Stop Abuz Violenta In Familie

COPILUL….ESTE O PERSOANĂ UMANĂ, NU UN BUN AL ADULTULUI! STOP ABUZ!

ABUZUL FIZIC 

Orice adult crede că îşi poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil, mai ales când este vorba de propriul copil.  Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durere. Pedeapsa minoră, cea care nu periclitează integritatea fizică a copilului, prin repetare, ori folosită neadecvat, în neconcordanţă cu acţiunile copilului, poate genera traume psihice. 

Formele frecvent întâlnite ale abuzului fizic variază de la lovirea cu palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea de arsuri sau chiar otrăvirea copilului.În măsura în care lovirea produce vătămare, risc substanţial pentru sănătate / integritate corporală, pedeapsa gravă devine abuz fizic. La fel poate fi considerată exploatarea prin muncă a copilului. ABUZUL SEXUAL



Constă în expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seducţia acestuia şi implicarea lui în activităţi sexuale în neconcordanţă cu vârsta cronologică.

ABUZUL EMOŢIONAL SAU PSIHOLOGIC Este un comportament cu caracter intenţional, dezvoltat de către un adult lipsit de empatie, care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal un copil în momente semnificative sau în mod repetat, afectândiu-i în acest fel dezvoltarea şi echilibrul emoţional. 

Abuzul emoţional înseamnă respingerea copilui ca entitate umană – fie prin intruziunea emoţională mai mult sau mai puţin severă, fie prin ignorarea emoţiilor pozitive sau negative, “călirea” prin reguli stricte, fără drept de negociere, înfricoşarea copilului prin izolare, prin închiderea acestuia în spaţii întunecoase, făcându-l să aştepte cu încordare, minţindu-l, blamându-l, ameninţându-l cu abandonul, abordându-l cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli, comunicând cu el într-o manieră neclară, ambivalentă, încărcată de simboluri greu accesibile înţelegerii sale, insensibilă.



Tot abuz emoţional poate fi considerată şi atitudinea autoritară, dominatoare, îngrijirea şi controlul excesiv care sufocă independenţa copilului, obstrucţionându-i autonomizarea.

Caracteristici parentale (sau ale adultului abuzator) care se constiutie ca factori de risc în exercitarea unor comportamente de tip abuziv 

Adulţii abuzatori au suferit, la rândul lor, episoade de maltratare sau au avut o copilărie nefericită, conformându-se modelului comportamental al căror victime au fost; aceşti adulţi au nevoie de suport pentru “consumarea” psihologică a sechelelor post-abuz rămase din copilărie, cu finalitatea eliberării de consecinţele traumei;



Consumă excesiv alcool şi / sau droguri;



Suferă de boli psihice (depresii, inclusiv comportament suicidar, nevroze) sau o sănătate precară, care nu le permite să securizeze viaţa copilului;



Sunt imaturi din punct de vedere mental sau afectiv, instabili emoţional, cu un prag scăzut de toleranţă la frustrare şi cu dificultăţi de adaptare, lipsiţi de empatie relaţională; nu îşi pot amâna propria satisfacţie şi îşi descarcă stresul în act, pe moment, orientându-se către copilul vulnerabil prin natura sa; sunt ostili şi rejectivi pentru că nu au încredere în propriile abilităţi;



Au cunoştinţe sumare despre dezvoltarea copilului, nu îl apreciază corect, nu îl acceptă, nu îl aprobă;



Au aşteptări nerealiste din partea copilului (privitor la reacţii, performanţe);



Au un stil educativ conflictual (fie autoritar, critic, intolerant, ostil, restrictiv, fie hiperprotector anxios sau perfecţionist, fie indolent, indiferent);



Comunicarea lor este ambiguă, nu ştiu cum să-şi exprime trăirile faţă de cei apropiaţi, nu pot separa sentimentul pozitiv faţă de copil de sentimentul negativ faţă de ceea ce a comis copilul; au o rigiditate relaţională şi un potenţial crescut de agresivitate;



Sunt egocentrici sau / şi dezvoltă un ataşament redus faţă de un copil nedorit, ale cărui nevoi nu le înţeleg şi nu le satisfac;



Sun izolaţi social, se tem că vor fi respinşi, nu încearcă să se apropie; le lipseşte imaginaţia, spiritul ludic.

CUM ÎL PUTEM AJUTA PE COPIL? o

Oferindu-i prilejul de a-şi cunoaşte şi identifica emoţiile pozitve / negative (de siguranţă / insecuritate, frică, nefericire, furie sau confuzie);

o

Învăţându-l să adopte strategii comportamentale pentru a se proteja de trăiri neplăcute (reguli de bază pentru evitarea situaţiilor cotidiene ce pot conduce la victimizare prin abuz, când este singur acasă, când se rătăceşte pe stradă, când este acostat.);

o

Ajutându-l să recunoască oamenii în care poate să aibă sau nu încredere şi cum să nu ţină secret ceva ce nu i-a plăcut; cui să se adreseze într-o situaţie periculoasă;

o

Ajutându-l să distingă între mângâierile fireşti şi cele nepotrivite, ce să accepte şi ce să refuze şi cum anume.

Toate aceste informaţii îl pot ghida şi ajuta pe copil să devină mai puţin vulnerabil.

Pentru a înţelege copiii şi a le respecta nevoile şi trebuinţele, este nevoie ca fiecare părinte să cunoască reperele şi caracteristicile de dezvoltare ale fiecărei vârste, cu limitele şi potenţialităţile ei.

RECOMANDĂRI ŞI PRINCIPII ÎN RELAŢIA PĂRINŢI -COPII  



   

fiecare etapă de vârstă este importantă în procesul dezvoltării personalităţii copilului; performanţele şi conduitele copilului sunt semnificative în sine, indiferent de judecăţile de valoare ale părinţilor, de aşteptările lor şi de modelul cultural şi axiologic la care se raportează; temerile părinţilor, în măsura în care se regăsesc în atitudinile şi comportamentele acestora, pot submina eforturile copilului, chiar şi atunci când acestea sun bune în sine; a asculta cu atenţie şi empatie întrebările copilului şi a le răspunde adecvat este cheia unei relaţii armonioase între părinte şi copil; educaţia sexuală implică informarea copilului de către părinţi asupra sexualităţii, evoluţiei ei în concordanţă cu vârsta şi nivelul lui de dezvoltare; copiii trebuie să fie convinşi că le pot spune oricând părinţilor despre lucrurile care li se întrâmplă (inclusiv abuzul sexual); părinţii trebuie să-şi aloce timp pentru a discuta cu copilul depre lucrurile care îl interesează şi pentru a-l asculta. Manifestarea deschisă a iubirii şi înţelegerii constitue cel mai important garant pentru a forma un copil echilibrat, care va deveni un adult sigur pe sine, independent şi sociabil.

VILOENŢA ÎN FAMILIE CAUZE     

Influenţe din afara familei, care favorizează violenţa; Înţelegerea greşită a rolului de “conducător”; Pregătirea necorespunzătoare pentru rolul de părinte; Mass-media prezintă violenţa ca fiind acceptabilă; Abuzul de substanţe chimice.

FAZE 10. 11. 12.

Acumularea tensiunii Acţiunea violentă Calmul

SPIRALA VIOLENŢEI Cercetările au arătat că tiparul de purtare violentă se transmite peste generaţii, de la o famile la alta. Uneori, istoria violenţei în familie poate fi trasată înapoi de-a lungul mai multor generaţii. Agresorii au fost crescuţi în familii în care ei înşişi au fost agresaţi sau în care au fost, frecvent, martori la abuzuri comise asupra altor memebri ai familiei.Abuzul şi violenţa erau răspunsul uzual la orice nemulţumire, dezamăgire, mânie, stres, sentimente de neputinţă sau imagine de sine deteriorată. Copiii care cresc în aceste familii, atunci când îşi întemeiază propriul lor cămin, au tendinţa puternică să manifeste aceeaşi conduită.Singurul lor model a fost violenţa şi ei nu au învăţat să raspundă în alt mod la dificultăţile vieţii. Trebuie menţionat şi faptul că există un tipar al provocării. Victima cunoaşte bine punctele slabe ale celuilalt şi nu pierde ocazia de a le “atinge”.

INTERVENŢIA I fază – interveţie de natură educativă Atât agresorul cât şi victima, trebuie să înveţe anumite lucruri: modul în care îi afectează violenţa, ineficienţa negării şi minimalizării, relaţia dintre abuz şi alcool, etc. Agresorul trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate pentru comportamentul violent, trebuie să-şi formze noi mecanisme, nonviolente, de tratare a stresului, nemulţumirii şi mâniei. Victima trebuie să înveţe că este corect şi necesar să ceară ajutor, că nu trebuie să accepte să fie şantajată cu ameninţări în cazul că va dezvălui cuiva ce se întâmplă.

II fază – un NU clar spus agresorului, urmat de asigurarea protecţei pentru victimă. Este foarte important ca victima să fie scoasă din zona în care agresorul o poate lovi şi protejată până când vor fi indicii clare că revenirea în famile nu înseamnă reluarea violenţei. Pentru realizarea acestui lucru şi găsirea mijloacelor concrete se impun eforturile unite ale bisericii, poliţiei, asistenţilor sociali.

III fază – corijarea comportmantului Trebuie clarificat ceea ce s-a întâmplat şi observată conduita schimbată. Prin serviciile de asistenţă şi consiliere psihologică se urmăreşte vindecarea “rănilor trecutului”, identificarea şi îndepărtarea cauzelor şi adoptarea de noi tipare de comportament, cultivarea toleranţei şi a încrederii în partener.

AGRESIVITATEA POATE FI EVITATĂ

Agresivitatea este rezultatul unor procese psihice şi sociale complexe. Ce putem face? -

Ne putem strădui să ne înţelegem pe noi înşine şi pe alţii (acceptarea propriei persoane, căutarea valorii în noi înşine pentru a ne perfecţiona); - Să ascultăm argumentele celorlalţi, să le analizăm;

-

Să învăţăm să comunicăm, să stabilim contacte cu cei din jurul nostru.

CEL MAI SCURT CURS DESPRE RELAŢIILE UMANE 1. Cele mai importante şase cuvinte: „ Recunosc că am făcut o greşeală. ” 2. Cele mai importante cinci cuvinte: „ Ai făcut o treabă bună .” 3. Cele mai importante patru cuvinte: „ Care este părerea ta ? ” 4. Cele mai importante trei cuvinte: „ Dacă ai vrea……. ” 5. Cele mai importante două cuvinte: „Îţi / vă mulţumesc. ” 6. Cel mai important unic cuvânt : „ Noi ” 7. Cel mai puţin important unic cuvânt: „ Eu ”