui Dumnezeu? De mulţi ani Israel se afla într-o serioasă decădere morală şi spirituală, iar în timpul lui Ilie această apostazie ajunsese la culme. Era de aur a lui David şi Solomon se încheiase. Şase regi veniseră la putere în ultimii 58 de ani. Toţi cinci au fost neconsacraţi şi au depărtat poporul de Dumnezeu. Primii doi regi care au urmat după Solomon au fost idolatri, al patrulea a fost un criminal şi un beţiv, iar al cincilea era acuzat de trădare şi al şaselea a fost considerat mai rău decât toţi cei cinci care fuseseră înaintea lui. Acum venise la putere un al şaptelea rege şi acesta se dovedise a fi mai rău decât ultimul. Numele lui era Ahab şi soţia lui se numea Izabela. Nu ne îndoim de faptul că această căsătorie a fost profitabilă pentru fiecare din cei doi, dar nu putem crede că era o căsnicie fericită. Nu putem afirma că ei sau unit pentru a forma un cămin datorită dragostei! Ahab şi Izabela nici măcar nu s-au cunoscut mai înainte, ci ei s-au căsătorit datorită tratatului de pace semnat între tatăl lui Ahab, Omri cu fenicienii din nord. Omri venise la putere după patru ani de război civil între armată şi familia nobilă din care se trăgeau regii lui Israel. Deoarece Omri obţinuse încrederea celor din armată a devenit rege. Între sirieni, israeliţi şi fenicieni a fost încheiat un trata de pace. Acest tratat de pace a fost întărit de căsătoria prinţului Ahab cu prinţesa Izabela, fiica lui Etbaal, împăratul preot al 87

Tirului (1Regi 16: 31). Sidoniţii erau un popor foarte puternic în acele zile. Când Izabela s-a mutat în Samaria au început să se schimbe anumite lucruri. Izabela a adus împreună cu ea fascinaţia pentru lucrurile oculte. Copiii lui Israel nu au fost şocaţi de această schimbare pentru că deja cunoşteau unii idoli de la soţiile lui Solomon. Dar Izabela a organizat idolatria la un nivel mai înalt. Ea nu era doar o închinătoare pasivă la Baal. Planul ei era ca să transforme pe Israel şi religia lui. Ea îşi propusese să întoarcă inima copiilor lui Israel de la Iehova, la Baal. Izabela era un evanghelist a lui Baal. De aceea dorea să extermine pe toţi profeţii lui Iehova. Era ceva obişnuit deja în Israel ca să permiţi unei regine să se închine la un alt dumnezeu, dar Izabela promova închinarea la Baal în toată împărăţia. Oare unde era Ahab în tot acest timp? De ce nu a pus el capăt acestei situaţii? Dar Ahab era un om slab. El dorea să nu supere pe nimeni şi să-i împace pe toţi. Deci ce a făcut? A construit un templu lui Baal, dar a botezat pe copiii săi în religia israelită. El dorea să ia tot ceea ce este mai bun din fiecare din cele două religii. Numele fiilor lui erau: Ioram – care înseamnă „Iehova este Cel Prea Înalt”; Ahazia – care înseamnă „Iehova este Cel care ne susţine”; Atalia – care înseamnă „Iehova fie înălţat!” , dar el slăvea pe Baal. Închinarea la Baal includea plătirea taxe zeilor, preoţilor, includea prostituţia în templu şi mai rău sacrificarea copiilor. De ce oare a fost ales tocmai Ilie pentru a stopa această evoluţie a lucrurilor? Să ne întoarcem la Iacov 5: 17. „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi nu a plouat deloc în ţară timp de trei ani

88

şi şase luni.” Deci nu Dumnezeu este Acela care l-a trimis pe

Ilie cu acest mesaj la Ahab, ci Ilie s-a rugat să nu plouă şi nu a plouat. De ce s-a rugat el aşa? Israel era târât în idolatrie şi Ilie nu suporta aceasta! La început Izabela a crezut că este o glumă. Îi plăcea să-şi ungă faţa cu un ulei special preparat din cenuşă de tămâie amestecată cu ulei stors din flori şi fructe de migdale – era ca un fel de mască primitivă. Numele ei însemna „Unde este Baal?”, dar în ebraică avea altă semnificaţie: însemna „balegă” sau „moale”. Ne putem imagina glumele făcute de israeliţi pe seama reginei, care, deşi purta un astfel de nume îşi conducea soţul. Dar mai putem să ne imaginăm faptul că toate aceste glume au încetat atunci când Izabela a început să omoare pe preoţii lui Iehova. Ilie a făcut din această realitate un subiect de rugăciune. Nu a fost o rugăciune grăbită cam de genul: Doamne, te rog să mă binecuvântezi pe mine şi familia mea, să binecuvântezi pe Israel şi te mai rog să trezeşti pe cei din familia regală la o adevărată consacrare de partea ta. Amin!” A fost o rugă în care Ilie a exprimat toată durerea inimii sale înaintea lui Dumnezeu. Când ne-am rugat pentru biserica noastră cu aceeaşi stăruinţă cu care s-a rugat Ilie pentru Israel? Trăim în timpuri de cruntă apostazie! Acum este timpul pentru rugăciune stăruitoare. Dar vreau să vă spun că rugăciunea stăruitoare este riscantă. Ştiţi de ce? Pentru că de aici mai este doar un pas până la provocarea de a te implica pentru remedierea lucrurilor. Mijlocirea este un pod între interes şi implicare. Cel care se roagă din toată inima nu poate spune: „Doamne, vrei să rezolvi Tu această problemă, pentru că eu, slujitorul Tău pasiv nu binevoiesc să mă implic în rezolvarea ei!” Rugăciunea stăruitoare este riscantă pentru că va pune capăt confortului nostru, va pune capăt mediocrităţii noastre, va cere renunţarea

89

la zilele noastre libere. Aceasta este realitatea despre ruga stăruitoare. Ruga lui Ilie nu era doar o adunătură de emoţii, ci se baza pe făgăduinţe biblice. Ilie îşi cunoştea Biblia: să citim din Deut. 11: 13 - 17 Este evident faptul că Ilie ştia ceea ce se spusese despre Israel şi Ţara Promisă în vechime. (vezi versetele). Acum ştim de ce Ilie s-a rugat ca să nu mai plouă. „Doamne, Tu ai spus demult că dacă ne vom depărta de Tine vei face ca să nu mai plouă! Arată Doamne copiilor lui Israel că Tu eşti Stăpân peste toate!” Şi astfel Ilie s-a rugat ca Dumnezeu să împlinească una din făgăduinţele Sale. Şi tocmai în acest fel conştiinţa israeliţilor putea fi trezită. Baal era zeul ploii şi al soarelui, zeul fertilităţii şi aşa mai departe. Oamenii vor blestema pe Baal dacă va fi secetă, se gândea Ilie. Aşa că Ilie a intrat în sala tronului şi a transmis mesajul din partea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce eu şi dvs. trebuie să facem. Ilie nu a venit cu o solie fabricată de el, ci în urma studierii Scripturilor el a descoperit care este solia lui Dumnezeu pentru vremea sa, apoi a transmis-o împăratului. Deci ce spunea Ilie? Să ne întoarcem la 1 Regi 17:1. Priviţi la acest verset! O predică de o propoziţie! Aceasta este tot ceea ce el a avut de spus! Dar fiecare cuvânt era cântărit! O primă idee a predicii sale este aceea că Dumnezeu este viu! Oamenii au nevoie să redescopere faptul că Dumnezeu este viu! Oamenii trebuie să ştie că eu şi dvs. slujim un Dumnezeu viu! Înainte ca Ahab să înţeleagă cuvintele sale, Ilie a dispărut! Vezi versetul 3, 4. Aici Dumnezeu pare a fi un pic ironic. El este Acela care l-a încurajat pe Ilie să vorbească 90

despre secetă şi tot El este Acela care îl trimite la Cherit. (care înseamnă loc secetos). Părea a fi mai logic să-l trimită lângă un râu de munte care ar fi secat mai greu, dar în loc de aceasta Dumnezeu îl trimite pe Ilie la un pârâu. Ceea ce pentru noi este ilogic, pentru Dumnezeu are o logică. În timp ce căuta să se ascundă, Ilie devenea tot mai mult potrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu dorea să o facă prin el. A fost trimis într-un loc aspru, nu departe de casa lui pentru a fi acolo singur. Nu erau un loc tocmai confortabil, dar necesităţile vieţii îi erau împlinite acolo. Înainte ca Moise să elibereze pe Israel din robie, a petrecut 40 de ani în palatul lui Faraon pentru a învăţa cum să ajungă cineva. Apoi a petrecut alţi 40 de ani în pustie pentru a învăţa că este un nimeni. Abia după aceea a fost capabil ca încă 40 de ani să conducă poporul lui Dumnezeu prin pustie; de reţinut faptul că aceia care vor înţelege că sunt un nimeni sunt pregătiţi să facă lucrarea lui Dumnezeu. David a petrecut mult timp singur cu oile învăţând să păstorească turma înainte de a păstori poporul. Ilie trebuia să petreacă acest timp singur. El mai avea multe de învăţat. Un lucru pe care trebuie să-l mai înveţe era acela că Dumnezeu are un timp hotărât când îşi va face lucrarea şi că la timpul potrivit El îl va chema să îndeplinească lucrarea Lui. Se părea că toată cariera lui Ilie de profet se va încheia după o predică de o propoziţie. Dar aceasta a fost ceea ce Ilie trebuie să facă pentru Dumnezeu la acel timp, apoi nu avea decât de aşteptat. Un alt lucru pe care trebuie să-l înveţe Ilie era acela că Dumnezeu este plin de surprize. Metodele lui de lucru nu sunt 91

totdeauna predictibile. El poate avea grijă de noi într-un mod la care nici nu ne gândim. Să fii hrănit de corbi? Cine s-ar fi gândit! Unii spun că nu corbii ar fi hrănit pe Ilie, ci arabii! Această idee a fost lansată deoarece termenul pentru arab este aproape identic în limba ebraică cu cel pentru corb. Este amuzant şi şocant faptul că Dumnezeu a ales tocmai acele păsări care se hrăneau cu leşuri, cu cadavre să îl hrănească pe Ilie! În raport cu Lev. 11 corbii erau păsări necurate. Această întâmplare ne conştientizează de faptul că Dumnezeu se poate folosi de orice ca să aducă la îndeplinire planul Său, nu numai de oameni. O altă lecţie pe care trebuia să o înveţe Ilie era aceea de a sta liniştit. Şi aceasta este lecţia pe care trebuie să o învăţăm şi noi. Câte minute a-ţi stat liniştiţi astăzi? Este foarte greu pentru noi, ca în această societate haotică şi antrenată în tot felul de activităţi să stăm liniştiţi. Mulţi dintre noi trăiesc într-o continuă agitaţie! Minutele lor sunt drămuite! Alergăm tot timpul şi nu stăm deloc! Nu ne putem opri pentru că avem aşa de multe de făcut!!! Ilie se gândea că are aşa de multe de făcut pentru ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu, dar Dumnezeu la învăţat că o predică de o propoziţie este de ajuns; Dumnezeu l-a învăţat că trebuie să stea liniştit! Când mergem la magazin pentru cumpărături nu avem linişte pentru că şi acolo oameni mişună în toate părţile. Oriunde ne-am duce nu avem linişte. Încercăm să vorbim altora despre Prinţul Păcii, dar noi nu găsim un minut de linişte pentru noi înşine! Staţi liniştiţi şi veţi ştii că Eu sunt Domnul! Puteţi sta liniştiţi? Poate că este greu ca azi să mai găsim un loc retras lângă Cherit, dar trebuie să existe momente de linişte în fiecare 92

zi când să întâlnim pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce a învăţat Ilie. „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua aceea mare şi înfricoşată.” Maleahi 4: 5

„Ilie” – proorocul pe care Dumnezeu îl va trimite înainte de „ziua Domnului” va fi un om la fel de simplu ca şi Ilie – proorocul de pe vremuri. Va fi un om care cunoaşte Scriptura şi se roagă stăruitor lui Dumnezeu. Va fi un om dispus să asculte întocmai glasul lui Dumnezeu. Va vorbi doar atunci când este convins că Dumnezeu îl trimite să vorbească şi se va retrage atunci când Dumnezeu îi va spune să facă aceasta. Cei chemaţi să facă lucrarea lui Ilie în ultimele ceasuri ale istoriei au învăţat să stea liniştiţi aşteptând ca Dumnezeu să-i călăuzească. Au învăţat să depindă de El în toate lucrurile. Au trecut prin şcoala comuniunii cu Dumnezeu şi au înţeles că El are un timp hotărât când lucrează în favoarea poporului Său.

93

Această predică a fost inspirată din meditaţia de pe 10 iulie 1999 ţinută de către pastorul Donald J Gettys la McDonald Road Seventh-day Adventist Church McDonald, Tennessee

Ilie: rivalul lui Baal I Regi 18 Ahab era un rege foarte mândru. Soţia lui, Izabela, era extrem de preocupată de treburile Împărăţiei. Îi plăcea să le ştie pe toate. Mai mult, îi plăcea să conducă ea însăşi ţara. Ahab trăia într-un palat la care alţi împăraţi abia dacă puteau visa. Sub comanda lui se aflau 2000 de care de război şi 10 000 de soldaţi. Ahab şi Izabela locuiau în oraşul cel mai întărit din Împărăţie – Samaria. Acest oraş era situat pe o colină de 300 de picioare înălţime (aproximativ 120 m). Cetatea era înconjurată de două ziduri. Zidul din interior era gros de 1,5 m (5 picioare) iar cel exterior era gros de 9 picioare (aproape 3 m). Toate măsurile fuseseră luate ca totul să fie bine. Toate era bune, cu excepţia unui singur lucru. În ţară era o mare secetă. De trei ani şi ceva nu plouase deloc şi nu mai cădea nici rouă. Era groaznic. Recolta era pârjolită, animalele erau pe moarte, pământul era ars şi praful era ridicat în aer de vânt, făcând viaţa insuportabilă. Până şi caii de rasă ai lui Ahab mureau de foame. Baal, dumnezeul la care se închinau aproape toţi israeliţii, era zeul ploii. Oamenii începuseră să-şi sacrifice copiii lui Baal pentru ca el să trimită ploaie. Copiii lui Israel îşi trimiteau fetele la templul lui Baal pentru a se prostitua sperând că vor avea iarăşi prosperitatea de odinioară.

94

Un singur om era blestemat pentru toată această situaţie. Numele lui era Ilie. Acest om era pentru Ahab ca musca aceea care se bagă în lapte. Ahab era provocat de acest om bădăran din Galaad. El era rege, dar Ilie se afla în centrul atenţiei. Şi lui Ahab nu-i plăcea deloc aceasta. Cu trei ani în urmă Ilie venise în sala tronului nepoftit, neanunţat şi neînfricat. Atunci el spusese că dacă regele nu se va pocăi nu va ploua trei ani şi şase luni. Ca un tunet au răsunat aceste cuvinte în urechile regelui idolatru. Ilie a dispărut de atunci, pur şi simplu şi nu mai era de găsit. Nu căzuse nici o picătură de ploaie şi nici rouă, după cuvintele sale. Ilie era acum printre primii zece oameni căutaţi din toată împărăţia. De fapt, au fost trimişi spioni în toate ţările vecine ca să-l găsească pe Ilie. Dar nimeni nu a putut găsi ceea ce Dumnezeu ascunsese. Dumnezeu a folosit păsări necurate, apoi o văduvă păgână pentru a-şi hrăni slujitorul. Ilie o ducea bine la Sarepta, care era de fapt ţara lui Baal. Fiind silit de regină, Ahab a apelat la toate metodele pentru a-l găsit pe acest profet atât de urât. A folosit toate serviciile sale secrete ca să-l găsească pe Ilie. Dar atunci când Dumnezeu ascunde ceva, oricâte metode ar folosi oamenii nu vor reuşi să afle nimic. Unii adventişti se tem de timpul acela de strâmtorare, când toate problemele pământului vor fi puse pe seama lor. Se tem că atunci nu vor avea unde să se ascundă din faţa oamenilor care vor dori să-i linşeze. Dar în timpurile de persecuţie Dumnezeu i-a ascuns pe copiii Săi şi nimeni nu i-a putut găsi. Oamenilor li se spusese că, dacă aceşti ultimi închinători la Iehova ar fi exterminaţi, atunci problemele ar 95

înceta şi seceta s-ar încheia. Înfuriată de această situaţie Izabela era hotărâtă să termine cu toţi profeţii lui Iehova. Trebuie ca toţi să fie ucişi pentru ca lucrurile să reintre în normal. Şi de aceea a încercat să-i omoare pe toţi aceia care mai credeau în Iehova. Dar credincios adevăratului Dumnezeu, Obadia a ascuns o sută de profeţi ai lui Dumnezeu într-o peşteră. (vezi capitolul 18). Este uimitor că Dumnezeu nu renunţă la poporul Său Israel. Întrecuseră orice măsură. De ce oare Dumnezeu nu renunţă la ei pentru a crea un alt grup care să asculte de El, un alt popor? Dumnezeu aduce la pocăinţă pe poporul Său chemând un profet pentru această lucrare. El mai face încă un efort pentru a-i salva. Dumnezeu încă mai procedează aşa. La cea mai mică reacţie a păcătosului că ar vrea să se întoarcă la El, Dumnezeu iartă şi judecă apoi vindecă. Harul Lui este nemăsurat, iubirea Lui ne copleşeşte. Dumnezeu este gata să ierte. Oare nu suntem bucuroşi să slujim unui asemenea Dumnezeu? Un Dumnezeu minunat! Într-o zi Obadia a apărut înaintea lui Ahab şi la anunţat că Ilie s-a întors. Putem citi aceasta în 1 Regi 18: 16. LXX redă acest verset cam aşa: „Ieşi afară să-l întâlneşti pe Ilie!” Ieşi afară ca să dai piept cu acela care este cauza tuturor problemelor. Ca din puşcă Ahab a ieşit să-l vadă pe Ilie şi nici nu l-a zărit bine că a şi început să strige: „Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?” (se citeşte până la versetul 18) Ahab, posibil că s-a gândit: „Eu sunt regele şi Ilie vrea să mă înveţe pe mine ce să fac! NU-mi convine! Eu dau ordine aici!” Dar Ilie este sigur pe el şi cuvintele sale seamănă a poruncă: vers. 19 În faţa acestor cuvinte categorice Ahab se supune imediat! Ver. 20.

96

Tot poporul lui Dumnezeu a venit ca să fie martor la această confruntare cosmică. Cine este adevăratul Dumnezeu ? Urma ca în momentele următoare ei să descopere răspunsul la această întrebare. Urma ca faptele să fie analizate şi să se dea un verdict. Mii de oameni sleiţi de foame şi sete au venit să vadă ce se va petrece pe Carmel. Muntele Carmel era un loc potrivit pentru această confruntare. Aici, pe acest munte se închinau de obicei israeliţii lui Baal. Existau peşteri unde se petreceau lucruri îngrozitoare. De pe Carmel se putea vedea Valea Haifa şi Marea Mediterană. Era un loc nemaipomenit de frumos. Dar acum totul era jalnic pentru că vegetaţia era cu totul uscată. Dacă în urmă cu ani, faptele stricate ale israeliţilor care se închinau lui Baal erau ascunse de pădurile de pe Carmel acum tot ceea ce făceau era expus şi putea fi văzut pentru că pădurile nu mai existau. Dumnezeu are căile Sale de a dezvălui păcatul în viaţa fiecărui om. Când Dumnezeu ascunde ceva nimeni nu poate descoperi. Psalmistul spunea: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!” Ps. 32: 1 Dumnezeu poate ascunde păcatele acelora care le mărturisesc şi le va arunca în „marea uitării”. Dar, atunci când oamenii Îl sfidează, când au întrecut orice limită, Dumnezeu intervine pentru a descoperi înaintea întregului univers grozăvia păcatului lor. Acest conflict care se desfăşoară pe Carmel prefigurează marele conflict care are loc între Hristos şi Satana. Ziua judecăţii sosise pentru poporul Israel! Păcatele care până mai ieri erau ascunse sunt expuse acum în faţa tuturor! Totul se putea vedea! Pe munte se aflau două tabere: Ilie care stătea neînfricat şi fără ruşine de o parte şi regele cu 450 de prooroci ai lui Baal 97

de cealaltă parte. Testul a început. Cu doar două fraze simple Ilie justifică poziţia sa. I Regi 18: 21 „Dacă Baal este Dumnezeu mergeţi după Baal!” Poporul lui Dumnezeu se afla în confuzie. • • • •

Deveniseră politeişti. Credeau în Dumnezeu dar credeau şi în Baal. Se închinau şi lui Dumnezeu şi lui Baal. Venise momentul să ia o hotărâre. A fi neutru în această confruntare înseamnă a fi împotriva lui Dumnezeu.

Un om pe nume Freddie Fulcrum obişnuia să cântărească toate lucrurile foarte atent. El spunea: „Pe de o parte este bine aşa, dar pe de altă parte…” şi pentru că tot timpul se întreba cum este mai bine niciodată nu acţionat. Când Freddie a murit rudele au pus un zero mare pe crucea lui. El nu realizase nimic. Este periculos să stai multă vreme nehotărât. Trebuie să te hotărăşti odată. Creştinii nu pot oscila între două păreri. Trebuie să alegem pe cine vom sluji. Ronald Reagan a învăţat de mic că este nevoie să te hotărăşti repede. Pe când era mic făcea parte dintr-o familie săracă şi nu avea cu ce să se încalţe. O mătuşă mai înstărită l-a dus la magazin, a vorbit cu vânzătorul şi i-a spus că ea va plăti pentru o pereche de pantofi pe care nepotul ei o va alege. Vânzătorul l-a întrebat: „Care pereche o vrei?” Ronald a privit la raft şi a răspuns: „Nu ştiu! Dar am să mă gândesc şi am să vă spun mâine!” „Bine!” a răspuns vânzătorul! „Vino înapoi în două trei zile şi spune-mi dacă te-ai hotărât!”

98

Peste câteva zile vânzătorul a întâlnit pe Reagan pe stradă şi l-a întrebat dacă şi-a ales o pereche de pantofi. „Nu mam gândit!” a răspuns el. „Bine!” a răspuns vânzătorul. Vino azi pe la mine pentru că ţi-am ales eu o pereche!” Reagan povesteşte că şi azi când se uită la acei pantofi, pe care i-a cumpărat atunci şi pe care i-a păstrat, îşi aminteşte o lecţie mare pe care a învăţat-o: dacă nu suntem gata să luăm noi înşine deciziile, alţii vor decide pentru noi.

În I Regi 18:21 Ilie a spus: "Alegeţi azi cui vreţi să slujiţi!” Care a fost reacţia poporului? „Dar poporul nu a răspuns nimic.” Poporul nu a luat nici o decizie. Raportul era de 450 la unu. Ilie era singur nu-i aşa? Ba nu-i aşa! Mii de îngeri erau prezenţi la acea scenă. Unul singur, dacă este de partea lui Dumnezeu, reprezintă majoritatea. Niciodată nu trebuie să ne îngrijorăm că am rămas singuri. Ilie reprezenta majoritatea morală pentru că el era de partea lui Dumnezeu. Regulile jocului erau simple. Dumnezeul care va răspunde prin foc este adevăratul Dumnezeu. Ilie a permis proorocilor lui Baal să înceapă primii. Dacă li s-ar fi permis să înceapă ei la urmă poate ar fi găsit o modalitate isteaţă de a aprinde focul, dar prin faptul că au fost primii nu mai aveau această posibilitate. Au fost luaţi prin surprindere. Ei au chemat pe Baal, regele ploii. Dar Ier. 14: 22 … Aşa că ori de câte ori grădina ne este udată este ca şi cum Dumnezeu ne acordă un credit. Pretutindeni pe acel deal se auzeau incantaţiile şi strigătele preoţilor lui Baal. (Vezi vers. 26 – 29) Amiaza 99

trecuse şi Baal nu răspunsese rugăciunilor lor. Era evident că nu el era Dumnezeu. În cele din urmă proorocii lui Baal au renunţat. Versetul 30 Lăsaţi poporul să vină aproape. Să vadă totul şi să nu piardă nimic. Altarul lui Dumnezeu care fusese dărâmat şi profanat, Ilie l-a reconstruit. Dacă dorim ca Dumnezeu să răspundă în vreun fel atunci primul lucru pe care trebuie să-l facem este acela de a reconstrui altarul rugăciunii. Cum arată altarul familial? Cum arată momentele de închinare din Sabat? Pe lângă altarul rugăciunii şi al închinării trebuie reconstruit altarul sacrificiului pentru Dumnezeu. Inimile noastre trebuie să fie asemenea unui altar - timpul nostru, talentele noastre, darurile noastre şi întreaga noastră fiinţă. Ilie a pus toate cele 12 pietre la locul lor. În graba lui de a le arăta oamenilor care este adevăratul Dumnezeu ar fi putut să pună mai puţine pietre, dar el le-a aşezat pe toate la locul lor. Exista un simbol aici. Pentru fiecare piatră exista o seminţie şi aşezând toate pietrele Ilie spunea: „Ţinta mea şi planul lui Dumnezeu este acela de a reuni ţara, de a aduna cele 12 seminţii într-o singură împărăţie!”

Lucrul acesta este exprimat în vers. 36 Descrierea momentului vers. 36 – 40 Apă: pentru a demonstra că Dumnezeu poate aprinde focul şi cu paie ude. Puterea lui este mai presus de orice. De ce un miel? – Lev. 16: 6 Era ceasul la care se aducea jertfa de seară. Descoperirea adevăratului Dumnezeu avea loc la un timp potrivit. Ilie plănuise ca exact în clipa jertfei de seară să aibă să aibă loc minunea. În faţa poporului, în faţa preoţilor lui Baal şi în faţa lui Ahab a rostit o rugăciune simplă de două fraze. 100

Simplitatea rugăciunii sale se afla într-un contrast izbitor cu bolboroselile preoţilor păgâni. Adevărata redeşteptare este departe de a fi extravagantă. Simplitatea este marca unei treziri religioase autentice. Tocmai aici este cheia: simplu, dar impresionant! I Regi 18:38 –”Atunci a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ.” Strălucirea focului trimis din cer a iluminat acel vârf de munte. Această minune a izbit cele câteva mii de priviri ale Israeliţilor. Focul acela se putea vedea de la câteva mile distanţă. Arderea de tot, lemnele, pietrele, apa – totul a fost mistuit. Poporul s-a dat înapoi plin de teamă. Dumnezeu a transmis un mesaj poporului prin faptul că şi pietrele au fost mistuite de foc. Deoarece pietrele erau un simbol al seminţiilor lui Israel solia pe care Dumnezeu le-o transmitea era clară: „Dacă nici în faţa acestei descoperiri nu se va produce o adevărată pocăinţă, atunci Dumnezeu vă poate mistui aşa cum a mistuit pietrele – un simbol al naţiunii.”

De ce a răspuns Dumnezeu imediat? Dumnezeu a trimis foc din cer pentru a-Şi salva poporul. Ilie se rugase ca întregul Israel să cunoască pe Dumnezeu – ca întreaga naţiune să se întoarcă la El. Aşezând douăsprezece pietre la altar – câta una pentru fiecare seminţie Ilie a exprimat dorinţa lui şi a făcut clară intenţia lui Dumnezeu: restabilirea întregii naţiuni iudaice. În timp ce priveau la minunea minunilor, inima lor a fost cuprinsă de o furie nestăpânită faţă de proorocii lui Baal. Erau de faţă părinţi care îşi sacrificaseră copiii în cinstea lui Baal, crezând că jertfa oferită de ei va pune capăt secetei. Erau acolo părinţi care, îndemnaţi de proorocii lui Baal îşi 101

trimiseseră fetele la templul păgân pentru a se prostitua. Acum, când aceştia au aflat care este adevăratul Dumnezeu erau gata să termine cu acei preoţi care îi înşelase atâta vreme. Cei 450 de prooroci ai lui Baal stăteau în faţa întregului popor vinovaţi. Descoperirea adevăratului Dumnezeu făcuse poporul conştient că profeţii lui Baal erau nişte înşelători, nişte mincinoşi. Venise ziua judecăţii pentru aceşti impostori. Mâinile acestor oameni mânioşi au prins pe proorocii lui Baal. Jos, la poalele muntelui Carmel curgea pârul Chison – pârâu care marca graniţa dintre Israel şi Fenicia, ţara de unde veneau toţi aceşti prooroci. Sângele lor a curs înapoi către ţara de unde veniseră. Nu isteţimea lui Ilie a adus focul! El nu a contribuit cu nimic! Focul a venit prin credinţă! Noi nu putem contribui cu nimic la salvarea noastră. Neprihănirea lui Isus este atribuită tuturor acelora care o cer cu credinţă. Astăzi avem nevoie de focul care vine din ceruri. Avem nevoie de descoperirea adevăratului Dumnezeu. Dar pentru aceasta trebuie să vină întâi Ilie! Ilie este omul acela care a stat cu Dumnezeu la Cherit, a învăţat lecţia dependenţei de El şi depinde în totul de Dumnezeu. Ilie este acela care, datorită comuniunii cu Dumnezeu a ajuns să devină un rival de temut al lui Baal şi este gata să stea de unul singur în faţa celor mulţi. Ilie este acela care a adunat în inima sa întregul popor al Domnului! Ilie nu este acela care revarsă peste poporul lui Dumnezeu un potop de mustrări, ci Îl lasă pe Dumnezeu să-i mustre pe copiii Săi. Ilie doar se roagă, crede şi Dumnezeu lucrează! Aceasta este lucrarea lui Ilie! Acesta este spiritul în care lucrează Ilie!

102

Această predică a fost inspirată din meditaţia de pe 17 iulie 1999 ţinută de către pastorul Donald J Gettys la McDonald Road Seventh-day Adventist Church McDonald, Tennessee

Ilie – profetul înfrânt I Regi 18:41-19:9 Vom continua cu cea de a treia parte a predicilor despre Ilie, unul dintre cei mai puternici lideri ai lumii. În meditaţia de mai înainte l-am văzut pe Ilie pe Muntele Carmel în atenţia întregului popor, plin de succes şi sigur pe el. Acum acest erou al întregului popor a rămas pe munte pentru a cere ploaie. Să deschidem la I Regi 18: 41 ” Ilie a zis lui Ahab: ’Suiete de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie.’” O mare vijelie era gata să vină. O fi auzit Ilie deja vuietul ei? Dar unde erau norii? Pe cer nu se putea vedea nici un nor. Nu se auzeau nici măcar tunete în depărtare. Nu se vedea la orizont lumina fulgerului. Şi cu toate acestea Ilie aude vuietul ploii. Urechea credinţei auzea acel vuiet cu mult înainte ca urechile oamenilor să audă aceasta.. Versetul 42: „Ahab s-a suit să mănânce şi să bea. Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi, plecându-se la pământ s-a aşezat cu faţa între genunchi . . .” şi a început să se

roage. În timp ce regele lui Israel se grăbea să mănânce şi să bea, Ilie a rămas să se roage. Poziţia pe care o avea Ilie exprima adânca lui umilinţă, sinceritate şi consacrare. Ilie dorea restaurarea spirituală a poporului. De aceea se ruga stăruitor. Ilie dorea în mod sincer ca Dumnezeu să răspundă rugăciunii sale.

103

Şi ce s-a întâmplat? Versetul 43: ". . . şi a zis slujitorului său: „Suie-te şi uită-te spre mare”. Slujitorul s-a suit, s-a uitat şi a zis: „Nu este nimic!” Ilie a zis de şapte ori: „Du –te Iarăşi!”

Slujitorul lui Ilie era fie Ilie, fie fiul văduvei din Sarepta pe care îl înviase. Dar oricare din aceştia doi ar fi fost nu putea nici un semn că ar veni o mare furtună. Ilie avea promisiunea din partea lui Dumnezeu că va ploua şi acum trebuia să stăruiască pentru ca făgăduinţa Lui să se împlinească. Unele făgăduinţe se împlinesc de la sine, pentru împlinirea altora trebuie să te rogi stăruitor. Ploaia pe care Dumnezeu promisese că o va trimite era un dar din partea Sa, nu o datorie pe care Şio asumase. Am găsit câteva gânduri interesante despre rugăciune în Tragedia Veacurilor, pag. 525 (în original): „Este o parte a planului lui Dumnezeu să ne ofere, ca răspuns la rugăciunea credinţei, lucruri pe care nu ni le-ar fi oferit dacă nu L-am fi rugat.” Conform acestor gânduri sunt lucruri pe care nu le

primim de la Dumnezeu dacă nu ne rugăm pentru ele. Această idee este exprimată şi de Iacov în 4: 2: „…nu aveţi pentru că nu cereţi!”

Ilie s-a rugat de şapte ori pentru acelaşi lucru. Oare ce sar fi întâmplat dacă Ilie s-ar fi oprit la cea de şasea rugăciune? Dar el a stăruit. În Comentariile biblice adventiste se comentează acest episod: „Ilie a revăzut viaţa sa pentru a descoperi unde a greşit . . el şi-a umilit sufletul şi şi-a cercetat inima. Apoi el a ajuns la concluzia că el este un nimeni şi Dumnezeu este totul. Atunci când a ajuns la această concluzie şi, în credinţă s-a prins de Mântuitorul, a venit răspunsul.” Tocmai

aici este cheia. Şi în Evrei se sugerează aceeaşi idee: „…Prin credinţă . . . au căpătat făgăduinţe…” (Evrei 11: 33). Cum a reuşit Ilie să 104

obţină ploaie? Credinţa a fost cheia marelui răspuns pe care l-a primit la rugăciune. Pentru ca Dumnezeu să vină şi să locuiască în mijlocul nostru este nevoie să-I cerem aceasta. Versetul 44: ”A şaptea oară slujitorul i-a zis: „Iată că se ridică un nor mic din mare (Marea Mediterană), ca o palmă de om.” Ilie i-a zis: „Înhamă şi pogoară-te ca să nu te oprească ploaia!”

Credinţa lui Ilie este uriaşă. În ciuda realităţii - doar un nor mic - el aşteaptă o ploaie mare. „Peste câteva clipe. Cerul sa înnegrit de nori, a început vântul şi a venit o ploaie mare.” (versetul 45)

„Un nor mic, cât o palmă de om…” Pentru Ilie aceasta a fost semnul! Norul îi prevestea ceea ce urma să se întâmple. Aşa va fi: un nor, mic, cât o palmă de om va apărea la răsărit. Norul acesta va fi semnul pentru poporul lui Dumnezeu. Va fi de ajuns pentru ca aceia care s-au consacrat lui Dumnezeu să ştie ce va urma. Printre fulgere şi prin ploaie carul lui Ahab înainta cu greu spre cetate. Dar Ilie, plin de Duhul Domnului a alergat 20 de mile (aprox. 28 de Km până la Izreel). Ilie a alegat înaintea carului lui Ahab ca o călăuză a acestuia. Când au ajuns la Izreel cei doi, Ahab şi Ilie s-a despărţit. Ahab a intrat în palatul său confortabil, iar Ilie a rămas afară pentru că nu avea unde să se adăpostească. S-a culcat lângă zidurile cetăţii. În timp ce afară ploua, Ilie s-a acoperit cu mantaua şi pe pământul gol s-a întins ca să se odihnească. Era sleit de puteri, mort de oboseală şi epuizat. Pe lângă toate acestea, după cei aproape 28 de Km parcurşi în alergare, Ilie nu avea nimic să mănânce. Nu l-a aşteptat nimeni ca să-l premieze 105

pentru acest maraton. Mulţi oameni nici nu ştiau măcar că Ilie fusese acela care se rugase ca Dumnezeu să trimită ploaia. Odată cu înfrângerea şi moartea profeţilor lui Baal adevăratul Dumnezeu triumfase şi acum, înaintea poporului era deschisă o nouă eră de reformă spirituală. Ţara era reîmprospătată de ploaie şi oamenii erau acum gata să asculte ceea ce Ilie avea să-i înveţe poate că mulţi se aşteptau ca Ahab să-l facă prim ministru pe Ilie şi ascultând de el, poporul ca unul singur, să urmeze pe adevăratul Dumnezeu. Ilie îşi imagina că, în Israel, urma să aibă loc o campanie de distrugere a tuturor altarelor lui Baal şi Izabela va fi alungată. Cu aceste gânduri Ilie a adormit. Acum mingea era la Ahab. El ar fi putut face multe ca visul lui Ilie să se îndeplinească. Dar în loc de asta, Ahab a cedat din nou în faţa Izabelei. Izabela este iarăşi înaintea lui cu iniţiativa. Înainte ca împăratul să ia vreo decizie în privinţa lui Ilie, Izabela acţionează: „Izabela a trimis un sol la Ilie să-i spună: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din proorocii lui Ball.” 1Regi 19: 2 „Vei fi omorât

la fel ca proorocii lui Baal. Acum nu pot ieşi ca să fac lucrul acesta prin ploaie. Dar imediat ce va înceta ploaia te vor termina!” Visul pe care Ilie îl avusese doar cu puţin timp mai înainte se spulbera. Tot curajul său a dispărut într-o clipă şi sufletul i-a fost cuprins de teamă şi descurajare. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Ilie ar fi stat neînfricat în faţa Izabelei? Când solul acela a venit la Ilie, oare ce s-ar fi întâmplat dacă Ilie i-ar fi spus: „Domnule, mergi înapoi şi spune Izabelei că nu mi-este frică de ea. Am de gând să merg mai departe cu reforma pe care am început-o azi. Nu mă interesează ce crede sau spune ea.

106

Dumnezeu va fi cu mine şi mă va proteja?” Oare ce s-ar fi

întâmplat? E. G. White în cartea Profeţi şi Regi la pagina 160 (original) ne spune: „Dacă Ilie ar fi rămas acolo, Dumnezeu l-ar fi ocrotit de primejdie. . . şi o mare reformă ar fi avut loc.”

Dumnezeu ar fi trimis lepra sau o altă boală asupra Izabelei. Dar Ilie se clatină în faţa acestei ameninţări şi fuge, ascunzându-se într-o peşteră. În faţa acestei situaţii ce credeţi că a făcut Dumnezeu? Oare l-a părăsit Dumnezeu? Oare ne părăseşte Dumnezeu atunci când noi îi întoarcem spatele? Atunci când ne temem şi nu ne încredem în El? Dacă Izabela era hotărâtă să-l omoare de ce oare nu a trimis un soldat ca să-l execute în timp ce dormea? De ce a trimis un sol ca să-l avertizeze? Cred că Izabela era spaima poporului! Poate că ea a vrut doar ca să-l sperie ca să se oprească şi să nu mai continue cu reforma pe care o începuse! Şi metoda ei a mers! Acest colos al credinţei se dărâmă într-o fracţiune de secundă! Dintr-un lider neînfricat acum devine un fugitiv. A fugit la aproape 100 de mile de Izreel. Dar Dumnezeu nu l-a părăsit pe Ilie! Îngerii Lui au fost alături de el pe tot acest drum. Când a ajuns acolo Ilie şi-a exprimat dorinţa ca Dumnezeu să-l treacă la odihnă. Dezamăgirea lui era aşa de mare că nu dorea să mai trăiască (1Regi 19: 3,4). „Doamne, toată lumea mă urăşte! Nimeni nu mă crede! Eu am lucrat degeaba pentru aceşti oameni! Nu mai am ce face cu ei!”

Cum este posibil ca un om ca Ilie să spună aşa ceva? Şi din nou apostolul Iacov ne răspunde: „Ilie era un on cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi.” (Iacov 5: 17). Şi el trăia aceleaşi 107

simţăminte ca şi noi. Şi putea fi descurajat, ca şi noi. Avertizarea Izabelei a căzut asupra lui ca un trăsnet. Privind la ameninţarea pe care o avea în faţă mai mult decât la Dumnezeul care îl putea ajuta, Ilie cade în descurajare. Era singur, aici departe, sub cerul clar al deşertului. Nu putea să simtă decât fierbinţeala vântului uscat. De ce a căzut Ilie? De ce dorea să moară? 1 Regi 19: 4 ne răspunde: „Ia-mi viaţa pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” Oricum va trebui să mor odată, este mai bine ca aceasta să se întâmple acum. Sunt la fel de păcătos ca şi părinţii mei. De aceea vreau să mor!” Un alt motiv pentru care Ilie dorea să moară era acela că ajunsese la epuizare fizică. Puterile lui spirituale se epuizaseră şi cele fizice la fel. Toată ziua călătorise şi nu mâncase nimic. De multe ori cel rău vine să ne ispitească chiar atunci când suntem slabi din punct de vedere fizic sau spiritual. Aşa l-a ispitit şi pe Isus, după 40 de zile de post. Încă un motiv pentru care Ilie căzuse atât de adânc în descurajare a fost acela că nu se rugase. Tocmai el, acela care se rugase ca să plouă, nu s-a rugat pentru el însuşi şi pentru problema pe care o avea. Nu s-a rugat pentru tărie spirituală, pentru sine. După primirea acelei veşti de la Izabela el a fugit în loc să se roage. Imediat ar fi trebuit să cadă pe genunchi şi să ceară călăuzirea lui Dumnezeu în acea situaţie. Cei care slujesc pe Dumnezeu în mod public au nevoie de un timp personal de comuniune cu Dumnezeu. Fără acest timp de singurătate cu Dumnezeu viaţa de creştin este foarte periculoasă. Rugăciunea şi studiul Bibliei sunt ca nişte vitamine pentru suflet. Ilie a căzut datorită motivelor discutate mai înainte., dar pe lângă acestea mai este încă un motiv demn de remarcat. Din 108

1 Regi 19: 3 aflăm că pe drumul către pustie, când a ajuns la Beer-Şeba Ilie şi-a lăsat slujitorul acolo. Ilie „şi-a concediat slujitorul! Fiecare dintre noi ştim că atunci când suntem descurajaţi avem nevoie de un prieten, de încurajările sale. Avem de nevoie cineva care să fie lângă noi, să ne înţeleagă şi să ne susţină. Ilie a renunţat la slujitorul său care ar fi putut fi o sursă de încurajare pentru el. Dar chiar dacă Ilie a poruncit slujitorului său ca să rămână la Beer- Şeba, nu a putut să-L împiedice pe Dumnezeu ca să meargă cu el. Dumnezeu L-a însoţit mai departe. Acesta este Dumnezeul nostru. Chiar şi atunci când vrem să rămânem singuri, când vrem să ne ascundem de toată lumea, El merge cu noi. Prietenul nostru ceresc ne însoţeşte în toate situaţiile. Noi, care suntem oameni ca şi el, putem înţelege căderea lui Ilie. Noi putem înţelege cum s-a simţit el. Sunt momente în viaţă când ni se pare că tot ceea ce avea valoare pentru noi până atunci este de fapt nesemnificativ. Sunt momente în viaţă când ni se pare că tot ceea ce am făcut pentru Dumnezeu nu are nici o valoare. Un astfel de moment a fost şi cel pe care l-a trăit Ilie. El i-a spus „la revedere” lui Dumnezeu şi a fugit departe, lăsând astfel pe Izabela să termine reforma pe care o începuse în Israel. Sunt situaţii când se pare că toate eforturile noastre de a face ceva pentru Dumnezeu, în sistemul în care lucrăm, sunt inutile. Dezamăgiţi de eşecurile noastre de multe ori renunţăm la fel ca şi Ilie. Cum a reacţionat Dumnezeu la alegerea lui Ilie? Dumnezeu se bazase pe Ilie pentru a redeştepta naţiunea iudaică. Dumnezeu avea nevoie de Ilie ca să ducă mai departe reforma pe care o începuse în Israel. Şi oare acum, când Ilie era descurajat, a renunţat Dumnezeu la el? să observăm modul în 109

care Dumnezeu l-a tratat pe slujitorul Său descurajat. Dacă vom înţelege cum tratează Dumnezeu pe cei descurajaţi vom şti atunci cum să tratăm noi înşine pe aceia care s-au descurajat. În primul rând Dumnezeu a permis lui Ilie să fugă. Nu l-a oprit din drumul lui. Dacă avem de a face cu o persoană descurajată să nu o forţăm să gândească asemenea nouă. Să o lăsăm să meargă pe propriul drum. Apoi Dumnezeu i-a permis lui Ilie să adoarmă. Acesta este un factor cheie. Avem nevoie de odihnă. Jumătate din toate problemele noastre ar fi rezolvate dacă neam odihni cum trebuie. Dumnezeu l-a lăsat să se odihnească. Tocmai această lecţie o învăţase Ilie la Cherit – să stea liniştit. „ Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Domnul!” Ps. 46: 10 Ilie avea nevoie de acel timp de odihnă. Dumnezeu este Acela care permite uneori ca în viaţa noastră să se întâmple anumite lucruri pentru a ne face să ne oprim. A făcut Dumnezeu lucrul acesta cu dvs.? El aşează pe drumul vieţii noastre un „Stop”. Motivul pentru care face acest lucru este acela că doreşte ca noi să creştem, şi tocmai acele momente de linişte, în care ne reevaluăm viaţa şi activitatea determină cele mai spectaculoase creşteri. În astfel de momente redescoperim că El este Dumnezeul nostru şi noi suntem copiii Lui. Epuizat, Ilie s-a culcat la umbra unui ienuper. După ore bune de odihnă, Ilie a fost trezit de o atingere şi apoi de o voce. Aceasta este un alt lucru pe care Dumnezeu l-a făcut pentru Ilie. Dumnezeu a atins pe Ilie. Şi cred că de atingerea lui Dumnezeu avem şi noi nevoie. Un înger al lui Dumnezeu l-a atins pe Ilie. Deşi Ilie nu s-a rugat pentru aceasta, îngerul a venit şi l-a atins. Aţi fost vreodată atinşi de Dumnezeu? Poate că Ilie a tresărit şi prin trupul lui a trecut un fior de teamă, crezând că Izabela l-a descoperit, dar alături era un înger. Dumnezeu trimisese un înger ca să încurajeze pe Ilie. 110

I Regi19: 6 „El s-a uitat şi la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite şi un urcior cu apă. A mâncat, a băut, apoi s-a culcat din nou.” Ilie s-a întremat cu hrana pe care Dumnezeu i-a trimis-o. Este uimitor modul în care puţină hrană redă puterea celui obosit şi împrospătează până şi spiritul lui. Creştinii trebuie să-şi aducă aminte că ei şi trupuri de care trebuie să îngrijească. În loc să ne hrănim corespunzător, de multe ori blamăm pe Dumnezeu pentru bolile noastre care nu ar mai exista dacă ne-am fi hrănit corespunzător. Îngerul Domnului l-a trezit din nou invitându-l să mănânce. Uneori chiar aşa trebuie să se întâmple şi cu noi pentru a mânca. Să vină un înger din ceruri care să ne atingă şi să ne spună că a sosit ora mesei. Ilie „s-a sculat, a mâncat şi a băut;” (1 Regi 19: 8) Ce vom face dacă întâlnim un om descurajat? Trebuie să ştim de la început că oamenii descurajaţi nu au nevoie de nişte prieteni asemenea prietenilor lui Iov. Care credeţi că este cel mai bun lucru pe care îl puteţi face pentru cei descurajaţi? Aceşti oameni nu au nevoie chiar atunci de discursuri şi predici! Iată care este nevoia lor: • • • • •

O supă de casă, călduţă, mai degrabă decât cuvinte de doi bani; O bucată de pâine în locul reproşurilor; Un pahar cu apă în loc de cuvinte de duh; O prăjitură în locul criticii; Ajutorul nostru, dragostea noastră în locul respingerii şi a criticii;

Ce s-a întâmplat cu Ilie după ce a mâncat şi s-a odihnit? Ilie a călătorit mai departe multe zile doar cu puterea pe care i-a 111

dat-o cele două prânzuri. Doar cu aceste două prânzuri pregătite de Cer pentru el, Ilie a mers 40 de zile până la Horeb, Muntele lui Dumnezeu. Nu ştim foarte bine ce fel de mâncare a fost aceea, dar a fost o hrană extraordinară. Din această experienţă a lui Ilie putem înţelege faptul că lui Dumnezeu Îi pasă de noi. Poate că experienţele prin care noi trecem chiar acum sunt foarte grele. Poate că exact în aceste momente unii dintre noi s-au întins sub „un ienupăr” al descurajării. Poate chiar acum, deasupra noastră pluteşte un nor negru al dezamăgirii. Dar un lucru este clar: Dumnezeu ne va găsi oriunde vom fi. El va merge cu noi pretutindeni. Şi dacă vom accepta să ne hrănim cu mâncarea pe care El ne-a pregătito atunci vom căpăta puterea de a merge mai departe. Dumnezeu va fi aproape de noi ca să ne scape din „valea umbrei morţii” pentru că Îi pasă de noi. De aceea să avem credinţă în Dumnezeul care l-a salvat pe Ilie. Să avem credinţă în Dumnezeu atunci când suntem descurajaţi. El ne-a promis că ne va duce acasă, chiar dacă vom trece prin „valea umbrei morţii”.

112