Strategii Si Politici Monetare

TEMA: 1

Politica macroeconomică: Obiective şi instrumente; Componentele Politicii monetare 1. Obiectivele PM şi conflictul dintre acesta 2. Instrumentele de PM 3. Mixul de Politici economice “PM reprezintă o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în scopul realizării anumitor obiective de ordin structural sau conjunctural” Eugen Rădulescu Obiectivele PM • Gradul de ocupare a forţei de muncă (2,3) • Stabilitatea preţurilor (1,2,3) • Creşterea economică (1,2,3,4,5) • Echilibrarea balanţei de plăţi externe (2,4,5) • Controlul deficitului bugetar (1,2,3,5) Instrumentele PM - 1 Politica monetară - 2 Politica fiscală - 3 Politica veniturilor - 4 Politica valutară - 5 Politica comercială a) Gradul de ocupare a forţei de muncă este un obiectiv cu cel mai mare impact social şi urmăreşte ocuparea deplină a forţei de muncă. Totuşi se consideră că la nivelul oricărei economii există şomaj fricţional care poate fi cauzat de mai mulţi factori: • factori sezonieri • factori geografici • factori structurali • factori discriminatorii b) Stabilitatea preţurilor Stabilitatea nivelului preţurilor este un obiectiv important al politicii de stabilizare economică deoarece instabilitatea nivelului preţurilor, manifestată în principal sub forma inflaţiei, poate avea efecte întinse şi adverse în economie. Latura nefavorabilă a efectelor pornind de la creşterea inflaţiei, include o reducere a eficienţei economice, o distorsiune inechitabilă şi capricioasă în ceea ce priveşte repartiţia veniturilor şi o înrăutăţire a poziţiei balanţei internaţionale de plaţi. Robert Marshall Argumentele aduse în favoarea asigurării stabilităţii preţurilor: - o PM orientată în direcţia asigurării creşterii economice şi a reducerii şomajului generează efecte al căror lag este variabil. - “curba lui Philips” s-a dovedit a fi eficientă doar pe termen scurt

- Măsurile de PM adoptate, pot să nu aibă efectul scontat tocmai ca efect al “inconştienţei” acestora în timp. c) Creşeterea economică Asigurarea unui anumit nivel al crşterii economice presupune 2 aspecte: o Fie asigurarea unei creşteri economice externe (bazată pe creşterea numărului angajaţilor, de exemplu) o Fie îmbunătăţirea condiţiilor existente de lucru care să permită creşterea productivităţii (presupune astfel o creştere economică intensivă) Conflictul dintre obiective Alegerea obiectivelor de politică economică este de foarte multe ori contradictorie, deoarece atingerea unuia dintre obiective poate conduce la nerealizarea celorlalte ţinte, motiv pentru care se pune un deosebit accent pe stabilizarea unui obiectiv unic de PM care să permită realizarea stabilizării macroeconomice. Folosirea instrumentelor PM necesită din partea utlizatorilor următoarele cerinţe speciale: 1. trebuie profund cunoscute bazele teoretice ale conţinutului, structurii şi funcţiilor acestor instrumente; 2. trebuie cunoscute relaţiile funcţionale dintre obiectivul stabilit şi instrumentele utilizate pentru atingerea acestor obiective; 3. trebuie studiat contextul real în care se aplică aceste instrumente. Mixul de PM Diviziunea “muncii” între politici  Creşterea economică trebuie adresată prin măsuri structurale vizînd: politica fiscală, bugetară, piaţa muncii, comerţul, etc.  Stabilitatea preţurilor – este responsabilitatea PM  Stabilitatea externă – trebuie să fie în sarcina politicii fiscale care împreună cu politica veniturilor trebuie să ajute competitivitatea externă. Cooperarea dintre politici 1. Dacă politicile sunt armonizate, obiectivele pot fi atinse; 2. În cazul apariţiei unor dezechilibre, corecţiile trebuie efectuate în concordanţă cu “diviziunea muncii”; 3. Este important ca fiecare politică să realizeze corecţiile la timp pentru a nu împovăra excesiv alte politici; 4. Nu orice derapaj creat de nefuncţionalitatea adecvată a unei politici poate fi corectat de alte politici. Astfel PM a suplinit în anii 2005, 2006, 2007 insuficienţa tărie a politicii fiscale şi de venituri, iar costul se vede în prezent: un deficit de cont curent îngrijorător şi în continuă creştere. 5. Uneori dezechilibrele sunt atît de mari încît politicile economice nu mai reuşesc să restabilească echilibrul.

(2) Priorităţile care decurg din provocarea privind mixul de politici Priorităţi pentru creşterea economică  Îmbunătăţirea capacităţii de implementare a proiectelor de invstiţii pentru a absorbi fondurile disponibile din străinătate;  Creşterea cheltuielilor publice de capital pentru a îmbunătăţi infrastructura;  Continuarea eforturilor de îmbunătăţire a climatului de investiţii, inclusiv prin: - continuarea aducerii cadrului instituţional la standardele europene; - continuarea privatizării şi restructurării întreprinderilor pentru a sprijini creşterea productivităţii. (2) Prioritatea principală pentru politicile de menţinere a stabilităţii Prioritatea principală pe termen scurt este întărirea PM, necesitatea sa rezultînd din:  Expansiunea puternică a sectorului privat, însoţită de intrări masive de capital;  Aprecierea reală a monedei naţionale;  Accentuarea dezechilibrelor externe şi a vulnerabilităţilor asociate;  Acumularea de presiuni inflaţioniste pe partea cererii şi accelerarea inflaţiei. Politica fiscală Deşi ar trebui să joace rolul principal în limitarea vulnerabilităţilor, programarea unei intrări a politicii fiscale a fost dificilă, avînd în vedere: • Necesitatea dezvoltării infrastructurii • Datoria publică scăzută • Situaţia politică Pentru anul 2008 este programată o relaxare fiscală Consecinţe: - Un deficit fiscal semnificativ în 2008 sau 2009 ca accentua presiunile inflaţioniste - Anticipaţiile privind majorarea deficitului fiscal ar putea declanşa deteriorarea percepţiei investitorilor străini, ceea ce ar conduce la materializarea vulnerabilităţilor. Politica veniturilor • Creşteri semnificative ale salariilor în sectorul bugetar o Măririle repetate de salarii în cursul unui an nu sprijină ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste o Se anticipează că salariile din sectorul bugetar vor creşte semnificativ în anul electoral 2009 • Efect de contagiune în sectorul privat o Creşterea productivităţii muncii a rămas în urma creşterilor salariale în 2008.

TEMA : 2

Politica monetară, instrument al politicii macroeconomice 1. Politica monetară: esenţă şi componente; 2. Obiectivele PM. =1= PM reprezintă ansamblu măsurilor adoptate de BC în scopul influenţării ofertei de monedă şi a ratei dobînzii, care să contribuie la influenţarea, mai departe, a activităţii economice. În prezent, obiectivul final al PM adoptate de BC este stabilitatea monetară internă, sau stabilitatea preţurilor. Realizarea acestui obiectiv depinde de strategia de PM adoptată: o Fie în mod indirect, caz în care intervin obiectivele intermediare ale PM o Fie în mod direct (avînd ăn vedere strategia bazată pe ţintirea directă a inflaţiei) Componentele PM Instrumente = Obiective = Obiective = Scopuri operaţionale intermediare Obiectivele PM Obiective fundamentale -Stabilitatea preţurilor -Creşterea economică susţinută pe Termen Lung

a) b) c) d)

Obiective intermediare -Cursul valutar -Rata dobînzii -Masa monetară -Creditul -Preţul altor active financiare

Instrumentele PM (indirecte) taca oficială a scontului rata rezervelor minime obligatorii operaţiunile pe piaţă controlul direct al creditului

=2= În perioada de după acordul de la Bretton Woods, PM a fost însărcinată cu menţinerea de rate de schimb fixe, însă a acordat prioritate şi asigurării ocupării depline a forţei de muncă la nivel naţional. - Încredere într-o corelaţie negativă permanentă între şomaj şi inflaţie (Phillips) - Management activ al ratei dobînzii pe termen scurt - Rezultat: stagflaţia din anii 70 şi colapsul sistemului Bretton Woods Obiectivele PM în practica BC: • BCE: “menţinerea stabilităţii preţurilor” dar şi “fără a prejudicia obiectivul stabilităţiipreţurilor, creşterea economică neinflaţionistă şi

durabilă respectînd mediul, nivel ridicat de ocupare şi protecţie socială” (Tratatul de la Naastricht) • FED: “ocuparea deplină, stabilitatea preţurilor şi rate moderate ale dobînzilor pe termen lung” (Federal Reserve Act) În fapt în perioada 1979-1982- reducerea inflaţiei După 1982 – un relativ echilibru între inflaţie şi ocuparea forţei de muncă.

TEMA: 3

Tipuri de strategii de politică monetară 1. Strategii indirecte; 2. Strategii directe TEMA: 4

Strategii indirecte de politică monetară 1. 2. 3. 4.

Strategia bazată pe ţintirea cursului valutar Strategia bazată pe ţintirea agregatelor monetare Strategia bazată pe ţintirea ratei dobînzii Strategia bazată pe o ancoră nominală implicită

=1= Condiţii necesare pentru adoptarea strategiei bazate pe ţintirea cursului valutar: • Adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflaţieicomparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede • Existenţa unui nivel suficient al rezervelor internaţionale care să permită intervenţii prompte pe piaţa valutară. • Menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţii politice şi a cadrului instituţional şi legislativ care le influenţează puternic pe primele. Avantaje: - accelerarea fluxurilor comerciale internaţionale şi investiţionale, prin gradul mare de stabilitate a monedei naţionale; - disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menţinerea şi respectarea angajamentului ales; - promovarea cooperării şo coordonării internaţionale în cazul apariţiei unor şocuri externe majore. Dezavantaje: - necesitatea menţinerii unei rate lunare a inflaţiei mici, care să nu deterioreze nici nivelul cursului valutar şi nici competitivitatea externă; - costul mare reprezentat de nivelul rezervelor valutare; - imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar; - înrăutăţirea finanţării balanţei de plăţi în condiţiile în care nu există alte surse – decît cele generate de rezervele valutare. Tipurile de strategii de politică monetară Obiectivul fundamental al PM este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor ceea ce în esenţă înseamnă o inflaţie pozitivă, redusă şi stabilă.

Stabilitatea preţurilor este un obiectiv final al PM asupra căruia BC poate exercita doar un control indirect. Practica a demonstrat că atingerea acestui obiectiv final poate fi realizată utilizînd diferite strategii de pM. Ţintirea cursului de schimb este o strategie de PM care a cunoscut mai multe forme: • legarea valorii mondei naţionale de cea a unui bun ( aur, în perioada de existenţă a etalonului aur) • legarea valorii monedei naţionale de cea a unei alte monede mai stabile şi care deţine rolul preponderent în relaţiile comerciale ale ţării cu moneda – ancoră va fi importantă în ţara care a adoptat ţintirea cursului de schimb. Această formă de ţintire a cursului de schimb cunoaşte mai multe variante: • crawling peg/band: este permisă deprecierea controlată a monedei naţionale astfel încît diferenţialul de inflaţie să nu fie mai mare decît deprecierea nominală a cursului (să se permită astfel o apreciere în termeni reali a cursului de schimb al monedei naţionale). Este permisă intervenţia permanentă a BC, pentru a se asigura deprecierea dorită; • curs fix, cu bandă: cursul variază între anumite limite, BC intervenind doar cînd cursul iese din bandă şi permitîtnd un grad mai ridicat de flexibilitatea BC în prevenirea intrărilor de fluxuri speculative, dată fiind incertitudinea legată de nivelul cursului de schimb; • curs fix, ajustabil: cursul este fixat pe perioade lungi de timp, fiind modificat doar în situaţii de dezechilibru; • curs fix, în regim de consiliu monetar: baza monetară trebuie să fie acoperită de rezervele valutare şi cel de aur, la cursul de schimb fixat. =2= Autoritatea monetară este obligaţia de a asigura un anumit nivel de creştere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar. În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:  alegerea agregatului monetar reprezentativ, avînd în vedere diversitatea acestora şi nivelul de agregate a elementelor ce le compun;  stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuaţie a retei de creştere a masei monetare;  stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv intermediar de PM. Avantaje - permite BC promovarea unei PM proprii, capabile să contracareze efectele adverse ale unor şocuri la nivelul cererii sau ofertei agregate; - promovează transparenţa în politica monetară; - permite BC să urmaărească un nivel al inflaţiei independent de alte ţări.

Dezavantaje: - este necesar ca autoritatea monetară să fie capabilă să conducă o asemenea PM; - BC trebuie să controleze foarte bine agregatul monetar ales ca ţintă; - Între agregatul monetar şi ţinta finală trebuie să existe o relaţie puternică. Ancora nominală Ancora nominală este o constrîngere asupra valorii banilor interni şi de existenţa ei, într-o formă sau alta, se leagă succesul oricărei strategii de PM. D.p.v. tehnic, ancora nominală furnizează o condiţie pentru ca nivelul preţurilor să fie unic determinat, lucru absolut necesar pentru stabilitatea preţurilor. Să ajute la legarea aşteptărilor inflaţioniste de însăşi constrăngerea asupra valorii banilor naţionali. Ea limitează presiunile politice care ar determina practicarea unei PM expansioniste şi inconştiente. În practică există mai multe ancore nominale care pot fi utilizate pentru fixarea aşteptărilor inflaţioniste: • Agregatele monetare • Cursul de schimb • Inflaţia Alegerea ancorei nominale presupune estimarea consecinţelor pe care le presupune această opţiune atunci cînd este combinată cu influenţele unor factori precum:  Dimensiunea ţării  Flexibilitatea  Caracteristicile mecanismului economic intern  Gradul de deschidere a economiei spre exterior, etc. =3= Avantaje (Rata dobînzii)  Oferă o transparenţă în efectuarea strategiei monetare;  Este independentă de influenţa factorilor externi. Dezavantaje:  Corelaţia incertă dintre rata dobînzilor şi rata inflaţiei  Capacitatea redusă a BC de a influenţa în mod eficient mecanismul şi nivelul ratelor dobînzii din sistemul bancar.

TEMA:5 Strategii directe de