Statutul De Persoana Casatorita

© DSC Corp.

3. Statutul de persoană căsătorită Încheierea căsătoriei crează un complex de efecte între soţi, dar şi între aceştia şi terţe persoane. Între soţi efectele sunt, pe de o parte, de natură personală iar, pe de altă parte, de esenţă patrimonială. Între soţi şi terţi efectele sunt de natură patrimonială. A. Efectele în relaţiile dintre soţi 1) Efectele personale Sunt precumpănitoare şi cele mai semnificative. a) Numele soţilor Dacă soţii au luat prin căsătorie un nume comun, ei sunt obligaţi să-l poarte pe toată durata căsătoriei. E posibilă schimbarea pe cale administrativă a numelui comun numai de unul dintre soţi, dar schimbarea se va produce numai cu consimţământul celuilalt soţ. În cazul adopţiei unuia dintre soţi, presupunând că soţii au nume comun, numele dobândit prin adopţie nu va fi luat de cel adoptat decât în eventualitatea desfacerii sau desfiinţării căsătoriei, când soţul în cauză, în loc să revină la numele avut în momentul căsătoriei îl va dobândi pe cel de adopţie. b) Obligaţia de sprijin moral Rezultă din art. 1 şi 2, Codul familiei (sunt dispoziţii de recomandare). Nu există o sancţiune directă pentru nerespectarea acestei obligaţii. c) Obligaţia de fidelitate Nu e prevăzută în mod expres, însă are aplicaţie particulară în materie de filiaţie. Astfel, copilul născut dintr-o căsătorie are ca tată pe soţul mamei. Ideea fidelităţii presupune reciprocitate. Nesocotirea acestei obligaţii poate constitui motiv de divorţ. d) Obligaţia de coabitare Astfel se mai denumeşte obligaţia de a locui împreună. Aceasta nu este de esenţa căsătoriei, ci e o consecinţă importantă a acesteia. Căsătoria presupune existenţa unei locuinţe comune. Indirect, această obligaţie rezultă din art. 100, Codul familiei: “Copilul minor locuieşte la părinţii săi”. De aici reiese că, în mod normal, părinţii au locuinţă comună. În cazul soţilor cu locuinţe separate căsătoria nu se stinge. Separaţia îndelungată şi nejustificată a soţilor este motiv temeinic de divorţ. Soţul care a plecat de bunăvoie sau soţul care a fost izgonit poate solicita instanţei de judecată obligarea celuilalt să-l reprimească în locuinţa comună. Această situaţie poate fi soluţionată inclusiv pe calea sumară a ordonanţelor prezidenţiale. Dacă unul dintre soţi face imposibil traiul în familie se poate recurge la o sancţiune de natură contravenţională sau penală, după caz.

1

© DSC Corp.

E posibilă evacuarea unuia dintre soţi, dacă prin manifestările sale pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celuilalt soţ sau a celorlalţi membri ai familiei. Se impune şi o anumită prudenţă, pentru că pot exista şi cazuri izolate de violenţă. Evacuarea are loc şi dacă nu e posibilă partajarea locuinţei, dacă nu e posibil partajul de folosinţă. Evacuarea e posibilă indiferent de natura imobilului (locuinţă închiriată, comună sau exclusivă a celuilalt soţ). Nu e admisibilă evacuarea unuia dintre soţi la cererea altor locatari. e) Obligaţiie conjugale privesc viaţa intimă Refuzul unuia dintre soţi a vieţii intime poate constitui motiv de divorţ. Dacă există viol (sau violenţă) între soţi, acesta poate, de asemenea, constitui motiv de divorţ (violul este o infracţiune calificată sancţionată cu închisoarea – vezi art. 197, cod penal). 2) Efectele patrimoniale Sunt mai amănunţit reglementate, dar legislaţia familiei reglementează doar o parte, care sunt completate prin norme ale dreptului civil român, în măsura compatibilităţii dintre norma specială a dreptului familiei şi norma de drept civil. Ex: Vocaţia succesorală apare în dreptul civil dar nu şi în dreptul familiei. De asemenea, avem şi contractele dintre soţi şi contractele dintre soţi şi terţe persoane, care sunt contracte civile. a) Obligaţia de sprijin material Completează obligaţia de sprijin moral, dar este mult mai concretă. Aceasta presupune: - Obligaţia fiecăruia dintre soţi de a contribui potrivit cu mijloacele sale la susţinerea cheltuielilor căsătoriei. Fiecare soţ e îndreptăţit să obţină prin instanţa judecătorească obligarea celulalt soţ la contribuirea pentru cheltuielile gospodăreşti. - Obligaţia legală de întreţinere. În urma divorţului unul dintre soţi poate fi obligat la plata unei pensii de întreţinere. b) Regimul comunităţii de bunuri a soţilor Ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi, precum şi între soţi, pe de o parte şi terţi, pe de altă parte. Legislaţia noastră consacră counitatea de bunuri care are un regim deopotrivă legal, unic, obligatoriu şi imutabil. - Legal – Este prevăzut de lege şi nu admite un regim convenţional. - Unic – Legea nu mai prevede o altă varietate de regim şi nici nu permite unul convenţional. - Obligatoriu – Se aplică în mod obligatoriu, atitudinea soţilor neputând schimba sau înlătura comunitatea de bunuri. - Imutabil – Pe durata căsătoriei nu este posibilă renunţarea la comunitate ori modificarea unora din trăsăturile sale. Instituind comunitatea patrimonială, legiuitorul nu înlătură şi nici nu neagă patrimoniile proprii ale soţilor. În timpul căsătoriei ei vor putea achiziţiona 2

© DSC Corp.

bunuri care vor deveni proprii. Între grupa bunurilor comune şi a celor proprii există interrelaţii. Astfel, uneori bunurile comune pot deveni proprii şi invers. Este posibilă, în mod excepţional, partajarea în timpul căsătoriei a bunurilor comune. Bunurile atribuite fiecăruia prin partaj devin, în mod retroactiv (din momentul dobândirii lor), bunuri proprii. Oricare dintre soţ e îndreptăţit să doneze comunităţii de bunuri un bun propriu. Vânzarea-cumpărarea între soţi este interzisă. Donaţiile sunt permise, dar au caracter revocabil. Art. 30, codul familiei consacră regimul comunităţii de bunuri. Astfel: - Aln. 1: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de către oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”. - Aln. 2: “Orice convenţie contrară este nulă”. - Aln. 3: “Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”. În ceea ce priveşte aln. 1 al acestui articol se deduce că legiuitorul are în vedere doar activul nu şi pasivul (datoriile sunt prezumate). Bunurile comune sunt şi cele corporale şi cele necorporale. Între proprietatea comună şi comunitatea de bunuri există o relaţie de la particular la general, de la specie la gen. Comunitatea de bunuri este inclusă în proprietatea comună. Comunitatea are două forme: pe cote părţi şi în devălmăşie. În cazul cotei părţi, întinderea cotelor fiecărui coproprietar este predeterminată şi exprimată într-o cotă-parte ideală, matematică. În cazul coproprietăţii în devălmăşie, soţii nu au o cotă parte determinată, părţile lor fiind concomitente şi concurente asupra fiecăruia din bunurile ce intră în alcătuirea comunităţii. În primul caz (cote-părţi), bunurile se pot dobândi prin orice mod prin care o persoană devine titularul unui drept patrimonial (chiar şi bunurile dobândite prin furt sunt bunuri comune). În cel de-al doilea caz, dobândirea bunurilor trebuie să se facă între momentul încheierii căsătoriei şi momentul desfacerii acesteia. În cazul darurilor de nută operează prezumţia de comunitate, dorinţa donatorilor fiind de a gratifica pe ambii soţi. Bunurile dobândite prin donaţie se prezumă a fi proprii, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că vor fi comune. Dacă donatorul e părintele unuia dintre soţi şi obiectul are o valoare specială, bunul va fi considerat propriu, dar subzistă posibilitatea ca soţul neproprietar să facă dovada gratificării ambilor soţi. Şi în timpul separaţiei faptice bunurile achiziţionate de fiecare dintre soţi sunt comune. Separaţia faptică poate constitui un argument în favoarea stabilirii unei cote mai mari de contribuţie faţă de unul din soţi în cazul partajului. În cazul declarării judecătoreşti a morţii, data fixată de această hotărâre stabileşte şi separaţia bunurilor comune. În cazul infirmării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (apariţia persoanei declarate moarte) bunurile achiziţionate în perioada când cel în cauză a fost prezumat mort se socotesc a fi tot bunuri comune. 3

© DSC Corp.

La desfiinţarea căsătoriei (în cazul căsătoriei putative) prezumţia de proprietate va opera pe toată durata procesului. Pentru determinarea calităţii de bun propriu sau comun se are în vedere data cumpărării. Pentru bunurile cumpărate în rate se are în vedere data încheierii contractului. Dobândirea în timpul căsătoriei trebuie să se realizeze fie de unul dintre soţi, fie de cei doi soţi împreună, fie de ambii soţi şi o terţă persoană. În acest ultim caz va intra în comunitate doar cota-parte ce revine soţului sau soţilor contractant/contractanţi. Art. 30, aln. 2: “Orice convenţie contrară este nulă”. Convenţiile contrare sunt sancţionate cu nulitate absolută indiferent dacă aceste convenţii sau realizat între viitorii soţi, înainte de căsătorie, între soţi, în timpul căsătoriei ori între unul dintre soţi, pe de o parte şi orice altă persoană sau părinţii unuia dintre soţi, pe de altă parte. Obiectul convenţiilor contrare Orice convenţie de restrângere ori de limitare a sferei de cuprindere a comunităţii de bunuri este nulă. Se pot încheia în mod valabil convenţiile de majorare a comunităţii pe seama bunurilor unuia dintre soţi cu condiţia ca prin asemenea convenţie să nu se aducă atingere drepturilor terţilor. Unul dintre soţi poate dona un bun propriu în folosul comunităţii, însă aceste donaţii sunt revocabile oricând în timpul vieţii donatorului. Contractul de vânzare-cumpărare între soţi este oprit de lege. Şi schimbul între un bun propriu şi un bun comun e oprit. Art. 30, aln. 3: “Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”. Partea care pretinde că aceste bunuri nu sunt proprii trebuie să facă întreaga probaţiune. Prezumţia operează atât în favoarea soţilor, cât şi în favoarea creditorilor. Datoriile (pasivul) sunt considerate proprii celui ce le realizează. Excepţie: Există două categorii de datorii pe care legiuitorul le consideră comune: - Creditorul care face dovada că e creditor comun îşi va putea realiza creanţa din bunurile comune. - Creditorul comun nu trebuie să facă dovada dovada calităţii de bun comun a bunului asupra căruia urmează executarea. - Pentru ca un bun să fie comun nu trebuie să facă parte din categoria bunurilor proprii. B. Bunurile proprii Art. 31, codul familiei enumeră aceste bunuri. Enumerarea are caracter limitativ atât pe orizontală (nu vom putea include pe lângă subgrupele nominalizate de legiuitor şi alte subgrupe), cât şi pe verticală (nu vom putea adăuga alte categorii de bunuri).

4

© DSC Corp.

1) Bunurile dobândite anterior căsătorie Prin căsătorie, bunurile deţinute de fiecare dintre soţi anterior ei nu-şi pierd caracterul de bunuri proprii. Această situaţie se referă şi la cazul în care dreptul de proprietate s-a dobândit anterior căsătoriei însă creanţele care revin proprietarului în legătură cu bunul pe care l-a dobândit sunt acoperite pe seama comunităţii de bunuri. Soţul neproprietar care a contribuit la plata bunului va putea cere o cotă mai mare de contribuţie la achiziţionarea masei comunităţii. Niciodată, într-o astfel de situaţie, nu se naşte un drept de creanţă. Potrivit practicii judiciare, nu este exclus ca pe fundalul voinţei comune, precum şi a contribuţiei comune, un bun propriu dobândit anterior căsătoriei să se transforme în unul comun devălmaş. Când transformarea are loc în timpul căsătoriei, bunul propriu al unuia dintre soţi suferă transformări radicale prin contribuţia comună a celor doi soţi. În astfel de situaţii instanţele sunt îndemnate să verifice, dacă faţă de natura şi amploarea modificărilor aduse imobilului nu ne aflăm cumva în prezenţa unui bun cu totul nou, care poate fi considerat ca fiind dobândit, în întregul său, în timpul căsătoriei. 2) Bunurile dobândite prin moştenire (legat sau donaţie) Cu excepţia celor la care dispunătorul n-a prevăzut că ele vor fi comune. Acestea pot fi dobândite prin moştenire (legală) sau prin liberalităţi (moştenire testamentară – legate, donaţii). Cele dobândite prin moştenire legală vor fi, întotdeauna, bunuri proprii ale soţului moştenitor. Cele dobândite prin liberalităţi sunt prezumate a fi proprii, dar celălalt soţ poate răsturna această prezumţie relativă, dovedind voinţa expresă sau tacită a dispunătorului de a gratifica pe amândoi soţii. 3) Bunurile de uz personal precum şi cele destinate exercitării profesiei fiecăruia dintre soţi Sunt bunuri dobândite în timpul căsătoriei şi nu interesează provenienţa sumelor cu care s-a făcut achiziţionarea. a) Bunurile de uz personal Pentru ca nişte bunuri să fie astfel calificate ne interesează nu atât destinaţia economică a bunului, cât folosinţa efectivă, exclusivă şi personală de către unul dintre soţi. Dacă bunul de uz personal are o valoare deosebită, ea va urma regimul bunurilor de lux şi va fi considerat propriu al unuia dintre soţi, numai dacă nu are o valoare disproporţionată în raport cu standardul de viaţă al soţilor. Ex: bijuterii, blănuri b) Bunurile de uz profesional Servesc exercitării meseriei unuia dintre soţi. Dacă bunul are o valoare deosebită, raportăm această valoare la nivelul de trai al soţilor. Bunul este propriu dacă în momentul dobândirii, soţul exercită o profesie care face necesară întrebuinţarea acestui bun. Abandonarea profesiei nu are 5

© DSC Corp.

efecte asupra calităţii de bun propriu. Dacă amândoi soţi au aceeaşi profesie, bunul este comun în cote-părţi. 4) Premiile şi recompensele, manuscrisele ştiinţifice, literare, schiţele proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri a) Premiile şi recompensele Sunt proprii dacă nu sunt derivate din contractul de muncă al soţului şi dacă se înfăţişează ca venituri neaşteptate, care recompensează efortul deosebit al unuia dintre soţi. b) Manuscrisele, schiţele, proiectele Dreptul de proprietate asupra originalului care încorporează inteligenţa creatoare a unuia dintre soţi e propriu soţului creator. Drepturile patrimoniale derivând din valorificarea unor creaţii intelectuale nu sunt proprii. 5) Indemnizaţiile de asigurare, precum şi despăgubirile primite pentru pagubele pricinuite persoanei unuia dintre soţi Indiferent cine şi din ce surse le-a primit, despăgubirile constituie bun propriu al soţului vătămat. Aceasta se referă la paguba pricinuită persoanei, nu şi bunurilor acestora. 6) Valoarea care reprezintă bunul propriu sau bunuri în care a trecut această valoare E o aplicaţie a subrogaţiei reale cu titlu universal. Bunurile din patrimoniul propriu îşi conservă această calitate, astfel că înstrăinările succesive ale unui bun sau a unor bunuri să nu afecteze patrimoniul propriu. Esenţial este ca între bunul înstrăinat, ieşit din patrimoniu şi cel intrat să existe o anumită legătură periodică. Suborgaţia poate produce şi efecte parţiale. Cele două patrimonii (propriu şi comun) nu sunt delimitate într-o manieră rigidă. C. Dovada bunurilor proprii Art. 5, Decretul nr. 32/1954 afirmă că în raporturile dintre soţi, dovada calităţii de bunuri proprii se face prin orice mijloc de probă. Chiar şi în relaţiile dintre soţi, dovada actelor juridice solemne nu se poate face decât prin forma cerută de lege ad validitatem. Cât priveşte actele juridice în cazul cărora forma cerută ad probationem se derogă de la dreptul comun (putem recurge la orice mijloc de probă). Proba urmează regulile dreptului comun. D. Natura juridică a veniturilor din salariu Nu pot fi considerate bunuri proprii. Sunt bunuri comune. Salariul e bun propriu prin afectaţiune (sub forma dreptului de creanţă). Nici după ce acesta s-a încasat nu devine pur şi simplu comun. Ne interesează doar destinaţia pe care o are acesta. Instanţele de judecată consideră salariul ca fiind bun comun. Pensiile şi dreptul de ajutor sunt considerate tot bunuri comune. Economiile păstrate la 6

© DSC Corp.

unităţi bancare, dacă sunt făcute pe baza salariilor sunt comune la fel ca şi dobânzile. Sumele depuse pe numele copiilor (mai ales dacă sunt minori) vor fi considerate bunuri proprii ale descendenţilor, însă, dacă există contestaţii instanţa trebuie să verifice dacă, într-adevăr părinţii au urmărit sau nu gratificarea copilului. Dobânzile aferente sumelor proprii ale fiecărui soţ sunt comune.

7