Sint_3_2

FACULTATEA DE FINANŢE ŞI BĂNCI SINTEZE Anul III. Învăţământ la distanţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Sinteze Finanţe-Bănci: anul III / Mariana-Elena Balu (coordonator) Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 Bibliogr. 328 p.; 23,5 cm I. Balu, Mariana-Elena (coord.) ISBN 973-582-989-4 336 336.71

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 30.09.2004; Coli tipar: 20,5 Format: 16/61×86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83 Tel./Fax.: 410 43 80; www. SpiruHaret.ro e-mail: [email protected]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE FINANŢE ŞI BĂNCI

SINTEZE Anul III Învăţământ la distanţă Conf. univ. dr. MARIANA-ELENA BALU Coordonator

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE BUCUREŞTI, 2004

Autori: 1. Prof. univ. dr. Marin Dumitru 2. Prof. univ. dr. Iosefina Moroşan 3. Prof. univ. dr. Dumitru Nica 4. Prof. univ. dr. Gh. M. Pistol 5. Prof. univ. dr. ing. Ion Popescu 6. Conf. univ. dr. Luminiţa Ionescu 7. Lector univ. dr. Mariana-Cristina Cioponea 8. Lector univ. drd. Maria Andronie 9. Lector univ. drd. Adriana Diaconescu 10. Lector univ. drd. Eduard Ionescu 11. Lector univ. drd. Luise Mladen

CUVÂNT ÎNAINTE

În contextul dezvoltării unei noi economii de piaţă, al apariţiei unor noi domenii de activitate: burse de valori, pieţe de capital etc., se impune pregătirea unei noi generaţii de specialişti, buni practicieni, care să poată oferi soluţii rapide şi concrete atât pentru adaptarea fiecărei firme la cerinţele pieţei, cât şi pentru integrarea companiilor româneşti, în viitor, în marea familie a Uniunii Europene. Ultimii ani poartă caracteristica accelerării vizibile a pătrunderii şi utilizării tehnologiilor digitale în economie şi în general, în întreaga societate. Acest proces a dat naştere la o nouă stare cunoscută în literatura de specialitate ca fiind o nouă economie. La nivel microeconomic, noua economie face trimiteri la noi modalităţi de a conduce afacerile, de a organiza activităţile, precum şi către noi profesiuni şi calificări. Astfel, noua economie schimbă modul în care trăim, lucrăm, învăţăm şi gândim, iar învăţământul universitar modern este chemat să ofere opţiuni de specializare în acord cu evoluţia mediului economic. În acest context, Universitatea Spiru Haret oferă tinerilor posibilitatea de a se instrui în cadrul unui sistem modern de învăţământ – învăţământul la distanţă, un tip de învăţământ ce permite celor interesaţi completarea studiilor concomitent cu cumularea experienţei practice. Facultatea de Finanţe-Bănci din cadrul Universităţii Spiru Haret, în temeiul H.G. nr. 1011/8 octombrie 2002, organizează cursuri la distanţă (ID) cu durata de 4 ani. Universitatea dispune şi de o infrastructură corespunzătoare: • postul de televiziune universitar (tvRM) –ce pune la dispoziţia studenţilor cursuri, seminarii, aplicaţii practice, dezbateri etc.; • o bibliotecă virtuală pe Internet; • revista săptămânală „Opinia naţională”; • note de curs, sintezele editate special pentru studenţii ID, teste de evaluare, subiecte de examen, programarea examenelor etc. Facultatea de Finanţe-Bănci a elaborat prezentul volum de sinteze pentru anul III de studiu (cu excepţia disciplinelor facultative) respectând programele analitice ale disciplinelor respective. Volumul de sinteze este structurat astfel: disciplina, obiectivele acesteia, sinteza propriu-zisă şi o bibliografie selectivă. Sintezele prezentate au menirea de a oferi studenţilor o imagine concludentă asupra conţinutului disciplinei ce urmează a fi studiată – fiind doar o prezentare succintă. 15

Sintezele nu pot suplini parcurgerea manualului şi a bibliografiei recomandate – ele reprezentând doar o introducere orientativă, sistematizată în conţinutul complex al fiecărei discipline. În speranţa că materialele prezentate în aceste sinteze vor fi utile, doresc studenţilor anului III al Facultăţii de Finanţe şi Bănci o pregătire serioasă şi eficientă, combinată cu studierea atentă a bibliografiei, astfel încât susţinerea examenelor să fie un succes. Coordonatorul

16

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………………………………….. Semestrul I

15

DISCIPLINE OBLIGATORII FISCALITATEA FIRMEI Lector univ. drd. ADRIANA DIACONESCU Obiective ……………………………………………………………………………..

17

1. Prelevările fiscale …………………………………………………………………. 2. Impozitul …………………………………………………………………………. 2.1. Definiţie ……………………………………………………………………… 2.2. Caracteristicile impozitului ………….………………………………………. 3. Sistemul fiscal ……………………………………………………………………. 3.1. Impozite directe şi impozite indirecte ………………………………………. 3.2. Impozitul pe capital, impozitul pe venit, impozitul pe consum …………….. 3.3. Alte clasificări ………………………………………………………………. 3.3.1. Impozit real şi impozit personal ……………………………………… 3.3.2. Impozit cotă fixă şi impozit prin repartiţie …………………………… 3.3.3. Impozite specifice şi impozite pe valoare ……………………………. 3.3.4. Impozite proporţionale şi impozite progresive ………………………. 3.3.5. Impozit analitic şi impozit sintetic …………………………………… 3.4. Elementele constitutive ale impozitului ……………………………………... 3.4.1. Câmpul de aplicare …………………………………………………… 3.4.2. Asieta …………………………………………………………………. 3.4.3. Faptul generator ………………………………………………………. 3.4.4. Persoana îndatorată …………………………………………………… 3.4.5. Determinarea dimensiunii impozitului ……………………………….. 3.4.6. Încasarea impozitului ………………………………………………… 3.5. Conceptul de sistem fiscal …………………………………………………... 3.5.1. Elementele sistemului fiscal ………………………………………….. 4. Tehnica fiscală ……………………………………………………………………. 5. Comportamentul fiscal …………………………………………………………….

17 17 17 17 20 20 21 21 21 22 22 22 22 23 23 23 23 23 23 24 24 25 25 25 34

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………...

5

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII Prof. univ. dr. MARIN DUMITRU Obiective ……………………………………………………………………………..

35

1. Obiectul şi conţinutul gestiunii financiare ………………………………………... 2. Analiza echilibrului financiar …………………………………………………….. 2.1. Descrierea contabilă; situaţia netă ………………………………………….. 2.2. Fondul de rulment …………………………………………………………… 2.2.1. Analiza pe baza bilanţului financiar ………………………………….. 2.2.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional ………………………………… 2.3. Nevoia de fond de rulment ………………………………………………….. 2.3.1. Analiza pe baza bilanţului financiar ………………………………….. 2.3.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional ………………………………… 2.4. Trezoreria netă ………………………………………………………………. 2.4.1. Analiza pe baza bilanţului financiar ………………………………….. 2.4.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional ………………………………… 2.5. Evaluarea riscului de insolvabilitate ………………………………………… 3. Analiza rezultatelor întreprinderii ………………………………………………… 3.1. Veniturile şi cheltuielile ……………………………………………………... 3.2. Soldurile intermediare de gestiune ………………………………………….. 3.3. Capacitatea de autofinanţare ………………………………………………… 3.4. Evaluarea riscului de exploatare ……………………………………………. 4. Echilibrul financiar dinamic ……………………………………………………… 4.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse” ………………………………………... 4.2. Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile) ………………………………. 4.3. Tablourile fluxurilor financiare ……………………………………………... 4.3.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie ………………………………………. 4.3.2. Tabloul plurianual al fluxurilor financiare …………………………… 4.3.3. Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei …………………………….. 5. Diagnosticul financiar …………………………………………………………….. 5.1. Diagnosticul rentabilităţii …………………………………………………… 5.2. Diagnosticul riscului ………………………………………………………… 6. Bugetele întreprinderii ……………………………………………………………. 6.1. Conţinutul şi rolul previziunii financiare ……………………………………. 6.2. Tipuri de bugete ……………………………………………………………... 7. Previziunea trezoreriei ……………………………………………………………. 7.1. Noţiunea de trezorerie ……………………………………………………….. 7.2. Bugetul de trezorerie ………………………………………………………... 7.3. Elaborarea bugetului de trezorerie …………………………………………... 7.4. Acoperirea soldurilor de trezorerie ………………………………………….. 8. Gestiunea ciclului de exploatare ………………………………………………….. 8.1. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare ………………………………….. 8.2. Gestiunea stocurilor …………………………………………………………. 8.3. Optimizarea mărimii stocurilor ……………………………………………... 9. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare ………………….. 9.1. Metodele de determinare a NFCE …………………………………………... 9.1.1. Metodele analitice de determinare a NFCE ………………………….. 9.1.2. Metodele sintetice de determinare a NFCE ………………………….. 10. Sursele de finanţare a ciclului de exploatare …………………………………….

35 37 37 38 38 39 39 39 39 40 40 40 40 40 40 40 41 42 42 42 43 43 43 43 43 44 44 45 45 45 46 46 46 47 47 47 48 48 49 49 49 50 50 51 52

6

10.1. Sursele proprii de finanţare a ciclului de exploatare ………………………. 10.2. Sursele atrase pentru finanţarea ciclului de exploatare ……………………. 10.3. Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare …………….. 11. Decizia de investiţii ……………………………………………………………… 11.1. Noţiunea de investiţie ……………………………………………………… 11.2. Criterii financiare pentru evaluarea investiţiilor …………………………… 11.3. Metode tradiţionale de evaluare a proiectelor de investiţii ………………… 11.4. Metode bazate pe actualizare pentru evaluarea investiţiilor ……………….. 12. Decizii de finanţare pe termen lung ……………………………………………... 12.1. Sursele proprii interne ……………………………………………………... 12.2. Sursele proprii externe ……………………………………………………... 12.3. Sursele împrumutate ………………………………………………………..

52 52 53 53 54 54 55 55 56 56 57 57

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………...

58

FINANŢE LOCALE Lector univ. dr. MARIANA-CRISTINA CIOPONEA Obiective ……………………………………………………………………………..

59

1. Contextul internaţional actual al finanţelor locale ………………………………... 1.1. Descentralizarea – tendinţă actuală manifestată pe plan mondial …………… 1.2. Relaţia descentralizare – dezvoltare economică locală ……………………... 1.3. Autonomia colectivităţilor locale …………………………………………… 2. Dezvoltarea economico locală /regională ………………………………………… 2.1. Conceptul de dezvoltare economică locală …………………………………. 2.2. Caracteristicile dezvoltării economice locale ……………………………….. 2.3. Actorii dezvoltării economice locale ………………………………………... 3. Politici de dezvoltare economică locală …………………………………………... 3.1. Obiectivele politicii regionale ……………………………………………….. 3.2. Instrumentele politicii de dezvoltare economică regională …………………. 4. Finanţarea politicilor de dezvoltare locală ………………………………………... 4.1. Modalităţi de finanţare a activităţilor locale ………………………………… 4.2. Finanţarea particulară a politicilor de dezvoltare locală …………………….. 4.3. Parteneriatul public-privat …………………………………………………... 5. Agenţiile de Dezvoltare Regională (A.D.R.)……………………………………… 5.1. Aspecte generale privind agenţiile de dezvoltare regională ………………… 5.2. Obiectivele politicii de dezvoltare regională ………………………………... 5.3. Instrumentele agenţiilor de dezvoltare regională ……………………………. 6. Politica de dezvoltare regională în România ……………………………………... 6.1. Obiective …………………………………………………………………….. 6.2. Delimitarea regiunilor de dezvoltare ………………………………………... 6.3. Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională ……………………………. 7. Politica financiară la nivel local …………………………………………………... 7.1. Structura politicii financiare locale ………………………………………….. 7.2. Relaţia dintre planificarea financiară şi politica financiară locală …………... 7.3. Instrumente de planificare financiară la nivel local ………………………….

59 59 60 61 61 61 62 63 65 65 67 68 68 69 69 70 70 71 71 71 71 72 73 73 73 73 74

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………...

74

7

SISTEME INFORMATICE FINANCIAR-BANCARE ŞI DE ASISTARE A DECIZIEI Lector univ. drd. MARIA ANDRONIE Obiective …………………………………………………………………………….

75

Introducere …………………………………………………………………………... 1. Sistem economic, sistem informaţional şi sistem informatic …………………….. 2. Gestiunea şi sistemul informatic de gestiune ……………………………………… 3. Metode de proiectare a sistemelor informatice de gestiune ………………………. 4. Modelarea abstractă a realităţii de informatizat ………………………………….. 5. Proiectarea sistemului informatic de gestiune …………………………………….

75 77 81 86 88 97

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 119 ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ Prof. univ. dr. IOSEFINA MOROŞAN Obiective …………………………………………………………………………….. 120 1. Analiza economico-financiară şi managementul modern al firmei ………………. 2. Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare ……….. 3. Analiza cifrei de afaceri, a valorii adăugate şi a calităţii produselor …………….. 4. Analiza cheltuielilor ……………………………………………………………….

120 121 126 128

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 133 DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ MODELAREA DECIZIEI FINANCIARE ŞI MONETARE Lector univ. drd. LUISE MLADEN Obiective …………………………………………………………………………….. 134 Introducere. Procesul modelării. Clase de modele ……………………………….…. 1. Modelarea în teoria şi practica finanţelor ………………………………………… 1.1. Modelul costului capitalului ………………………………………………… 1.2. Modelul fundamental al pieţei de capital ……………………………………. 1.3. Modelul de evaluare a opţiunilor ……………………………………………. 1.4. Modelul de arbitraj financiar pe piaţa valutară ……………………………… 1.5. Modelul de management financiar ………………………………………….. 2. Modelarea preferinţelor consumatorului ………………………………………….. 2.1. Utilitatea. Analiză cardinală şi ordinală ……………………………………... 2.2. Curbe de indiferenţă ………………………………………………………… 2.3. Rata marginală de substituire ……………………………………………….. 3. Modelul de optim al consumatorului ……………………………………………... 4. Funcţia de producţie ………………………………………………………………. 4.1. Proprietăţile funcţiei de producţie …………………………………………... 4.2. Izocuanta şi rata marginală de substituire …………………………………… 4.3. Indicatorii de eficienţă ai funcţiilor factorilor de producţie …………………. 4.3.1. Indicatorii medii ……………………………………………………… 8

134 135 135 135 136 137 137 139 139 140 141 141 142 143 143 144 144

4.3.2. Indicatorii marginali ………………………………………………….. 4.3.3. Indicatorii de elasticitate ……………………………………………… 4.4. Funcţia productivităţii muncii ………………………………………………. 5. Reţeta de fabricaţie şi preţul factorilor de producţie ………………………………. 5.1. Reţeta optimă de fabricaţie ………………………………………………….. 5.2. Variaţia reţetei optime ………………………………………………………. 5.3. Funcţiile privind cererea de factori de producţie ……………………………. 6. Obiectivele gestiunii economico-financiare ale firmei …………………………… 6.1. Funcţiile de cost de producţie ……………………………………………….. 6.1.1. Funcţia de cost pe termen lung ……………………………………….. 6.1.2. Funcţia de cost pe termen scurt ………………………………………. 6.2. Modele ale optimului cifrei de afaceri ………………………………………. 6.3. Modele ale optimului valorii întreprinderii …………………………………. 7. Echilibrul pieţei perfecte ………………………………………………………….. 7.1. Funcţia de ofertă …………………………………………………………….. 7.2. Modelul Cobweb ……………………………………………………………. 7.3. Modelul Laffer ………………………………………………………………. 8. Componentele financiar-monetare în modelele de creştere economică …………... 8.1. Conexiunile financiar-monetare în modelul neoclasic ……………………… 8.2. Conexiunile financiar-monetare în abordarea keynesistă ………………….. 9. Politici financiare (bugetare) în modelul simplificat al lui Keynes ………………. 9.1. Modelul economiei închise cu nonintervenţie şi investiţii exogene ………… 9.2. Modelul economiei închise cu nonintervenţie şi investiţia determinată prin produsul final …………………………………………………………... 9.3. Modelul economiei închise cu intervenţia statului şi variabilele bugetare exogene ……………………………………………………………………… 9.4. Modelul economiei închise cu intervenţia statului şi variabilele bugetare determinate prin produsul final ……………………………………………… 9.4.1. Venitul bugetului dependent de produsul final ……………………….. 9.4.2. Toate variabilele bugetare dependente de produsul final …………….. 9.5. Modelul economiei deschise ………………………………………………... 9.5.1. Conexiuni relative la comerţul exterior ………………………………. 9.5.2. Modelul keynesist al economiei deschise fără considerarea interdependenţelor internaţionale …………………………………….. 9.5.3. Modelul keynesist al economiei deschise cu interdependenţe internaţionale …………………………………………………………. 10. Politici financiar-monetare în modelul IS-LM ………………………………….. 10.1. Modelul IS-LM în economia închisă ………………………………………. 10.1.1. Echilibrul pe piaţa bunurilor ………………………………………... 10.1.2. Echilibrul pe piaţa monetară ………………………………………… 10.2. Modelul IS-LM în economia deschisă ……………………………………...

144 144 145 145 145 146 146 146 146 146 148 149 150 151 151 152 153 155 155 156 157 157 158 158 159 159 160 161 161 162 163 163 164 164 165 167

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 167

9

Semestrul II DISCIPLINE OBLIGATORII OPERAŢIUNI DE PLĂŢI ŞI COMPENSĂRI Lector univ. drd. EDUARD IONESCU Obiective …………………………………………………………………………….. 167 1. Băncile şi relaţiile lor cu clienţii – fundamente ale sistemului de plăţi …………... 1.1. Rolul băncilor în economie …………………………………………………. 1.2. Băncile comerciale – verigă de bază a sistemului bancar …………………… 1.3. Activitatea bancară: operaţiuni, produse, servicii …………………………… 2. Structura sistemului de plăţi ……………………………………………………… 2.1. Rolul B.N.R. în cadrul sistemului bancar românesc ………………………… 2.2. Alţi participanţi ……………………………………………………………… 2.3. Factori de influenţă ………………………………………………………….. 3. Decontările bancare ………………………………………………………………. 3.1. Conturile bancare ale clienţilor ……………………………………………… 3.2. Operaţiunile cu numerar …………………………………………………….. 3.3. Operaţii de decontare fără numerar …………………………………………. 4. Transferurile electronice internaţionale …………………………………………... 4.1. Sistemul SWIFT …………………………………………………………….. 4.2. Sistemul TARGET ………………………………………………………….. 4.3. Cărţile de plată ………………………………………………………………. 4.4. Banking electronic ………………………………………………………….. 5. Compensaţia ……………………………………………………………………… 5.1. Conceptul de compensaţie …………………………………………………... 5.2. Etapele compensării …………………………………………………………. 5.3. Rolul compensaţiei în economia monetară şi pe piaţa creditului ……………

167 167 168 171 173 173 175 175 177 177 177 177 183 183 184 185 186 186 186 189 190

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 192 CONTABILITATEA INSTITUŢIILOR PUBLICE Conf. univ. dr. LUMINIŢA IONESCU Obiective …………………………………………………………………………….. 193 1. Bugetul public şi instituţiile publice ……………………………………………… 1.1. Ordonatorii de credite şi atribuţiunile acestora în domeniul financiar-contabil 2. Principii generale ale organizării contabilităţii instituţiilor publice ………………. 2.1. Planul de conturi al instituţiilor publice …………………………………….. 3. Contabilitatea finanţării şi a cheltuielilor bugetare ……………………………….. 3.1. Contabilitatea finanţării ordonatorilor de credite de la bugetul de stat ……... 4. Contabilitatea mijloacelor fixe ……………………………………………………. 4.1. Operaţiuni privind intrările de mijloace fixe ………………………………... 5. Contabilitatea stocurilor …………………………………………………………... 5.1. Contabilitatea obiectelor de inventar ………………………………………... 6. Contabilitatea decontărilor cu terţi ………………………………………………... 6.1. Contabilitatea decontărilor de natura creanţelor ……………………………. 10

193 194 196 199 199 200 202 204 205 207 207 208

6.2. Particularităţi privind decontările cu clienţii ………………………………... 6.3. Contabilitatea decontărilor de natura datoriilor …………………………….. 6.4. Contabilitatea decontărilor cu salariaţii ……………………………………... 6.5. Contabilitatea decontărilor cu bugetul de stat ………………………………. 6.6. Contabilitatea decontărilor cu furnizorii …………………………………….. 7. Contabilitatea veniturilor instituţiilor publice …………………………………….. 7.1. Veniturile bugetare ….………………………………………………………. 7.2. Contabilitatea veniturilor extrabugetare …………………………………….. 8. Lucrări contabile de închidere ……………………………………………………. 8.1. Sistemul dărilor de seamă specifice instituţiilor publice …………………….

208 208 209 209 210 211 211 216 217 217

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 218 Legislaţie …………………………………………………………………………….. 219 NEGOCIERI ŞI UZANŢE DE PROTOCOL Prof. univ. dr. GH. M. PISTOL Obiective …………………………………………………………………………….. 220 1. Negocierea – formă principală de comunicare în relaţiile interumane …………… 1.1. Conceptul de negociere şi principalele caracteristici ale negocierii ………… 1.2. Tipologia şi formele negocierii ……………………………………………… 1.3. Etapele procesului de negociere …………………………………………….. 1.4. Pregătirea negocierilor ………………………………………………………. 2. Echipa şi mandatul de negociere ………………………………………………….. 2.1. Echipa de negociere şi conducătorul acesteia ………………………………. 2.2. Mandatul echipei de negociere ……………………………………………… 2.3. Psihologia, trăsăturile şi calităţile negociatorului …………………………… 2.4. Stiluri de negociere ………………………………………………………….. 3. Managementul negocierii …………………………………………………………. 3.1. Informaţia în negociere ……………………………………………………… 3.2. Rolul prezumţiilor, convingerilor şi argumentaţiilor în negociere ………….. 3.3. Importanţa experţilor în negociere …………………………………………... 3.4. Impasul şi concesiile în negociere …………………………………………... 3.5. Finalizarea negocierilor ……………………………………………………... 4. Strategii, tactici şi tehnici de negociere …………………………………………... 4.1. Conceptul şi conţinutul strategiei, tacticii şi tehnicii de negociere …………. 4.2. Tactici de asociere …………………………………………………………... 4.3. Tactici şi tehnici imorale ……………………………………………………. 4.4. Tactici şi tehnici de hărţuire a partenerului de negociere …………………… 4.5. Alte tactici şi tehnici de negociere …………………………………………... 5. Negocierea comercială internaţională ……………………………………………. 5.1. Tipologia negocierilor comerciale internaţionale …………………………… 5.2. Obiectul şi clasificarea negocierilor comerciale internaţionale ……………... 5.3. Principii ale negocierilor comerciale internaţionale ………………………… 5.4. Premise ale reuşitei negocierilor comerciale internaţionale ……………….. 5.5. Rolul şi importanţa negociatorului în afacerile economice internaţionale ….. 5.6. Negocierea contractelor economice internaţionale …………………………..

220 220 221 221 221 222 222 222 223 224 224 224 225 226 226 226 227 227 228 228 230 231 231 231 232 233 233 233 234 11

6. Uzanţe de protocol ………………………………………………………………... 6.1. Organizarea activităţii cotidiene …………………………………………….. 6.2. Arta de a fi o gazdă bună …………………………………………………… 6.3. Aspectul fizic şi ţinuta vestimentară ………………………………………… 6.4. Cadourile în afaceri …………………………………………………………. 6.5. Femeia în societate …………………………………………………………..

235 235 235 237 237 238

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 239 PREVIZIUNEA ECONOMICĂ Prof. univ. dr. ing. ION POPESCU Obiective …………………………………………………………………………….. 240 1. Conţinutul şi particularităţile cercetărilor prospective ……………………………. 1.1. Gândirea, atitudinea şi acţiunea prospective – valori intrinseci ale naturii umane …………………………………………………………… 1.2. Funcţiile sau atributele cercetărilor prospective ……………………………. 1.3. Structura şi dinamica sistemelor – variabile generatoare de incertitudini şi riscuri ……………………………………………………………………... 2. Tipologia sau clasificarea cercetărilor prospective ………………………………. 3. Fiabilitatea sau gradul de încredere în previziuni ………………………………… 3.1. Fiabilitatea – expresie a opţiunii sociale ……………………………………. 3.2. Măsurarea fiabilităţii ………………………………………………………… 3.3. Caracteristici ale fiabilităţii …………………………………………………. 3.4. Urmărirea înfăptuirii previziunilor ………………………………………….. 3.5. Actualizarea cercetărilor prospective ……………………………………….. 4. Metode şi tehnici specifice previziunii ……………………………………………

242 244 247 250 253 264 265 267 270 271 272 273

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 292 DISCIPLINE OPŢIONALE GESTIUNEA FINANCIARĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE Prof. univ. dr. MARIN DUMITRU Obiective …………………………………………………………………………….. 293 1. Conţinutul gestiunii financiare a instituţiilor publice …………………………….. 2. Gestiunea financiară la instituţiile publice ……………………………………….. 2.1. Elaborarea şi aprobarea bugetului de stat – verigă a bugetului public naţional 2.2. Modalităţi de acoperire a cheltuielilor bugetare în timpul exerciţiului bugetar ………………………………………………………………………. 2.3. Principiile şi criteriile de bază pentru finanţarea cheltuielilor la buget …….. 2.4. Modalităţi de finanţare a cheltuielilor instituţiilor publice şi reglementarea legală a surselor în afara bugetului ………………………………………….. 2.5. Sursele de finanţare a investiţiilor publice, modul de planificare şi aprobare ………………………………………………………………….. 3. Gestionarea bunurilor materiale şi valorilor băneşti la instituţiile publice ……….. 3.1. Inventarierea bunurilor materiale şi valorilor băneşti existente în gestiunea instituţiilor publice. Înregistrarea rezultatelor inventarierii …………………. 12

293 294 294 295 297 297 297 297 297

3.2. Soluţii metodologice de evaluare a bunurilor materiale la instituţiile publice 3.3. Scoaterea din funcţiune şi casarea mijloacelor fixe la instituţiile publice. Declasarea şi casarea bunurilor materiale ………………………………….. 3.4. Vânzarea mijloacelor fixe la instituţiile publice – o posibilitate legiferată …. 3.5. Contabilitatea şi gestionarea mijloacelor fixe la instituţiile publice ………… 3.6. Soluţii practice de evidenţă tehnic-operativă a mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar la instituţiile publice ……………………………………………. 3.7. Necesităţi imperative – evaluarea şi reevaluarea la instituţiile publice ……... 3.8. Aplicarea la instituţiile publice a H.G. nr. 51/1996 ………………………… 3.9. Noutăţi în acordarea drepturilor băneşti de delegare, detaşare, deplasare în cadrul localităţii, la instituţiile publice şi regii autonome cu specific deosebit …... 3.10. Principalele îmbunătăţiri aduse reglementărilor privind deplasările în străinătate ………………………………………………………………. 4. Compensarea şi evaluarea lipsurilor materiale …………………………………… 4.1. Compensarea şi evaluarea lipsurilor materiale la instituţiile publice ………. 4.2. Evaluarea şi înregistrarea pagubelor la instituţiile publice …………………. 4.3. Stabilirea răspunderii şi urmărirea recuperării pagubelor …………………... 4.4. Răspunderea materială în general (trăsături, elemente, forme) …………….. 4.5. Răspunderea materială generată de obligaţiile faţă de gestionari …………… 4.6. Particularităţile răspunderii gestionarilor …………………………………… 5. Închiderea exerciţiului financiar …………………………………………………. 5.1. Conţinutul normelor metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice privind închiderea exerciţiului bugetar …………………………………….. 6. Reglementări privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia ………… 6.1. Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (nr.213 /17.XI. 1998) ……………………………………………………….. 6.2. Regimul concesionării bunurilor, activităţilor, serviciilor publice ………….. 7. Organizarea licitaţiilor şi evaluarea ofertelor la achiziţiile publice ………………. 7.1. Reglementări noi privind achiziţiile publice şi sfera lor de aplicare ……….. 7.2. Procedurile de organizare a licitaţiilor de atribuire a contractului de achiziţie publică ………………………………………………………….. 7.3. Procedura de participare, prezentare, evaluare şi adjudecare a ofertelor pentru atribuirea contractului de achiziţie publică ………………………….. 7.4. Alte noutăţi aduse de reglementările privind achiziţiile publice ……………. 7.5. Cum se fac achiziţii de bunuri şi investiţii publice fără licitaţii repetate ……

298 298 299 299 299 299 300 300 300 300 300 301 301 302 302 302 303 303 305 305 306 307 307 308 308 308 309

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 309 BĂNCI EUROPENE ŞI INTERNAŢIONALE Prof. univ. dr. DUMITRU NICA Obiective …………………………………………………………………………….. 310 1. Sistemul monetar european şi moneda euro ……………………………………… 1.1. Scurt istoric al Sistemului Monetar European (S.M.E.) …………………….. 1.2. Prevederile acquis-ului comunitar în domeniul Uniunii Economice şi Monetare ………………………………………………………………….. 1.3. Instituţiile monetare ale Sistemului European al Băncilor Centrale …………

310 310 311 312 13

2. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Europeană de Investiţii ……………………………………………………………………….. 2.1. Istoricul şi rolul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) …………………………………………………………………… 2.2. Rolul actual al B.E.R.D ……………………………………………………… 2.3. Scurt istoric al Băncii Europene de Investiţii (B.E.I.) ……………. 2.4. Misiunile actuale al Băncii Europene de Investiţii …………………………. 3. Sistemul monetar internaţional …………………………………………………… 3.1. Caracteristicile sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods (s.m.i.BW) ………………………………………………………………….. 3.2. Locul Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) în cadrul S.M.I. ……………. 3.3. Rolul F.M.I. în etapa actuală ………………………………………………... 3.4. Strategia F.M.I. pentru crizele financiare ……………………………………. 4. Banca Mondială. Locul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în cadrul Băncii Mondiale ………………………………………………………… 4.1. Caracterizarea generală a Grupului Băncii Mondiale ……………………….. 4.2. Structura Grupului Băncii Mondiale ………………………………………... 4.3. Locul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în cadrul Grupului Băncii Mondiale …………………………………………………... 4.4. Locul Corporaţiei Financiare Internaţionale (IFC) în cadrul Grupului Băncii Mondiale …………………………………………………………………….. 4.5. Locul şi rolul Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) şi ale Centrului Internaţional pentru Reglementarea Incidentelor Investiţionale (CIRII) în cadrul Grupului Băncii Mondiale ………………………………... 5. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.) …………………………………….. 5.1. Rolul B.R.I. …………………………………………………………………. 5.2. Contribuţii directe ale B.R.I. la asigurarea cooperării monetare şi financiare internaţionale ……………………………………………………………….. 5.3. Servicii acordate de B.R.I. unor comitete şi altor grupuri ale autorităţilor financiare …………………………………………………………………….

313 313 314 315 315 317 317 318 320 321 322 322 323 323 324 325 326 326 326 327

Bibliografie selectivă ………………………………………………………………... 328

14

DISCIPLINE OBLIGATORII

Semestrul I

FISCALITATEA FIRMEI Lector univ. drd. ADRIANA DIACONESCU

OBIECTIVE Disciplina Fiscalitatea firmei contribuie la fixarea unor noţiuni reprezentative în domeniul fiscalităţii, în special la nivelul firmei, încercând să scoată în evidenţă în ce măsură aceasta poate să gestioneze variabila fiscală astfel încât să fie evitat conflictul dintre interesul propriu, cel al proprietarilor săi şi fisc. În încercarea de a optimiza sarcina fiscală a întreprinderii, vom pune în evidenţă tratamente actuale şi vom analiza unele probleme specifice, într-o manieră familiară studenţilor. Studiul acestei discipline îmbracă următoarele forme: cursuri (prelegeri), seminarii, dezbateri, analize sau recenzii ale unor acte normative etc. 1. PRELEVĂRILE FISCALE Într-o abordare financiară, prelevările fiscale reprezintă obligaţii stabilite în baza autorităţii de care dispune statul, fără destinaţie specială (nu există o contraprestaţie directă, deci o corelaţie între preţul serviciilor oferite de către stat şi cuantumul obligaţiilor), obligaţii care au caracter pecuniar şi definitiv, sub formă de impozite şi taxe, destinate finanţării globale a cheltuielilor publice, în diferite proporţii. Prelevările fiscale se realizează, deci, prin intermediul impozitelor şi taxelor, acestea constituind cele mai vechi şi tradiţionale mijloace financiare de care statul dispune pentru realizarea funcţiilor şi activităţilor sale, în permanentă evoluţie. 2. IMPOZITUL 2.1. Definiţie Pornind de la definiţia prelevării fiscale, impozitul poate fi definit ca o prelevare pecuniară, efectuată de autoritatea publică, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie imediată, în scopul acoperirii cheltuielilor publice şi intervenţiei în viaţa economică şi socială a ţării. Definiţia evidenţiază principalele caracteristici ale impozitului: 2.2. Caracteristicile impozitului Impozitul este o prelevare – pecuniară, în sensul că vărsarea impozitului se efectuează sub formă de bani, diferenţiindu-l în acest sens de rechiziţie, care reprezintă o prelevare în natură, având caracter temporar; 17

– definitivă, contribuabilului neretribuindu-i-se niciodată suma impozitului pe care acesta a achitat-o. Această caracteristică diferenţiază impozitul de împrumutul public, care reprezintă o „afectare” temporară a resurselor subiecţilor economici (populaţia). Totuşi, în cazul împrumuturilor permanente, când statul fixează unilateral scadenţa, şi sub impactul eroziunii monetare determinate de inflaţie, împrumutul comportă un element de impozitare (diferenţa negativă dintre rata dobânzii şi rata inflaţiei). Caracterul de prelevare dispare în cazul impozitului negativ, care constă în alocarea unei subvenţii tuturor persoanelor care dispun de un venit inferior unui anumit prag, fiind egal cu diferenţa între venitul beneficiarului şi venitul minim garantat. În acest sens, impozitul negativ încearcă să se substituie anumitor prestaţii sociale, simplitatea sa conceptuală şi adecvarea lui la obiectivele eficacităţii economice fiind afectate totuşi de dificultăţile punerii sale în practică. Impozitul are caracter obligatoriu, fiind o prerogativă a statului Prin adoptarea principiilor şi modalităţilor sale de către puterea reprezentativă, impozitul devine o prerogativă a autorităţii publice, fiind impus tuturor subiecţilor economici prin mijloacele de constrângere ale statului. Fiind obligatoriu, impozitul se diferenţiază de contribuţiile benevole pe care le pot oferi persoanele particulare, precum donaţiile. Această caracteristică îl diferenţiază de împrumuturi, chiar dacă pot exista împrumuturi „forţate”, aplicate în condiţii deosebite ale activităţii statului. Ministerul Finanţelor şi administraţiile financiare pot avea competenţa de a exonera sau modera unele impozite în cazul contribuabililor care au dificultăţi financiare. Această posibilitate nu poate fi utilizată pentru anumite impozite indirecte, precum T.V.A., deoarece se consideră că, în acest caz, contribuabilii pot repercuta impozitul asupra clienţilor sau că dispun de resursele necesare pentru a-l achita. Impozitul nu presupune contraparte imediată Pentru contribuabili impozitul nu generează o contraprestaţie imediată, chiar dacă aceştia beneficiază de avantajele furnizate prin existenţa statului (apărare, securitate, justiţie), deoarece nu există nici o proporţie, nici o corelaţie între suma impozitului achitat şi serviciul furnizat contribuabilului de către stat. Această absenţă a contraprestaţiei directe din partea statului permite o mai bună diferenţiere a impozitului faţă de alte forme de obligaţii ale subiecţilor economici către stat: cotizaţii sociale, taxe fiscale, taxe parafiscale etc. De exemplu, taxele parafiscale sunt percepute în favoarea organismelor publice, altele decât statul şi colectivităţile sale, sau de către organisme private care îndeplinesc o misiune vizând un serviciu public, diferenţiindu-se de impozite prin următoarele caracteristici: – pot fi create de Guvern şi organele abilitate, urmând a fi cuprinse în legea finanţelor; – produsul lor nu tranzitează bugetul de stat; – comportă o anumită contraparte pentru contribuabili, chiar dacă aceasta nu este absolut directă şi precisă. Ele sunt utilizate pentru finanţarea unor componente de infrastructură, a cercetării ştiinţifice, a protecţiei sociale etc. 18

Impozitul este destinat acoperirii cheltuielilor publice Pentru economiştii secolului XIX singura finalitate a încasărilor fiscale era acoperirea cheltuielilor – puţin diversificate – angajate de către stat pentru realizarea funcţiilor sale. În concepţia lor, prelevările trebuiau să fie universale, puţin costisitoare în percepere, puţin afectate de fraudă sau evaziune, invizibile sau puţin dureroase pentru contribuabil şi, în acest sens, orientarea fiscalităţii era spre impozitele indirecte. Creşterea volumului cheltuielilor publice angajate de către stat, în condiţiile în care perceperea impozitelor vizează şi alte finalităţi (de exemplu, intervenţia statului în economie), a confruntat autorităţile publice cu problema randamentului fiscal. De altfel, economiştii clasici consideră că impozitul trebuie să fie neutru (să nu afecteze comportamentul subiecţilor economici) şi, în acest sens, se impun două condiţii impozitelor: – lejeritatea prelevării fiscale, adică impozitul să fie fixat la nivelul cel mai jos posibil pentru a nu perturba funcţionarea pieţelor; – echitatea subiecţilor economici în faţa prelevării fiscale. Această neutralitate a motivat orientarea fiscaliştilor de la începutul secolului XX spre constituirea unui impozit general asupra cheltuielii, care să fie neutru faţă de circuitele de distribuţie, de modurile de producţie, de comerţul exterior etc. Acoperirea cheltuielilor publice din încasările fiscale este incompletă, deoarece există categorii de cheltuieli, cu caracter public, care nu sunt finanţate din impozite, precum cheltuielile sociale, cheltuieli de funcţionare a anumitor instituţii publice (finanţate din taxe parafiscale sau din remuneraţii pentru servicii prestate). Mai mult, cca 4– 6 % din resursele publice alocate cheltuielilor publice provin din încasări nefiscale (venituri ale domeniului public, venituri din participaţii financiare, venituri din întreprinderi publice etc.). Impozitul este un instrument de intervenţie Pentru economiştii moderni, impozitul este un mijloc de acţiune care permite statului să intervină în funcţionarea economiei, deoarece impozitul afectează cele mai diverse domenii şi vizează ansamblul subiecţilor unei ţări, pretându-se celor mai diferite incitaţii. Modularea impozitului în scopul intervenţiei economice acoperă două forme esenţiale: – creşterea presiunii fiscale globale, vizând reducerea disponibilităţilor subiecţilor economici şi populaţiei în scopul diminuării cererii globale şi limitării, în acest mod, a tendinţelor inflaţioniste; – diminuarea nivelului prelevărilor fiscale, care să permită contracararea tendinţelor deflaţioniste, relansând consumul şi investiţiile şi creând cadrul favorabil reducerii şomajului. Intervenţionismul fiscal urmăreşte două finalităţi în sfera economică: – finalitate conjuncturală, în sensul majorării sau micşorării nivelului unor impozite pe o perioadă limitată pentru a acţiona fie asupra preţurilor, fie asupra consumului şi investiţiilor; – finalitate structurală, în sensul incitării modificării anumitor structuri ale economiei în vederea creării condiţiilor favorabile creşterii. Impozitul poate reprezenta şi un instrument de intervenţie socială, acţionând prin intermediul unei amputări diferenţiate a resurselor, astfel încât prelevarea fiscală este mai ridicată pentru contribuabilii cu venituri mai mari decât pentru categoriile sociale cu venituri modeste, apelându-se în acest sens la progresivitatea 19

ratei sau la reduceri sau exonerări finale. Totodată, prin redistribuire, încasările fiscale sunt utilizate pentru a finanţa prestaţiile în favoarea persoanelor defavorizate. Impozitul este utilizat pentru a deturna subiecţii economici de la activităţi sau de la consumuri care sunt considerate nocive pentru sănătatea sau moralitatea publică. 3. SISTEMUL FISCAL Sistemele fiscale cuprind o diversitate de impozite. 3.1. Impozite directe şi impozite indirecte Această grupare implică aspecte de natură fiscală, juridică, administrativă şi economică, şi evident, reflectă structura sintetică a prelevărilor fiscale, prezentând o importanţă fundamentală în analiza şi instrumentarea prelevărilor fiscale sub raport spaţial şi temporal. Criteriile distinctive ale impozitelor directe şi indirecte: – Criteriul administrativ, puţin semnificativ însă în prezent, consideră ca indirect acel impozit care era perceput de administraţia contribuţiilor indirecte, criteriul funcţionând încă în statele federale, în cadrul cărora impozitele indirecte sunt plasate la nivelul ierarhic inferior (stat sau comunitate); – Criteriul juridic acordă impozitului direct un rol nominativ (presupunând existenţa unui document prealabil în care se menţionează identitatea contribuabilului), impozitele indirecte fiind percepute fără un prealabil rol nominativ. Nici acest criteriu nu este satisfăcător în prezent, numeroase impozite directe fiind percepute fără a recurge la rolul nominativ (impozitul pe salarii, impozitul pe societăţi etc.); – Criteriul tehnic, conform căruia impozitul direct afectează periodic o materie impozabilă permanentă sau reînnoibilă continuu, în timp ce impozitul indirect este intermitent, fiind aplicat unor activităţi economice (schimb, producţie, consum), a căror periodicitate nu este cunoscută dinainte. Totuşi, există un impozit (cel asupra drepturilor de succesiune) care constituie un impozit direct şi care nu este perceput periodic şi nici nu presupune existenţa rolului nominativ; – Criteriul economic ia în considerare incidenţa economică a impozitului şi, în acest sens, impozitul direct este suportat, de regulă, definitiv de către contribuabil, pe când impozitul indirect poate fi repercutat asupra altor persoane. De exemplu, taxa pe valoarea adăugată este achitată de întreprinderi şi inclusă în preţul de vânzare. Totuşi, în cazul când întreprinderii îi este impusă aplicarea unui anumit preţ, repercusiunea nu mai poate fi utilizată, întreprinderea suportând diminuarea beneficiului. În categoria impozitelor directe sunt incluse: – impozitul pe venit; – impozitul pe societăţi; – reţineri la sursă şi prelevări asupra veniturilor mobiliare; – impozitul pe salarii; – alte impozite directe . În categoria impozitelor indirecte sunt incluse: – taxa pe valoarea adăugată; – taxe vamale; 20

– accize; – alte taxe. Trebuie subliniat faptul că adesea anumite impozite indirecte sunt, pe de o parte, percepute de administraţii publice specificate (investite anume) şi, pe de altă parte, sunt suportate definitiv de aceia care le achită (taxe vamale, taxe de înregistrare, taxe de timbru etc.). 3.2. Impozitul pe capital, impozitul pe venit, impozitul pe consum Această grupare este realizată conform criteriului economic: a. Impozitul pe capital Acest impozit afectează averea, adică patrimoniul, îmbrăcând diverse forme. – Impozitul pe valoarea capitalului posedat. Acest impozit constituie un instrument de justiţie fiscală, incitând totodată pe proprietarii de capital de a căuta să utilizeze capitalul pentru a putea achita impozitul. Inconvenientele constau în determinarea valorii patrimoniului, unele elemente ale acestuia putând fi uşor disimulate (bijuterii, spaţii etc.), precum şi în incitarea contribuabililor în a-şi transfera averea în ţări cu fiscalitate scăzută. – Impozitul pe transmiterea averii este episodic, intervenind numai când se realizează transferul averii între persoane. El apare sub forma drepturilor de înregistrare (în cazul vânzărilor) şi a drepturilor de succesiune (în cazul decesului), fiind acoperite fără dificultate, deoarece transferurile asupra cărora se aplică dovedesc o capacitate contributivă reală a subiecţilor economici. b. Impozitul pe venit Acest impozit este aşezat pe „bogăţia” în curs de acumulare, produsă de capital sau de munca contribuabilului. Problemele cu care se confruntă acest tip de impozit sunt două: – definirea venitului impozabil, în prezent fiind acceptat că venitul impozabil trebuie să fie venitul net, adică venitul brut diminuat cu cheltuielile care sunt necesare pentru menţinerea şi conservarea surselor de venit. Apar însă probleme referitoare la dimensiunea venitului brut şi a cheltuielilor deductibile ce vor fi luate în considerare. c. Impozitul pe consum Acest impozit afectează venitul în momentul în care acesta este folosit pentru cumpărarea de bunuri de consum, fiind „aşezat” nu pe resursele pe care le generează o activitate economică, ci pe avantajele pe care le generează utilizarea venitului. Aparent acest impozit este mai echitabil decât impozitul pe venit, însă adesea el este aşezat pe consumuri „forţate” reclamate de necesităţile vieţii, afectând dur pe contribuabilii cu venituri mici. 3.3. Alte clasificări 3.3.1. Impozit real şi impozit personal Este real impozitul care afectează bunurile şi personal acela care se aplică persoanelor. Această grupare nu corespunde distincţiei impozite directe – impozite indirecte, realizându-se în funcţie de modul cum ia în considerare capacitatea 21

contributivă a contribuabilului. Cele personale iau în considerare această capacitate, cele reale nu ţin seama de capacitatea contributivă. 3.3.2. Impozit cotă fixă şi impozit prin repartiţie Impozitul cotă fixă comportă o rată sau un tarif fixat în avans, în timp ce impozitul prin repartiţie este acela a cărui sumă globală a fost decisă, fiind apoi repartizată între contribuabili proporţional cu elementele lor impozabile. Rata impozitului prin repartiţie rezultă din raportul între suma impozitului şi valoarea materiei impozabile, nefiind cunoscută dinainte. Impozitul prin repartiţie nu este satisfăcător pe planul justiţiei fiscale, căci impozitul „fraudat” de unii este direct repercutat de alţii, fiind totodată generator de calcule complicate, în prezent sistemul fiscal modern renunţând la acest tip de impozit. 3.3.3. Impozite specifice şi impozite pe valoare Impozitul specific se exprimă în unităţi monetare pe unitatea de cantitate (metru, metru pătrat, tonă etc.) a materiei impozabile. Impozitul pe valoare este exprimat ca procent din materia impozabilă evaluată în unităţi monetare (rata TVA). Evident, majoritatea impozitelor se pot aplica numai asupra unei materii impozabile exprimate în unităţi monetare, însă pentru anumite impozite particulare pe cheltuială pot fi utilizate impozite specifice, care sunt însă inelastice, puţin juste şi generatoare de restricţii (calcule complexe, de exemplu). Impozitul pe valoare comportă inconvenientul de a genera riscuri de fraudă referitoare la valoarea produselor. 3.3.4. Impozite proporţionale şi impozite progresive Impozitul proporţional afectează materia impozabilă cu o rată constantă, în timp ce impozitul progresiv afectează materia impozabilă cu o cotă cu atât mai ridicată cu cât valoarea materiei impozabile creşte. Justiţia fiscală, îndeosebi în cazul impozitelor pe venit şi a drepturilor de succesiune, promovează impozitarea progresivă, în timp ce liberalismul susţine necesitatea proporţionalităţii, pentru a prezerva funcţionarea pieţei. 3.3.5. Impozit analitic şi impozit sintetic Impozitul analitic nu afectează decât un element determinant (un produs, o activitate, un transfer) în timp ce impozitul sintetic este stabilit referitor la o mărime economică considerată în ansamblul său pentru un contribuabil (venitul, cifra de afaceri, patrimoniul). Evoluţia fiscalizării s-a orientat net spre impozitele sintetice. Două mecanisme sunt caracteristice acestui tip de impozit: – însumarea algebrică a deficitelor şi a veniturilor pozitive, adică compensarea pierderilor şi câştigurilor unui contribuabil în vederea determinării materiei impozabile; – imputarea, în sensul dreptului de deducere, prin care impozitarea unei activităţi de exemplu, nu se cumulează cu impozitarea care afectează cumpărările şi investiţiile care au servit la realizarea acesteia. Sistemul deducerii funcţionează atât în interesul aceluiaşi impozit (de ex. TVA), dar şi între impozite diferite. În acest 22

caz trebuie făcută distincţia între imputarea unui impozit asupra bazei impozabile a altui impozit şi imputarea unui impozit asupra sumei altui impozit (de ex., imputarea reţinerilor la sursă în materie de venituri din valori mobiliare). 3.4. Elementele constitutive ale impozitului În procesul de elaborare a unui produs fiscal (impozit, taxă, drepturi şi contribuţii cu caracter fiscal) este necesară stabilirea din punct de vedere tehnic şi legislativ, în mod clar şi precis, a elementelor constitutive, astfel încât să se creeze toate condiţiile pentru aplicarea corectă a produsului fiscal. Elementele constitutive ale impozitului sunt: – câmpul de aplicare; – asieta (aşezarea impozitului); – faptul generator; – persoana obligată la plata impozitului; – regulile de lichidare; – regulile de acoperire. 3.4.1. Câmpul de aplicare Acesta constituie un element complex prin care se caracterizează persoanele şi operaţiunile impozabile, precum şi delimitarea spaţială a acestora. 3.4.2. Asieta Asieta sau aşezarea impozitului reprezintă delimitarea şi evaluarea materiei impozabile. Este trasat perimetrul bunurilor impozabile, apoi calculată extensia. Baza impozabilă poate fi fie evaluată forfetar de administraţia fiscală, fie declarată de către contribuabil, datornic sau un terţ. 3.4.3. Faptul generator Faptul generator poate fi definit ca fiind evenimentul, juridic sau material, care dă naştere la datoria fiscală, sau faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea impozitelor. 3.4.4. Persoana îndatorată Legea desemnează persoana care este obligată să plătească impozitul, să asigure vărsarea acestuia la Trezoreria publică, altfel, suportând sancţiuni fiscale sau penale. 3.4.5. Determinarea dimensiunii impozitului Această operaţiune constă în aplicarea unei rate şi efectuarea, dacă este cazul, unor reduceri sau majorări asupra impozitului brut astfel obţinut, pentru a determina suma datoriei fiscale a contribuabilului. 23

3.4.6. Încasarea impozitului Aspectele juridice ale încasării vor fi abordate în capitolul cu privire la tehnica de impozitare, aici evidenţiind câteva noţiuni legate de încasare. 3.5. Conceptul de sistem fiscal Ansamblul relaţiilor şi fluxurilor pe care economia, ca sistem, le generează (monetare, financiare, fizice, informaţionale etc.) pot fi disociate în două subsisteme – economia de schimb şi economia publică. Economia publică cuprinde fluxuri de venituri formate în cadrul procesului de distribuire a veniturilor din economia privată, stabilite prin decizie publică, la care se adaugă fluxurile monetare care apar ca urmare a relaţiilor de creditare şi de finanţare a deficitelor sau de valorificare a excedentelor, precum şi alte venituri. Depersonalizate prin redistribuire, aceste venituri sunt utilizate în cadrul fluxurilor de cheltuieli publice. O componentă definitorie în cadrul fluxurilor de venituri ale economiei publice, ale Statului, sunt fluxurile financiare, formate din impozite şi taxe, cu caracter fiscal, precum şi alte drepturi şi contribuţii. Diferite din punct de vedere al finalităţilor, cele două componente ale sistemului economic au funcţii diferite; şi, în acest sens, economia publică are ca funcţie definitorie satisfacerea nevoilor publice prin proceduri de prelevare şi alocare a resurselor financiare, fiind plasată în afara mecanismului pieţei, ajustarea nevoilor şi a resurselor realizându-se prin decizia şi constrângerea autorităţii publice. Sistemul fiscal este un produs al evoluţiei societăţii, creat iniţial pentru a răspunde unor obiective financiare la care s-au adăugat obiective de natură economică şi financiară. Sistemul fiscal poate fi definit ca fiind ansamblul de principii, tehnici şi proceduri circumscrise unei abordări conceptuale unitare şi vizând o diversitate de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali etc.), între care se manifestă relaţii generate în procesul elaborării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului, obiective derivate din finalităţile funcţionării statelor, a economiei publice în ansamblu. Orice sistem fiscal prezintă următoarele două caracteristici: – exclusivitatea aplicării, o reflecţie a principiului teritorialităţii, presupune faptul ca sistemul fiscal se aplică pe un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al veniturilor fiscale pentru un buget sau pentru un sistem bugetar; – autonomia tehnică, care afirmă că un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, deci dacă conţine toate regulile de aşezare şi încasare necesare pentru punerea sa în aplicare. Impozitele, elementele definitorii ale sistemului fiscal, finanţează activităţile Statului, fiind şi instrumente prin intermediul cărora statul realizează politica fiscală. Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de elemente, care interacţionează între ele şi care influenţează structura şi comportamentul sistemului şi contribuie la realizarea obiectivelor acestuia. 24

3.5.1. Elementele sistemului fiscal sunt: – materia impozabilă este o componentă complexă şi evolutivă, care poate fi descompusă în elemente simple, măsurabile. – subiecţii sistemului fiscal pot fi delimitaţi conform unor criterii diverse (sociologic, funcţional, instituţional), primordial fiind criteriul fiscal, conform căruia vor fi: subiecţi plătitori (contribuabili de drept); subiecţi suportatori (de fapt sau reali); subiecţi legislativi; subiecţi decidenţi; subiecţi care gestionează impozitele; subiecţi cu funcţie de control fiscal. – ratele (cotele) de impozitare reprezintă elementele modificabile, servind la stabilirea cuantumului obligaţiilor fiscale ale subiecţilor. sistemul fiscal este un sistem deschis, mediul economico-social acţionând asupra sa, modificându-l sau orientându-l, el acţionând la rândul său asupra mediului, în mod direct sau indirect. Apariţia şi evoluţia sistemelor fiscale au depins în mod direct de procesul de satisfacere a nevoilor umane şi de existenţa unor organizări sociale a umanităţii. Anumite nevoi umane nu pot fi satisfăcute prin intermediul pieţelor, în cadrul economiilor de schimb, ci doar de către autoritatea publică, printr-un ansamblu de activităţi care oferă utilităţi publice indivizibile, finanţarea acestora realizându-se din resurse financiare, procurate în mare parte de către sistemul fiscal. Evoluţia şi diversificarea sistemelor fiscale sunt determinate de: – gradul de dezvoltare a structurilor economice; – numărul şi structura demografică a populaţiei; – psihologia subiecţilor economici; – rolul politic şi social al statelor; – nivelul, structura şi evoluţia cheltuielilor bugetare; – evoluţia inflaţiei şi şomajului etc. 4. TEHNICA FISCALĂ Tehnicile de stabilire a prelevărilor fiscale constituie ansamblul procedeelor de care administraţia fiscală dispune, pentru a realiza preluarea unei părţi a venitului creat în economia reală, în scopul finanţării nevoilor publice. După cum se ştie, impozitele şi taxele sunt instituite în toate situaţiile prin acte normative ce pot emana de la Parlament sau de la alte organe ale autorităţii publice. Prin Constituţie, cetăţenii au obligaţia de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul impozitului sau al taxei, de statutul juridic al plătitorilor şi de instrumentele folosite. 5. COMPORTAMENTUL FISCAL Moralitatea perceperii impozitelor rezidă în permanenţa constrângerii fiscale, în distribuirea echitabilă a acestei constrângeri, în suportabilitatea poverii fiscale, în motivaţia constrângerii fiscale şi, nu în ultimul rând, în rezonanţa comportamentală a constrângerii. 25

Constrângerea fiscală, ca o componentă a constrângerii economice, se aplică de către autoritatea publică în folosul comunităţii, având o vechime greu de precizat. Confruntarea dintre moralitatea impozitelor, susţinută de autorităţile publice şi rezistenţa la plata acestora, manifestată de către contribuabili, îndeosebi în condiţiile creşterii impozitelor, se regăseşte de-a lungul vremurilor în cadrul tuturor societăţilor şi civilizaţiilor umane. Constrângerea prin impozite, o „presiune fiscală” ridicată generează nu numai comportamente de rezistenţă pasivă ci şi o rezistenţă activă, „agitarea” unor categorii ale populaţiei, ale contribuabililor. Dacă impozitul nu poate apărea pentru contribuabili ca o constrângere plăcută, dorită, este necesar ca, la nivelul statului, să se încerce asigurarea unei poveri fiscale suportabile, acceptabile, cu alte cuvinte, statul să dovedească un comportament fiscal rezonabil, practicând presiuni fiscale „nerespingătoare”. Dacă din partea marii majorităţi a contribuabililor plata de către ei a unor impozite către autoritatea publică apare a fi o datorie morală, cu toată tendinţa naturală de a se opune acestei constrângeri, o fiscalitate excesivă care, de cele mai multe ori, se dovedeşte o risipă generată atât de costurile de administrare, cât şi de reacţiile adverse (evaziunea fiscală), este considerată de către contribuabili (mai puţin profitorii acestei fiscalităţi ridicate) ca fiind imorală. În cazul masei de contribuabili ai unei ţări plata de impozite este considerată morală, de regulă, de cei care au venituri (averi) mici, decât de cei care realizează venituri (averi) mari, aceştia din urmă considerând plata de impozite ca o încercare a guvernatorilor de a descuraja capitalul (munca şi investiţiile). Evident, cu cât societatea este mai liberală, cu atât plata impozitelor este considerată un atentat la libertatea pieţei, şi cu cât societatea are un grad mai ridicat de socializare a proprietăţii, cu atât plata impozitelor este mai indiferentă, datorită aplatizării simţului proprietăţii. Se poate afirma că moralitatea sau imoralitatea impozitelor este strâns legată de structura proprietăţii într-o societate. Teoria impozitului optim încearcă să extindă noţiunea de utilitate, derivată din venit, prin includerea în calcul a unor valori precum:timpul liber, investiţia educaţională, investiţia de capital. În această abordare, teoria impozitului optim presupunem o funcţie a bunăstării generale care include atât funcţia venitului, cât şi pe cea a impozitului, peste un anumit prag impozitarea venitului putând genera din partea contribuabililor opţiunea pentru timpul liber în locul muncii producătoare de venit puternic impozitat. Problema rezidă în a stabili o rată a impozitului pentru diferite niveluri de salarizare, care să maximizeze bunăstarea totală, ceea ce implică specificarea ratei de înlocuire între venit şi timpul liber, ca urmare a schimbării ratelor de impozitare. Evident, optimizarea ratelor de impozitare vizează direct nivelul poverii fiscale, a presiunii fiscale, şi în acest sens criteriile de optimizare fiscală, deci de dimensionare a presiunii fiscale; vizează fie optimizarea distribuţiei veniturilor, fie armonizarea raportului dintre timpul liber şi timpul de muncă, fie maximizarea P.I.B., fie maximizarea randamentului prelevărilor fiscale. Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi juridice, prin intermediul impozitării. La nivel mai agregat, macroeconomic, presiunea fiscală este exprimată prin gradul de fiscalitate, ponderea veniturilor fiscale în P.I.B. 26

Presiunea fiscală are o mare relevanţă economică, deoarece indică măsura în care veniturile nominale ale populaţiei sunt ajustate prin intermediul impozitului şi în acelaşi timp, arată măsura sau gradul în care bugetul de stat îşi procură veniturile pe calea prelevării, din impozite. Relevantă îndeosebi pentru impozitele directe, presiunea fiscală poate fi evidenţiată pentru totalitatea impozitelor, sau chiar pentru totalitatea prelevărilor la buget. La nivel microeconomic, al agentului, presiunea fiscală se determină ca raport dintre suma tuturor impozitelor datorate de către contribuabil şi suma tuturor bazelor de impunere aferente impozitelor sau suma veniturilor brute ale întreprinderii. Rata marginală a presiunii fiscale se determină ca raport între variaţia impozitului sau a sumei impozitelor şi variaţia materiei impozabile aferente.

PFm =

∆T ∆B

unde: ∆T variaţia absolută a impozitului ∆B variaţia absolută a materiei impozabile aferente. Această rată evidenţiază cu cât va creşte impozitul atunci când baza de impunere creşte cu o unitate monetară. Se poate spune că rata marginală a presiunii fiscale reflectă înclinaţia marginală a societăţii spre impozitarea veniturilor sau înclinaţia marginală spre fiscalitate. Nivelul fiscalităţii este influenţat şi determinat de mai mulţi factori, dintre care se evidenţiază. – performanţele economice la un moment dat; – eficienţa folosirii cheltuielilor publice finanţate din impozite; – structura proprietăţii; – necesităţile publice exprimate prin serviciile publice; – adeziunea contribuabilului la politica fiscală promovată etc.; Ca regulă, se constată că rata presiunii fiscale creşte odată cu gradul de dezvoltare al ţării. Impozitul modifică, prin simpla prezenţă, comportamentul economic al contribuabilului influenţând consumul şi economisirea, şi, în acest sens, rata marginală a fiscalităţii evidenţiază tocmai gradul de suportabilitate al contribuabilului, între rata medie a presiunii fiscale şi rata marginală a acesteia, deosebirile fiind de semnificaţie, dar şi de mod de percepere din partea contribuabilului. Creşterea presiunii fiscale, percepută în accepţiune marginală va determina contribuabilul să-şi modifice opţiunile referitor la trebuinţe, acţionând direct asupra economisirii şi a consumului. Presiunea fiscală individuală, cu incidenţe subiective, este dificil de măsurat şi de fixat între anumite limite, deoarece ea depinde de elemente aleatoare, care ţin de diversitatea prelevărilor, de caracterul obscur al incorporării acestora în preţuri, de volumul de servicii pe care contribuabilul le primeşte din partea statului etc. Dacă se admite că există o anumită limită pentru presiunea fiscală, atunci problema actuală este aceea de a şti dacă ea a fost depăşită sau nu: dacă răspunsul este afirmativ, atunci cel mai bun mijloc de relansare a economiei este acela de a atenua „jugul fiscal”. Abordarea limitei prelevărilor fiscale corespunde, pe de o parte, principiului conform căruia entităţile private sunt, în general, mai buni 27

utilizatori ai propriilor resurse decât puterea publică, iar, pe de altă parte, intervine problema morală de deposedare de o parte din rezultatele muncii. Plafonul fiscal este variabil, deoarece presiunea fiscală maximă este mai mult o percepţie care se modifică în funcţie de circumstanţele economice, publice şi psihologice, decât un concept obiectiv. Totuşi, este evident că o impozitare peste un anumit prag „pune pe fugă” materia pe care o loveşte. Ajuns la o anumită limită, impozitul se devorează pe el însuşi, experienţa dovedind că adesea o reducere a impozitului a avut ca rezultat o creştere a venitului din impozit. Analizând limitele presiunii fiscale trebuie să se determine starea critică în care nevoile de finanţare a economiei publice cer o prelevare a utilităţilor superioară aceleia pe care o furnizează cheltuielile publice, deoarece atunci când economia publică se extinde excesiv, ea se condamnă să devină treptat nerentabilă şi să debiliteze economia privată. Cunoaşterea categoriilor de subiecţi economici care suportă povara fiecărui tip de impozit şi a difuziunii efectelor impozitelor în sistemul economic şi social prezintă importanţă în construcţia sistemului fiscal, în realizarea reformelor fiscale. Circumscrisă acestei probleme, translaţia fiscală acoperă, este adevărat, numai o parte din efectele impunerii în sistemul economic şi social, însă abordarea ei este dificilă, deoarece implică abordarea unor aspecte complexe; tehnice, sociologice, juridice, culturale etc. Datorită interdependenţelor sociale din economie, concretizate prin fluxuri financiare şi monetare realizate între subiecţii economici, un impozit stabilit asupra unei materii impozabile poate fi suportat de subiectul economic de drept, sau poate fi transferat adesea de către acesta, asupra altui subiect economic, care, la rândul său, îl transferă mai departe într-un lanţ al translaţiei fiscale, până la consumatorul final. Acest comportament fiscal se explică prin faptul că, impozitul se stabileşte asupra produsului existent sau nou creat obţinut ca rezultat al acţiunii factorilor de producţie, care aparţin subiecţilor economici, şi nu asupra subiecţilor ca persoane juridice. Înţelegerea modului în care impozitele difuzează în economie şi a influenţelor asupra mediului economic necesită sistematizarea fenomenelor care se produc, înţelegerea mecanismului de realizare a difuziunii, şi aceasta reclamă existenţa conceptelor adecvate, pentru a putea delimita fenomenele produse de fiecare tip de impozit şi a stabili obligaţia fiscală care revine subiecţilor economici participanţi la circuitul impunerii. Complexitatea problemei delimitării clare a subiecţilor care suportă în realitate obligaţia fiscală, rezidă în faptul că, obligaţia fiscală globală este compusă dintr-o serie de obligaţii specifice, globalul constituind o rezultantă a diversităţii de materii impozabile. Contribuabilii legali, respectând normele fiscale, vor încerca să modifice unele variabile economice (factori de producţie, cantităţi de bunuri şi servicii etc.), pentru a transfera asupra altor subiecţi obligaţia fiscală care le revine. În practică, indiferent de prevederile juridice, de clasificările teoretice, chiar dacă anumite persoane juridice sunt desemnate ca fiind contribuabilii de drept şi de fapt, totuşi impozitul este suportat în ultimă instanţă doar de persoane fizice individuale sau care sunt asociate la o firmă cu activitate economică. Si în acest sens, problema incidenţei fiscale prezintă un interes atât economic, cât şi social, politic, dar şi juridic. Incidenţa impozitului reprezintă punctul în care impozitul afectează contribuabilul real (subiectul economic care suportă), şi se realizează, fie în urma unui 28

impact, fie ca urmare a repercusiunii. Incidenţa constituie deci, impactul fiscal al impozitului asupra veniturilor repartizate subiecţilor economici. Impactul produs de un impozit vizează două situaţii distincte, respectiv rezultatul imediat al acţiunii impozitului asupra materiei impozabile, precum şi rezultatele afectării succesive a altor persoane de către impozit, ca urmare a procedurii repercusiunii. În acest context, incidenţa poate exista independent de repercusiune, impactul transformându-se imediat în incidenţă, când plătitorul este în acelaşi timp şi suportator, sau incidenţa poate constitui o consecinţă a repercusiunii. Dimensionarea incidenţei depinde de repercusiunea reală a impozitului, repercusiunea înscrisă în fluxurile economiei reale, şi afectând, în ultimă instanţă, prin preţ, consumatorul final. Această interpretare a transmiterii impozitului spre consumatorul final, prin fluxurile economiei reale, evidenţiază necesitatea abordării efectelor produse de către impozite, adică a tuturor consecinţelor care decurg din existenţa şi acţiunea acestora, ca urmare a producerii impactului, repercusiunii şi a incidenţei. Din punct de vedere al naturii acestor efecte se pot distinge efecte financiare şi efecte economice. Efectele financiare reprezintă consecinţele produse imediat de impozite, ca urmare a impactului, repercusiunii şi incidenţei asupra subiecţilor economici participanţi de-a lungul fluxului parcurs de impozit, deci primele efecte generate de acesta. În cadrul acestor efecte se includ efectele de trezorerie, care afectează temporar resursele financiare ale agenţilor economici şi efectele de venit, la nivelul persoanelor fizice, care influenţează consumul. Efectele economice reprezintă consecinţele propagate în timp şi în spaţiu, asupra tuturor subiecţilor economici. În cadrul acestor efecte sunt incluse efectele asupra economisirii, muncii, producţiei etc. Abordată global, construcţia fiscală poate fi delimitată în trei etape: a) etapa aşezării impozitului, când se proiectează relaţia fiscală între administraţia fiscală şi contribuabilul de drept, care uneori, este plătitorul impozitului; b) etapa translaţiei impozitului, când se realizează încasarea impozitului de la contribuabilul real, fiind etapa în care apare, de regulă, comportamentul de natura translaţiei fiscale. În acest caz contribuabilul de drept intră în circuitul economic, iar impozitul este transportat de fluxurile monetare către suportatorul real; c) etapa propagării acţiunii impozitului, a producerii efectelor asupra economiei, a structurilor şi comportamentelor economice. Efectele financiare încep odată cu producerea impactului şi se termină în urma realizării incidenţei, iar efectele economice constituie efecte propagate în timp şi spaţiu. Diversitatea obligaţiilor fiscale pe care contribuabilul trebuie să le suporte, dar în deosebi, povara acestor obligaţii a determinat, în toate timpurile, comportamentul evazionist al plătitorului de impozite, care îşi „apără”, prin procedee diverse, integritatea averii sale. În pofida abordărilor referitoare la cauzele, modalităţile, amploarea, controlul sau sancţiunile cu privire la evaziunea fiscală, noţiunea care desemnează acest fenomen nu este încă precis definită, existând interpretări diferite în acest sens. Termeni, care acoperă mai mult sau mai puţin acest fenomen sunt: frauda fiscală legală sau legitimă, fraudă ilegală, evaziune internaţională, evaziune legală, evaziune ilegală, paradisuri fiscale, economie subterană etc. Adesea, aceiaşi termeni au sensuri diferite de la autor la autor, totuşi, cel mai adesea, frauda fiscală 29

desemnează o infracţiune la lege, în timp ce evaziunea fiscală desemnează o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Insă, datorită distincţiei care se face între frauda, aşa-zisă, legală (utilizată îndeosebi, metaforic în ţările francofone) şi frauda ilegală, a impreciziei definirii acestei noţiuni, de multe ori evaziunea fiscală se confundă cu frauda fiscală şi, prin „contagiune”, cu frauda fiscală în general. Imprecizia definirii evaziunii fiscale, se regăseşte în sensurile care se asociază acestei noţiuni. Intre cele două războaie mondiale evaziunea fiscală era inclusă în fraudă fiscală, sens reluat şi după aceea, evaziunea fiscală fiind definită ca „arta de a evita căderea în câmpul de atracţie al legii fiscale”, adică o fraudă fiscală care – şi pierde caracterul blamabil şi delictual, permiţând contribuabililor să scape de impozit. Un sens care extinde sfera evaziunii fiscale şi care este definit ca fiind totalitatea manifestărilor de fugă din faţa impozitelor, înglobează frauda fiscală, sens preluat şi în literatura românească de specialitate, interbelică. Celor două sensuri integraţioniste acordate evaziunii fiscale se opune concepţia care distinge net evaziunea de frauda fiscală, bazându-se pe criteriul legalităţii. Spre deosebire de fraudă, evaziunea fiscală constă în evitarea legală, chiar legitimă a impozitelor. Evaziunea legitimă constă în abţinerea de a se realiza actul generator al impozitului, pe când cea de a doua formă, evaziunea legală, evidenţiază abilitatea contribuabilului de a exploata lacunele legislaţiei, adesea îndreptându-se spre frauda fiscală. Sensul cel mai utilizat referitor la evaziunea fiscală este cel care o defineşte ca o evitare a câmpului de atracţie a legii fiscale, evitare ce poate avea loc pe mai multe căi: – legea fiscală asigură ea însăşi condiţiile pentru evaziune, printr-un regim fiscal de favoare (în cazul evaluării forfetare a materiei impozabile); – abţinerea contribuabilului de a desfăşura activitatea, operaţiunea sau actul impozabil, această cale fiind utilizată în cazul unei fiscalităţi excesive, atunci când rata marginală de impozitare devine foarte ridicată, şi contribuabilul preferă să se abţină de a furniza o unitate suplimentară de activităţi impozabile; – folosirea lacunelor sistemului fiscal, alegerea modalităţilor de plăţi, cât mai puţin impozit; – eludarea, în elaborarea normelor fiscale, a unor surse de venituri (materii impozabile) care sunt sustrase astfel impunerii fiscale. Ultima cale plasează evaziunea fiscală între posibil şi real, diminuând adesea, semnificativ, potenţialul fiscal al activităţilor economice care se desfăşoară pe teritoriul unei ţări. Modalităţile de aşezare, lichidare şi încasare a diferitelor impozite au, evident, un caracter juridic, norma fiscală având la bază două principii definitorii: a. Legalitatea impozitelor, afirmă, pe de o parte, că norma fiscală trebuie, în mod indispensabil, să-şi aibă sorgintea în lege şi numai în subsidiar în regulament, iar pe de altă parte, că legalitatea actului impunerii este dată atât de lege, cât şi de dispoziţiile de reglementare adoptate în continuarea legii. Este evident, că acest principiu afirma explicit obligativitatea conformării la lege a actelor impunerii realizate de către administraţia fiscală; b. Aplicarea legislaţiei fiscale afirmă necesitatea existenţei unor criterii de aplicare în timp şi spaţiu a normelor fiscale, pentru a proteja şi realiza în mod eficient, şi în conformitate cu canoanele impunerii, interesele financiare ale statului şi ale comunităţilor locale. 30

Dacă criteriul temporal se referă la anualitatea exerciţiului bugetar şi, deci, a aplicării legislaţiei fiscale, criteriul spaţialităţii se referă la respectarea principiului teritorialităţii impozitelor coroborat cu preocuparea evitării dublei impuneri a veniturilor. Corelând acţiunea celor două principii se evidenţiază obligaţia persoanelor fizice şi juridice, care realizează venituri, desfăşoară activităţii economice sau deţin bunuri economice, de a plăti impozite şi taxe către bugetul statului, în conformitate cu normele fiscale. Sustragerea, prin orice mijloace, de la plata obligaţiilor fiscale stabilite prin normele fiscale, generează fenomenul de evaziune fiscală. În acest sens, în literatura de specialitate există două opinii referitoare la legalitatea evaziunii fiscale: o primă opinie, consideră că există atât evaziune legală, care constă în minimizarea obligaţiilor fiscale, cât şi evaziune ilegală sau nelegitimă, definită ca încercarea de a căuta eludarea impozitului. O a doua opinie susţine că există numai evaziune fiscală ca atare, adică contribuabilul respectă legea sau o încalcă, el datorând sau nu impozit. Nu există în materie fiscală o fraudă permisă sau o fraudă interzisă, ci o abilitate licită şi o încălcare deschisă sau ascunsă a legii Recurgerea la legalitate permite diferenţierea evaziunii de fraudă, putându-se afirma, în acest sens, că dacă evaziunea nu este ilegală, nu înseamnă totuşi că este conformă cu legea sau autorizată de aceasta. O abordare în cadrul legii a evaziunii fiscale face distincţie între opţiunea fiscală (planificarea fiscală) care constituie o căutare de către contribuabili de căi mai puţin impozabile, dar favorabile fiscal, şi evaziunea fiscală propriu-zisă, definită ca o situaţie în afara legislaţiei, adică nici permisă, nici încurajată de norma fiscală. În această abordare, nefiind interzisă legal, precum frauda fiscală, evaziunea fiscală se plasează între zona autorizată legal şi zona interzisă legal. Opţiunea fiscală trebuie să prezinte trei caracteristici: – să se efectueze în cadrul legii, deci să constea în utilizarea unui produs, a unui mijloc permis de către legislaţia fiscală, conform unui comportament opţional pe care contribuabilul este liber să-l adopte; – să rezulte dintr-o decizie voluntară a contribuabilului; – rezultatul obţinut să fie conform legii, ceea ce presupune un control a priori şi unul a-posteriori. Opţiunea fiscală corespunzând unei decizii de gestiune a contribuabilului este opozabilă administraţiei fiscale. În cazul evaziunii fiscale, opţiunea fiscală se efectuează în afara legii, datorită lacunelor legii fiscale şi imperfecţiunilor sale, contribuabilul încercând, şi în acest caz, să se sustragă unui regim fiscal defavorabil sau să beneficieze de un avantaj fiscal recurgând la procedee de „deghizare” a realităţii fără a încălca totuşi dispoziţiile fiscale. Dacă, conform criteriului legalităţii, contribuabilul dispune de o libertate de alegere a situaţiei fiscale celei mai favorabile, criteriul gestiunii autonome afirmă necesitatea contribuabililor de a valorifica orice avantaj fiscal în cadrul legal. Combinând cele două criterii, al legalităţii şi al gestiunii, administraţia fiscală va trebui să evidenţieze actele de evaziuni fiscale ale contribuabilului (beneficiind de prezumţia legalităţii), fie prin demonstrarea erorii de apreciere de fapt sau de drept, fie prin argumentarea extinderii gestiunii autonome în câmpul fraudei fiscale. 31

În contextul normelor fiscale, a legislaţiei în general, se poate afirma că există un singur comportament, care afectează veniturile fiscale ale bugetului de stat, acela al evaziunii fiscale care, în funcţie de raportul faţă de lege al acestui comportament, poate fi evaziune fiscală licită (adică este favorizată de lege), care nu este totuşi legală (legal însemnând ceva care există sau se face în temeiul unor legi, este conform legii), precum şi evaziune fiscală ilicită (nelegală) care este sinonimă cu frauda fiscală. Dacă, de regulă, în cazul evaziunii fiscale licite decizia aparţine factorului politic şi parlamentar, care va trebui să îmbunătăţească normele fiscale, legislaţia fiscală, astfel încât să se diminueze posibilităţile legale de producere a evaziunii, în cazul evaziunii ilicite decizia aparţine factorului executiv şi judecătoresc, care trebuie să aplice legea fiscală şi să sancţioneze dur actele de fraudă fiscală. Delimitarea între legal şi ilegal în domeniul fiscal este incertă, incertitudine generată de interpretarea celor doi termeni, între câmpurile de aplicare a acestor termeni existând o zonă neutră, „gri”, zonă circumscrisă de regulă lacunelor legii, de la eroarea în interpretarea legii la interpretarea conştient abuzivă a acesteia, existând o multitudine de posibilităţi. În plus, legislaţiile fiscale din diferite ţări interpretează diferit normele fiscale, îngreunând delimitarea precisă între evaziune şi fraudă. Sub aspect fiscal se poate totuşi afirma că frauda fiscală prezintă trei elemente cantitative: – elementul legal stipulează că ataşarea atributului de fraudă unui act fiscal realizat de contribuabil este posibilă numai pe baza unui text legislativ; – elementul material afirmă că frauda fiscală, pentru a putea fi sancţionată, trebuie dovedită printr-un fapt exterior. Acest element trasează şi frontiera între fraudă şi tentativa de fraudă; – elementul intenţional reprezintă elementul cel mai delicat al fraudei fiscale. În acest sens, trebuie deci demonstrat că actul fraudei fiscale a fost comis liber, conştient, fără constrângere. În cazul evaziunii fiscale, pentru a se delimita evaziunea fiscală „acceptată” de ceea „neacceptată”, sunt luate în considerare trei criterii: motivaţia fiscală a contribuabilului, utilizarea abuzivă a legislaţiei, câştigul fiscal din gestiunea respectivă. Încercările de delimitare criterială în domeniul fraudei şi evaziunii fiscale nu elimină indeterminarea manifestată îndeosebi în practica fiscală. Revenind la frauda fiscală, dincolo de caracterizarea definitorie, în încălcarea legii fiscale există diferite grade ale fraudei fiscale, distincţie făcându-se între frauda din neglijenţă şi frauda din voinţă; între frauda ocazională şi aceea profesionistă; între frauda administrativă, supusă penalităţilor fiscale şi frauda penală, supusă sancţiunilor penale; între frauda simplă, generată de acţiuni sau omisiuni comise cu rea voinţă şi frauda complexă ,care este generată de voinţa frauduloasă, având ca scop tocmai încălcarea normei fiscale, pentru a nu plăti obligaţia fiscală. Informaţiile cele mai certe referitoare la dimensiunea evaziunii şi fraudei fiscale sunt oferite de statisticile fiscale referitoare la rezultatele operaţiunilor de control, informaţii care se limitează la frauda descoperită şi sancţionată legal. Frauda este extinsă în cazul veniturilor declarate de către contribuabili, cum este cazul impozitului pe venit şi a celor pe societate (sau pe profit), procedeele de sustragere a unei părţi din materia impozabilă fiind diverse, în cazul declarării veniturilor de către terţi posibilitatea evaziunii fiscale diminuându-se. 32

Stabilirea forfetară a veniturilor de către stat, sub cele posibile de realizat sau neimpunerea unor venituri de către stat, acordarea de reduceri, exonerări sau facilităţii fiscale, generează evaziune fiscală legală, relativ uşor de evaluat. Evaziunea şi frauda fiscală, evidenţiate sau nu, indiferent de dimensiunile lor, au efecte asupra economiei, a societăţii în general, incidenţele fiind de natură politică, financiară, economică şi socială. Se poate afirma că, în majoritatea cazurilor, evaziunea fiscală legală este tolerată de către autoritatea publică. Frauda fiscală poate fi interpretată, din punct de vedere sociologic, ca o contestare a statului de către contribuabili, care nu sunt de acord cu modul de redistribuire a veniturilor, de sacrificiul care le este cerut, comparativ cu avantajele de care beneficiază. Efectul financiar nu este neglijabil, deoarece evaziunea fiscală influenţează echilibrul bugetar, contribuind la generarea deficitelor bugetare, şi implicit, la efectuarea de costuri suplimentare aferente împrumuturilor publice. Sub aspect economic, toate formele de evaziune fiscală distorsionează concurenţa, cu consecinţe asupra formării preţurilor. Sub aspect social, frauda fiscală modifică redistribuirea veniturilor creând inegalităţi între contribuabili, eludând capacitatea contributivă a unora şi agravând situaţia financiară a altora. Efectele adesea nocive, în plan economico-social, a evaziunii fiscale, determină autorităţile publice să iniţieze măsuri de combatere a evaziunii şi fraudei fiscale. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (legală şi frauduloasă) se realizează prin măsuri adoptate în trei domenii distincte: legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional). În domeniul legislativ se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale cuprinzătoare şi clare, stabilă şi coerentă. De asemenea, se impune eliminarea sau reducerea exonerărilor, reducerilor şi deducerilor care dau naştere la interpretări multiple. Sub aspect administrativ, măsurile vizează asigurarea unui sistem informaţional operativ şi complet, asigurarea instrumentelor şi structurilor administrative adecvate combaterii eficiente a evaziunii fiscale, formarea şi perfecţionarea specialiştilor care să manifeste o moralitate şi un profesionalism impuse de caracteristicile fenomenului evazionist. Sub aspect educaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare realizării educaţiei fiscale a populaţiei, motivarea contribuabililor prin stimulente, în sensul respectării normelor fiscale. În condiţiile respectării normelor fiscale de către contribuabili, aparatul fiscal exercită constrângeri fiscale sau penale, în funcţie de gravitatea încălcării normelor fiscale. Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară, şi se aplică în cazul contravenţiilor (nerespectarea, cu vinovăţie, a normelor fiscale, prezentând un grad de periculozitate redus). Sancţiunile se caracterizează în penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea activităţii. Faptele pentru care se aplică aceste sancţiuni sunt prevăzute în acte normative generale sau în acte normative specifice diverselor impozite. Sancţiunile penale constituie pedepse pronunţate de către instanţa jurisdicţională pentru infracţiuni comise din vinovăţie, infracţiunea fiscală prezentând un grad de periculozitate ridicat. În acest sens, infracţiunea, care îmbracă forma fraudei fiscale, trebuie să constate lipsa efectivă a impozitului neplătit şi intenţia contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului. 33

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Nicolae Grigorie-Lăcriţa. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. Georgeta Vintilă, Juravle, Metode şi tehnici fiscale, Editura Rolcris, Bucureşti, 2000. 2. Roxana, Moşneanu, Obligaţiile fiscale ale agenţilor economici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000. 4. Legislaţia fiscală a impozitelor şi taxelor în vigoare. 5. Revista Impozite şi Taxe pe ultimii ani. 6. Revista Finanţe, Credit, Contabilitate, pe ultimii ani.

34

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII Prof. univ. dr. MARIN DUMITRU

OBIECTIVE Cursul îşi propune să pregătească, la nivel microeconomic, economişti specialişti în finanţe şi bănci: • Evidenţiază aspecte teoretice şi practice concrete, generate de activitatea de exploatare, precum şi aspectele financiare sau excepţionale ale activităţii unui agent economic; • Sunt relevate aspecte de analiză financiară pentru a putea realiza o diagnosticare a stării de performanţă a întreprinderii, la încheierea unui exerciţiu financiar; • Identifică costul diferitelor forme de finanţare la care se poate apela; • De o deosebită atenţie se bucură şi decizia de investire, date fiind semnificaţia şi criteriile financiare necesare luării acestei decizii, recomandate de Banca Mondială; • Se va urmări în profunzime procesul de amortizare a activelor corporale şi necorporale, potrivit noii legi a amortizării, punându-se accent pe metodele de amortizare, recomandate de legislaţie; • Problematica dimensionării stocurilor, precum şi cea a asigurării resurselor de finanţare; • Cursul este constituit pe cele trei modalităţi de manifestare a finanţelor (private): ca teorie, ca politică şi ca practică financiară. Elementul comun al celor trei părţi este căutarea şi fundamentarea rentabilităţii normale, la nivelul de risc existent în întreprindere sau în proiectele noi de investiţii, şi compararea cu rentabilitatea obţinută sau estimată ce se va obţine pentru măsurarea creşterii valorii investiţiei de capital în aceste active. 1. OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL GESTIUNII FINANCIARE Obiectul finanţelor şi gestiunii financiare Finanţele constituie un ansamblu de relaţii economice exprimate în formă bănească, instrumente, tehnici şi reglementări juridice prin intermediul cărora se constituie, repartizează şi utilizează fondurile băneşti ale societăţii (stat, agenţi economici, populaţie etc.). Finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a sistemului financiar şi de credit, întrucât crearea produsului intern brut şi net are loc în cadrul întreprinderilor, iar repartizarea acestora reprezintă geneza relaţiilor financiare din economie. De mărimea acestor finanţe depinde, în cea mai mare măsură, consistenţa celorlalte subsisteme financiare. Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii îl constituie problemele referitoare la esenţa, conducerea, organizarea, planificarea şi desfăşurarea relaţiilor financiare ale întreprinderilor. 35

Obiectul gestiunii financiare poate fi definit pornind de la componentele sistemului financiar, şi anume prin: asigurarea coordonării instrumentelor sau activelor financiare, folosirea variabilelor şi a actelor juridice, respectiv normele metodologice în vederea realizării relaţiilor cu partenerii financiari întâlniţi pe pieţele financiare. Conţinutul gestiunii financiare este în strânsă dependenţă cu sistemul financiar global, dar este determinat şi de însăşi dezvoltarea întreprinderii. În diferitele stadii ale dezvoltării afacerii (faza demarării afacerii, faza dezvoltării, faza atingerii parametrilor funcţionali, faza de declin), întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanţare specifice, care, în acelaşi timp, pot genera resurse, dar şi cu o multitudine de situaţii care au evoluţii pozitive sau negative. Când facem analiza conţinutului finanţelor, avem în vedere şi modalităţile de manifestare a acestora. Sub acest aspect, analizăm finanţele din punct de vedere al practicii, al politicii şi ca teorie. Practica financiară scoate în evidenţă faptul că finanţele stau la baza acţiunii întreprinderii pentru atingerea unui obiectiv bine precizat; astfel, aceasta, împreună cu celelalte două modalităţi de manifestare a finanţelor, contribuie la maximizarea valorii întreprinderii, respectiv creşterea averii acţionarilor. Totalitatea mijloacelor şi instrumentelor de realizare a obiectivului fac obiectul gestiunii financiare. Funcţia financiară a întreprinderii Fenomenul financiar ia naştere ca urmare a relaţiilor pe care întreprinderea le are cu toţi agenţii economici şi financiari, cu statul şi alte organisme. Pentru buna funcţionare a unei întreprinderi este necesară crearea mai multor fonduri, cum sunt: fondul pentru investiţii în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă etc.; sursele de formare a acestor fonduri diferă de la caz la caz, astfel că pentru anumite activităţi se poate apela şi la împrumuturi. Principalele surse pentru crearea acestor fonduri sunt: aportul asociaţilor sau acţionarilor, autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară. Resursele de care dispune întreprinderea, necesare formării fondurilor, se regăsesc sub denumirea generică de capital (fizic şi uman). Capitalul fizic include active: financiare şi reale. Activele financiare sunt necesare pentru procurarea activelor reale şi angajarea capitalului uman, în timp ce activele reale, utilizate de capitalul uman, produc bunuri şi servicii, din vânzarea cărora se procură active financiare. Finanţarea activelor poate fi realizată de către agentul economic prin procurarea de capital de pe pieţele financiare, pe baza emiterii de titluri de valoare, cât şi pe baza combinării creditului pe termen scurt, a datoriei pe termen lung şi a acţiunilor; combinarea trebuie să fie cea mai bună pentru îndeplinirea obiectivelor întreprinderii. Tipul de decizie luat face parte din sfera responsabilităţii managerului, ea reprezentând esenţa funcţiunii financiare a întreprinderii, a cărei finalitate rezidă în asigurarea performanţelor economice şi de producţie ale firmei în condiţiile utilizării eficiente a factorilor de producţie. Sarcinile gestiunii financiare Luarea deciziilor în domeniul financiar presupune studiul obiectului gestiunii financiare pentru rezolvarea problemelor apărute în relaţiile dintre întreprindere şi mediul financiar. În urma acestui studiu rezultă sarcinile fundamentale care revin 36

finanţelor: maximizarea valorii întreprinderii, menţinerea nivelului performanţelor financiare şi stăpânirea riscurilor cu care se confruntă întreprinderea. Sarcinile gestiunii financiare se materializează în: efectuarea analizei financiare (analiza echilibrului financiar, analiza rezultatelor întreprinderii, analiza fluxurilor financiare, diagnosticul financiar al rentabilităţii şi al riscului); luarea deciziilor financiare (decizii de investiţii, de finanţare, de repartizare a profitului, care fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung; decizii de trezorerie, respectiv gestiunea trezoreriei şi gestiunea ciclului de exploatare, care fac obiectul gestiunii financiare pe termen scurt); controlul de gestiune. Gestiunea financiară are menirea de a îndeplini cerinţele funcţiunii financiare. Scopul funcţiunii financiare este de a apăra şi consolida patrimoniul şi autonomia financiară a întreprinderii. Realizarea eficientă a acestei funcţiuni necesită o diviziune a muncii între diversele compartimente ale activităţii financiare. Organizarea activităţii financiare Activitatea financiară bine organizată trebuie să fie structurată în aşa fel, încât să asigure, în principal, următoarele: informarea completă şi corectă a conducerii; observarea în timp util a tendinţelor noi în derularea fenomenelor şi pregătirea deciziilor previzionate a avea succes în viitor; condiţii optime pentru apărarea şi consolidarea patrimoniului şi independenţei întreprinderii. Organizarea activităţii financiare porneşte de la sarcinile activităţii financiare, care sunt concretizate în domeniile previziunii şi execuţiei, analizei, controlului şi coordonării. Pornind de la aspectele majore ale activităţii financiare, putem aprecia că viabilitatea unei întreprinderi depinde, în cea mai mare măsură, de organizarea compartimentului financiar-contabil. În întreprinderi, activitatea financiară este organizată pe compartimente, astfel: compartimentul de previziune financiară, compartimentul decontări, compartimentul salarizare, compartimentul casierie, compartimentul preţuri şi tarife, compartimentul analize economico-financiare, compartimentul control financiar intern (CFI) şi control financiar preventiv (CFP). 2. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR La modul general, echilibrul evidenţiază ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar presupune armonizarea resurselor cu nevoile. Resursele şi utilizările reflectate în bilanţ sunt variate şi se pretează la diferite concepţii privind echilibrul. Noţiunea de echilibru va fi analizată în funcţie de modalitatea de abordare a bilanţului: patrimonială şi funcţională. 2.1. Descrierea contabilă; situaţia netă Bilanţul reprezintă imaginea statică, la un moment dat (de regulă, la sfârşitul exerciţiului financiar), a echilibrului financiar, funcţional sau patrimonial al întreprinderii. Pornind de la abordarea patrimonial-juridică a bilanţului, numeroşi analişti financiari utilizează conceptul de situaţie netă (SN). Acest indicator se calculează pe baza următoarei formule: SITUAŢIA NETĂ = ACTIV - DATORII 37

Indicatorul situaţie netă este mai relevant decât cel de capitaluri proprii, exprimând valoarea activului realizabil la un moment dat (în situaţia netă nu se includ subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate). Analiza echilibrului pe baza bilanţului financiar (activul patrimonial este privit ca „nevoi” iar pasivul ca „resurse”) operează cu noţiunile de lichiditate şi exigibilitate. Astfel, elementele de activ sunt structurate în funcţie de lichiditate (capacitatea unui activ de a se transforma în monedă, fără pierdere de valoare), iar elementele de pasiv, în funcţie de exigibilitate (proprietatea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide (imobilizările), numite nevoi permanente; apoi vor urma activele circulante, numite nevoi temporare. În ceea ce priveşte pasivul, mai întâi se vor înscrie capitalurile proprii, reinvestirile profiturilor anterioare şi apoi capitalurile din surse publice şi datoriile pe termen lung; toate acestea vor forma resursele permanente. Apoi vor urma datoriile cu o scadenţă mai mică de un an, traducând resursele temporare. Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, şi anume: funcţia de exploatare, funcţia de investire şi dezinvestire, precum şi funcţia de finanţare. Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de oferi o imagine asupra modului de funcţionare economică a întreprinderii, punând în evidenţă stocurile şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare. Astfel, activul va cuprinde nevoi stabile, nevoi ciclice şi nevoi de trezorerie, iar pasivul va înregistra resursele durabile, resursele ciclice şi resursele de trezorerie. 2.2. Fondul de rulment Există două concepte fundamentale ale fondului de rulment: fond de rulment permanent şi fond de rulment propriu. 2.2.1. Analiza pe baza bilanţului financiar Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar, care se poate calcula prin două modalităţi: 1) FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE (fără amortizări şi provizioane)

(în valoare netă)

sau FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE (inclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare brută) 2)

38

FRF=ACTIV CIRCULANT NET – DATORII MAI MICI DE UN AN+PASIVE DE TREZORERIE

Indicatorul care relevă gradul de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete: FRP = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE 2.2.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) se calculează prin două modalităţi: 1) FRNG = RESURSE DURABILE – NEVOI STABILE (Activ imobilizat brut) sau FRNG = CAPITALURI PERMANENTE – ACTIV IMOBILIZAT NET (Resurse durabile-Amortizări) (Imobilizări nete) 2)

FRNG = (NEVOI CICLICE+NEVOI DE TREZORERIE) – (RESURSE CICLICE+RESURSE DE TREZORERIE) 2.3. Nevoia de fond de rulment 2.3.1. Analiza pe baza bilanţului financiar

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru, numit nevoia de fond de rulment (NFR):

NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE (exclusiv disponibilităţile) (exclusiv credite bancare pe termen scurt) 2.3.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar, în acelaşi timp, ele permit şi constituirea mijloacelor de finanţare. Din confruntarea globală a nevoilor cu mijloacele de finanţare se degajă o nevoie de finanţare a ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment totală (NFRT): NFRT=NEVOI CICLICE – RESURSE CICLICE Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE=Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE=ACAEDAE). 39

2.4. Trezoreria netă 2.4.1. Analiza pe baza bilanţului financiar În cazul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă: TN=FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT 2.4.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional În bilanţul funcţional, nivelul trezoreriei nete este dat de diferenţa dintre valoarea activelor şi cea a pasivelor de trezorerie, respectiv diferenţa dintre nevoile de trezorerie excedentare şi resursele de trezorerie, care nu se reînnoiesc la fiecare ciclu de producţie: TN=NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE 2.5. Evaluarea riscului de insolvabilitate Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză patrimonială, are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele faţă de terţi. Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv şi cel de lichiditate al elementelor de activ. În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea întreprinderii de a face faţă pasivului exigibil cu activul său disponibil. 3. ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII 3.1. Veniturile şi cheltuielile Explicarea modului cum s-a ajuns de la starea patrimonială iniţială la cea finală, reflectate prin bilanţurile de la începutul şi sfârşitul exerciţiului, este realizată de contul de profit şi pierdere. Această situaţie financiară sintetizează fluxurile economice generatoare de venituri şi cheltuieli. Rezultatul exerciţiului se determină ca diferenţă între venituri totale şi cheltuieli totale aferente exerciţiului. Însă fluxurile de venituri şi cheltuieli din cadrul contului de profit şi pierdere se diferenţiază în două categorii: fluxuri de venituri încasabile/cheltuieli plătibile şi fluxuri calculate. Veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile au incidenţă atât asupra rezultatului exerciţiului, cât şi asupra trezoreriei, pe când cele calculate nu afectează decât rezultatul, fără o incidenţă directă asupra trezoreriei. 3.2. Soldurile intermediare de gestiune Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o 40

anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului) şi terminând cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Marja comercială este dată de excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora. Ea se referă la întreprinderile comerciale sau numai la activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi comercială). Producţia exerciţiului cuprinde valoarea bunurilor produse de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Deci, se va calcula prin însumarea producţiei vândute, a celei stocate şi a celei imobilizate. Valoarea adăugată (VA) (primul sold intermediar de gestiune) reprezintă creşterea de valoare peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Se calculează astfel: VA=Producţia exerciţiului+Marja comercială-Consumuri de la terţi Excedentul brut din exploatare (EBE) sau insuficienţa brută din exploatare (IBE), după caz, exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare. EBE=(VA+Subvenţii de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul+Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate) Rezultatul exploatării (RE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate). RE=EBE+(Venituri din provizioane pentru exploatare+Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru exploatare+Alte cheltuieli pentru exploatare) Rezultatul curent este determinat de activitatea curentă a întreprinderii (activitatea de exploatare şi cea financiară). RC=RE+Venituri financiare – Cheltuieli financiare Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remunaraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise. Profitul net urmează să fie distribuit sub formă de dividende şi/sau să fie reinvestit în întreprindere. 3.3. Capacitatea de autofinanţare Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, destinat să remunereze capitalurile proprii, să finanţeze investiţiile de expansiune şi de menţinere sau reînnoire. Capacitatea de autofinanţare poate fi determinată prin două metode: deductivă şi adiţională. Aplicând metoda deductivă, capacitatea de autofinanţare se calculează pe baza formulei: CAF=(venituri încasabile – venituri din cesiuni) – cheltuieli plătibile Metoda adiţională are meritul de a pune în evidenţă elementele contabile, negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul CAF: CAF=Rezultatul net contabil+Cheltuieli calculate – Venituri calculate – Venituri din cesiuni 41

Capacitatea de autofinanţare, după distribuirea dividendelor, reprezintă autofinanţare globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa. 3.4. Evaluarea riscului de exploatare Un model de analiză fundamentat pe împărţirea cheltuielilor în fixe şi variabile în raport cu cifra de afaceri permite aprecierea riscului economic (de exploatare) al întreprinderii. Riscul de exploatare evaluează posibilitatea obţinerii unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Această eventualitate este legată de importanţa cheltuielilor fixe care diminuează flexibilitatea întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la variaţia cifrei de afaceri. Evaluarea riscului de exploatare structural se poate realiza pornind de la pragul de rentabilitate, astfel: – fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare: R = (CAprag/CAreală) x 100; – fie calculând indicele de securitate: Is=(CAreală-CAprag)/CAreală Analiza pragului de rentabilitate nu ia în considerare riscul de exploatare decizional (privind abaterile dintre previziune şi realizări). În cazul în care nu există nici o informaţie cu privire la faptul că cifra de afaceri urmează o lege probabilistică, se foloseşte legea normală Gauss-Laplace. Astfel, probabilitatea ca punctul critic al rentabilităţii să fie atins este o valoare ce se constituie ca o măsură a riscului. 4. ECHILIBRUL FINANCIAR DINAMIC 4.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse” Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finanţare sau de elemente excepţionale. Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net global şi modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil. Se stabileşte, în principal, pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat. Tabloul de finanţare cuprinde două părţi: Prima parte explică modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional, adică variaţia fondului de rulment net global (∆FRNG): ∆RNG = ∆RESURSE DURABILE - ∆ÎNTREBUINŢĂRI STABILE A doua parte explică variaţia fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional. Această parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global în realizarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului şi a echilibrului între elementele monetare (încasări şi plăţi). 42

∆FRNG = ∆ACTIVE CIRCULANTE - ∆DATORII PE TERMEN SCURT (inclusiv active de trezorerie) (inclusiv pasive de trezorerie) 4.2. Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile) O întreprindere poate fi considerată viabilă numai dacă activitatea sa degajă trezorerie. Trezoreria permite aprecierea performanţelor întreprinderii, având şi un rol strategic în ceea ce priveşte nivelul său de formare, cât şi modul de utilizare. În cursul unui exerciţiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent provine din operaţii de exploatare şi alte operaţii de gestiune, pe de o parte, şi din operaţii de investiţii şi finanţare, pe de altă parte. Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) este degajat de operaţiile de exploatare şi se poate calcula în două moduri: 1) ETE = Încasări din exploatare – Plăţi pentru exploatare 2)

ETE = EBE – ∆NFRE – Producţia de imobilizări

Excedentul de trezorerie degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune (ETOG) regrupează ETE şi excedentul care provine din alte operaţii de gestiune. El reprezintă partea lichidă a capacităţii de autofinanţare: ETOG = CAF – ∆NFR – Producţia imobilizată Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi finanţare (ETOIF): ETOIF = ∆FR – CAF 4.3. Tablourile fluxurilor financiare Există diferite tablouri prezentând fluxuri financiare pe mai multe exerciţii succesive regrupate în diverse maniere în funcţie de importanţa lor conceptuală, cât şi de cerinţele utilizatorilor (bancă, analişti financiari, conducerea întreprinderii etc.): 4.3.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie – evidenţiază gradul de libertate de care dispune întreprinderea în gestionarea lichidităţilor, în raport cu potenţialităţile sale şi ierarhizarea prelevărilor pe care aceasta le suportă. 4.3.2. Tabloul plurianual al fluxurilor financiare permite aprecierea eficienţei şi coerenţei deciziilor de gestiune în domeniul investiţiilor şi finanţării; ca şi în tabloul precedent, se apreciază aptitudinea întreprinderii de a genera lichidităţi şi capacitatea sa de a asigura finanţarea creşterii, prioritatea acordându-se investiţiilor şi nu prelevărilor obligatorii. 4.3.3. Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei este un instrument extrem de eficace în analiza financiară a unei întreprinderi, având rolul de a explica variaţia trezoreriei, aşa cum contul de profit şi pierdere explică formarea rezultatului; variaţia trezoreriei constituie o informaţie mai obiectivă decât variaţia fondului de 43

rulment, explicată de tabloul nevoi-resurse, a cărui mărime poate fi influenţată de numeroase operaţii contabile. 5. DIAGNOSTICUL FINANCIAR 5.1. Diagnosticul rentabilităţii Cunoaşterea gradului de independenţă economică şi financiară, detectarea la momentul oportun a cauzelor care generează schimbări nedorite în activitatea întreprinderii presupun diagnosticarea printr-un sistem de rate de eficienţă. Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte cu o anumită semnificaţie între două elemente comparabile şi, în general, legate între ele printr-o relaţie cauzăefect. Ratele se pot exprima sub formă de: coeficient (un număr), procent sau număr de zile (durată). Principalele categorii de rate sunt circumscrise celor trei dimensiuni financiare: – rate de rentabilitate; – rate de structură a capitalurilor; – rate privind rotaţia capitalurilor. Ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (diferite marje de acumulare) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc.). Ele măsoară rezultatele degajate de: – activitatea întreprinderii (rentabilitatea comercială); – mijloacele economice (rentabilitatea economică); – mijloacele financiare (rentabilitatea financiară). Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii în formarea rezultatului. Se calculează după formula generală: Rata marjei =

Marja de acumulare Cifra de afaceri sau Valoarea adaugata

Ratele de rentabilitate economică exprimă eficienţa capitalului economic alocat activităţii productive a întreprinderii. Se calculează după formula generală: Re =

Rezultatul economic Activ total (sau o parte din activul total)

Ratele de rentabilitate financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Se calculează după formula generală: Rf =

Rezultat Capitaluri proprii (exclusiv profitul nerepartizat)

unde Rezultat poate fi: rezultatul net al exerciţiului, rezultatul curent înainte de impozit, dividende.

44

5.2. Diagnosticul riscului Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment explică şi varietatea de diagnosticare, de analiză a acestuia, dintre care amintim: analiza lichiditate-exigibilitate, analiza funcţională, analiza prin rate, analiza dinamică etc. Întrucât rezultatele financiare se degradează foarte rapid în timp, apare tot mai evidentă necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacţie la aceste cerinţe practice, cercetătorii şi organismele financiare internaţionale s-au preocupat de elaborarea unei metode de predicţie a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor, care constituie o îmbunătăţire categorică a analizei tradiţionale prin rate. Aplicarea acestei metode presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în: întreprinderi cu funcţionare normală şi întreprinderi cu dificultăţi financiare. Cu ajutorul calculelor informatice se obţine combinaţia optimă de rate care diferenţiază cel mai bine posibil întreprinderile sănătoase de cele falimentare şi conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor. Acest indicator oferă o bună aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere dată. În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor. Una dintre primele funcţii scor a fost elaborată de profesorul american Altman. Analiştii au încercat să dezvolte modelul original. Astfel, Taffler, în Europa de Vest, precum şi Kohşi Killoungh, au creat modelele „Z” de analiză cu o capacitate sporită de previziune. Modelul „Z” al lui Altman se prezintă astfel: Z=1.2R1+1.4R2+3.3R3+0.6R4+1.0R5 unde R1…R5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele sunt de natură statistică. Dacă Z ≤1,8, starea de faliment este iminentă. Dacă Z>3, situaţia financiară este bună şi întreprinderea este solvabilă. Dacă 1,8
oferite, a proiectelor de fabricaţie a noilor produse, a proiectelor de cucerire a noilor pieţe sau de orientare şi modelare generală a activităţilor şi structurii interne a întreprinderii. Pe termen scurt, instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii. Spre deosebire de situaţiile financiare anuale, care sunt publicate anual în „Monitorul Oficial”, bugetele sunt destinate nevoilor interne de orientare a activităţii întreprinderii spre realizarea scopului propus în perioada bugetară. Elaborarea bugetelor favorizează implementarea unui sistem de control eficient, prin compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corective la momentul oportun. De aceea, sistemul bugetar trebuie să aibă două componente: previziunea financiară (prin sistemul bugetelor) şi controlul bugetar (prin tablouri comparative între realizări şi previziuni). Astfel, prin compararea rezultatelor cu previziunile, pe baza abaterilor constatate, conducerea poate lua măsuri adecvate: fie ajustarea prevederilor bugetare, nerealiste în comparaţie cu capacitatea întreprinderii, fie impulsionarea activităţii, pentru a apropia realizările de previziuni. 6.2. Tipuri de bugete Bugetele se elaborează, în general, pentru o perioadă de un an. În ţările occidentale, există şi bugete cu periodicitate mai mare de un an (planul de finanţare) şi cu periodicitate mai mică de un an (bugetul trezoreriei). Periodicitatea bugetului trebuie să fie mai mare decât cea a ciclului de activitate planificată.. De exemplu: trezoreria, având un ciclu de rotaţie semilunar, lunar, maxim 6-12 luni, bugetul se va circumscrie acestei perioade; producţia având un ciclu de exploatare de 3-6 luni până la un an, perioada de bugetare trebuie să fie de maxim un an. Sistemul planificării financiare poate cuprinde trei tipuri de bugete: – bugetele de orientare generală, pe termen lung; – bugetele anuale, specifice diferitelor activităţi economice ale întreprinderii: aprovizionare, producţie, desfacere etc.; – bugete rezultative, pentru estimarea situaţiei patrimoniale şi monetare care rezultă din aplicarea bugetelor specifice. În sistemul bugetar al întreprinderii, există bugete principale şi bugete secundare. Prevederile bugetelor principale (bugetul producţiei, al vânzărilor) determină parametrii principali pentru celelalte bugete (al investiţiilor, al administraţiei). Există bugete cu caracter imperativ (interzic responsabililor financiari şi conducerii întreprinderii depăşirea previziunilor bugetare, cum ar fi: bugetul administraţiei, bugetul investiţiilor) şi bugete orientative (oferă posibilitatea corectării prevederilor iniţiale în funcţie de evoluţia condiţiilor concrete ulterioare). 7. PREVIZIUNEA TREZORERIEI 7.1. Noţiunea de trezorerie Trezoreria este definită, în teoria echilibrului financiar al întreprinderii, ca surplusul resurselor de finanţare care se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment. Această 46

accepţiune cu caracter mai mult teoretic, fiind neoperaţională pentru gestiunea eficientă a trezoreriei, poate fi înlocuită cu o definire în termeni de active şi pasive de trezorerie: TREZORERIA = ACTIVE DE TREZORERIE – PASIVE DE TREZORERIE Activele de trezorerie cuprind: lichidităţi, active financiare, iar pasivele de trezorerie: soldul creditor al contului curent, credite de trezorerie, credite de scont. 7.2. Bugetul de trezorerie Bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investiţiilor, politica creditelor-clienţi etc. Bugetul de trezorerie are o importanţă deosebită în ansamblul sistemului bugetar, fiind bugetul rezultativ şi deci măsura realismului prevederilor în toate celelalte bugete. Bugetul trezoreriei, fiind consecinţa tuturor bugetelor, constituie o restricţie în procesul de planificare financiară, datorată necesităţii de asigurare permanentă a capacităţii de plată a întreprinderii. 7.3. Elaborarea bugetului de trezorerie Elaborarea bugetului de trezorerie, prin metoda „încasări-plăţi”, presupune două faze mai importante, şi anume: – previziunea încasărilor şi plăţilor; – determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor cu plăţile. Fluxurile de încasări şi plăţi pot fi grupate în patru mari categorii: fluxuri de exploatare, fluxuri de trezorerie în afara exploatării, fluxuri pur financiare, fluxuri de investire şi dezinvestire. Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenţă şi previziune: bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional, şi bilanţul previzional. Încasările perioadei = Creanţe iniţiale + Venituri planificate ale perioadei - Creanţe finale Plăţile perioadei = Datorii iniţiale + Cheltuieli planificate ale perioadei - Datorii finale

Bugetul de trezorerie

Bilanţul de deschidere

Contul de rezultate previzional

Bilanţul previzional

7.4. Acoperirea soldurilor de trezorerie Soldul trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plăţile, poate fi deficitar sau excedentar. Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau de scont, selectate în funcţie de mărimea costului real al acestora. Înainte de apelarea la credite, se impun anumite măsuri, cum ar fi: reducerea 47

duratei creanţelor clienţi sau solicitarea încasării în avans a unor vânzări, prelungirea creditelor-furnizori, reducerea temporară a plăţilor etc. Excedentul previzional al trezoreriei poate fi consecinţa unui fond de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o utilizare imediată sau a unei nevoi de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment, determinată de scadenţa mult mai mare a plăţilor decât cea a încasărilor. Obligaţia trezorierului, în acest caz, este de a plasa excedentul de trezorerie în condiţii de rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate maximă. Creditele angajate pentru acoperirea deficitelor de trezorerie generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele excedentelor de trezorerie sunt aducătoare de venituri suplimentare care majorează încasările. De aceea, la determinarea soldului final al trezoreriei se vor avea în vedere şi aceste influenţe. 8. GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE 8.1. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare Gestiunea ciclului de exploatare este partea cea mai semnificativă a gestiunii financiare a întreprinderii datorită ponderii importante pe care o deţin activele şi pasivele circulante în totalul bilanţului întreprinderilor. Prin gestiunea eficientă a ciclului de exploatare se urmăresc creşterea rentabilităţii activităţii şi diminuarea riscului economic şi financiar. Relaţia rentabilitate-risc este armonizată atunci când se realizează echilibrul între necesarul de active circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea lui. Creşterea rentabilităţii trebuie privită pe cele două componente bilanţiere ale ciclului de exploatare: activele circulante şi pasivele circulante. Rentabilitatea activelor circulante este influenţată de mai mulţi factori care sunt luaţi în considerare în vederea creşterii acesteia: nivelul aprovizionării, producţiei şi al desfacerii; cheltuielile de producţie şi viteza de rotaţie. Rentabilitatea pasivelor circulante presupune reducerea costurilor capitalurilor necesare, mărirea decalajelor de plăţi favorabile ce rezultă din datoriile către furnizori, salariaţi, buget etc. Diminuarea riscului trebuie analizată tot pe cele două componente. În ceea ce priveşte activele circulante, se urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi, a întreruperilor accidentale în aprovizionare, funcţionare, livrare etc. La nivelul pasivelor circulante, diminuarea riscului presupune reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de exploatare, creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare. Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde următoarele două activităţi: determinarea necesarului de active circulante şi determinarea surselor de finanţare a ciclului de exploatare. Alegerea nivelului activelor circulante, precum şi a modului de finanţare a acestora este legată de atitudinea personală a conducerii întreprinderii privind optimizarea relaţiei rentabilitate-risc. Raportul dintre vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor circulante necesare realizării acestora este specific fiecărei întreprinderi. În funcţie de acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi riscului: politica ofensivă (agresivă) – conducătorii întreprinderii acceptă riscuri mari, mizând pe rentabilitate ridicată; politica defensivă – o politică de aversiune faţă de risc, chiar în detrimentul unei 48

rentabilităţi mai moderate; politica echilibrată (intermediară) – armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate şi risc. 8.2. Gestiunea stocurilor Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare necesită existenţa unor stocuri de mijloace circulante în toate fazele activităţii economice din întreprindere. Ele se referă la materii prime şi materiale, produse finite, creanţe asupra clienţilor şi debitorilor şi disponibilităţile băneşti din casă sau bancă. Stocurile se exprimă fizic şi valoric, dar pot fi determinate şi în număr de zile. Mărimea financiară a stocurilor este dată de mărimea capitalurilor necesare pentru constituirea şi păstrarea lor. Deoarece în perioada dintre momentul alocării capitalurilor şi vânzarea-încasarea produselor sau serviciilor, la realizarea cărora participă, aceste capitaluri sunt blocate, neputând fi utilizate în alte plasamente rentabile, s-ar părea că cel mai economic ar fi un proces de exploatare fără stocuri. Însă, aceasta ar implica o creştere considerabilă a cheltuielilor de aprovizionare. De aici se desprinde concluzia că politica de urmat în gestiunea stocurilor trebuie aleasă pe baza unei analize temeinice a costurilor de stocaj. Mărimea optimă a stocurilor va fi aceea care armonizează relaţia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), variabile în funcţie de numărul aprovizionărilor, şi cheltuielile de depozitare (Cd), variabile în raport cu mărimea stocurilor. 8.3. Optimizarea mărimii stocurilor Modelul Wilson-Whitin, care optimizează mărimea stocului, porneşte de la costul total (Ct=Ca+Cd) cu formarea stocurilor, care trebuie minimizat, în condiţiile maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare. Pe baza acestui model se ajunge la relaţia de calcul a stocului optim:

Sopt =

2Nxca Txcd

unde: N = necesarul de aprovizionat luat în calcul ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări T = intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc în unitatea de timp Schimbând semnificaţia variabilelor Ca şi Cd din cadrul modelului, acesta poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de fabricaţie şi a celor de produse finite. 9. DETERMINAREA NECESARULUI DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor şi asigurarea unui sold normal de creanţe care să determine desfăşurarea eficientă a ciclului de exploatare. Stabilirea şi analiza necesarului de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) reprezintă o etapă importantă a planificării echilibrului financiar pe termen scurt 49

întrucât furnizează informaţiile referitoare la capitalurile ce urmează a fi investite în activele circulante. Determinarea acestui indicator va respecta regula enunţată la gestiunea stocurilor, adică rentabilitate maximă/risc minim, în măsura posibilităţilor concrete ale întreprinderii. Există două mari categorii de metode de calcul al NFCE: metodele analitice şi metodele sintetice; ambele se bazează fie pe costurile exploatării, fie pe cifra de afaceri. 9.1. Metode de determinare a NFCE Metodele analitice constau în determinarea mărimii NFCE pe elemente de stocuri (de materii prime şi materiale, de produse în curs de fabricaţie, de produse finite), iar în cadrul acestora, pe fiecare material sau produs nominalizat în parte şi pe fiecare tip de stoc (curent, de siguranţă, de condiţionare, de transport interior). Aceste metode presupun calcule complexe şi costuri ridicate, motiv pentru care se recomandă utilizarea lor numai în anumite situaţii, cum ar fi: modificări structurale considerabile ale activităţii întreprinderii (fuziuni, absorbţii, deschiderea de noi unităţi etc.); determinarea nevoii de finanţare medii anuale, urmând ca pentru nevoile trimestriale să se utilizeze metode sintetice. Metodele sintetice sunt recomandate în condiţii de relativă stabilitate economică a întreprinderii. Costul acestora este sensibil mai mic decât al celor analitice. Aceste metode constau în calculul totalului de active circulante în funcţie de volumul planificat al activităţii de exploatare şi de viteza de rotaţie înregistrată în anul precedent, corectată cu elementele previzionate pentru anul de plan. 9.1.1. Metodele analitice de determinare a NFCE Medodele analitice bazate pe costul exploatării constau în calculul NFCE pornind de la elementele de cheltuieli specifice fiecărei etape a ciclului de exploatare: NFCE= Cmz x t x k, unde: Cmz = cheltuielile fiecărei etape a ciclului de exploatare; t = timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor; k = coeficientul de corecţie specific pentru unele faze în care cheltuielile nu cresc uniform sau nu rămân constante pe toată perioada imobilizării. Costurile pentru formarea stocurilor sunt determinate pe diverse faze, şi anume: aprovizionare, producţie, desfacere şi încasare. Costurile anuale determinate prin însumarea acestora se împart la numărul de zile dintr-un an (360) şi se obţin cheltuielile medii zilnice cu formarea unei unităţi de stoc. Necesarul de finanţat mediu anual se calculează pe elemente de stocuri astfel: – pentru fiecare stoc de materiale semnificative; – pentru elementele nesemnificative de materiale (nenominalizate, diverse); – pentru fiecare produs semnificativ în curs de fabricaţie; – pentru obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată; – pentru produsele facturate şi neîncasate (clienţi). Medode analitice bazate pe cifra de afaceri Aceste metode pornesc de la relaţia de proporţionalitate dintre NFCE şi cifra de afaceri a perioadei de gestiune considerate (trimestrul): 50

NFCE =

CA previzionată x Rc , unde : 90

Rc = rata cinetică specifică fiecărui element de activ circulant, respectiv durata de rotaţie a activelor circulante în raport cu cifra de afaceri. Astfel determinat, NFCE trimestrial al celor patru categorii de active circulante (materiale, produse în curs, produse finite, creanţe-clienţi) poate fi înscris în cadrul unui bilanţ previzional, constituind grupa nevoilor ciclice de capitaluri. 9.1.2. Metodele sintetice de determinare a NFCE Ca şi metodele analitice, metodele sintetice se bazează tot pe relaţia de proporţionalitate între necesarul de active circulante şi costurile exploatării sau cifra de afaceri. În schimb, ele au avantajul simplităţii, deoarece conduc la determinarea întregului necesar de finanţat trimestrial, şi nu pe fiecare element component de active circulante. Metodele sintetice se bazează pe diferiţi indicatori ai activităţii de exploatare: • viteza de rotaţie în funcţie de costurile exploatării NFCE trim =

q1 x c1 x Dr0 90

q1 = producţia fizică previzionată trimestrial; c1 = costul complet unitar antecalculat; Dr0 = viteza de rotaţie din perioada precedentă. • Activele circulante la 1000 lei producţie marfă (AC/1000) NFCEtrim =

q1 x c1 x AC/1000 x 4

1000 • Rata cinetică pe total active circulante (Rc0)

NFCEtrim = Rc =

CAtrim plan x Rc0, unde : 90

Sold mediu AC0

x 360

CA0

Pentru a apropia rezultatele metodelor sintetice de cele ale metodelor analitice, se ajustează necesarul de finanţat cu un coeficient de degresivitate a creşterii activelor circulante. În concluzie, rezultatele oferite de metodele analitice, foarte apropiate de cele determinate prin metode sintetice, în condiţii de costuri diferite, recomandă utilizarea metodelor sintetice în calculul necesarului de finanţare a ciclului de exploatare previzional.

51

10. SURSELE DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE În capitolul precedent au fost prezentate stabilirea şi determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare. Pentru acoperirea acestuia sunt necesare surse la dispoziţia întreprinderii. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare, respectiv identificarea şi mobilizarea resurselor disponibile, este ultima etapă de realizare a echilibrului financiar pe termen scurt. Sursele de care dispune întreprinderea sunt de trei feluri: surse proprii, surse atrase şi surse împrumutate. 10.1. Sursele proprii de finanţare a ciclului de exploatare Continuitatea activităţii întreprinderii presupune înnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor. Acest aspect aduce în discuţie problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea acestor nevoi. Întreprinderea dispune de o asemenea sursă, şi anume fondul de rulment. Fondul de rulment reprezintă un surplus de resurse permanente degajat din finanţarea pe termen lung a nevoilor permanente, care este folosit pentru realizarea echilibrului financiar la nivelul exploatării şi trezoreriei. Astfel, întreprinderea are la dispoziţie o sursă sigură de capital mobilizat pe termen lung, care nu trebuie permanent reînnoită. Fondul de rulment trebuie dimensionat astfel, încât să angajeze costuri de capital minime: dividende pentru fondul de rulment propriu şi dobânzi pentru cel împrumutat. Totodată, el trebuie să asigure echilibrul financiar. Fondul de rulment = Capitaluri permanente – Imobilizări global (FRG) Fondul de rulment = Capitaluri proprii – Imobilizări propriu (FRP) Fondul de rulment = FRG – FRP împrumutat (FRÎ) Pe măsura reînnoirii stocurilor şi creanţelor, se reînnoiesc şi datoriile către furnizori, salariaţi, stat etc. Deci, nevoia netă de capitaluri pentru finanţarea ciclului de exploatare este dată de diferenţa dintre NFCE şi datoriile de exploatare, ceea ce reprezintă nevoia de fond de rulment (NFR). Tocmai această diferenţă trebuie acoperită din surse cvasipermanente (FR), care să permită şi degajarea unei trezorerii pozitive la sfârşitul exerciţiului. Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se va aprecia în funcţie de nivelul investiţiilor şi al producţiei. 10.2. Sursele atrase pentru finanţarea ciclului de exploatare Echilibrul financiar pe termen scurt este realizat pe baza surselor atrase de la terţi, aflate la dispoziţia întreprinderii între data angajării datoriilor şi cea a scadenţei lor. Aceste pasive circulante au în contrapartidă decalajele care apar la nivelul activelor circulante, adică între momentul angajării creanţelor şi cel al încasării acestora. Deci, întreprinderea va urmări ca decalajul de plăţi să fie superior celui de încasări, întrucât datoriile către terţi reprezintă surse de capital atrase gratuit până la scadenţa lor. Deoarece depăşirea termenelor legale de plată privind obligaţiile faţă de stat implică amenzi şi penalităţi semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne plata datoriilor către furnizori. 52

În economia românească, amenzile şi penalităţile pentru întârzierea plăţii către furnizori fiind nesemnificative, s-a ajuns la situaţia unui blocaj al capitalurilor, întrucât viteza de rotaţie a acestora a scăzut foarte mult, cu consecinţe grave asupra rentabilităţii lor şi a activităţii economice, în general. Pe parcursul unei anumite perioade (exerciţiu financiar, trimestru), există în permanenţă un sold al pasivelor circulante, reprezentând resurse la dispoziţia întreprinderii. Soldul minim al acestor datorii le conferă un caracter stabil, ele putând fi considerate resurse stabile la dispoziţia întreprinderii. Previziunea surselor atrase impune o clasificare a lor în: – datorii cu sold zilnic crescător şi scadenţe fixe (datorii salariale, privind impozitul pe salarii, contribuţii la asigurări sociale, energie, telefon etc.); – datorii cu sold variabil şi scadenţe variabile (datorii faţă de furnizori, constituirea de rezerve, garanţii, pentru reparaţii etc.). 10.3. Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare Atunci când sursele proprii şi atrase nu sunt suficiente pentru finanţarea stocurilor şi celorlalte cheltuieli de exploatare, întreprinderea este obligată să recurgă la împrumuturi: credite bancare pe termen scurt (credite de trezorerie sau de scont). Necesarul de credite de trezorerie se stabileşte trimestrial, în cadrul Planului de trezorerie astfel: Necesar trimestrial de credite de trezorerie=(stocuri+alte active şi cheltuieli pentru realizarea producţiei) – (fond de rulment+surse atrase+încasări din vânzarea producţiei) Prin compararea nevoii de capitaluri circulante cu resursele de capitaluri circulante, se obţin fie un deficit de trezorerie, fie un excedent de trezorerie. Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea unor credite pe termen scurt în trimestrul respectiv peste nivelul celor aflate în sold din trimestrul anterior (dacă plafonul aprobat de bancă permite). În situaţia în care plafonul este depăşit şi banca nu mai acordă credite, întreprinderea trebuie să apeleze la alte surse, cum sunt: – credite de scont, dacă are efecte comerciale de vândut; – credite de afacturare, dacă poate apela la societăţi de factoring, care preiau contra comision facturile întreprinderii spre urmărire şi încasare. Selecţia uneia sau alteia dintre modalităţile de acoperire a deficitului de trezorerie se face în funcţie de costul real al creditului respectiv, alegându-se creditul cu costul cel scăzut. 11. DECIZIA DE INVESTIŢII Decizia de investiţii se bazează pe un complex de informaţii privind necesitatea efectuării investiţiei, oportunitatea, durata de execuţie şi de exploatare, volumul cheltuielilor şi resurselor financiare, fluxurile de intrare şi ieşire de lichidităţi, durata recuperării şi rentabilitatea investiţiei. 53

11.1. Noţiunea de investiţie În sens contabil, investiţia înseamnă alocarea unor disponibilităţi pentru producerea sau achiziţionarea unor noi imobilizări, adică active imobilizate corporale, necorporale şi financiare. În sens monetar, investiţia poate fi definită ca totalitatea cheltuielilor angajate în vederea obţinerii unor venituri monetare superioare. În funcţie de riscul pe care îl implică, investiţiile pot fi: – investiţii de înlocuire – presupun un risc scăzut, deoarece nu implică modificări ale tehnologiei de fabricaţie, noile echipamente având caracteristici similare celor vechi; – investiţii de modernizare – implică un risc mic ca urmare a unor modificări neesenţiale în tehnologia de fabricaţie; scopul acestor investiţii este ameliorarea rentabilităţii şi productivităţii; – investiţii de dezvoltare – presupun un risc mai mare, legat de creşterea întreprinderii şi desfacerea produselor pe pieţele tradiţionale sau pe pieţe noi; – investiţii strategice – se caracterizează printr-un grad de incertitudine ridicat, întrucât implică schimbări radicale la nivelul tehnologiei de fabricaţie şi al structurii organizatorice a întreprinderii: automatizarea procesului de producţie, fuzionarea cu alte societăţi, deschiderea unei noi filiale etc. Primele două categorii de investiţii vor fi finanţate din credite bancare pe termen lung, întrucât rentabilitatea este sigură şi riscul scăzut. Ultimele două tipuri vor fi finanţate îndeosebi din surse proprii (autofinanţarea, aport de capital) şi mai puţin din surse împrumutate, mai greu de procurat datorită incertitudinii şi riscului ridicat. 11.2. Criterii financiare pentru evaluarea investiţiilor Criteriile de evaluare a proiectelor de investiţii au în vedere influenţa acestora asupra următorilor indicatori: 1) rezultatele şi rentabilitatea întreprinderii; 2) echilibrul financiar; 3) nivelul riscului suportat de întreprindere. 1) Evaluarea incidenţei proiectelor de investiţii asupra rentabilităţii întreprinderii se face cu ajutorul unor indicatori de rezultate, calculaţi prin raportarea fondurilor necesare de alocat la rezultatele viitoare, posibile de realizat. Evaluarea proiectului de investiţii se poate face fie prin compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale angajate de investiţia respectivă, fie prin confruntarea cash-flow-urilor generate de investiţie. Datorită caracterului pur monetar al analizei financiare a investiţiilor, rezultatul obţinut prin compararea încasărilor (veniturilor monetare) cu plăţile (cheltuielile monetare) induse de realizarea investiţiei este cel mai relevant. 2) Investiţia va genera procurarea de resurse externe suplimentare sau o prelevare asupra fondului de rulment cu micşorarea trezoreriei (pentru achiziţia sau producerea imobilizării) şi o nevoie de fond de rulment suplimentară (calculată ca diferenţă între variaţia stocurilor şi creanţelor comerciale imputabile investiţiei şi variaţia datoriilor către furnizori). Pe de altă parte, investiţia produce ea însăşi o capacitate suplimentară de finanţare, dată de fluxurile monetare viitoare determinate de investiţie, precum şi de o eventuală cesiune a imobilizării respective. 54

Incidenţa investiţiilor asupra echilibrului financiar rezultă din confruntarea nevoilor suplimentare cu resursele suplimentare pe care le degajă. 2) Nivelul riscului pe care îl suportă o întreprindere este dat de trei tipuri de risc: risc de insolvabilitate, risc de exploatare, risc financiar. Investiţia, având incidenţă asupra trezoreriei, duce la sporirea riscului de insolvabilitate sau de faliment. Caracterul incert al activităţii şi rezultatelor viitoare presupune o accentuare a riscului de exploatare. Acest risc este dat gradul de instabilitate şi variabilitate al rezultatelor . Finanţarea suplimentară pe care o implică investiţia expune întreprinderea la un risc financiar a cărui amploare depinde de raportul dintre rata de randament a activelor investite (rentabilitatea economică) şi costul resurselor utilizate. Evaluarea proiectelor de investiţii se poate face prin metode tradiţionale şi/sau prin metode bazate pe actualizare. 11.3. Metode tradiţionale de evaluare a proiectelor de investiţii Aceste metode au avantajul că sunt simple şi uşor de utilizat. Însă comportă limite, datorită faptului că se referă la valori medii, neglijând astfel eventuala lor instabilitate. Indicatorii de eficienţă utilizaţi în cadrul lor sunt: Rezultatul mediu anual a) Rentabilitate medie = Suma medie a cap. angajat

b) Indicele de profitabilitate neactualizat (Ip): n ∑ CFt Ip = t , unde : CFt = fluxul de trezorerie anual; I0 I0 = capitalul investit

c) Termenul de recuperare a capitalului investit neactualizat Se calculează din următoarea formulă: n ∑ CFt = I 0 t =1 11.4. Metode bazate pe actualizare pentru evaluarea investiţiilor Aceste metode oferă o bază obiectivă în aprecierea investiţiilor, întrucât elimină influenţa timpului, aducând toate operaţiile la acelaşi moment de referinţă (de obicei, momentul punerii în funcţiune a investiţiei). În acest scop, se capitalizează alocările de resurse anuale şi se actualizează fluxurile anuale rezultate pe toată durata de viaţă a investiţiei. Capitalizarea se bazează pe formula dobânzii compuse: Sn=S0(1+r)n, r = rata de capitalizare, S0 = capitalul investit, Sn = valoarea capitalului investit, după n ani. Actualizarea presupune calculul valorii actuale a unei sume din viitor: 55

S0=Sn/ (1+r)n, unde r = rata de actualizare, S0=suma la momentul actual, Sn = suma din viitor (după n ani). La calculul ratei de actualizare, se ia în considerare o rată de bază, la care se adaugă o primă de risc. Luarea în calcul a riscului se face fie pe baza unei cote din rata de bază, fie prin descompunerea riscului pe diferiţi factori. Principalii indicatori de eficienţă calculaţi prin aplicarea metodelor bazate pe actualizare sunt: a) Termenul mediu de recuperare n -t ∑ CF(1+ k) Costul initial al invest. CFact/an = t =1 TR = n CF mediu anual actualizat b) Valoarea actuală netă (VAN) exprimă surplusul de capital rezultat la încheierea duratei de viaţă a investiţiei (inclusiv valoarea reziduală):

n -t VAN = ∑ CFt (1+ r) t =1 c) Indicele de profitabilitate (Ip) exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială iniţială de investiţie de o unitate monetară: n -t ∑ CFt (1 + r) Ip = t = 1 CF0

d) Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă rata de actualizare a fluxurilor viitoare de trezorerie pentru care VAN = 0. Se deduce din ecuaţia: n -t ∑ CFt (1 + RIR) - I 0 = 0 t =1 12. DECIZII DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG Luarea unei decizii de finanţare presupune alegerea între sursele proprii şi cele împrumutate, în funcţie de costul acestora, şi anume: rentabilitatea financiară pretinsă de acţionari, pentru capitalurile proprii şi rata dobânzii, pentru cele împrumutate. Costul total se calculează ca un cost mediu ponderat al diferitelor surse de finanţare. 12.1. Sursele proprii interne Sursele proprii interne de finanţare sunt autofinanţarea şi vânzarea de active fizice şi financiare. Autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exerciţiului contabil încheiat. Este cea mai eficientă resursă de finanţare a nevoilor permanente, capitalul intern din autofinanţare nefiind, în general, costisitor: 56

Autofinanţarea=Capacitatea de autofinanţare (CAF) – Dividende plătite CAF se constituie din amortizările şi provizioanele calculate şi neutilizate încă, precum şi din mărimea profitului net nerepartizat încă. Vânzarea de active fizice şi financiare reprezintă activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate anterior în activele întreprinderii, în scopul oferirii unei surse interne de finanţare a investiţiilor viitoare. Această sursă se degajă numai dacă vânzarea activelor se realizează cu un câştig de capital (valoarea de vânzare este mai mare decât valoarea neamortizată reevaluată). Vânzarea presupune recuperarea deodată a capitalului care s-ar fi amortizat pe o anumită perioadă. 12.2. Sursele proprii externe Acestea sunt reprezentate de aporturile noi de capital şi de subvenţii de la bugetul statului. Aporturile noi de capital sunt folosite pentru majorarea capitalului social. Există, de asemenea, şi alte căi de majorare a capitalului social: încorporarea rezervelor, fuziunea sau absorbţia, conversia datoriilor. Dintre toate aceste căi, numai majorarea capitalului prin aport în numerar este considerată o operaţiune de finanţare directă, deoarece aduce întreprinderii lichidităţi suplimentare, celelalte fiind numai conversii ale posturilor de pasiv, fără a determina creşterea surselor de finanţare. Cea mai frecvent utilizată metodă de majorare a capitalului prin aporturi noi în numerar este emisiunea de noi acţiuni la o valoare stabilită în funcţie de valoarea bursieră a vechilor acţiuni. Emisiunea de noi acţiuni are ca efect diluarea valorii capitalului pe acţionar, diluarea beneficiului pe acţiune, precum şi diluarea puterii exercitate de acţionari (în condiţiile în care vechii acţionari nu pot cumpăra noi acţiuni). Pentru compensarea acestor efecte, vechii acţionari vor primi un anumit număr de drepturi de subscriere, pe care le pot folosi pentru a achiziţiona acţiuni noi sau le pot vinde noilor acţionari care vor să subscrie la capitalul întreprinderii. Numărul drepturilor de subscriere de care trebuie să dispună sau pe care trebuie să achiziţioneze cumpărătorul unei noi acţiuni este determinat ca raport între numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi. 12.3. Sursele împrumutate Principalele surse împrumutate pe termen lung sunt împrumuturile de la bănci şi împrumuturile obligatare. Împrumuturile de la bănci sunt, în general, specifice întreprinderilor care nu cotează la bursă. Banca acordă împrumutul numai în condiţiile garantării certe a rambursării lui, fapt pentru care realizează o analiză financiară a lichidităţii, solvabilităţii, rentabilităţii, dar şi a proiectelor de investiţii ale întreprinderii. Împrumuturile obligatare reprezintă o formă specială de credit pe termen lung, caracterizată prin emisiunea şi vânzarea către public a titlurilor de creanţă asupra unei societăţi, numite obligaţiuni. Aceste titluri nu conferă un drept de decizie asupra activităţii întreprinderii şi nici beneficiile generate de creşterea întreprinderii, ca în cazul acţiunilor. Se poate aprecia că împrumuturile obligatare au un cost mai mic decât subscrierile la capitalul social, deoarece investiţia în acţiuni comportă şi un risc mai mare în ceea ce priveşte evoluţia economică a întreprinderii. Pe această bază, 57

putem concluziona că remunerarea capitalurilor împrumutate este mai mică decât cea a capitalurilor proprii, ceea ce justifică, în anumite situaţii, creşterea îndatorării întreprinderii ca o posibilă cale de creştere a rentabilităţii acesteia. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Marin Dumitru, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. 2. Gheorghe Manolescu, Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 3. Georgeta, Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti. 2003. 4. Marin Dumitru, Elena Mariana Glăvan, Gestiunea financiară a întreprinderii – Teste grilă. Probleme rezolvate şi propuse spre rezolvare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. 5. Ion Stancu, Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002. 6. Paul Bran, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

58

FINANŢE LOCALE Lector univ. dr. MARIANA-CRISTINA CIOPONEA

OBIECTIVE Disciplina Finanţe locale abordează principalele aspecte ale finanţelor locale în contextul internaţional actual. Această disciplină transmite studenţilor cunoştinţe teoretice referitoare la: tendinţa actuală manifestată pe plan mondial cu privire la descentralizare; relaţia dintre descentralizare şi dezvoltare; autonomia locală; dezvoltarea economică locală; instrumentele politicii de dezvoltare economică locală; modalităţi de finanţare a politicilor de dezvoltare locală. Totodată sunt prezentate instrumentele de planificare financiară la nivel local, precum şi bugetul local. Studiul acestei discipline îmbracă următoarele forme: cursuri (prelegeri), seminarii, dezbateri, elaborarea de referate, analize sau recenzii ale unor acte normative, lucrări de specialitate etc. 1. CONTEXTUL INTERNAŢIONAL ACTUAL AL FINANŢELOR LOCALE Marile transformări contemporane care se manifestă în planul proceselor economice şi sociale se răsfrâng, cu intensitate mai mare sau mai mică, şi asupra colectivităţilor locale. Astfel, analizând contextul economic şi financiar al actualei etape, experţii instituţiilor financiare internaţionale au remarcat următoarele tendinţe dominante: – descentralizarea; – procesul de globalizare; – manifestarea competitivităţii pe plan mondial. Toate aceste procese au impact inclusiv asupra finanţelor locale. 1.1. Descentralizarea – tendinţă actuală manifestată pe plan mondial Descentralizarea modifică în mod radical funcţiile administraţiei publice locale şi impune utilizarea unor resurse financiare importante. În literatura de specialitate este formulată o teoremă a descentralizării, conform căreia bunăstarea generală se maximizează dacă serviciile publice sunt realizate la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean. Această teoremă se bazează pe următoarele principii: – subsidiaritatea – realizarea unei funcţii publice la nivelul administrativ inferior, ori de câte ori este posibil; – echivalenţa fiscală – transferarea funcţiilor de la administraţia centrală la cea locală trebuie să se realizeze concomitent cu asigurarea unui nivel corespunzător al veniturilor, asupra cărora autoritatea publică trebuie să aibă în mare măsură controlul. Un nou serviciu public (pe care trebuie să-l ofere administraţia locală, în completarea celor oferite până la un moment dat) necesită 59

cheltuieli suplimentare, care implică venituri superioare. Jurisdicţia, care are în sarcină un anumit serviciu public, este cea care trebuie să decidă asupra cheltuielilor necesare, în concordanţă cu veniturile disponibile; – autoritatea administraţiei locale de a decide discreţionar privitor la realizarea unei funcţii publice lăsată în competenţa sa; – repartizarea funcţiilor publice între administraţia centrală şi cea locală (pornind de la o grădiniţă de copii, până la apărarea naţională) trebuie să ţină seama de diversitatea beneficiilor sociale şi aria diferită a acestora. Pe plan european, mediile academice, politice şi decizionale manifestă un interes tot mai mare pentru descentralizarea financiară şi macroeconomia administraţiei locale. În ultimele decenii, dezbaterile şi reformele instituţionale au vizat aspecte, cum sunt: – furnizarea şi oferta majorităţii serviciilor sectorului public de către administraţia locală, întrucât beneficiile sunt localizate, iar costurile mai reduse; – restrângerea gamei de servicii ale administraţiei centrale la cele cu caracter exclusiv naţional, pentru care nu se pune problema operaţionalizării preferinţelor colectivităţilor locale (apărare, politică externă); – limitarea administraţiei locale la furnizarea de servicii pe care piaţa nu reuşeşte să le ofere pentru fiecare colectivitate locală şi pentru care este prevăzut un nivel scăzut al taxelor locale; – rolul descentralizării în repartizarea veniturilor şi averilor, dată fiind opoziţia dintre economiile de scară şi descentralizare; – posibilitatea concentrării administraţiilor locale; – beneficiile unei reprezentări politice mai bune. – corelaţia dintre descentralizare şi dezvoltare locală, prima devenind tot mai mult o condiţie pentru realizarea celei de a doua. Pentru transpunerea în practică a unor aspecte şi tendinţe precum cele enumerate mai sus, finanţele locale se confruntă cu rezolvarea unor probleme concrete, dintre care: – clarificarea raporturilor dintre administraţia centrală şi cea locală/regională; – reforma modului de furnizare a serviciilor publice la nivel local, în sensul producerii şi furnizării majorităţii acestora în regim privat; – facilitarea accesului colectivităţilor locale/regionale la piaţa financiară şi trecerea la finanţarea pe proiect a investiţiilor; – dezvoltarea pieţelor financiare naţionale; – clarificarea situaţiei şi procedurilor de faliment al administraţiilor locale/regionale; – îmbunătăţirea gestiunii administraţiilor locale/regionale, prin: audit intern de calitate, proceduri contabile mai clare şi transparente; – necesitatea încadrării nivelului îndatorării administraţiilor locale/regionale în criteriile Tratatului de la Maastricht. 1.2. Relaţia descentralizare-dezvoltare economică locală Între descentralizare şi dezvoltare locală sunt raporturi directe, de influen-ţare reciprocă. Descentralizarea trebuie concepută ca o reformă politică, juridică şi economică. Astfel, logica descentralizării conduce la realizarea dezvoltării economice locale, întrucât: 60

– favorizează o mai bună organizare şi adaptare a serviciilor publice la nevoile utilizatorilor (colectivităţilor locale); – oferă decidenţilor relee de comunicare mult mai accesibile; – ţine cont de diversitatea situaţiilor, concomitent cu luarea în considerare a riscului de accentuare a inegalităţilor dintre diferite zone ale ţării şi cu menţinerea viziunii de ansamblu asupra teritoriului naţional. Dezvoltarea economică locală trebuie să se sprijine pe eficacitate şi pe spiritul întreprinzător. 1.3. Autonomia colectivităţilor locale Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic şi administrativ care au autorităţi publice diferite de cele centrale ale statului. În statele democrate, funcţionarea administraţiilor locale se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale. Prin asemenea reglementări se urmăreşte: – delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor de cel aflat în proprietatea statului; – crearea instrumentelor administrative necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea în bune condiţiuni a atribuţiilor care le revin; – asigurarea unor condiţii favorizante pentru dezvoltarea economică locală. Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene reprezintă obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale. 2. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ LOCALĂ/REGIONALĂ Dezvoltarea locală este un proces de diversificare şi de dezvoltare a activităţii economice şi sociale la nivelul unui teritoriu, pornind de la mobilizarea şi coordonarea resurselor existente. 2.1. Conceptul de dezvoltare economică locală În condiţiile globalizării economiilor, accentuării fenomenului de delocalizare a întreprinderilor, evoluţiei configuraţiilor interne ale marilor grupuri industriale, diversificării mijloacelor şi sporirii vitezei de informare, cresc şi aşteptările privitoare la serviciile publice locale, ceea ce necesită politici speciale care vizează dezvoltarea economică şi socială locală. Dezvoltarea locală poate apărea în mod spontan (fără a fi rezultatul unei politici de dezvoltare locală) dar, în acelaşi timp reprezintă un domeniu care se interferează cu alte domenii de interes public şi anume: – politicile de amenajare a teritoriului (asemănarea constă în faptul că ambele intenţionează să influenţeze localizarea întreprinderilor şi a forţei de muncă; ceea ce le deosebeşte este faptul că amenajarea teritoriului vizează echilibrul spaţial, în timp ce politicile de dezvoltare locală urmăresc repartizarea şi corectarea acesteia doar la nivel local); – politicile urbane (centrele urbane au încercat întotdeauna să atragă activităţi economice şi n tehnologii de vârf, prin dezvoltarea de mari proiecte mobiliare şi de infrastructură); 61

– politicile sociale (ambele domenii au numeroase obiective comune: sprijinirea comerţului şi serviciilor în zonele rurale, crearea de noi locuri de muncă în apropierea zonelor rurale, desfăşurarea unor activităţi economico-sociale stabile); – politicile industriale (dezvoltarea locală este complementară politicilor industriale în susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii şi în crearea de noi întreprinderi). Având în vedere aceste interferenţe, se poate afirma că dezvoltarea locală nu este obiectul unei politici izolate, iar intervenţiile locale orientate spre dezvoltare vizează în acelaşi timp domenii diferite. Dezvoltarea locală reprezintă un proces global, o strategie integrată, al cărui obiectiv este de a promova o altă manieră de a concepe oraşele, punând accent asupra noţiunii de solidaritate şi de apartenenţa la aceeaşi colectivitate şi totodată luptând contra mecanismelor de excludere, care sunt adesea amplificate1. Conceptul de dezvoltare locală poate fi definit şi ca o strategie de intervenţie economică prin care reprezentanţii locali ai sectorului privat, public sau social, cooperează la valorificarea resurselor umane, tehnice şi financiare ale unei colectivităţi, asociaţi în cadrul unei structuri sectoriale sau intersectoriale de activitate, privată sau publică, având drept obiectiv principal crearea de noi locuri de muncă. Dezvoltarea economică locală vizează, în principal: – dezvoltarea resurselor umane şi financiare ale unei colectivităţi; – ameliorarea mediului colectivităţii, a calităţii serviciilor şi a capacităţii acesteia de a-şi regla propriile probleme economico-sociale; – favorizarea unei dezvoltări durabile, acceptabile din punct de vedere social; – accesul larg al colectivităţii la beneficiile investiţiilor sociale; – creşterea numărului de agenţi economici care să răspundă nevoilor colectivităţii şi să-şi respecte obligaţiile fiscale. 2.2. Caracteristicile dezvoltării economice locale Dezvoltarea locală are o seamă de caracteristici, dintre care: – manifestarea pe multiple planuri: economic, social, cultural, întrucât integrează într-un tot obiectivele sociale şi cele economice, în scopul revitalizării socio-economice a colectivităţilor marginalizate; – acoperă teritorii care pot să coincidă sau nu cu împărţirea administrativă a teritoriului naţional; – vizează colectivităţi între care există o anumită coeziune legată de interese, aspiraţii comune; – realizarea sa necesită acţiunea concertată a tuturor agenţilor vieţii economice şi sociale; – contribuie, prin valorificarea resurselor locale şi prin apelul la noi forme de solidaritate, la crearea de noi organizaţii şi instituţii controlate democratic de către reprezentanţii comunităţii;

1

Această definiţie a dezvoltării locale aparţine economiştilor: Jacquier şi Mendes France, în: Alina Profiroiu, Sorina Racoviceanu, Nicolae Ţarălungă, Dezvoltarea economică locală, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag 12. 62

– asigură delegarea reprezentanţilor colectivităţii la instituţii exterioare cu influenţă asupra gestiunii resurselor locale. Aceste caracteristici explică varietatea de termeni utilizaţi în literatura de specialitate, pentru exprimarea conceptului de dezvoltare locală şi anume: dezvoltare economico-socială; dezvoltare economică comunitară; dezvoltare comunitară durabilă; dezvoltare economică locală şi comunitară; dezvoltare social-urbană. Concepţiile despre dezvoltare locală oscilează între două puncte de vedere: – de tip progresist – care pune accentul asupra schimbării sociale. Ea consideră că dezvoltarea locală trebuie să stabilească (noi) reguli care să contracareze, la scară locală, efectele adverse provocate de forţele pieţei sau de activităţile tehnocrate ale statului. Iniţiativele de acest tip propun un nou mod de a induce dezvoltarea, plasând în centrul schimbărilor dorite în contractul social propus noţiunile de solidaritate socială, de control real al resurselor locale şi valorificarea acestora; – de tip liberal – pune accentul asupra creării de noi locuri de muncă, fără a avea o preocupare socială deosebită. Scopul principal îl constituie creşterea posibilităţilor de angajare în sectoare care ameliorează situaţia colectivităţilor, utilizând resursele umane, naturale şi instituţionale existente. Iniţiativele de acest tip vizează crearea unui mediu economic axat pe proiecte particulare care au în vedere creşterea numărului locurilor de muncă, sporirea veniturilor şi ameliorarea condiţiilor de locuit. Influenţa tot mai pregnantă asupra colectivităţii urbane şi rurale a unor fenomene precum: concentrarea, dezinvestirea, declinul industrial, epuizarea resurselor naturale ş.a., a determinat evoluţia concepţiei despre dezvoltare, astfel că în literatura de specialitate, diverşi autori definesc în mod diferit conceptul de dezvoltare locală. 2.3. Actorii dezvoltării economice locale În condiţiile creşterii complexităţii conceptului de dezvoltare locală/regională/comunitară, creşte implicarea diverşilor agenţi ai dezvoltării locale: agenţii economici, colectivităţile locale, Camerele de Comerţ şi Industrie, politicile locale ale autorităţilor locale, cadrul european. a) Deşi nu reprezintă principalii beneficiari ai politicilor de dezvoltare locală, agenţii economici reprezintă o categorie importantă de actori ai dezvoltării locale. Pe de o parte, prin diverse acţiuni de fuzionare, închidere etc., agenţii economici pot produce unele perturbări în ceea ce priveşte activitatea economică pe plan local, cu repercusiuni asupra dezvoltării economice şi sociale locale. Pe de altă parte, întreprinderile se pot implica în derularea unor programe de reconversie, a căror implementare să se realizeze prin intermediul Camerelor de Comerţ şi Industrie şi al uniunilor patronale. Astfel, în scopul limitării şocului produs, acţiunile întreprinderilor pot varia de la încheierea de contracte cu agenţii economici locali susceptibili de a angaja personalul concediat, la implicarea, alături de responsabilii politici, în punerea în practică a unor programe de reconversie profesională. Rolul întreprinderilor în dezvoltarea locală este destul de dificil de delimitat şi cuantificat, întrucât capacitatea lor de creare a unor dispozitive de reconversie este limitată şi trebuie corelată cu acţiunea puterii politice în acest sens. 63

b) Colectivităţile locale. În procesul dezvoltării locale este angajat ansamblul colectivităţilor locale de la diferite niveluri: comune, oraşe, judeţe, regiuni. Acţiunile îndreptate spre dezvoltarea economică intră în categoria celor „locale” datorită apartenenţei iniţiatorilor acestor politici, precum şi spaţiului în cadrul căruia se desfăşoară. Programele de dezvoltare locală vizează regiunile, care au un rol prioritar în atribuirea anumitor ajutoare, dar ale căror acţiuni, în ţara noastră, sunt încă timide, în principal din cauza lipsei de experienţă (delimitarea regiunilor fiind de dată relativ recentă), precum şi în absenţa unor relaţii clar definite cu celelalte niveluri administrative. În ţările europene, structurile de cooperare intercomunală se conturează ca un nou agent-cheie al intervenţionismului local, cu competenţe în dezvoltarea economică, amenajarea spaţiului, precum şi în definirea unei fiscalităţi locale proprii vizând agenţii economici din zona în cauză. c) Camerele de Comerţ şi Industrie se caracterizează prin independenţă faţă de autoritatea publică, acţiunea fiind însă strâns legată de cea a colectivităţilor locale. Prin legea de constituire, ele au statutul unor organisme publice cu personalitate juridică şi autonomie financiară. Autonomia financiară de care beneficiază se datorează încasărilor fiscale şi parafiscale de care dispun. Ele reprezintă interesele întreprinderilor din raza circumscripţiei lor înscrise la Registrul Comerţului şi se diferenţiază net de sindicate, care au caracterul de organisme corporative. Domeniul de acţiune al Camerelor de Comerţ şi Industrie este foarte vast, prin intermediul lor având loc intervenţionismul local. Rolul lor constă în: – acordarea de consultanţă şi reprezentanţă – fiind chemate să dea Guvernului avize şi informaţii privind problemele comerciale şi industriale; în acest sens, ele trebuie să-şi formuleze un punct de vedere propriu asupra mijloacelor de creştere a prosperităţii industriei şi comerţului; – favorizarea dezvoltării socio-economice din circumscripţia lor: – contribuie la formarea profesională la toate nivelurile; – furnizarea de informaţii agenţilor economici, oferindu-le diverse documentaţii şi consultanţă de specialitate. d) Politicile locale ale autorităţilor centrale. În preocupările statului, problematica dezvoltării locale se regăseşte în cadrul politicilor regionale şi spaţiale. Statul are rolul de a sprijini iniţiativele locale, de a crea un mediu favorabil dezvoltării locale, precum şi de a permite informarea asupra diverselor iniţiative locale. Timp îndelungat, autorităţile publice centrale nu s-au preocupat de dezvoltarea locală. Apărută ca o tendinţă relativ recentă, descentralizarea poate fi privită, atât ca un transfer de preocupări de la nivel central spre cel local, dar mai ales, ca o nouă politică vizând dezvoltarea. Înfăptuirea deplină a descentralizării se confruntă cu o seamă de inconveniente: pe de o parte, colectivităţile nu dispun de suficiente mijloace financiare pentru a se angaja deplin în acţiunile de dezvoltare locală; iar pe de altă parte, autorităţile centrale, în lipsa unui aparat statistic adaptat urmăririi dezvoltării locale, nu sunt în măsură să aprecieze amploarea şi diversitatea politicilor angajate la nivel local; astfel, statul nu se constituie într-un real organizator al cadrului necesar dezvoltării locale. e) Cadrul european. Având în vedere diversitatea politicilor implementate în statele membre sau în curs de aderare, preocupările Uniunii Europene sunt îndreptate spre: 64

– formularea unor soluţii de reducere a discrepanţelor de dezvoltare dintre diverse zone, prin conceperea propriilor politici regionale; – asigură cadrul de respectare a regulilor de concurenţă, acestea fiind afectate de multiplicarea ajutoarelor acordate în regim descentralizat, mai dificil de a fi controlate; – rezolvarea problemelor generate de diversitatea şi multitudinea surselor de venituri publice la nivel local, prin armonizarea fiscalităţii locale din ţările membre. 3. POLITICI DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ LOCALĂ 3.1. Obiectivele politicii regionale Necesitatea derulării unei politici regionale la nivelul Uniunii Europene se justifică prin cel puţin patru argumente: 1) Posibilitatea îmbunătăţirii eficienţei politicilor regionale ale statelor membre, prin concentrarea fondurilor disponibile acolo unde acestea sunt cel mai necesare, adică la nivelul celor mai defavorizate regiuni ale Europei; 2) Prevenirea concurenţei „exterioare” excesive între ţările europene în privinţa investiţiilor străine mobile, destinate proiectelor de dezvoltare, prin coordonarea politicilor regionale ale statelor membre de către Uniunea Europeană; 3) Asigurarea unităţii sociale în interiorul Uniunii prin utilizarea argumentului „interesului comun”, considerându-se inacceptabilă menţinerea unor dezechilibre majore în privinţa nivelului şomajului şi veniturilor; 4) Riscul ca dezechilibrele regionale să se constituie în bariere majore în calea realizării integrării europene – reprezintă „argumentul dinamic”. Importanţa politicii regionale a crescut pe măsura accelerării procesului de integrare a ţărilor europene în Uniune. În acest sens, structura şi funcţiunile politicii regionale din cadrul U.E. au cunoscut transformări majore în urma reformelor din anii 1988 şi 1992. Reforma din anul 1988 are o dublă motivaţie: (1) accentuarea dezechilibrelor regionale din interiorul Comunităţii Europene odată cu intrarea Spaniei şi Portugaliei din anul 1986 şi (2) stabilirea obiectivelor comune prin ratificarea Acordului Unic European, în vederea realizării pieţei interne unice până în anul 1992. Obiectivele reformei din anul 1988 au fost: – transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real; – planificarea cheltuielilor prin abordări multi-anuale, pentru a se asigura statelor membre existenţa şi predictibilitatea acordării ajutorului din partea Comunităţii; – instituirea unui parteneriat cu toţi factorii implicaţi activ în implementarea politicilor structurale, îndeosebi cu autorităţile regionale. Noutatea adusă de reforma Fondurilor Structurale din anul 1988, a constat în: translarea dinspre susţinerea proiectelor individuale către finanţarea programelor; focalizarea preocupării asupra unei coordonări mai extinse a trei Fonduri Structurale; creşterea bugetului şi concentrarea acestuia asupra celor mai dezavantajate regiuni ale Comunităţii. În urma reformei, s-au introdus două tipuri majore de finanţări: a) Primul consta într-un sistem cu trei componente intercorelate, constituit din: planurile regionale, Cadrul de Ajutor Comunitar (CAJCO – reprezenta 65

componenta cea mai importantă a cheltuielilor efectuate de către Fondurile Structurale pentru probleme regionale) şi planurile operaţionale; b) Sistemul Iniţiativelor Comunitare (IC) finanţate din ceea ce rămâne din bugetul Fondurilor Structurale (după stabilirea CAJCO-urilor). Scopul IC-urilor constă în soluţionarea unor obiective prioritare, având relevanţă la nivelul întregii Comunităţi. Acestea includ ajutoare financiare pentru domenii diverse: cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică în cadrul regiunilor; ajutoare pentru zonele miniere, siderurgice şi şantierele navale, precum şi pentru zonele în care predomină industria textilă; cooperarea transfrontalieră; diminuarea eventualelor efecte negative ale Pieţei Unice; protecţia mediului înconjurător ş.a. În perioada care a urmat, climatul economic şi politic s-a modificat, statele confruntându-se cu situaţii de recesiune şi cu şomaj pe termen lung. În planul dezvoltării regionale, schimbările intervenite s-au reflectat într-o distribuţie rapidă şi complexă a dezechilibrelor regionale, astfel că ajustarea structurală a afectat mult mai multe regiuni din Europa. În urma Tratatului de la Maastricht, numeroase state membre ale Uniunii au considerat că reforma ar trebui să se modifice în direcţia unei mai strânse uniuni politice şi economice şi că rezultatele măsurilor îndreptate spre realizarea convergenţei economice sunt periclitate în lipsa unor acţiuni asociate, destinate îmbunătăţirii coeziunii economice şi sociale. În consecinţă, programul Comisiei Europene referitor la implementarea Acordului Unic, prevedea cinci obiective ale Fondurilor: – dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic; – conversia regiunilor aflate în declin; – combaterea şomajului pe termen lung; – reducerea şomajului în rândul tinerilor; – modificarea structurilor din agricultură şi dezvoltarea corespunzătoare a zonelor rurale. Dat fiind faptul că revizuirea din 1992 -1993 a adus puţine modificări ale principiilor reformei anterioare, se poate considera că scopul general al noilor reglementări a fost de „a consolida şi îmbunătăţi noile structuri, create începând cu 1988, decât de a iniţia o altă reformă fundamentală, cu largi influenţe”. Politica regională promovată de U.E. acţionează prin intermediul a trei Fonduri Structurale şi anume: – Fondul European pentru dezvoltare regională (F.E.D.R.); – Fondul European pentru acţiuni din domeniul social (F.E.S.); – Fondul European pentru garantarea creditelor pentru agricultură şi dezvoltarea sectorului agricol (f.e.g.d.a.). De asemenea, cele mai dezavantajate state membre beneficiază de asistenţă suplimentară, prin intermediul Fondului destinat asigurării coeziunii şi a Iniţiativelor Comunitare. Finanţarea prin Fondurile Structurale se concretizează în alocaţii către fiecare stat membru, acordate pentru obiective precise. Acordarea acestora în cadrul politicii regionale are, pe de o parte, o justificare economică, iar pe de altă parte, o – nu mai puţin importantă – dimensiune politică. Astfel, principalele decizii privind politicile şi finanţarea din Fondurile Structurale au fost adoptate în contextul negocierilor din cadrul altor domenii, cum sunt de exemplu cele privitoare la bugetul Comunităţii Europene, primirea de noi membri şi adâncirea integrării. 66

3.2. Instrumentele politicii de dezvoltare economică regională Instrumentele utilizate de politicile regionale ale statelor membre au variat de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta, putând fi identificate cinci mari tipuri ale acestora: – „stimulente negative” faţă de localizarea în zonele aglomerate (respectiv controlul asupra localizării); – relocalizarea activităţilor economice în teritoriul naţional; – crearea infrastructurilor adecvate; – măsuri limitate de impulsionare a dezvoltării; – stimulente financiare acordate agenţilor economici din regiunile vizate. Apelul la unul sau altul dintre acestea, precum şi aria de utilizare au variat în timp, astfel că primele două tipuri de instrumente ale politicii regionale şi-au redus rolul în ultimele trei decenii. Mai recent, alegerea tipului de instrumente vizează mutarea accentului pe ajutoarele care nu sunt destinate direct firmelor, ci au drept obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor de mediu economic pentru toţi agenţii economici dintr-o regiune. Astfel, măsurile se pot concretiza în construirea infrastructurii fizice necesare, precum şi în măsuri indirecte ca: acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea sistemelor informaţionale, educaţionale, de consultanţă, de instruire profesională, de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică. La implementarea unor asemenea măsuri apar frecvent dificultăţi legate de separarea ajutorului destinat mediului regional de afaceri de iniţiativele de dezvoltare economică la nivel naţional. De aceea, în ultimul timp, politicile regionale utilizează pe scară largă stimulentele financiare acordate regiunilor, constând în asistenţă din partea satului pentru încurajarea firmelor să se localizeze sau să investească în cadrul regiunilor-problemă. În ceea ce priveşte politica regională promovată de Uniunea Europeană, acordarea de stimulente firmelor din zonele în cauză vizează cu prioritate investiţiile productive şi pot fi grupate în următoarele categorii: – granturi; – subvenţii acordate pentru investiţii sau pentru dobânzile la creditele angajate în acest scop; – reduceri şi scutiri de impozite; – facilităţi pentru amortizarea capitalului fix; – subvenţii pentru angajarea şi utilizarea forţei de muncă; – facilităţi acordate pentru transport. Dintre acestea, accentul tinde să se deplaseze dinspre măsurile fiscale şi a asistenţei financiare, spre acordarea de granturi financiare, avantajele fiind numeroase şi vizând solicitantul, factorii politici de decizie, precum şi Uniunea Europeană. Alegerea tipurilor de stimulente regionale trebuie să ţină seama de criterii cum sunt: – localizarea stimulentului; – tipul, dimensiunea şi viabilitatea proiectului; – situaţia financiară a solicitantului; – necesitatea acordării de asistenţă; – impactul proiectului asupra structurii economice şi asupra regiunii beneficiare; 67

– implicaţiile proiectului asupra gradului de ocupare a forţei de muncă. În vederea aplicării politicilor de dezvoltare regională ale UE, o importanţă deosebită revine desemnării şi alegerii regiunilor-problemă care vor deveni beneficiare ale ajutoarelor. Trebuie menţionat faptul că la alegerea acestor zone, statele membre nu au libertate deplină. Astfel, factorii decizionali naţionali trebuie să desemneze zonele respective ţinând seama de anumite prevederi cuprinse în obiectivele de implementare ale Fondurilor Structurale. De asemenea, regiunile desemnate trebuie, pe de o parte, să se încadreze în limitele unor criterii de eligibilitate (formulate de Uniune), iar pe de altă parte, să obţină acordul Directoratului pentru Politică al Comisiei Europene în domeniul Concurenţei. Pentru realizarea în practică a programelor regionale, este necesară constituirea unui Fond de dezvoltare Regională (F.D.R.) pe principiul cofinanţării, prin participarea fondurilor guvernamentale, particulare şi internaţionale. Corespunzător acestui principiu, principalele surse posibile de finanţare care pot contribui la crearea unui asemenea fond, sunt: – bugetul central al statului; (cel puţin într-o primă fază, se consideră că va reprezenta contribuţia cea mai mare proporţie din total); – bugetele locale ale municipalităţilor şi comunelor din cadrul regiunii vizate; – sectorul particular care îşi desfăşoară activitatea în regiune; – agenţii internaţionale. 4. FINANŢAREA POLITICILOR DE DEZVOLTARE LOCALĂ Necesitatea dezvoltării economice locale a atribuit finanţelor locale şi, în special, gestionării resurselor locale un loc de seamă în generarea dezvoltării, astfel că în prezent, noţiunea de dezvoltare locală face parte integrantă din obiectivele atribuite finanţelor publice locale. Procesul de dezvoltare locală presupune o politică intervenţionistă din partea autorităţilor publice, astfel că principala modalitate de finanţare o reprezintă cea publică – din partea autorităţilor locale şi a celor centrale. Când se epuizează modalităţile de finanţare publică, se recurge la cea particulară – contractarea de împrumuturi publice de către colectivităţile locale. În condiţiile creării Uniunii Europene şi creşterii numărului de ţări aderente, se intensifică implicarea agenţiilor internaţionale în finanţarea dezvoltării locale/regionale. 4.1. Modalităţi de finanţare a activităţilor locale Problema finanţării politicilor de dezvoltare locală nu se rezumă doar la sprijinul financiar acordat de colectivităţile locale agenţilor economici, incluzând şi aspecte legate de resursele de care dispun administraţiile locale. Finanţarea activităţilor locale se bazează pe următoarele modalităţi: a) Impozite locale având aceleaşi baze de impozitare cu impozitele centrale, dar pentru care autorităţile locale au dreptul de a stabili nivelul cotelor aplicate; b) Impozite locale ale căror baze de impozitare sunt separate de cele ale autorităţilor centrale; c) Transferuri ale unor venituri de la bugetul central la cel al autorităţilor locale. Acestea pot avea loc în mod condiţionat sau necondiţionat;

68

d) Împărţirea impozitului între bugetul central şi local conform unui sistem de impunere unitar pe teritoriul ţării, regulile şi cotele ce urmează să revină fiecărui impozit fiind stabilite de autoritatea centrală; e) Împrumuturile la care apelează autorităţile locale. 4.2. Finanţarea particulară a politicilor de dezvoltare locală Recurgerea la finanţarea particulară este limitată de regulile contabilităţii publice locale care prevăd că autorităţile locale nu pot împrumuta decât pentru finanţarea investiţiilor şi că rambursarea datoriei este o cheltuială obligatorie. Treptat, formele finanţării particulare s-au diversificat, conturându-se finanţări bancare originale, diverse forme de credit-închiriere, sau încheierea unor contracte administrative cum este cesionarea. Această diversificare şi transformare a finanţării politicilor locale se manifestă pe fondul redefinirii relaţiilor dintre agenţii publici şi particulari ai dezvoltării locale. 4.3. Parteneriatul public-privat În ultimii ani s-a conturat o teorie a dezvoltării globale, care susţine ideea unei dezvoltări clădite pe parteneriate în plan local între sectorul public şi cel particular. Conform acestui model, dezvoltarea este fondată pe o integrare a tuturor partenerilor, potenţiali sau declaraţi, susceptibili să genereze dezvoltarea economică într-un spaţiu local determinat, fiecare considerându-şi propriile interese, dar integrându-se într-o strategie globală care asigure o dinamică favorabilă pentru toţi. Proiectele legate de nevoile localităţilor sunt complexe, costisitoare şi de lungă durată, astfel încât rezolvarea lor necesită o abordare aparte, în care atributele autorităţilor publice locale sunt combinate cu ale sectorului particular din localitatea /zona în cauză. Implementarea unui asemenea parteneriat este o problemă dificilă din numeroase considerente: – complexitatea procesului de luare a deciziei; – stabilirea în timp a unui ecart mare între proiectarea şi realizarea operaţiunii; – amploarea proiectelor; – resursele financiare limitate pentru acoperirea unor proiecte de mari dimensiuni ş.a. Definiţiile parteneriatului public-particular reliefează aspecte cum sunt: cooperarea dintre organizaţii din sectorul public şi persoane sau organizaţii din sectorul particular pentru un beneficiu mutual, identificarea unor interese comune care presupun acţiunea concertată pe baza unei strategii, precum şi depunerea unor eforturi comune în scopul rezolvării problemelor economice şi sociale ale regiunii/localităţii. Parteneriatul public-particular reprezintă cooperarea dintre persoane şi organizaţii din sectoarele public şi particular, cu scopul obţinerii unui beneficiu comun, cooperare în care riscurile, costurile şi profiturile sunt distribuite proporţional între parteneri. Obiectivele partenerilor sunt diverse, putând fi delimitate: obiective – interne şi externe – ale administraţiei locale, precum şi obiective – interne şi externe – ale sectorului particular. 69

Parteneriatul are o dimensiune politică şi una operaţională. Experienţele altor state în privinţa parteneriatului sunt diverse, modalităţile fiind mai mult sau mai puţin numeroase, după cum se plasează pe o perioadă mai mare sau mai mică în timp. Parteneriatul public-particular are trăsături specifice: – implicarea în parteneriat a unei singure administraţii publice sau a mai multora; – implicarea unuia sau a mai multor agenţi particulari; – conlucrarea partenerilor pentru îndeplinirea unui obiectiv stabilit de comun acord; – stabilirea de comun acord de către părţi a cadrului organizaţional; – păstrarea propriei identităţi a fiecărui partener pe parcursul parteneriatului; – participarea cu resurse a ambelor părţi implicate; – asumarea riscurilor şi a profiturilor între parteneri, în concordanţă cu participarea fiecăreia dintre părţi. 5. AGENŢIILE DE DEZVOLTARE REGIONALĂ (A.D.R.) 5.1. Aspecte generale privind agenţiile de dezvoltare regională Experienţa statelor occidentale oferă informaţii de valoare cu privire la funcţionarea agenţiilor de dezvoltare regională, corespunzător evoluţiei obiectivelor, funcţiilor şi sarcinilor acestora, ca urmare a modificărilor intervenite în cadrul obiectivelor generale ale politicilor regionale ale statelor membre. Definiţiile atribuite de-a lungul timpului acestor entităţi sunt foarte numeroase, reflectând abordări generale, mai restrânse, sau mai pragmatice. Indiferent de aria de acţiune, scopul principal al acestora vizează dezvoltarea la nivel regional. ADR sunt organizaţii independente neguvernamentale, ale căror scopuri includ în principal: dezvoltarea regiunilor, susţinerea administraţiei de stat în implementarea sarcinilor legate de dezvoltarea regională şi crearea unei infrastructuri pentru realizarea măsurilor de restructurare2. Ca răspuns la modificarea obiectivelor politicii regionale, precum şi în urma reorganizării structurilor instituţionale din acest domeniu, rolul şi funcţiile agenţiilor şi-au dezvoltat un fond de elemente comune, pentru a ţine pasul cu manifestarea unor tendinţe ca: 2

Aceasta este definiţia adoptată relativ recent în Polonia pentru agenţiile de dezvoltare regională. Redăm în continuare şi alte definiţii regăsite în literatura de specialitate. „Orice fel de organizaţie care îndeplineşte o misiune ce este în interesul comun sau general al unui anumit teritoriu. Din această perspectivă, o agenţie de dezvoltare trebuie să întreţină raporturi semnificative cu autorităţile locale sau regionale, în ceea ce priveşte conducerea, finanţarea sau stabilirea sarcinilor. Mai mult, aceasta trebuie să acţioneze într-o zonă suficient de mare, dar mai mică decât cea a întregii ţări”. (Definiţia aparţine organizaţiei EURADA, care cuprinde o mare varietate de agenţii regionale din cadrul Uniunii Europene.) „O instituţie cu bază regională, cu finanţare bugetară, în afara corpusului principal al administraţiilor centrale şi locale de stat, destinată promovării dezvoltării economice”. (Definiţia aparţine autorilor Halkier şi Danson, într-un studiu din anul 1995 referitor la agenţiile regionale.) 70

– descentralizarea responsabilităţilor guvernelor centrale (delocalizarea departamentelor şi funcţiilor centrale ale acestora la nivelul regiunilor, însă nu şi la cel al autorităţilor regionale); – descentralizarea responsabilităţilor către autorităţile sau agenţiile regionale; – coordonarea sau cooperarea mai strânsă între instituţii, atât ierarhic, între diferitele niveluri ale administraţiei, cât şi orizontal, între instituţii diferite din cadrul aceleiaşi regiuni; – înfiinţarea intermediarilor locali sau regionali specifici; – implicarea sectorului particular în implementarea măsurilor de dezvoltare economică. 5.2. Obiectivele politicii de dezvoltare regională Iniţial, obiectivele politicii de dezvoltare regională erau îndreptate spre reducerea dezechilibrelor regionale; mai concret, îşi propuneau reducerea dezechilibrelor manifestate între centru şi periferie în privinţa dezvoltării economice, infrastructurii, şomajului. În perioada anilor '80, politicile regionale şiau reorientat interesul dinspre redistribuirea veniturilor şi a forţei de muncă, spre încurajarea schimbărilor structurale în cadrul zonelor mai puţin dezvoltate. Astfel, agenţiile aveau drept obiective generale: încurajarea dezvoltării economice şi îmbunătăţirea structurii sociale şi economice a regiunii. Mai recent, (după cum rezultă dintr-un studiu asupra activităţii unui număr de 30 de agenţii, efectuat de Halkier şi Danson în anul 1995), în afara celor menţionate, apoximativ două treimi din eşantionul de agenţii avute în vedere, îşi propuneau, printre obiectivele lor, aspecte privind competitivitatea de ansamblu a regiunii. În prezent, obiectivele politicilor de dezvoltare regională sunt antrenate într-o dinamică accentuată, incluzând: satisfacerea necesităţilor în continuă schimbare privind restructurarea regională şi locală; creşterea productivităţii şi competitivităţii; inovarea continuă şi internaţionalizarea activităţii economice. 5.3. Instrumentele agenţiilor de dezvoltare regională Instrumentele de acţiune ale agenţiilor de dezvoltare regională sunt: – acordarea de consultanţă; – finanţare; – crearea infrastructurii necesare. 6. POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA 6.1. Obiective Având în vedere evoluţia istorică, dinamica şi problemele concrete cu care se confruntă domeniul economic şi social din România, apare necesară adoptarea unei politici de dezvoltare regională specifice, în cadrul căreia să se urmărească realizarea a trei categorii de obiective: 1. Armonizarea cu prevederile existente în cadrul Uniunii europene; 2. Reducerea dezechilibrelor regionale; 3. Integrarea activităţilor sectoriale în cadrul regiunilor, în vederea atingerii unui nivel de dezvoltare mai ridicat al acestora. 71

Armonizarea cu prevederile existente în cadrul Uniunii europene. Reducerea decalajelor dintre nivelul de dezvoltare a României – privită ca macroregiune – şi al celor mai avansate regiuni europene, reprezintă o preocupare majoră a Guvernului ţării noastre, cu atât mai mult cu cât de realizarea acestui obiectiv este strâns legată (condiţionată) acceptarea aderării României în cadrul UE. Aceasta necesită alinierea legislaţiei autohtone la normele care reglementează piaţa internă a UE şi armonizarea treptată cu normele prevăzute pentru un stat membru, până la acceptarea deplină a realizărilor comunitare în acest domeniu. Alinierea la prevederile UE, urmează să contribuie la consolidarea reformei economice, restructurarea industriei şi stimularea comerţului. O condiţie de bază pentru admisibilitatea în UE pentru o ţară constă în necesitatea îndeplinirii anumitor obiective referitoare la dezvoltarea socio-economică, între care o importanţă deosebită revine corectării dezechilibrului economic dintre regiuni. Reducerea dezechilibrelor regionale. Datorită existenţei unor decalaje apreciabile între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni (cauzate de repartizarea diferenţiată a resurselor naturale, umane, precum şi evoluţiei specifice a fiecărei zone) şi tendinţei forţelor pieţei de adâncire a decalajelor acumulate, apare necesitatea ca politicile de dezvoltare să urmăreacsă uniformizarea mediului economic prin înlăturarea/atenuarea unora dintre acestea. Integrarea activităţilor sectoriale în cadrul regiunilor, în vederea atingerii unui nivel de dezvoltare mai ridicat al acestora. Prin definiţie, politica regională ar putea cuprinde toate activităţile care influenţează în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Astfel, din cadrul sectorului public, s-ar include: schimbările intervenite în educaţie şi învăţământ, reforma pieţei forţei de muncă, îmbunătăţirea infrastructurii, protecţia şi ridicarea calităţii mediului, dezvoltarea întreprinderilor, transferul de tehnologie şi atragerea investiţiilor străine, dezvoltarea IMM-urilor. fiecare dintre acete activităţi (subobiective) implică o mare varietate de actori, precum şi utilizarea unei game foarte largi de instrumente. 6.2. Delimitarea regiunilor de dezvoltare Delimitarea regiunilor de dezvoltare şi a ariilor de prioritare reprezintă un proces complex, care se bazează pe respectarea unor principii, care să permită: – orientarea delimitării în vederea evidenţierii problemelor teritoriale; – identificarea unor spaţii adecvate pentru anumite tipuri de acţiuni, precum alocarea de fonduri, aplicarea diferenţiată a impozitelor şi taxelor locale; alegerea între cooperare sau parteneriat ş.a.; – realizarea delimitării regiunilor prin interacţiunea dintre specialişti în dezvoltare regională, decidenţi şi populaţia de la nivelul regiunilor. Procesul de stabilire a regiunilor de dezvoltare implică parcurgerea următoarelor stadii: – identificarea judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare; – regruparea judeţelor care prezintă asemănări în regiuni de dezvoltare (în cadrul acestora, între judeţe relaţiile sunt funcţionale). Diversitatea problemelor regionale impune o diversitate corespunzătoare a unităţilor de politică regională, care se pot concretiza în: – subregiuni de dezvoltare ca judeţe sau grupări de judeţe din cadrul aceleiaşi regiuni, caracterizate prin probleme cu caracter global sau specific; 72

– grupări de comune sau oraşe învecinate cu probleme specifice, din cadrul aceluiaşi judeţ, sau din judeţe învecinate; – grupări de comune sau oraşe învecinate, cu probleme cimilare complexe, din cadrul aceleiaşi regiuni sau din judeţe învecinate. 6.3. Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională În cazul României, unitatea centrală responsabilă cu elaborarea strategiei naţionale şi implementarea politicii de dezvoltare regională este Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, (CNDR), subordonat Guvernului. Atribuţiile acestui organism sunt: – elaborarea Programului Naţional de Dezvoltare Regională; – formularea propunerilor adresate Guvernului pentru stabilirea Fondului Naţional de Dezvoltare Regională (FNDR) şi a surselor de alimentare a acestuia; – adoptarea deciziilor de alocare a FNDR pentru diverse fonduri de dezvoltare regională; – elaborarea de propuneri legislative şi de noi reglementări în domeniul dezvoltării regionale; – stimularea cooperării între regiuni, subregiuni, judeţe, municipalităţi cu probleme similare sau diferite din punctul de vedere al nivelului sau profilului de dezvoltare; – administrarea FNDR şi monitorizarea Fondurilor de Dezvoltare Regională. 7. POLITICA FINANCIARĂ LA NIVEL LOCAL 7.1. Structura politicii financiare locale Politica financiară la nivel local urmăreşte în principal: – volumul şi structura serviciilor ce trebuie asigurate pe plan local şi depistarea surselor potenţiale de finanţare a obiectivelor propuse; – stimularea unor acţiuni de dezvoltare locală; – cuantumul finanţării investiţiilor din bugetul local (cheltuielile de capital), precum şi modalităţile de acoperire a diferenţelor (credite de la bănci sau alte instituţii financiare, obligaţiuni municipale, parteneriat public-privat ş.a.); – condiţiile de emitere a obligaţiunilor, de contractare a creditelor sau de procurare a altor surse alternative de finanţare, precum şi modalităţile de rambursare; – principiile manageriale utilizate în gestionarea fondurilor existente şi în atragerea de noi fonduri pentru finanţarea serviciilor realizate prin aparatul propriu sau prin antreprenoriat local etc. 7.2. Relaţia dintre planificarea financiară şi politica financiară locală Politica financiară cuprinde principiile şi scopurile care ghidează managementul financiar al unei administraţii locale. Politica financiară reprezintă, în acelaşi timp, un cadru şi un ghid pentru managementul local în realizarea tranzacţiilor financiare ale unei administraţii locale. Planificarea financiară este un proces prin care se introduc şi se dezvoltă strategii coordonate, în vederea realizării obiectivelor şi politicii administraţiei locale. Administraţiile locale evaluează posibilitatea ca proiecţiile de viitor să 73

devină realitate şi pregătesc planul financiar, care reprezintă un răspuns pentru atenuarea unor eventuale consecinţe financiare nefavorabile. 7.3. Instrumente de planificare financiară la nivel local Instrumentele de planificare financiară cele mai frecvent utilizate, sunt: – previzionarea financiară – procesul prin care se realizează proiecţii privind veniturile şi cheltuielile anilor viitori, pe baza presupunerilor politice şi economice specifice; – elaborarea bugetului. Bugetul este cel mai cunoscut instrument de planificare financiară şi urmăreşte alocarea de resurse minime pentru atingerea rezultatului final dorit; – programarea investiţiilor presupune elaborarea unui plan multianual de realizare a investiţiilor, pentru dezvoltarea comunităţii pe termen scurt, mijlociu sau lung; – planificarea datoriilor este procesul prin care se determină tipul şi valoarea optimă a datoriilor necesare pentru finanţarea programului de investiţii ale comunităţii; – monitorizarea tendinţelor utilizează numeroşi indicatori financiari şi economici pentru evidenţierea condiţiilor fiscale ale comunităţii, identificarea evoluţiilor-cheie care pot apărea etc.; – planificarea strategică este un proces sistematic prin care comunitatea anticipează şi planifică viitorul său, presupunând elaborarea unui plan financiar detaliat; – planificarea dezvoltării economice vizează creşterea economică şi dezvoltarea activităţilor economice în cadrul comunităţii. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe locale – note de curs, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. Marius Profiroiu, Managementul strategic al colectivităţilor locale, Editura Economică, Colecţia de administraţie publică, Bucureşti, 1998. 3. Alina Profiroiu, Sorina Racoviceanu, Nicolae Ţarălungă, Dezvoltarea economică locală, Editura Economică, Colecţia de administraţie publică, Bucureşti, 1998. 4. Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000 4. Legea privind finanţele publice locale nr. 189/ 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 404/1998.

74

SISTEME INFORMATICE FINANCIAR- BANCARE ŞI DE ASISTARE A DECIZIEI Lector univ. drd. Maria ANDRONIE

Sistemul este un ansamblu de elemente dependente (componente, principii, reguli, relaţii etc.) care formează un întreg organizat, pe baza unui plan prestabilit, cu scopul realizării unui anumit obiectiv. Dicţionarul explicativ al limbii române

OBIECTIVE Cursul îşi propune să asigure studenţilor facultăţilor de profil cunoştinţele necesare cu privire la proiectarea, realizarea, implementarea şi exploatarea sistemelor informatice financiar-bancare şi de asistare a deciziei.

INTRODUCERE Informatica este ştiinţa prelucrării automate a datelor, instrument al conducerii. Conceptele de bază cu care operează informatica sunt: 1)informaţia (cunoştinţa= informaţia, după momentul aflării ei) este reflectarea în conştiinţa noastră a elementelor lumii reale, înconjurătoare; informaţia este sursa de date supuse prelucrărilor, pe de o parte, şi interpretarea rezultatelor obţinute prin prelucrarea datelor, pe de altă parte; 2)informaţia de tip dată= data este informaţia (cunoştinţa) înregistrată, respectiv reprezentarea scrisă sau grafică a informaţiei obţinută din lumea înconjurătoare; este materia primă din care se obţine, prin prelucrare şi interpretarea rezultatelor acesteia, altă informaţie; Prelucrarea datelor reprezintă procesul de transformare a datelor în alte date care, prin interpretare, devin informaţii care stau la baza deciziilor. Prelucrarea datelor folosind tehnica de calcul este cunoscută sub numele de prelucrarea automată a datelor. Volumul datelor de evidenţă şi control vehiculate în cadrul unui organism economic fiind mare, de regulă proporţional cu volumul de activitate al acestuia, 75

prelucrarea automată a datelor este foarte importantă în aflarea rapidă a rezultatelor, informaţiile obţinute prin interpretarea acestora putând fundamenta decizii de importanţă majoră pe care factorii de conducere trebuie să le ia de urgenţă. Deoarece prelucrarea automată a datelor şi obţinerea rezultatelor care stau la baza deciziilor se realizează cu ajutorul sistemelor informatice şi de asistare a deciziei, metodele şi tehnicile de proiectare şi realizare a acestor sisteme, în concordanţă cu necesităţile şi particularităţile fiecărui tip de organism economic, trebuie cunoscute nu numai de informaticieni, ci şi de toţi economiştii, întrucât: - cei care trebuie să organizeze evidenţa şi să prelucreze volumele mari de date cu caracter economic, cu scopul de a realiza la timp listele sau rapoartele solicitate de factorii de decizie ( manageri), îşi uşurează munca, dacă îşi creează un sistem informatic simplu, folosind un calculator şi un software uzual pentru dezvoltarea de aplicaţii specializate, accesibil tuturor, de tipul sistemului de gestiune a bazelor de date Microsoft Access; - managerii şi factorii de decizie trebuie să ştie ce să ceară subalternilor sau specialiştilor în domeniu, pentru organizarea şi gestionarea eficientă a activităţilor pe care le coordonează, în vederea realizării obiectivului propus, folosind avantajele oferite de tehnologia informaţiei; - la momentul actual, organele de control, administraţiile financiare locale şi centrale, institutele de statistică şi analiză economică solicită tuturor organismelor economice, indiferent de volumul de activitate sau cifra de afaceri, rapoarte periodice (lunare, trimestriale, anuale etc.), nu numai pe hârtie, ci şi pe suport magnetic, în vederea completării bazelor de date proprii; prin urmare, economiştii care întocmesc aceste rapoarte trebuie să înţeleagă mecanismul de realizare a lor pentru a le completa corect şi complet, iar cei care fac parte din personalul de control (inspectorii) trebuie să poată explica contribuabilor, persoane fizice sau juridice, algoritmul de calcul al datelor rapoartate. În plus, cunoştinţele de proiectare a sistemelor informatice şi asistare a deciziei îi ajută pe economişti să înţeleagă şi să utilizeze eficient aplicaţiile informatice specifice domeniului lor de activitate (software de utilizator): programe de evidenţă a activităţilor financiare şi bancare, de contabilitate, de evidenţă personal, de evidenţă mijloace fixe etc. Utilizatorii unei asemenea aplicaţii trebuie să fie în primul rând buni specialişti în domeniu, finanţişti, contabili, inspectori de resurse umane etc., care ştiu să îşi facă bine meseria, cu sau fără ajutorul unui sistem informatic, pentru că rezultatele activităţii lor trebuie să fie aceleaşi, indiferent de modul în care lucrează. Sistemul de evidenţă, prezentare şi prelucrare automată a datelor, în speţă calculatorul şi programele instalate pe el, reprezintă numai o unealtă care îi ajută pe specialiştii din diversele domenii în activitatea lor. Specialiştii în domeniul financiar- bancar folosesc sisteme informatice dedicate pentru organizarea şi urmărirea finanţelor, a circulaţiei banilor, în instituţii specializate de tip bancă= „Întreprindere financiară care efectuează operaţii de plată şi de credit (şi organizează circulaţia bănească)” (Dicţionarul

explicativ al limbii române), CEC= „instituţie publică de credit care se 76

ocupă cu strângerea disponibilităţilor băneşti temporare ale populaţiei, acordând pentru acestea mai ales dobândă” (Dicţionarul explicativ al limbii române), Bursă de valori= „Instituţie unde se negociază hârtii de valoare şi valute străine sau unde se desfăşoară trenzcaţii de mărfuri”, (Dicţionarul explicativ al limbii române) etc. Pe lângă activitatea de bază, specifică, în fiecare instituţie financiară se desfăşoară obligatoriu şi activităţi de contabilitate, de evidenţă personal şi salarizare, de evidenţă mijloace fixe etc. pentru desfăşurarea cărora se folosesc alte tipuri de sisteme informatice. Prin urmare, pentru a fi buni specialişti, economiştii care lucrează în domeniul financiar- bancar au nevoie de cunoştinţe solide de informatică economică, de natură să le permită nu numai exploatarea, ci şi participarea la proiectarea, realizarea şi dezvoltarea sistemelor informatice dedicate folosite în instituţiile financiare. Fiecare sistem informatic prezintă particularităţi impuse de specificul activităţilor pentru care a fost proiectat. Principiile de proiectare şi realizare a acestor sisteme sunt însă aceleaşi, independente de domeniul de activitaste pentru care este proiectat sistemul respectiv. În concluzie, pentru a-şi uşura munca folosind o aplicaţie software dedicată, achiziţionată de pe piaţă sau realizându-şi una, conform propriilor nevoi, fiecare economist, indiferent de specializarea de care dispune, trebuie să deţină un minim necesar de cunoştinţe de informatică: bazele informaticii, programare, baze de date, proiectarea sistemelor informatice şi de asistare a deciziei, auditarea sistemelor economice. 1. SISTEM ECONOMIC, SISTEM INFORMAŢIONAL ŞI SISTEM INFORMATIC Conform teoriei sistemelor, orice Organism Economic (firmă, întreprindere, bancă, CEC etc.) este un sistem format din mai multe subsisteme care acţionează, împreună, pentru realizarea produselor sau serviciilor specifice domeniului său de activitate: producţie: bunuri de larg consum, maşini şi utilaje etc.; servicii: financiar- bancare, CEC, poştă, telecomunicaţii, transporturi, asistenţă medicală etc.; comerţ: en gros, en detail, ambulant etc.; financiar-contabil etc. Definit ca Sistem Economic (SE), orice Organism Economic (OE) cuprinde, generic, trei subsisteme interconectate (fig. 1.1) [V.Stanciu]: • subsistemul productiv, condus, operaţional sau operativ, care realizează funcţia organismului economic (producţie sau prestări servicii), este factorul de execuţie; • subsistemul informaţional, care asigură: comunicarea între celelalte două subsisteme ale organismului economic; legătura organismului economic cu mediul exterior acestuia (economic, financiar-bancar); 77

• subsistemul de conducere sau decizional, care controlează şi conduce sistemul operativ prin intermediul sistemului informaţional.

MEDIU EXTERIOR ORGANISMULUI ECONOMIC

Fig. 1.1. Reprezentarea grafică a unui Sistem Economic: subsisteme componente

Flux informaţional:

totalitatea informaţiilor necesare desfăşurării unei anumite activităţi. Flux material: totalitatea materiilor prime şi materialelor consumabile necesare desfăşurării unei anumite activităţi. Flux financiar: totalitatea resurselor financiare (băneşti) necesare desfăşurării unei anumite activităţi. Flux uman: totalitatea resurselor umane (acţionari, angajaţi, colaboratori) necesare desfăşurării unei anumite activităţi. Sistemul informaţional are rolul de a sintetiza datele în informaţii şi de a descompune deciziile în ordine. Informaţiile de tip dată, primite de la celelalte componente ale sistemului economic şi din exteriorul acestuia, se prelucrează la nivelul sistemului informaţional. Informaţiile obţinute prin interpretarea rezultatelor acestor prelucrări fundamentează deciziile sistemului decizional. Aceste decizii sunt transmise sistemului informaţional, care le descompune în ordine, acţiuni obligatorii care au loc la nivelul sistemului operativ şi care generează datele ce se consemnează în documente primare de evidenţă şi control, întocmite la faţa locului, pe suport material şi/sau electronic (hârtie sau suport magnetic: FloppyDisk, HardDisk, CD-ROM, etc). Aceste date se transmit către sistemul informaţional, care le prelucrează, împreună cu altele, şi le transmite la nivelul superior etc. Comunicarea între diferitele subsisteme ale sistemului economic se poate face direct sau printr-o reţea de calculatoare din cadrul unui sistem de prelucrare, prezentare şi evidenţă automată a datelor. Sistemul Informatic (SI) este partea automatizată a sistemului informaţional. 78

Sistemul Informatic are funcţia de prelucrare automată a datelor pentru obţinerea informaţiilor necesare procesului de conducere şi pentru informare. Pornind de la funcţia sa, sistemul informatic are următoarea structură generală (model conceptual): • INTRĂRI: totalitatea datelor supuse prelucrărilor; • PRELUCRĂRI: totalitatea operaţiilor efectuate asupra datelor pentru obţinerea informaţiilor care stau la baza deciziilor; • IEŞIRI: rezultatele prelucrărilor efectuate asupra datelor, prin interpretarea cărora se obţin informaţiile care fundamentează deciziile. Ca arhitectură (model constructiv), sistemul informatic este alcătuit din: • HARDWARE: sistemul de calcul (calculator şi echipamente periferice); • SOFTWARE: - Sistemul de Operare (SO): Windows (98,ME,2000,XP), Apple MAC, Unix etc. - programe pentru dezvoltarea de aplicaţii: Sisteme de Gestiune a Bazelor de Date – SGBD-uri (Access, Fox, etc.) etc. - limbaje de programare (Visual Basic, C++ etc.); - programe sau aplicaţii de utilizator (salarii, contabilitate, secretariat, conturi clienţi, valută etc.) • COLECŢII ORGANIZATE DE DATE: Baze de Date – BD; • SISTEM DE COMUNICAŢII: intranet, internet, telecomunicaţii etc.; • RESURSE UMANE: personal tehnic, personal de exploatare, utilizatori etc.; • CADRU ORGANIZATORIC. Ciclul de viaţă al unui sistem informatic începe cu decizia de realizare a sistemului informatic şi se termină cu decizia de înlocuire a acestuia cu unul mai performant. În ciclul de viaţă al unui sistem informatic se deosebesc două perioade distincte: - perioada de concepere, realizare şi implementare a sistemului informatic; - perioada de exploatare, întreţinere şi dezvoltare a sistemului informatic. Ciclul de Viaţă al unui Sistem Informatic se desfăşoară pe etape. Fiecare etapă conţine faze şi activităţi specifice. Există mai multe modele ale ciclului de viaţă al unui sistem informatic, toate având comune următoarele etape: A. ANALIZA SISTEMULUI ECONOMIC; cuprinde analiza sistemului informatic existent, dacă există, şi următoarele faze: 1) întocmirea specificaţiilor de utilizator: definirea cerinţelor utilizatorului; 2) întocmirea specificaţiilor sistemului informatic: prezentarea, în detaliu, a rezultatelor pe care trebuie să le ofere sistemul informatic utilizatorilor săi; la acest nivel se stabileşte ce trebuie să facă sistemul informatic, nu cum va face (cum va realiza rezultatele pe care trebuie să le ofere utilizatorului); 3) întocmirea specificaţiilor software: prezintă ce trebuie să facă produsul software de aplicaţie şi condiţiile pe care trebuie să le respecte; se utilizează un model abstract de reprezentare, care lasă libertatea de proiectare, implementare şi dezvoltare ulterioară a sistemului informatic respectiv. B. PROIECTAREA GENERALĂ: definirea soluţiilor cadru, conceptuale, ale sistemului informatic, adică elaborarea arhitecturii sistemului informatic; 79

C. PROIECTAREA ÎN DETALIU: definirea soluţiilor finale ale sistemului informatic. D. REALIZAREA SISTEMULUI INFORMATIC, care cuprinde următoarele faze: 1) realizarea componentelor Sistemului Informatic: din arhitectura Sistemului Informatic, pe baza soluţiilor oferite de proiectarea în detaliu; 2) testarea componentelor: verificarea modului de funcţionare; verificarea îndeplinirii cerinţelor utilizatorului; verificarea fiabilităţii în utilizare; 3) integrarea componentelor în sistemul informatic şi testarea finală a acestuia: reunirea componentelor în produsul final şi verificarea funcţionării acestuia, în ansamblul său. E. INSTALAREA SISTEMULUI INFORMATIC LA BENEFICIAR: instalarea, testarea şi acceptarea sistemului informatic de către utilizatori. F. EXPLOATAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CURENTĂ A SISTEMULUI INFORMATIC: utilizarea curentă şi întreţinerea acestuia. G. DEZVOLTAREA SISTEMULUI INFORMATIC: realizarea şi integrarea de noi componente, care să îmbunătăţească funcţionalitatea sistemului informatic şi performanţele acestuia. În proiectarea şi realizarea unui sistem informatic trebuie respectate, de regulă, următoarele principii [V.Stanciu]: 1. Abordarea globală a realităţii de informatizat (organism economic sau un compartiment specializat din cadrul acestuia): • proiectarea şi realizarea unui sistem informatic integrat, care să permită introducerea unică şi exploatarea multiplă a datelor, în funcţie de nevoile utilizatorului, ştiut fiind faptul că volumul cel mai mare de muncă constă în culegerea datelor; • proiectarea şi realizarea unui sistem informatic cu structură flexibilă, deschisă, modulară, care să permită integrarea ulterioară de noi componente şi adaptarea uşoară la noi cerinţe ale utilizatorului; • proiectarea unui sistem informatic care să integreze şi să reutilizeze componentele sistemului informatic existent, dacă acesta există; care să poată fi actualizat şi/sau completat cu componente noi, mai performante, apărute ca urmare a evoluţiei tehnologice; • stabilirea priorităţilor în realizarea componentelor sistemului informatic, ţinând cont de volumul de date care trebuie prelucrat, de succesiunea apariţiei acestora în timp şi de dorinţele utilizatorului; • stabilirea resurselor materiale (hardware şi software), financiare şi umane necesare proiectării, realizării, exploatării şi dezvoltării sistemului informatic. 2. Aplicarea celor mai moderne tehnici de proiectare şi folosirea celor mai noi echipamente şi programe, în vederea realizării unui sistem informatic performant şi cu un ciclu de viaţă maxim. 3. Folosirea unor metode de proiectare şi realizare unitare, care să permită exploatarea, întreţinerea şi dezvoltarea uşoară a acestuia. 4. Realizarea unui sistem informatic independent, pe cât posibil, de organizarea realităţii de informatizat (organism economic sau un compartiment specializat din cadrul acestuia): • care să funcţioneze şi în condiţiile modificării majore a structurii organizatorice a acesteia; • care să permită implementarea sistemului informatic şi în cadrul altor unităţi cu acelaşi profil, cu respectarea particularităţilor organizatorice specifice. 80

5. Consultarea permanentă a beneficiarului pe durata activităţilor de proiectare şi implementare, ceea ce asigură realizarea unui sistem informatic care corespunde cerinţelor utilizatorilor. 6. Proiectarea şi realizarea Sistemului Informatic în funcţie de posibilităţile beneficiarului, de resursele materiale şi financiare de care dispune acesta. 7. Respectarea cadrului legislativ în vigoare, care vizează domeniul de informatizat. 2. GESTIUNEA ŞI SISTEMUL INFORMATIC DE GESTIUNE Gestiunea unui organism economic sau a unui compartiment specializat din cadrul acestuia constă în totalitatea bunurilor acestuia, încredinţate spre administrare factorilor de decizie, pentru realizarea acţiunilor specifice domeniului său de activitate (fig. 2.1.).

Gestiunea = totalitatea bunurilor (materiale, financiare, umane, informaţionale) administrate de un organism economic sau de un compartiment specializat din cadrul său şi răspunderea pentru folosirea acestora în scopul realizării obiectivului stabilit Impun

Evidenţa tuturor activităţilor organismului economic sau compartimentului specializat al său şi a bunurilor obţinute prin desfăşurarea acestor activităţi Necesit

Înregistrarea (calitativă şi cantitativă) a tuturor activităţilor şi bunurilor organismului economic sau unui compartiment specializat al său, la locul unde se produc Rezultă

Documente primare de evidenţă şi control al activităţilor şi bunurilor organismului economic sau unui compartiment specializat al acestuia: - Cerere de deschidere cont/ constituire depozit/ credit, Scrisoare de garanţie etc.; - Foaie de vărsământ, CEC de numerar, Ordin de plată, Extras de cont etc. - Comandă de aprovizionare, Contract de prestări servicii, Factură de la furnizor etc. - Certificat de naştere, Certificat de căsătorie, Diplomă de studii, Decizie de angajare etc. - Curs valutar, valoare TVA, valoare taxe vamale, valoare accize etc. Conţin

Volume mari de Informaţii de tip dată= volume mari de date care, prin prelucrare, determină rezultatele pe baza cărora se obţin informaţiile care fundamentează deciziile de gestionare a activităţilor şi bunurilor organismului economic sau unui compartiment specializat al acestuia; acestea se pretează a fi prelucrate automat, deoarece sunt multe de aceeaşi categorie, pentru care trebuie ţinută evidenţa sau asupra cărora se aplică aceleaşi operaţii simple: cele 4 operaţii aritmetice, medii, operaţii logice, etc. Fig. 2.1 Relaţia gestiune- document primar de evidenţă şi control

81

Sistemul Informatic de Gestiune (SIG) este sistemul informatic de evidenţă şi control al activităţilor şi bunurilor unui organism economic sau unui compartiment specializat din cadrul acestuia. Sistemul informatic de gestiune prelucrează automat datele de evidenţă şi control vehiculate în cadrul oricărui tip de organism economic sau compartiment specializat al acestuia, ţinând cont de particularităţile specifice fiecăruia şi de legislaţia în vigoare. Spre exemplu, un sistem informatic financiar-bancar este un sistem informatic de gestiune dedicat, utilizat pentru evidenţa şi controlul activităţilor (operaţiilor) financiare desfăşurate de o bancă. Sistemul Informatic de Gestiune Integrat (SIGI) este sistemul informatic de gestiune care respectă principiile introducerii unice a datelor, de pe documente primare de evidenţă şi control, şi prelucrării multiple a acestora, în concordanţă cu nevoile informaţionale specifice fiecărui utilizator. În fig. 2.2. este prezentat, ca exemplu, sistemul informatic de gestiune de evidenţă personal şi salarizare, în ordinea neintegrat şi integrat:

Fig. 2.2. Sistemul informatic de gestiune de evidenţă personal şi salarizare 82

Intrările unui sistem informatic de gestiune pot fi: 1. Externe: totalitatea datelor care provin din exteriorul sistemului informatic de gestiune: date externe organismului economic sau compartimentului specializat din cadrul acestuia supus informatizării: − referitoare la încasări şi plăţi, consemnate în documentele primare de evidenţă: facturi/chitanţe primite de la furnizori, ordine de plată a furnizorilor, foaie de vărsământ pentru încasări, CEC de numerar pentru plăţi etc.; − impuse de legislaţia în vigoare: cota TVA, cote impozit pe profit, cote taxe vamale de import etc.; − referitoare la aprovizionare: ofertă de preţuri de achiziţie materiale consumabile/ servicii; − referitoare la personal: date de identificare înscrise în Buletinul/Cartea de identitate, de pregătire profesională înscrise în diplomele de studii etc.; − provenite de la serviciile operative (persoane fizice sau juridice, operaţiuni în valută sau în lei), consemnate în documente primare de evidenţă şi control, la locul producerii serviciilor financiare pe care le evidenţiază (listă conturi/ depozite în lei sau în valută, listă operaţiuni în lei sau în valută etc); 2. Interne: totalitatea datelor care provin din interiorul sistemului informatic de gestiune: date intermediare, obţinute prin prelucrări în interiorul sistemului informatic de gestiune: (valoarea totală a depozitelor în lei sau în valută, valoarea totală a încasărilor sau plăţilor pe perioada de timp analizată etc.), care reprezintă intrări pentru alte tipuri de prelucrări (determinare indicatori, stabilire încasări şi plăţi pe perioada de timp analizată, etc.). Prelucrările sistemului informatic de gestiune pot fi, în general, de următoarele tipuri: • crearea bază de date; • actualizare bază de date; • exploatare bază de date; • salvare şi arhivare bază de date; • reorganizare bază de date; • restaurare bază de date. Ieşirile sistemului informatic de gestiune pot fi clasificate ţinând cont de mai multe criterii [V. Stanciu]: A. În funcţie de natura prelucrărilor, ieşirile sistemului informatic de gestiune pot fi obţinute: - în urma unor operaţii de transfer: nu-şi modifică valoarea faţă de momentul introducerii în sistemul informatic de gestiune: (număr cont, nume şi prenume, CNP, Cod Fiscal etc.); - prin calcule, pe baza unor algoritmi prestabiliţi (rest de plată, impozit pe salariu, valoarea lunară a încasărilor/cheltuielilor, total depuneri în conturi curente în lei sau în valută etc.). B. În funcţie de conţinut, ieşirile sistemului informatic de gestiune pot fi: - indicatori sintetici (total depozite în lei sau în valută, fond salarii, număr mediu salariaţi, cifra de afaceri, balanţa sintetică etc.); - indicatori analitici (balanţa analitică etc.); - ieşiri către alte sisteme informatice de gestiune, în vederea continuării prelucrării acolo (raportări către organele financiare, către casele de sănătate, către institutele de statistică, către Banca Naţională etc.). C. În funcţie de forma de prezentare, ieşirile unui sistem informatic de gestiune pot fi: 1. Rapoarte/liste/situaţii sub formă de tabele (ştat de plată, listă conturi curente, balanţă, listă consumabile sau servicii, listă angajaţi, listă evidenţă efectuare stagiu militar, etc.). 83

Rapoartele pot fi, la rândul lor, clasificate: - după gradul de sinteză: • rapoarte analitice: conţin informaţii detaliate privind desfăşurarea unei activităţi pe o perioadă de timp (situaţia depunerilor în conturi curente, situaţia creditelor acordate către persoane fizice sau juridice, lista persoanelor în concediu medical/ concediu de odihnă etc.); se utilizează în compartimentele funcţionale; • rapoarte sintetice: indicatori cu grad mare de sintetizare destinaţi analizei activităţii şi fundamentării deciziilor (evoluţie depuneri, bilanţ contabil, fluctuaţie personal, total fond salarii, total contribuţii la fondul de asigurări sociale, evoluţie dobânzi bancare etc.); - după natura informaţiilor: • rapoarte de stare: reflectă valoarea creditelor acordate la un moment dat nivelul de calificare a personalului etc.; • rapoarte statistice: conţin informaţii cu caracter statistic necesare pentru fundamentarea deciziilor viitoare sau pentru raportări ierarhic superioare (minister, Banca Naţională); • rapoarte previzionale: folosite pentru a anticipa evoluţia unor procese economice, pe baza informaţiilor referitoare la perioade anterioare de timp (raport privind creditele acordate, ţinând cont de evoluţia dobânzilor şi penalităţilor de întârziere); - după destinaţie: • rapoarte de uz intern: fără formă şi conţinut prestabilite, oferă informaţii pentru uzul propriu; • rapoarte de uz general: cu formă şi conţinut prestabilite (bilanţ contabil, stat de salarii, declaraţii de TVA sau profit etc.), destinate şi mediului exterior (organelor fiscale, caselor de sănătate, băncilor etc.); - după frecvenţa de generare pot fi: rapoarte zilnice/ lunare/ trimestriale/ anuale. 2. Grafice, care reflectă sugestiv dinamica activităţilor organismului economic şi structura indicatorilor analitici şi sintetici. 3. Foi de calcul, generate cu procesoare de tabele (MS Excel, Lotus etc.), care permit operaţia de export/import pentru preluarea formatelor acceptate de alte sisteme informatice de gestiune. Principalele componente ale unui sistem informatic de gestiune sunt [V. Stanciu]: 1) domeniul de gestiune; se identifică, câte unul, pentru fiecare tip de activitate omogenă desfăşurată de un organism economic: financiar-bancar, cercetaredezvoltare; producţie; servicii; comercial; aprovizionare- desfacere; personal; financiar-contabil etc.; 2) modele de gestiune: totalitatea tehnicilor şi procedurilor utilizate în proiectarea şi realizarea unui sistem informatic de gestiune, proprii fiecărui domeniu de gestiune; 3) date gestionate, materia primă a oricărui sistem informatic de gestiune: toate datele vehiculate şi prelucrate în cadrul domeniului de gestiune supus informatizării; 4) reguli de gestiune: totalitatea regulilor folosite, în prelucrarea datelor şi în utilizarea informaţiilor obţinute prin interpretarea rezultatelor, cu scopul realizării obiectivului propus, proprii fiecărui domeniu de gestiune. Sistemul informatic de gestiune global este format, generic, din următoarele patru tipuri de sisteme informatice de gestiune, câte unul pentru fiecare funcţie de comunicare a sistemului informaţional aferent organismului economic cu celelalte două sisteme componente ale acestuia (fig. 2.3.): 1. Sistemul informatic operativ: are rolul de culegere, eventual organizare prin sortare şi grupare (pentru o mai bună evidenţă), şi stocare a datelor primite din sistemul operativ al unui organism economic; 84

2. Sistemul informatic de sinteză: are rolul de a produce datele care generează informaţiile de sinteză interne ce stau la baza fundamentării deciziilor (fişe de cont, balanţe, bilanţ, anexe, indicatori), prin agregarea datelor primite de la sistemul informatic operativ (medii, sume, procente aplicate asupra unor volume mari de date cu aceeaşi semnificaţie etc.); 3. Sistemul informatic de asistare a deciziei: oferă sistemului de conducere al unui organism economic informaţiile necesare pentru evaluarea stării sistemului productiv (profitabilitate, pierdere etc.), în contextul extern dat, ajutând astfel la stabilirea corectă a deciziilor care se impun; acesta utilizează tehnici de simulare care, pe baza informaţiilor furnizate de sistemul informatic de sinteză şi a informaţiilor externe organismului economic respectiv, evaluează efectul deciziilor sistemului de conducere asupra sistemului productiv, real, al organismului economic; 4. Sistemul informatic de control al producţiei, cu rolul de organizare a procesului de producţie; transformă deciziile sistemului de conducere al unui organism economic în ordine adresate sistemului productiv al acestuia: realizare planificare şi execuţie servicii financiar- bancare, stabilire sarcini individuale şi transmitere dispoziţii de execuţie a acestora etc.

Fig. 2.3. Subsistemele componente ale sistemului informatic de gestiune global al unui organism economic

Pentru proiectarea şi implementarea sistemelor informatice financiar-bancare se folosesc metodele şi tehnicile generale de proiectare şi implementare a sistemelor informatice de gestiune, deoarece orice sistem informatic financiar-bancar reprezintă un sistem informatic de gestiune dedicat activităţilor financiar-bancare. 85

3. METODE DE PROIECTARE A SISTEMELOR INFORMATICE DE GESTIUNE În Dicţionarul explicativ al limbii române, metoda este definită ca fiind „un mod (sistemic) de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii”, pentru realizarea unui anumit obiectiv. O metodă de proiectare a unui sistem informatic constă într-un ansamblu de tehnici şi reguli de proiectare, folosite pentru reprezentarea abstractă a domeniului de informatizat: ştiinţific, economic (financiar- bancar), educaţional etc. Metodele de proiectare a sistemelor informatice sunt aceleaşi pentru toate tipurile de domenii de informatizat, dar prezintă particularităţi impuse de specificul fiecărui tip de domeniu. Astfel, metodele de proiectare a sistemelor informatice de gestiune, folosite pentru reprezentarea abstractă a activităţii unei instituţii financiare (bancă, CEC, Ministerul Finanţelor, Administraţie financiară etc.) sau a unui compartiment specializat din cadrul acestuia, prezintă particularităţile impuse de gestionarea unui volum mare de date (bani, conturi, încasări, plăţi, credite etc.), de acelaşi fel, obţinute într-un interval scurt de timp, asupra cărora se aplică, de regulă, combinaţii de operaţii aritmetice şi logice simple: +, -, :, *, AND, OR, NOT etc. Metodele de proiectare a sistemelor informatice reduc elementele întâlnite în realitate la caracteristicile lor relevante pentru realizarea obiectivului propus, definind astfel modele abstracte de reprezentare a acestora. Modelul abstract: selectează din realitatea de informatizat numai elementele necesare pentru realizarea scopului propus; reprezintă elementele reale selectate prin simboluri grafice specifice; reţine, pentru elementele reale selectate, numai proprietăţile şi componentele semnificative care, reprezentate abstract, corespund realităţii, numai la modul general. Fiecărei metode de proiectare îi corespunde un tip de model de reprezentare abstractă a realităţii de informatizat. Metodele de proiectare a sistemelor informatice cunoscute aparţin uneia din următoarele trei generaţii, care s-au succedat în timp: 1. Metode de proiectare ierarhice, care: − se bazează pe analiza funcţională a activităţilor desfăşurate de organismul economic, la nivelul domeniului de informatizat; − se caracterizează prin: modelarea datelor sub forma unei structuri arborescente, bazată pe o relaţie de tipul părinţi- copii; utilizarea unui model ierarhic de reprezentare abstractă a datelor: baze de date ierarhice; − au avantajele date de simplitatea lor şi de adaptarea uşoară la cerinţele utilizatorului; − au dezavantajele rezultate din analiza prioritară a prelucrărilor efectuate asupra datelor impusă de particularităţile de funcţionare proprii unui organism economic, care se modifică în timp, faţă de analiza datelor supuse acestor prelucrări, care au o structură mult mai stabilă în raport cu timpul. 2. Metode de proiectare sistemice, cea de-a 2-a generaţie de metode de proiectare a sistemelor informatice, care: − utilizează teoria sistemelor în analiza activităţilor desfăşurate de organismul economic; − se caracterizează prin: • analizarea şi modelarea independentă a datelor şi a prelucrărilor efectuate asupra acestora, la nivelul domeniului de informatizat; • modelarea separată a datelor şi a prelucrărilor efectuate asupra acestora, pe cele 3 nivele de abstractizare introduse în raportul ANSI/SPARC de definire a bazelor de date: conceptual: identificarea regulilor de gestiune specifice realităţii de modelat; logic (organizaţional-extern): identificarea particularităţilor de organizare proprii 86

realităţii de modelat; fizic (intern): stabilirea definitivă a soluţiei tehnice de implementare a sistemului informatic; • modelarea realităţii de informatizat prin intermediul unor tabele bidirecţionale şi a relaţiilor dintre ele; • utilizarea unui model relaţional de reprezentare abstractă a datelor: baze de date relaţionale; - au toate avantajele oferite de utilizarea bazelor de date relaţionale; - au dezavantajul dat de modelarea independentă a datelor şi a prelucrărilor efectuate asupra acestora, lucru care produce riscul apariţiei unor discordanţe între cele două modele. Modelul MERISE este reprezentativ pentru această generaţie de metode, fiind cel mai utilizat. 3. Metode orientate pe obiect (obiecturale), cea de-a 3-a generaţie de metode de proiectare a sistemelor informatice, care: - utilizează Limbajul Unificat de Modelare (UML), limbaj standard de modelare: independent de realitatea de modelat, de metoda de proiectare utilizată şi de suportul tehnic folosit pentru implementarea sistemului informatic; care permite proiectarea şi realizarea sistemului informatic pentru sisteme economice complexe; - se caracterizează prin: conceperea sistemului informatic ca fiind un ansamblu de obiecte software independente, care se organizează şi cooperează între ele, pentru realizarea obiectivului propus; modelarea realităţii de informatizat prin utilizarea obiectelor software care, încapsulează, fiecare, o categorie de date împreună cu toate prelucrările care se efectuează asupra acestora; utilizarea unui model obiectural de reprezentare abstractă a datelor: Baze de Date Obiecturale (ODB), obiectul software fiind definit ca un element: cu identitate proprie; set de proprietăţi care îl deosebesc de alte obiecte; stare proprie, dată de valoarea caracteristicilor sale; comportament propriu, set de operaţii aplicate asupra sa; - au avantajele oferite de: posibilitatea reutilizării obiectelor software şi componentelor de program în alte aplicaţii; posibilitatea creării şi utilizării de obiecte complexe, definite cu ajutorul altor obiecte; posibilitatea de realizare a unor sisteme informatice complexe; - au ca dezavantaj major faptul că realitatea de informatizat nu se poate reprezenta, întotdeauna, numai prin obiecte. Modelul RUMBAUGH este reprezentativ pentru această generaţie de metode. Deoarece realitatea de informatizat nu poate fi reprezentată complet numai pe principii ierarhice, numai prin relaţii de tipul tabelelor bidirecţionale sau numai prin intermediul obiectelor software, metodele de proiectare folosite în practică combină tehnicile de modelare prezentate, folosind avantajele tuturor şi eliminând, pe cât posibil, dezavantajele acestora. 87

4. MODELAREA ABSTRACTĂ A REALITĂŢII DE INFORMATIZAT Modelarea abstractă a realităţii de informatizat constă în realizarea modelului abstract de reprezentare pentru domeniul de informatizat: organismul economic sau compartimentul specializat al acesteia, supus informatizării. Dacă, pentru realizarea obiectivului propus, organismul economic desfăşoară mai multe activităţi complexe cărora le corespund mai multe domenii de gestiune (câte unul pentru fiecare activitate complexă desfăşurată), domeniul de informatizat este format din mulţimea domeniilor de gestiune corespunzătoare activităţilor complexe desfăşurate, iar modelul abstract de reprezentare pentru domeniul de informatizat este format din mulţimea modelelor abstracte de reprezentare realizate pentru domeniile de gestiune respective, câte unul pentru fiecare domeniu de gestiune identificat în realitatea de informatizat. Acest lucru poate fi exprimat, generic, prin relaţia:

ModelAbstractdomeniu de informatizat = Σ ModelAbstractdomeniu de gestiune identificat Un domeniu de gestiune este definit de mulţimea elementelor reale, împreună cu mulţimea activităţilor elementare desfăşurate de organismul economic sau de un compartiment specializat al acestuia, pentru obţinerea acestor elemente, cu scopul atingerii obiectivului propus: realizarea de produse şi/sau servicii pentru a fi oferite clienţilor, desfacerea acestora, aprovizionarea cu materii prime, materiale consumabile şi servicii necesare producţiei sau efectuării serviciilor respective, cercetarea în vederea obţinerii unor produse sau servicii mai bune la un preţ de cost mai scăzut, evidenţa materiilor prime, materialelor şi serviciilor utilizate, întocmirea documentelor financiar contabile etc. Altfel spus, fiecărui domeniu de gestiune îi corespund: mulţimea de activităţi elementare care defineşte o activitate complexă omogenă (unitară), numită domeniu de activitate; mulţimea de elemente reale, obţinute prin desfăşurarea în timp a activităţilor elementare din această mulţime. Activitatea complexă specifică, desfăşurată de un organism economic pentru realizarea produselor şi/sau serviciilor pe care trebuie să le ofere clienţilor cu scopul de a obţine venituri, defineşte domeniul de activitate specific organismului economic respectiv (instituţie publică, firmă, bancă, CEC, agenţie etc.) care, împreună cu totalitatea produselor şi/sau serviciilor realizate şi cu totalitatea materiilor prime, materialelor şi serviciilor consumate pentru realizarea acestora, formează domeniul de gestiune specific organismului economic. De exemplu, domeniul de gestiune specific: - unei bănci este efectuarea de operaţii de plată şi de credit; - unei fabrici de confecţii este producerea de îmbrăcăminte; - ROMTELECOM este efectuarea serviciilor de telefonie fixă; - unei universităţi este producerea de servicii de educaţie; - unei discoteci este producerea serviciilor de divertisment etc. Pentru realizarea obiectivului propus, un organism economic trebuie să desfăşoare şi alte activităţi complexe, care, împreună cu elementele reale pe care le 88

generează, pot defini, fiecare, domeniul de gestiune specific pentru un compartiment specializat al acestuia sau pentru alt organism economic, care oferă servicii specializate către alte organisme economice: cercetare-dezvoltare; financiar- bancare aprovizionare-desfacere; financiar- contabilitate; evidenţă personal şi salarizare etc. Prin urmare, modelul abstract de reprezentare pentru un organism economic complex, format din mai multe compartimente specializate, câte unul pentru fiecare domeniu de gestiune, poate fi exprimat generic, prin relaţia:

Modelului abstract de reprezentare pentru domeniul de informatizat, definit de metoda de proiectare folosită pentru realizarea unui sistem informatic de gestiune, îi corespunde sistemul informatic de gestiune global al organismului economic supus informatizării. Dacă acest model este format din mai multe modele abstracte de reprezentare, sistemul informatic de gestiune global aferent domeniului de informatizat este, la rândul lui, format din mulţimea sistemelor informatice de gestiune aferente domeniilor de gestiune identificate pentru realitatea de informatizat, lucru care poate fi exprimat generic prin relaţia: SIGglobal = Σ SIGdomeniu de gestiune identificat Pentru organismul economic al cărui model abstract de reprezentare a fost exprimat sub forma relaţiei anterioare, sistemul informatic de gestiune global poate fi exprimat, generic, prin relaţia următoare:

SIGOE generic = Σ SIGproducţie/servicii + Σ SIGcercetare-dezvoltare + Σ SIGaprovizionare- desfacere + Σ SIGfinanciar-contabilitate + Σ SIGevidenţă personal şi salarizare + Σ SIGgestiune materiale Atât pentru organismele economice cu volum mare de activitate, cât şi pentru cele cu volum mai redus de activitate, se recomandă proiectarea un SIGglobal, format din mai multe sisteme informatice de gestiune, câte unul pentru fiecare domeniu de gestiune identificat, care pot comunica între ele via intranet, internet etc., deoarece realizarea unui singur sistem informatic de gestiune prezintă dezavantaje majore date de: - dificultăţi de proiectare şi implementare (realizare, testare, instalare, întreţinere, exploatare şi dezvoltare); - condiţii sporite de erori, cu dificultăţi de identificare şi eliminare a lor; - durată mare de realizare, fără posibilitatea de utilizare parţială a componentelor, pe măsura realizării lor etc. Sistemele informatice de gestiune componente ale SIGglobal al unui organism economic se proiectează şi se implementează independent, în ordinea determinată de volumul de date care trebuie prelucrat şi de dorinţele utilizatorului. 89

Proiectarea fiecărui sistem informatic de gestiune component al SIGglobal al unui organism economic începe cu realizarea modelului abstract de reprezentare al domeniului de gestiune aferent. Întrucât fiecare domeniu de gestiune cuprinde elemente specifice ale realităţii de informatizat şi activităţile care le-au generat, cărora în sistemul informatic de gestiune le corespund înregistrările acestora sub formă de date şi prelucrări care se efectuează asupra lor, modelarea abstractă a realităţii de informatizat constă în: modelarea abstractă a datelor din realitatea de informatizat şi modelarea abstractă a prelucrărilor aplicate asupra acestora. Datele şi prelucrările efectuate asupra acestora se pot modela: - independent, realizându-se două modele abstracte de reprezentare: unul pentru date şi altul pentru prelucrări (metode de proiectare sistemice); - concomitent, realizându-se un singur model abstract de reprezentare (metode de proiectare obiecturale). În proiectarea sistemelor informatice de gestiune, modelarea datelor din realitatea de informatizat reprezintă cea mai complexă parte, iar introducerea acestora în sistemul informatic de gestiune, culegerea datelor, cea mai laborioasă. Modelarea abstractă a datelor, reprezentarea acestora astfel încât să poată fi introduse în sistemul informatic de gestiune şi prelucrate de acesta în conformitate cu nevoile organismului economic, impun crearea unui model abstract de reprezentare a datelor vehiculate de organismul economic care să selecteze din realitatea organismului economic numai elementele necesare pentru realizarea obiectivului propus: evidenţa bunurilor şi activităţilor organismului economic respectiv, obţinerea, în timp real, a unor situaţii şi rapoarte, care permit evaluarea activităţilor organismului economic, din punct de vedere financiar, productiv etc., necesare factorilor de conducere pentru stabilirea deciziilor ce se impun şi pentru informare. În jurul fiecărui model abstract de reprezentare a datelor, numit Bază de Date (BD), s-a construit un tip de interfaţă de utilizator, software pentru dezvoltare de aplicaţii specializate în gestionarea unor volume mari de date, cunoscut sub denumirea de Sistem de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD). Prin urmare, se deosebesc SGBD-uri: • ierarhice/ de reţea; • relaţionale: dBASE, VfoxPro,Oracle, Access; • obiecturale sau orientate pe obiecte: • relaţionale-orientate pe obiecte: Oracle (extensie de la Oracle relaţional). Datele rezultate din activităţile desfăşurate de un organism economic, înregistrate pe documente primare de evidenţă şi control, care trebuie prelucrate automat, în funcţie de specificul şi nevoile organismului economic respectiv, folosind un sistem informatic de gestiune, trebuie reprezentate şi organizate astfel încât: - să poată fi introduse într-o bază de date gestionată de o aplicaţie software realizată cu ajutorul unui SGBD: pentru a putea beneficia de avantajele oferite de aceste software-uri în dezvoltarea aplicaţiilor specializate în crearea, organizarea, întreţinerea, manipularea şi exploatarea volumelor mari de date; - să reflecte şi să exprime, în mod corect şi coerent, specificul activităţilor desfăşurate de organismul economic sau de compartimentul acestuia, pentru care se proiectează sistemul informatic de gestiune: regulile de gestiune specifice, condiţiile pe care trebuie 90

să le respecte datele: reglementările şi normativele legislative în vigoare; reglementările şi normele interne, specifice; legăturile dintre aceste date, determinate de particularităţile funcţionale şi organizaţionale ale organismului economic respectiv sau unui compartiment specializat al acestuia. În proiectarea sistemelor informatice de gestiune se lucrează cu modele în care elementele lumii reale nu sunt numai reduse la caracteristicile lor esenţiale, relevante pentru problema de rezolvat, dar elementele similare sunt şi grupate împreună, formând categorii/ mulţimi de elemente de acelaşi fel. Pentru sistemele informatice de gestiune, elementele lumii reale concrete, de la care se porneşte în procesul de proiectare şi realizare a acestuia, sunt documentele primare de evidenţă şi control, împreună cu activităţile desfăşurate de organismul economic sau de un compartiment acestuia, pentru realizarea domeniului său de activitate. Succesiunile de activităţi, desfăşurate de un organism economic pentru onorarea contractelor, comenzilor sau cererilor clientului, determină consumarea sau transformarea unor bunuri şi/sau servicii pentru producerea altor bunuri şi/sau servicii, evidenţa cantitativă şi calitativă a tuturor activităţilor şi bunurilor implicate în procesul de fabricaţie/execuţie fiind ţinută prin înregistrarea acestora, sub formă de date, pe documentele primare de evidenţă şi control care: - sunt întocmite la locul de desfăşurare a activităţilor şi reprezintă dovada că aceste activităţi/ acţiuni au avut loc: Cerere de credit, Foaie de vărsământ, Contract de vânzare /cumpărare, Ordin de plată, Extras de cont, Stat de plată salarii, Certificat de înregistrare fiscală, Lege etc.; - caracteristicile lor reprezentative pentru sistemul informatic de gestiune sunt cele necesare pentru evidenţele şi calculele impuse de conducerea organismului economic şi de organele financiare şi legislative care controlează activitatea acestuia: Nr./ Dată/ Valoare Cerere împrumut; Salariu tarifar/ Spor vechime/ Rest de plată Stat de plată salarii; Nr./ Dată/ Nume titular Cont curent; Nr./ Dată eliberare/ An absolvire/ Facultatea/ Specializarea/ Nume absolvent Diplomă de studii etc.; - conţin datele care se culeg, pentru a fi introduse în sistemul informatic de gestiune, cu scopul de a fi prelucrate automat cu ajutorul acestuia, deoarece: • se produc în volum mare, într-un timp scurt; exemplu: numărul de conturi curente deschise de persoanele fizice; numărul de depuneri/extrageri din conturile curente efectuate de persoanele juridice; • prelucrarea manuală a acestora este laborioasă: necesită mult timp şi multă forţă de muncă; exemplu: calculul totalului depunerilor în conturile curente de valută, calculul împrumuturilor solicitate într-o perioadă de timp etc.; • asupra lor se aplică, de regulă, operaţii de evidenţă şi/ sau operaţii aritmetice simple: +, -, *, /, medii aritmetice etc., care se pretează a fi efectuate automat, folosind tehnica de calcul şi aplicaţiile software disponibile pe piaţă; exemplu: evidenţa încasărilor pe plătitori, volumul plăţilor / încasărilor pe o perioadă de timp ( zi, lună etc.) etc.; 91

• prelucrarea automată a acestora permite factorilor de decizie să aibă rezultatele într-un timp foarte scurt; - datele pe care le conţin sunt modificate de activităţile desfăşurate pentru realizarea obiectivului propus; - se obţin într-o ordine cronologică, determinată de succesiunea în timp a activităţilor care le produc; exemplu: întâi se depun bani în contul curent şi apoi se extrag; - se condiţionează unele pe altele, în funcţie de conţinutul şi de momentul producerii lor; exemplu: nu pot întocmi o factură de aprovizionare cu consumabile de birotică înainte de a avea o listă cu preţurile de achiziţie a acestora. Documentele primare de evidenţă şi control de acelaşi fel sunt grupate împreună, formând o categorie/ mulţime de documente. Documentele primare de evidenţă şi control sunt de acelaşi fel dacă au aceleaşi caracteristici sau proprietăţi reprezentative, în raport cu sistemul informatic de gestiune care se proiectează. Din punct de vedere al proiectării şi realizării unui sistem informatic de gestiune, documentele primare de evidenţă şi control pot fi [corespund obiectelor definite de V. Stanciu]: - simple: conţin numai caracteristici monovaloare (care au o singură valoare pentru un document), exemplu: Contract de cumpărare: Nr. Contract, Dată Contract, Denumire Furnizor, Cod Fiscal Furnizor, Cantitate Servicii contractate, Valoare contract, Termen de achiziţie etc.; - compozite: conţin una sau mai multe caracteristici multivaloare (care au mai multe valori pentru un document); exemplu: tabel ClientPersoanăJurudică de la o bancă: CodFiscal, DenumireClient, AdresăClient, SpecimenSemnătură etc. Explicaţie: caracteristica SpecimenSemnătură este multivaloare deoarece o persoană juridică înregistrată la bancă prin codul său fiscal poate avea mai mulţi angajaţi cu drept de semnătură în bancă, cărora li s-a cerut specimen de semnătură, deci unui CodFiscal îi corespund mai multe specimene de semnătură; - compuse: ale căror caracteristici sunt caracteristici ale altor documente primare de evidenţă simple, între care există o anumită legătură; exemplu: Document de evidenţă conturi persoane juridice: CodCont, TipCont, DenumireClient, SpecimenSemnătură etc.; explicaţie: o persoană juridică, cu un CodFiscal, poate deschide mai multe tipuri de conturi (TipCont); operaţiunile într-un tip de cont (TipCont) pot fi autorizate de mai multe persoane cu drept de semnătură (SpecimenSemnătură); prin urmare, documentul real de evidenţă a conturilor persoanelor juridice este compus, din punct de vedere al Proiectării sistemelor informatice de gestiune, din trei documente de evidenţă simple: • Document de evidenţă conturi: NumărCont, TipCont; • Document de evidenţă clienţi persoane juridice: CodFiscal, DenumireClient, AdresăClient; • Document de evidenţă persoane cu drept de semnătură în bancă: CNP, Nume şi Prenume, Data Naşterii, SpecimenSemnătură etc. În realitate, evidenţele pot fi ţinute folosind atât documente considerate compozite sau compuse, cât şi documente considerate simple din punctul de vedere al modelării abstracte a datelor, deoarece procesorul uman (creierul uman) are capacitatea de a identifica unic datele, indiferent de documentul pe care sunt înregistrate, lucru pe care procesorul sistemului de calcul folosit pentru realizarea sistemului informatic de gestiune respectiv nu-l poate face. De aceea, în vederea realizării modelului abstract de reprezentare a datelor: - caracteristicile multivaloare ale documentelor primare de evidenţă şi control compozite din realitatea de modelat se transformă în documente primare de evidenţă şi control simple, de sine stătătoare; 92

- documentele primare de evidenţă şi control compuse din realitatea de modelat se descompun în documentele primare de evidenţă şi control simple, din care se compun. Observaţie: Documentele primare de evidenţă şi control fizice (reale) folosite în cadrul unui organism economic, simple, compozite sau compuse, nu coincid, ca număr şi caracteristici, cu documentele primare de evidenţă şi control definite în modelul abstract de reprezentare a datelor, reprezentate în calculator, pentru că: unui document fizic simplu îi poate corespunde în modelul abstract, şi în final în calculator, un document de pe care lipsesc unele caracteristici; caracteristicile calculate, de regulă, se elimină (Valoare factură, Valoare TVA factură, PreţMaterial etc.); unui document fizic compozit îi corespund două sau mai multe documente simple care, în realitate, nu se folosesc, după cum documentul real conţine una sau mai multe caracteristici considerate multivaloare, din punct de vedere al modelării abstracte a datelor; unui document fizic compus îi corespund, în modelul abstract, şi în final în calculator, documentele simple care îl compun, pe care organismul economic nu le foloseşte în realitate. Acest artificiu este necesar pentru identificarea, în sistemul informatic de gestiune (adică în calculator), fără echivoc şi ambiguităţi, a datelor culese de pe aceste documente. Realitatea de modelat (activitatea unui organism economic sau a compartimentului din cadrul acestuia pentru care se proiectează sistemul informatic de gestiune) trebuie delimitată clar, din punct de vedere funcţional şi organizatoric, de exteriorul acesteia: - clienţii şi furnizorii sunt exteriori în raport cu realitatea de modelat, dar se pot reprezenta în modelul abstract, dacă activităţile organismului economic impun evidenţa acestora, pe baza documentelor de evidenţă clienţi şi evidenţă furnizori întocmite de organismul economic respectiv; orice organism economic, indiferent de domeniul său de activitate, lucrează cu un număr mare de furnizori şi/ sau clienţi, pentru că se aprovizionează, continuu, cu materiale sau servicii de la alte organisme economice şi oferă, permanent, produse şi / sau servicii altor organisme economice; prin urmare, evidenţa acestora se ţine mai uşor folosind un sistem informatic de gestiune; - banca sau băncile cu care lucrează un organism economic sunt exterioare în raport cu realitatea de modelat, dar nu merită reprezentate în cadrul modelului abstract, deoarece un organism economic foloseşte serviciile de încasare, plată şi credit de la număr mic de bănci, de regulă, una sau două, evidenţa acestora ţinându-se, mai simplu, fără ajutorul unui sistem informatic de gestiune; se precizează că instituţia financiară de tip bancă, care are drept obiect de activitate oferirea de servicii de încasare, plată şi credit, clienţilor persoane fizice şi juridice, lucrează şi ea pentru plata furnizorilor, a salariilor şi a taxelor către bugetul de stat cu o bancă, în sensul că are deschise conturi pentru încasări şi plăţi cel puţin la o bancă (posibil chiar propria instituţie) ; - organismul economic sau compartimentul acestuia, pentru care se proiectează sistemul informatic de gestiune, nu se reprezintă în cadrul modelului abstract, deoarece întregul model abstract construit exprimă activitatea acestui organism economic sau a compartimentului său supus informatizării şi elementele obţinute prin desfăşurarea acestei activităţi; - modelul abstract trebuie să cuprindă numai datele rezultate din activităţile realizate de organismul economic sau de compartimentul acestuia pentru care se face modelarea, nu interesează activităţile realizate de cei cu care se întreţin legături de colaborare sau de afaceri: clienţi, furnizori, colaboratori, bănci; de exemplu, interesează numai faptul că se execută serviciile şi se trimite clientului FacturaClient, nu faptul că acesta beneficiază de serviciile respective şi primeşte documentul de plată etc. Succesiunea de activităţi sau de acţiuni care se desfăşoară în cadrul organismului economic sau al compartimentului acestuia pentru care se construieşte modelul abstract, determină adăugarea sau modificarea unor 93

înregistrări pe documentele primare de evidenţă şi control ale tuturor bunurilor, serviciilor şi activităţilor implicate în procesul respectiv. Prin urmare, în cadrul modelului abstract care se construieşte în vederea proiectării unui sistem informatic de gestiune, trebuie reprezentate, în mod necesar: - documentele primare de evidenţă, care conţin datele asupra cărora se vor efectua prelucrările automate sau care se gestionează automat; - caracteristicile acestor documente, esenţiale din punct de vedere al evidenţei şi controlului activităţilor desfăşurate în realitatea de modelat, care exprimă datele ce se pretează a fi prelucrate sau gestionate automat, folosind un sistem informatic de gestiune; - acţiunile care generează datele înregistrate pe documentele primare de evidenţă şi control, exprimate prin relaţiile, legăturile, corespondenţele dintre aceste date. Tehnicile şi formalismul folosite pentru reprezentarea abstractă a realităţii de informatizat, în special a datelor şi a relaţiilor dintre ele, în vederea proiectării şi realizării unui sistem informatic, depind de metoda de proiectare aleasă, care impune tipul modelului abstract de reprezentare ce trebuie folosit. Însă, indiferent de modelul abstract utilizat, elementele realităţii de modelat (documente primare, date, operaţii, relaţii etc.) sunt reprezentate prin caracteristicile lor relevante, care permit realizarea obiectivului propus şi care conţin datele ce se pretează a fi prelucrate şi/sau gestionate automat; ele sunt grupate pe categorii/ tipuri, în funcţie de caracteristicile lor comune. Generic, principalele activităţi desfăşurate în cadrul oricărui tip de organism economic, împreună cu datele generate prin desfăşurarea acestora, pot fi reprezentate grafic, din punctul de vedere al proiectării unui sistem informatic de gestiune, ca în fig. 4.1. Explicaţii: - evenimentul care declanşează desfăşurarea succesiunii de activităţi prezentate îl constituie primirea unui document de la client: contract, comandă, cerere; documentul declanşator poate fi primit şi de la sistemul de conducere al organismului economic, considerat extern sistemului informaţional al acestuia, la nivelul căruia se realizează proiectul sistemului informatic de gestiune; pentru un organism economic de tip bancă cererea primită de la client poate fi cerere de deschidere cont, cerere de constituire depozit, cerere de acordare credit etc.; - pentru onorarea contractului, comenzii sau cererii primite de la client, se fac contract, comandă sau cerere de materiale şi/sau servicii la Furnizor, pentru obţinerea celor necesare, materiale sau servicii; comanda sau cererea de materiale sau servicii se poate fac şi către alte compartimente specializate ale organismului economic respectiv, care joacă rol de furnizor; contractul, comanda sau cererea de materiale şi/sau servicii se fac chiar dacă există rezervă, pentru reducerea timpului de lucru şi respectarea termenelor contractuale sau de plată; în cazul materialelor rezerva formează stocul; - se primesc de la furnizor materialele necesare şi/ sau se efectuează serviciile solicitate; materialele achiziţionate sunt recepţionate şi, fie pot fi date direct în folosinţă, fie pot fi introduse (stocate) în magazie, de unde se scot pe bază de bon de consum; serviciile comandate se efectuează la solicitare; serviciile bancare de încasări, plăţi şi credit se efectuează la data autorizării; - se primeşte, tot de la furnizor, FacturaFurnizor pentru plata căreia se face OP, care se trimite la Bancă; dovada că banca a efectuat plata se primeşte prin Extrasul de cont; - materialele sau serviciile contractate la furnizori se folosesc pentru realizarea produselor şi/ sau serviciilor solicitate de client şi se facturează; - se trimite Factura Clientului; dovada că acesta a efectuat plata, prin Bancă, se primeşte prin Extrasul de cont; serviciile bancare de încasări, plăţi şi credit efectuate de un organism economic de tip bancă clienţilor săi nu se facturează; pentru serviciile financiare efectuate de bănci se percepe dobândă, cu majorări şi penalităţi de întârziere, a căror valoare apare pe Extrasul de cont; 94

- separat de activităţile descrise, legate de realizarea domeniului de activitate al organismului economic, se ţine evidenţa Furnizorilor şi Clienţilor acestuia, necesară pentru uşurarea activităţilor de colaborare cu aceştia: servicii de aprovizionare, de desfacere sau financiare; - produsele şi/ sau serviciile sunt executate de angajaţi; aceştia sunt remuneraţi, pentru munca efectuată, conform Stat de plată etc. Observaţii: 1. Simbolurile utilizate pentru reprezentarea grafică a realităţii de modelat, organismul economic sau compartimentul specializat al acesteia supus informatizării, sunt diferite de simbolurile folosite pentru realizarea modelului abstract care au o anumită semnificaţie, fiind standardizate la nivelul fiecărei metode de proiectare; pentru reprezentarea realităţii de modelat (organism economic sau subcompartiment specializat al acesteia), respectiv a activităţilor desfăşurate împreună cu documentele primare de evidenţă şi control care conţin datele rezultate din desfăşurarea acestora, se folosesc simboluri grafice cât mai sugestive. 2. Reprezentarea grafică a realităţii de modelat ajută la realizarea corectă a modelului abstract de reprezentare a acesteia, întrucât arată, într-o formă uşor de înţeles: - delimitarea domeniului de gestiune în raport cu exteriorul său; - succesiunea cronologică a activităţilor elementare desfăşurate pentru realizarea obiectivului propus şi categoria de document care conţine datele generate de fiecare activitate; - categoriile de documente primare de evidenţă şi control pe care se înregistrează datele generate de desfăşurarea acestor activităţi, aşezate în ordinea în care se fac înregistrările respective; - caracteristicile documentelor primare de evidenţă şi control care conţin datele ce se pretează a fi prelucrate şi/ sau gestionate automat, folosind un sistem informatic de gestiune; - documentele de evidenţă şi control compozite şi compuse, care trebuie transformate în documente simple, pentru a putea fi reprezentate în modelul abstract. Pentru exemplificare, se reprezintă grafic un organism economic generic, care desfăşoară, la nivel minim necesar, toate activităţile pe care trebuie să le desfăşoare orice organism economic pentru a exista: - activităţi de realizare a produselor şi/ sau serviciilor care fac obiectul său de activitate; - activităţi de aprovizionare, desfacere şi financiare necesare realizării obiectivului pe care şi l-a propus; - activităţi de contabilitate de gestiune şi financiară impuse de organele fiscale şi de nevoile proprii de evidenţă şi informare; - activităţi de evidenţă personal şi salarizare desfăşurate pentru asigurarea manoperelor impuse de realizarea produselor şi/ sau serviciilor care fac obiectul său de activitate. Fiecare activitate desfăşurată de organismul economic definit generic reprezintă un domeniu de activitate pentru care se proiectează şi se realizează, practic, un sistem informatic de gestiune de sine stătător. Pentru a se înţelege mecanismul de grupare şi selectare a elementelor reale care trebuie reprezentate în modelul abstract pentru realizarea unui sistem informatic de gestiune care să satisfacă atât nevoile de prelucrare automată a datelor, cât şi dorinţele utilizatorilor, se reprezintă grafic, ca realitate de modelat, acest organism economic definit generic (fig. 4.1).

95

Fig. 4.1. Reprezentarea grafică a realităţii de modelat pe care se bazează modelul abstract de reprezentare a acesteia

96

5. PROIECTAREA SISTEMULUI INFORMATIC DE GESTIUNE În vederea proiectării unui sistem informatic de gestiune, elementele realităţii de informatizat, date şi prelucrări efectuate asupra acestora, sunt reprezentate pe trei nivele de abstractizare: conceptual, logic şi fizic. În tabelul 5.1 se prezintă, generic, ce se face, din punct de vedere al proiectării sistemului informatic de gestiune, la nivelul fiecărui model. Astfel [V. Stanciu]: - modelul conceptual trebuie să răspundă la întrebarea CE trebuie să facă sistemul informatic de gestiune pe care îl proiectăm; la acest nivel nu interesează CINE face, UNDE face, CÂND face şi CUM face sistemul informatic de gestiune care se proiectează să îndeplinească sarcinile solicitate de utilizatorii săi; - modelul logic trebuie să răspundă la întrebările CINE face, UNDE face şi CÂND face activităţile care generează datele şi determină prelucrările care se aplică asupra acestora; la acest nivel nu interesează CUM face, concret, sistemul informatic de gestiune să gestioneze datele şi prelucrările aferente realităţii de informatizat pentru care se proiectează; - modelul fizic răspunde numai la întrebarea CUM face, în mod concret, sistemul informatic de gestiune să satisfacă cerinţele utilizatorilor săi. Tabelul 5.1

Model Conceptual Ce?

Model Logic Care/Cine? Unde? Când?

Model Fizic Cum?

Ce tipuri de date se folosesc Ce tipuri de activităţi se desfăşoară

Care tipuri de date formează tabele şi care sunt relaţiile dintre aceste tabele? Cine face activităţile identificate pentru realitatea de informatizat

Cum se reprezintă tipurile de date (în funcţie de SGBD folosit)? Cum se fac, în mod concret, activităţile (manual, automat sau semiautomat)?

Ce caracteristici au aceste date Ce înlănţuire au aceste activităţi

Unde se află tipurile de date aferente relaţiilor definite? Unde au loc activităţile identificate?

Cum se reprezintă caracteristicile datelor (în funcţie de SGBD folosit)? Cum se aplică operaţiile aferente activităţilor asupra datelor, (în mod concret) ?

Ce tipuri de relaţii se stabilesc între aceste date Ce tipuri de operaţii presupun aceste activităţi

Când se pun aceste date în corespondenţă? Când se desfăşoară aceste activităţi (în ce moment : zi, lună săptămână, an?)

Cum se reprezintă tipurile de relaţii stabilite între date (în funcţie de SGBD folosit)? Cum se realizează, în mod concret, operaţiile aferente legăturilor dintre date?

În modelul relaţional de reprezentare abstractă folosit de metodele de proiectare sistemice ale sistemelor informatice de gestiune, elementele realităţii de informatizat, date şi prelucrări efectuate asupra acestora, sunt reprezentate, separat, pe cele trei nivele de abstractizare introduse în raportul ANSI/SPARC de definire a bazelor de date: conceptual, logic şi fizic. Fiecărui nivel de abstractizare îi corespund 97

două modele abstracte ale realităţii de informatizat: unul pentru date şi unul pentru prelucrările care se aplică asupra acestora. Astfel, modelul conceptual este format din Modelul Conceptual al Datelor (MCD) şi Modelul Conceptual al Prelucrărilor (MCP), modelul logic din Modelul Logic al Datelor (MLD) şi Modelul Logic al Prelucrărilor (MLP), iar modelul fizic din Modelul Fizic al Datelor (MFD) şi Modelul Fizic al Prelucrărilor (MFP). Pentru modelare se poate utiliza simbolismul specific tipului de model abstract selectat pentru proiectarea sistemului informatic de gestiune, cel mai uzual fiind modelul Merise, sau Limbajul Unificat de Modelare (UML) care este independent de realitatea de modelat, de metoda de proiectare utilizată şi de suportul tehnic folosit pentru implementarea sistemului informatic. În modelul obiectural de reprezentare abstractă folosit de metodele de proiectare obiecturale ale sistemelor informatice de gestiune, elementele realităţii de informatizat, date şi prelucrări efectuate asupra acestora, sunt reprezentate printr-o mulţime de obiecte software independente, care încapsulează, fiecare, o categorie de date împreună cu toate prelucrările care se efectuează asupra acestora. Întrucât obiectele software identificate în realitatea de informatizat se organizează şi cooperează între ele pentru reprezentarea acesteia prin elementele sale reprezentative, primele două nivele de abstractizare introduse în raportul ANSI/SPARC de definire a bazelor de date, conceptual şi logic, se întrepătrund. Pentru modelare se utilizează numai simbolismul Limbajului Unificat de Modelare (UML). 5.1. Model conceptual Modelul conceptual reprezintă un ansamblu de concepte şi reguli de combinare a acestora utilizate pentru reprezentarea abstractă a realităţii de modelat (tabelul 5.2). La acest nivel: - se identifică datele pentru evidenţa sau prelucrarea cărora se foloseşte sistemul informatic de gestiune care se proiectează şi activităţile specifice domeniului de informatizat care le generează, fără restricţii de organizare, umane sau tehnice; - se reprezintă elementele din realitatea de modelat, datele cu relaţiile dintre ele şi operaţiile aplicate asupra acestora, prin simboluri, specifice metodei de proiectare, care permit codificarea ulterioară a acestora folosind sistemul de codificare propriu SGBD utilizat, software de dezvoltare aplicaţii pentru gestionarea volumelor mari de date, pentru crearea şi exploatarea bazelor de date; - se stabilesc domeniile de definiţie a datelor şi se definesc prelucrările aplicate asupra acestora; - se stabilesc intrările şi ieşirile sistemului informatic de gestiune. Modelul conceptual asigură o soluţie unică, stabilă, nemodificabilă pentru sistemul informatic de gestiune, căreia îi pot corespunde una sau mai multe soluţii logice şi fizice. Pentru modelarea conceptuală, abstractă, a datelor se foloseşte un model semantic de reprezentare a acestora: model conceptual, care reprezintă domeniul de informatizat ca pe o mulţime de elemente din lumea reală, interconectate între ele, pornind de la semnificaţia lor. Aceste modele definesc restricţii şi descriu aspectele statice şi dinamice (temporale) ale elementelor utilizate, pe baza semnificaţiei lor în lumea reală. Pentru modelarea conceptuală, abstractă, a prelucrărilor, se foloseşte tot un model semantic de reprezentare a acestora, model care se bazează pe semnificaţia lor în lumea reală: organismul economic sau compartimentul acestuia pentru care se proiectează şi se realizează sistemul informatic de gestiune. Modelul conceptual al prelucrărilor descrie prelucrările efectuate asupra datelor pentru realizarea obiectivului propus, descrie ceea ce se face în cadrul organismului economic sau compartimentului specializat al acestuia pentru obţinerea informaţiilor necesare, independent de modul de organizare specific. 98

Tabelul 5.2 Modelare conceptuală date - reprezentarea, fără redundanţe şi ambiguităţi • a tipurilor de date; • a legăturilor dintre aceste date; • a dinamicii acestora separat sau împreună cu prelucrările care se aplică asupra lor (în funcţie de metoda de proiectare folosită), prin utilizarea unor simboluri (formalism) şi concepte specifice modelului de abstractizare utilizat (modelul Merise) sau universale (UML).

Modelare conceptuală prelucrări - reprezentarea, fără ambiguităţi • a activităţilor (proceselor) desfăşurate; • a înlănţuirii acestor activităţi; • a operaţiilor pe care le presupune fiecare tip de activitate şi definirea • algoritmilor de calcul şi de prelucrare; • operaţiilor elementare; • operaţiilor complexe: formate din operaţii elementare separat sau împreună cu datele asupra cărora operează (în funcţie de metoda de proiectare folosită), prin utilizarea unor simboluri (formalism) şi concepte specifice modelului de abstractizare utilizat (modelul Merise) sau universale (UML).

Exemplu de model conceptual: Modelul MERISE, reprezentativ pentru metodele de proiectare sistemice ale sistemelor informatice de gestiune. În cadrul acestui model, datele şi prelucrările efectuate asupra lor, sunt reprezentate, separat (tabelul 5.3). Tabelul 5.3

5.1.1. Modelul entitate- asociere sau entitate- asociere- corespondenţă, este modelul semantic realizat prin reprezentarea abstractă a elementelor lumii reale pornind de la semantica lor şi de la legăturile sau relaţiile dintre ele. Se bazează pe următoarele concepte fundamentale sau concepte de bază: 99

1. Entitatea Tip- ET este conceptul generic care desemnează mulţimea tuturor entităţilor cu aceleaşi caracteristici esenţiale; se exprimă printr-un substantiv, deoarece substantivul denumeşte lucruri, fiinţe sau noţiuni abstracte, generic spus, elemente din lumea reală (realitatea de modelat); se reprezintă grafic prin două dreptunghiuri care conţin, primul numele ET respective, iar celălalt numele AT din mulţimea de AT care o caracterizează; are existenţă proprie, deoarece fiecare entitate a sa se identifică, în mod unic, printr-un AT sau un grup minim de AT numit Identificator (ID); fiind un concept generic, nu are corespondent în lumea reală, nu desemnează în sistemul informatic de gestiune un element din lumea reală. Entitatea este un element real, particular, care aparţine unei ET; se mai numeşte înregistrarea sau realizarea unei ET; Exemplu: Ionescu este o entitate (înregistrare, realizare, instanţă) a ET Angajat, care se identifică prin valoarea specifică a AT MarcaAngajat; Observaţie: o entitate poate aparţine mai multor ET diferite. Exemplu: entitatea Ionescu poate aparţine ET CititorBibliotecăCentrală, ET ProfesorFacultateEFS, ET AntrenorClubSportiv şi ET Doctorand. O ET se caracterizează prin: nume, cât mai apropiat de numele elementului real pe care îl reprezintă şi unic la nivelul întregului model conceptual de date; AT specifice; o mulţime de entităţi (diferită de mulţimea vidă); o posibilă evoluţie în timp; legăturile sale cu alte ET. Fiecare entitate reprezintă, desemnează, în sistemul informatic de gestiune un element al lumii reale. 2. Atributul Tip-AT este conceptul generic care desemnează mulţimea tuturor atributelor care descriu complet proprietatea esenţială pe care o exprimă; are semnificaţie numai dacă aparţine unei ET sau unei AST; se exprimă printr-un substantiv, deoarece substantivul denumeşte însuşiri ale elementelor din lumea reală (realitatea de modelat); fiind un concept generic, nu are corespondent în lumea reală, nu desemnează în sistemul informatic de gestiune o caracteristică reală a unui element din lumea reală. Identificatorul- ID este un AT sau grup minim de AT care identifică, în mod unic, o entitate a unei ET; e reprezentat de un AT tip număr de ordine (incrementat cu 1 pentru fiecare valoare nouă) sau de un cod (construcţie artificială cu o anumită semnificaţie); determină funcţional orice alt AT din ET; trebuie să ia valori unice, nedublicabile, neschimbabile, diferite de NULL (înseamnă nici o valoare, e diferit de zero sau spaţiu); în reprezentarea grafică a ET, se marchează diferit de restul AT (se subliniază, se scrie cu italic şi/sau i se ataşează un caracter specific); fiecare ET prezintă un ID; exemplu: CodFiscal, CNP, NrCont etc. Atributul este o proprietate sau caracteristică distinctă a unei entităţi; se mai numeşte realizarea sau valoarea unui AT; are un domeniu de definiţie (mulţime de valori admise); atributele pot fi:

100

AT Elementare/Atomice: nu pot fi descompuse, exemplu: CNP, CodFiscal, NrFactură etc. Complexe/decompozabile: se descompun în AT elementare, exemplu: Data calendaristică (zi, lună, an), Adresa (localitate, stradă, număr, bloc, scară, etaj, sector) etc. Calculate: sunt rezultatul aplicării unui algoritm de calcul specific folosindu-se AT ca operanzi şi operatori aritmetici, logici sau de tip funcţie; exemplu: Vârsta = DataCurentă - DataNaşterii; Necalculate: nu sunt rezultatul unui algoritm de calcul, exemplu: CNP, CodFiscal, NrChitanţă etc. Permanente în timp: au valori constante în timp, exemplu: CodFiscal, UnitateMăsură etc. Variabile în timp: au valori care se modifică în timp, exemplu: Vârsta, NivelSănătate etc. Istorice/ de stare: îşi modifică valoarea la intervale de timp cunoscute, exemplu: Funcţia, TVA, SalariuTarifar etc. Obligatorii: trebuie să prezinte obligatoriu o valoare (realizare), corespund sintagmei NOT NULL, au rol de identificator, exemplu: CNP, CodFiscal etc. Opţionale: pot să nu prezinte nici o valoare, exemplu: Telefon, eMail etc. Monovaloare/simple: au o singură valoare în cadrul unei ET, exemplu: CNP, Denumire etc. Multivaloare/multiple/repetitive: au mai multe valori (realizări) în cadrul aceleiaşi ET, exemplu:

3. Asocierea tip-AST este conceptul generic care desemnează mulţimea tuturor legăturilor(relaţiilor) cu aceeaşi semnificaţie dintre două ET care participă la o acţiune; poate avea AT proprii, care caracterizează acţiunea respectivă; se exprimă printr-un verb, deoarece verbul exprimă o acţiune sau o stare care stă la baza unei legături între două elemente; se reprezintă grafic printr-o elipsă, care conţine numele AST respective şi numele AT din mulţimea de AT care o caracterizează; nu are o existenţă proprie pentru că exprimă o legătură bazată pe o acţiune a cărei existenţă depinde de cele 2 ET ce participă la aceasta; fiind un concept generic, nu are corespondent în lumea reală, nu desemnează în SIG o legătură (relaţie) reală între elemente din lumea reală. Asocierea exprimă legătura concretă, dintre două entităţi (care, de regulă, aparţin la două ET diferite) participante la o acţiune şi rolurile acestora în acţiunea respectivă; se mai numeşte realizarea sau instanţa unei AST; fiecare asociere reprezintă o relaţie (legătură) reală între elemente din lumea reală, desemnează în sistemul informatic de gestiune o relaţie (legătură) reală între elemente din lumea reală. După numărul de ET participante la o AST, AST poate fi: unară (reflexivă, ciclică): asocierea între entităţile aceleiaşi ET; în acest caz, se recomandă precizarea rolurilor fiecărei entităţi în cadrul asocierii; exemplu: asocierea de tipul parte-întreg; se recomandă transformarea asocierilor unare în asocieri binare; binară: asocierea între două ET diferite; exemplu: clientul (ET1) comandă (AST) produs (ET2); complexă: asocierea între mai multe ET diferite; exemplu: asocierea ternară, la care participă 3 ET diferite; se recomandă descompunerea asocierilor complexe în asocieri binare.

101

4. Cardinalitatea – (X,Y) este o pereche de numere întregi, care descrie complet legătura unei ET cu o altă ET, printr-o AST, în perioada de timp analizată; exprimă complet legătura dintre elementele lumii reale implicate într-o anumită acţiune; are semnificaţie numai pentru o ET în raport cu o AST. Cardinalitatea minimală- X: reprezintă numărul minim de corespondente ce pot exista pentru o ET în raport cu altă ET, printr-o AST; exprimă participarea entităţilor care aparţin unei ET la asocierea acesteia (AST) cu o altă ET: • X=0 (numărul minim de corespondenţe = 0): printr-o asociere AST, în mulţimea de entităţi ET1, pot exista unele care nu au corespondent în cealaltă mulţime de entităţi ET2, (participare opţională la acţiune); • X=1 (numărul minim de corespondenţe = 1): printr-o asociere AST, toate entităţile mulţimii ET1 au cel puţin un corespondent în cealaltă mulţime de entităţi ET2 (participare obligatorie la acţiune). Cardinalitatea maximală – Y: reprezintă numărul maxim de entităţi corespondente pe care le poate avea o entitate a unei ET într-o altă ET, în raport o AST; exprimă faptul că fiecare entitate din mulţimea de entităţi ET1 care participă la o acţiune, poate avea una sau mai multe entităţi corespondente în cealaltă mulţime de entităţi ET2 participantă: • Y=1 ( numărul maxim de corespondenţe=1): fiecare entitate care participă la o asociere are o singură entitate de alt tip corespondentă (participare unică la acţiune); • Y=n ( numărul maxim de corespondenţe=n): fiecare entitate care participă la asociere are mai multe entităţi de alt tip, corespondente sau reciproc, mai multe entităţi de acelaşi tip care participă la o acţiune au o singură entitate de alt tip corespondentă (participare multiplă la acţiune). În tabelul 5.4 se prezintă posibilităţile de participare a entităţilor din cele două mulţimi ET, aferente unei AST, la mulţimea de acţiuni reprezentată prin această AST. Tabelul 5.4 PARTICIPARE LA ASOCIERE (printr-o acţiune)

Unică

Multiplă

102

(X,Y)

Opţională

0,1

Obligatorie

1,1

Opţională

0,n

Obligatorie

1,n

SEMNIFICAŢIE În mulţimea de entităţi ET1, pot exista unele care nu participă la acţiunea care stă la baza AST şi fiecare entitate care participă la această acţiune are o singură entitate corespondentă într-o altă mulţime de entităţi ET2, participantă la aceeaşi acţiune; Toate entităţile mulţimii ET1 participă la acţiunea care stă la baza AST şi fiecare entitate are o singură entitate corespondentă într-o altă mulţime de entităţi ET2, participantă la aceeaşi acţiune; În mulţimea de entităţi ET1, pot exista unele care nu participă la acţiunea care stă la baza AST şi fiecare entitate care participă la această acţiune poate avea una sau mai multe entităţi corespondente într-o altă mulţime de entităţi ET2 participantă la aceeaşi acţiune; Toate entităţile mulţimii ET1 participă la acţiunea care stă la baza AST şi fiecare entitate poate avea una sau mai multe entităţi corespondente într-o altă mulţime de entităţi ET2, participantă la aceeaşi acţiune.

După numărul de entităţi corespondente pe care le poate avea o entitate a unei ET într-o altă ET, în raport cu o AST, AST pot fi (tabelul 5.5.) Tabelul 5.5 ASOCIERE TIP (AST)

NOTAŢIE

ET1 = (X1,Y1) ŞI ET2 = (X2,Y2) PARTICIPANTE LA AST

Unu la unu (one to one)

1:1

Y 1= Y 2 = 1

Unu la mulţi (one to many)

1:n

Y1> 1 şi Y2 =1 sau Y1 =1 şi Y2> 1

Mulţi la mulţi (many to many)

m:n

Y1> 1 şi Y2 >1

SEMNIFICAŢIE Unei entităţi de tipul ET1 îi corespunde prin AST cel mult o entitate de tipul ET2 şi, reciproc, unei entităţi de tipul ET2 îi corespunde prin AST cel mult o entitate de tipul ET1; Unei entităţi de tipul ET1 îi corespund, prin AST, zero, una sau mai multe entităţi de tipul ET2, dar unei entităţi de tipul ET2 îi corespunde prin AST cel mult o entitate de tipul ET1. Unei entităţi de tipul ET1 îi corespund, prin asocierea AST, zero, una sau mai multe entităţi de tipul ET2 şi reciproc; în practică, acestea se descompun în asocieri de tipul unu la mulţi prin introducerea unei entităţi intermediare.

În fig. 5.1. sunt reprezentate, în mod grafic, corespondenţele între entităţile din mulţimile de entităţi ET1 şi ET2 participante la asocierile din mulţimea de asocieri AST.

Fig. 5.1 Corespondenţele între entităţile din mulţimile de entităţi ET1 şi ET2 participante la asocierile din mulţimea de asocieri AST.

103

Corespondenţa între elementele LUMII REALE (domeniul de informatizat) identificate ca fiind reprezentative din punct de vedere al proiectării unui sistem informatic de gestiune şi conceptele fundamentale ale MCD este prezentată, grafic, în fig. 5.2.

Fig. 5.2. Trecerea de la elementele LUMII REALE (domeniul de informatizat) la conceptele fundamentale ale MCD 104

Exprimarea regulilor nereprezentabile direct în modelul conceptual de date, pe care trebuie să le respecte datele, permanent, pentru a fi corecte şi coerente în raport cu realitatea de informatizat, se face cu ajutorul restricţiilor de integritate. Întrucât datele sunt reprezentate în modelul conceptual de date prin atributele din mulţimile AT, restricţiile de integritate sunt, în mod concret, reguli care se aplică asupra AT ce aparţin ET şi AST din modelul conceptual de date realizat pentru un organism economic sau pentru un compartiment specializat al acestuia. Restricţiile de integritate pot fi: - RI structurale= reguli care permit identificarea unică a ET (integritatea ET), AT (dependenţe funcţionale) şi a AST(integritatea referenţială); - RI semantice= reguli de gestiune specifice care se aplică asupra AT identificate pentru modelarea realităţii de informatizat (organism economic sau compartiment al acestuia); exprimă reglementările legislative în vigoare ce trebuie respectate de organismul economic şi reglementările/ normele interne, specifice acestuia; în funcţie de momentul în care acţionează, pot fi RI statice (de domeniu) sau RI dinamice; - RI funcţionale= reguli care exprimă particularităţile funcţionale specifice organismului economic; în funcţie de structura organizatorică a acestuia pot fi RI ierarhice sau RI neierarhice (de reţea). 5.1.2. Modelul eveniment-rezultat este modelul semantic, abstract, de reprezentare a activităţilor specifice domeniului de informatizat dintr-un organism economic, care descrie prelucrările efectuate asupra datelor pentru realizarea obiectivului propus. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prelucrarea este „acţiunea de a prelucra şi rezultatul ei”, iar a prelucra înseamnă „a modifica forma, dimensiunile, construcţia sau aspectul unui material pentru a obţine produse finite etc.” Pornind de la această definiţie, se poate spune că, din punctul de vedere al proiectării sistemelor informatice, prelucrările reprezintă activităţile desfăşurate pentru realizarea obiectivului propus, cu respectarea regulilor de gestiune specifice domeniului de activitate supus informatizării; altfel spus, exprimă acţiunile elementare, operaţiile, care se exercită asupra datelor, pentru obţinerea informaţiilor care stau la baza deciziilor. Pentru realizarea modelului eveniment- rezultat se folosesc următoarele concepte fundamentale sau concepte de bază: 1. Evenimentul tip- EvT este conceptul generic care desemnează mulţimea evenimentelor de aceeaşi natură; un EvT este perceput de sistemul economic (organismul economic sau compartimentul specializat al acestuia supus informatizării) dacă mulţimea de evenimente pe care o desemnează declanşează/ este produsă de o activitate din cadrul sistemului economic respectiv; se exprimă printr-un substantiv, deoarece substantivul denumeşte nu numai fiinţe, lucruri, ci şi întâmplări, acţiuni sau noţiuni abstracte, care, generic spus, desemnează tot elemente din lumea reală (realitatea de modelat); se reprezintă grafic printr-o elipsă care conţine denumirea EvT respectiv; fiind un concept generic, nu are corespondent concret în lumea reală, pentru că fluxul informaţional care îi corespunde nu desemnează nici el un element concret din realitatea de modelat, 105

fiind tot un concept generic (care desemnează mulţimea informaţiilor de acelaşi fel); reacţia unui sistem economic la apariţia evenimentelor dintr-un EvT se apreciază folosind doi parametri: capacitatea EvT= numărul maxim de evenimente dintr-un EvT percepute de sistemul economic (implicit infinit) şi de frecvenţa EvT= regula sau condiţia de apariţie a evenimentelor dintr-un EvT. Evenimentul este un element real, particular, concret, care aparţine unui EvT; se mai numeşte realizarea sau instanţa unui EvT; îi corespunde în lumea reală o informaţie concretă, importantă pentru sistemul economic, care face parte dintr-un flux informaţional; exemplu: primirea efectivă a unei cereri de deschidere cont curent de la un client reprezintă, pentru o bancă, un eveniment de tipul (natura) Primire cerere deschidere cont curent, din mulţinea de evenimente care formează EvT Primire cerere deschidere cont curent; conform Dicţionarului explicativ al limbii române, evenimentul este o „întâmplare importantă; ...orice fenomen local şi instantaneu sau stare locală şi instantanee; ... noţiune de bază din domeniul teoriei probabilităţilor care exprimă producerea sau neproducerea unui fenomen în cadrul unui experiment”; pornind de la această semnificaţie, evenimentul reprezintă un stimul, un imbold care declanşează, ca reacţie, o activitate în cadrul sistemului economic. Un eveniment există, dacă apare stimulul (imboldul), din exteriorul sau interiorul sistemului economic şi declanşează o activitate care prezintă interes pentru sistemul economic respectiv; un eveniment s-a consumat dacă a produs un efect asupra sistemului economic, dacă a declanşat procesul sau activitatea care prezintă interes pentru acesta; evenimentele de aceeaşi natură sunt grupate într-un EvT; exemplu: EvT Primire cerere deschidere cont curent reprezintă mulţimea evenimentelor de tipul Primire cerere deschidere cont curent, primirea fiecărei cereri reprezentând, pentru o bancă, un eveniment de tipul Primire cerere deschidere cont curent. În raport cu realitatea de modelat, EvT pot fi: - EvT externe, care provin din exteriorul sistemului economic pentru care se realizează modelul eveniment- rezultat; sunt necontrolabile de către sistemul economic respectiv, pentru că sunt determinate de factori externi acestuia; exemplu: Primire cerere de credit persoană fizică; - EvT interne, care sunt generate de desfăşurarea unei activităţi în interiorul sistemului economic studiat pentru informatizare; pot fi: EvT interne rezultat, destinate mediului exterior sistemului economic respectiv (exemplu: Credit acordat persoană fizică) sau EvT interne intermediare, care sunt generate de desfăşurarea unei activităţi şi declanşează altă activitate în interiorul sistemului economic respectiv (exemplu: Autorizare credit persoană fizică); - EvT induse= EvT externe, apărute ca urmare a unor EvT interne rezultat, emise anterior de sistemul economic pentru care se realizează modelul conceptual al prelucrărilor către exteriorul său; exemplu: Primire materiale de la furnizor şi Primire factură de plată de la furnizor. În funcţie de rolul său în desfăşurarea unei activităţi, un EvT poate fi: - EvT declanşator= EvT care declanşează, ca reacţie a sistemului economic pentru care se realizează modelul conceptual al prelucrărilor, un tip de activitate; poate fi EvT extern sau EvT intern intermediar; se reprezintă grafic printr-o elipsă, de la 106

care pleacă o săgeată de legătură, sau numai printr-o simplă săgeată cu vârful către graficul care reprezintă tipul de activitate pe care o declanşează. - EvT emis= EvT produs (generat) de desfăşurarea unei activităţi; poate fi EvT intern intermediar sau EvT rezultat. 2. Sincronizarea Tip- SincT este conceptul generic care desemnează mulţimea de sincroncronizări definită prin: - EvT declanşatoare pentru o singură activitate: minim 2; - propoziţia logică, care exprimă condiţiile de apariţie a EvT declanşatoare implicate: expresie booleană; - durata limită = intervalul maxim de timp în care trebuie să se producă sincronizarea, măsurat de la producerea primului EvT, până la producerea ultimului EvT implicat în declanşarea activităţii respective; - răgazul sincronizării= intervalul de timp între momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile de declanşare a activităţii respective (momentul sincronizării) şi momentul în care aceasta este declansată efectiv. Fiind un concept generic, nu are corespondent concret în lumea reală. Sincronizarea este un element real, particular, care aparţine unei SincT; se mai numeşte realizarea sau instanţa SincT; îi corespunde în lumea reală setul sau ansamblul de condiţii care determină apariţia simultană a evenimentelor de natură diferită (aparţin unor EvT diferite) care declanşează o activitate în cadrul sistemului economic pentru care se realizează modelul conceptual al prelucrărilor; conform Dicţionarului explicativ al limbii române, sincronizarea reprezintă „acţiunea de a sincroniza şi rezultatul ei”, iar a sincroniza înseamnă „a face două sau mai multe acţiuni, fapte sau evenimente, fenomene etc. să se petreacă în acelaşi timp”; pornind de la această semnificaţie, sincronizarea se defineşte ca fiind setul/ ansamblul condiţiilor de apariţie simultană a evenimentelor care declanşează desfăşurarea unei activităţi= execuţia unei succesiuni de acţiuni elementare, exprimată printr-o operaţie; altfel spus, sincronizarea exprimă faptul că două sau mai multe evenimente declanşatoare se produc simultan/ concomitent/ în acelaşi timp/ sincron pentru declanşarea unei activităţi= execuţia unui set de acţiuni elementare= execuţia unei operaţii; evenimentele sincronizate declanşează o singură activitate, activitatea respectivă producându-se de fiecare dată când sunt îndeplinite condiţiile de declanşare a ei= se produc evenimentele care o declanşează şi acestea se sincronizează. Mulţimea evenimentelor sincronizate care declanşează o activitate în cadrul unui sistem economic formează o SincT. Altfel spus, SincT exprimă, printr-o propoziţie logică (expresie booleană), condiţiile de declanşare a unei activităţi. SincT poate fi: - activă: dacă propoziţia logică prin care se exprimă se verifică şi este declanşată activitatea; uneori, pentru a fi activată, o sincronizare din SincT necesită apariţia unei secvenţe de evenimente din EvT declanşatoare, timpul necesar desfăşurării acestora definind durata limită a SincT; - în aşteptare: dacă se produce un eveniment din EvT declanşator şi se aşteaptă producerea altor evenimente, din alte EvT, care condiţionează declanşarea unei activităţi; - inactivă: dacă nu se produce nici un eveniment din EvT implicate. SincT se reprezintă grafic printr-un dreptunghi, în interiorul căruia se scrie propoziţia logică ce exprimă condiţiile de apariţie a EvT declanşatoare implicate, şi un triunghi cu vârful în jos, în interiorul căruia se scriu, dacă există, durata limită şi răgazul acesteia. 107

3. Operaţia Tip-OpT este conceptul generic ce desemnează mulţimea operaţiilor care descriu acţiunile elementare cu aceleaşi caracteristici corespunzătoare unei activităţi ce se desfăşoară în cadrul sistemului economic pentru care se realizează modelul conceptual al prelucrărilor; se exprimă printr-un substantiv, deoarece substantivul denumeşte nu numai fiinţe, lucruri, ci şi întâmplări, acţiuni sau noţiuni abstracte care, generic spus, desemnează tot elemente din lumea reală (realitatea de modelat); se reprezintă grafic printr-un set de dreptunghiuri care conţin codul, denumirea şi caracteristicile OpT; fiind un concept generic, nu are corespondent concret în lumea reală. Operaţia este un element real, particular, care aparţine unei OpT; se mai numeşte realizarea sau instanţa unei OpT; îi corespund în lumea reală o prelucrare elementară, o secvenţă continuă de acţiuni elementare dintr-o activitate şi rezultatul lor. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, acţiunea este „desfăşurarea unei activităţi, faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop)”, iar operaţia este o „regulă după care se face un calcul; executarea unui calcul”; pornind de la aceste semnificaţii şi ţinând cont de faptul că modelul conceptual al prelucrărilor trebuie să exprime corect şi fidel regulile de gestiune specifice care stau la baza activităţilor desfăşurate de sistemul economic ce se modelează, pentru realizarea obiectivului propus, se poate spune că operaţia descrie acţiunile elementare corespunzătoare unei activităţi, care se declanşează ca reacţie a sistemului economic de modelat la un eveniment, şi regulile de execuţie a acestor acţiuni. Din punct de vedere al proiectării sistemelor informatice de gestiune, operaţia reprezintă secvenţa continuă de acţiuni elementare şi rezultatul lor= prelucrarea elementară declanşată de un eveniment sau de mai multe evenimente sincrone, care se execută continuu, un interval de timp, ca reacţie a sistemului economic de modelat la evenimentul declanşator sau la evenimentele declanşatoare sincrone producătoare de evenimente (altele decât cele care o declanşează), în interiorul căreia nu apar evenimente interne intermediare şi care este întreruptă, decuplată, de orice intervenţie a unui factor extern. Prin urmare, o OpT, care desemnează generic mulţimea prelucrărilor elementare de acelaşi fel, corespunzătoare unei activităţi ce se desfăşoară în cadrul sistemului economic de modelat: - este declanşată de un EvTD sau de mai multe EvTD sincrone şi se execută continuu; durata OpT = intervalul de timp în care se execută continuu, ca reacţie a sistemului economic de modelat la EvTD sau EvTD sincrone respective; din acest punct de vedere, o OpT se poate afla, la un moment dat, în una din următoarele trei stări: 1) în aşteptarea execuţiei; 2) în curs de execuţie; 3) terminată; - produce EvTE diferite de EvTD proprii; - este omogenă sau elementară= nu produce EvTE interne intermediare care condiţionează derularea în timp a OpT respective; - este întreruptă de orice intervenţie a unui factor extern. O OpT este caracterizată de: - secvenţa de acţiuni elementare aferentă operaţiilor din cadrul OpT respective; 108

- regulile de execuţie a acestei secvenţe de acţiuni elementare; - durata OpT, exprimată în unităţi de timp; - condiţiile sau regulile de emisie/emisiune= reguli de obţinere a rezultatului, condiţii impuse asupra datelor pentru a obţine unul sau mai multe rezultate= EvT emise; regulile de emisie/emisiune corespund regulilor de gestiune specifice organismului economic sau compartimentului specializat al acesteia, supus informatizării; fiecare regulă de emisie se exprimă printr-o propoziţie logică, care, dacă este adevărată, determină producerea unui EvTE; - EvT emise (produse), care pot fi de tipul EvT rezultat, destinate exteriorului sistemului economic ce se modelează şi EvT intern intermediar, declanşator pentru altă/alte OpT. Toate OpT reprezentate în MCP: - trebuie să fie omogene; OpT care produc EvT intermediare se descompun, fiecare, în OpT omogene; - trebuie să aibă cel puţin un rezultat= EvT emis (EvT rezultat sau EvT intern intermediar); - pot produce, fiecare, unul sau mai multe rezultate= EvT emise. În modelul eveniment- rezultat, o OpT se reprezintă grafic prin două dreptunghiuri, care conţin primul codul şi al doilea denumirea OpT respective; un dreptunghi, care conţine descrierea acţiunilor elementare componente ale OpT respective; câte un dreptunghi pentru fiecare regulă de emisie, care conţine propoziţia logică ce exprimă regula de emisie respectivă; câte o elipsă pentru fiecare EvTE care conţine denumirea EvTE respectiv. O OpT împreună cu setul de EvTD care declanşază execuţia ei, SincT care condiţionează execuţia ei şi setul de EvTE emise, ca rezultat al execuţiei ei defineşte un Bloc operator elementar= Bloc OpT. 4. Procesul, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, reprezintă o „succesiune de operaţii, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o transformare”; pornind de la această semnificaţie, procesul, definit din punctul de vedere al modelării activităţilor sistemului economic de informatizat în vederea realizării modelului conceptual al prelucrărilor, reprezintă succesiunea independentă şi stabilă de OpT elementare/omogene din cadrul unei activităţi desfăşurate de organismul economic sau de compartimentul specializat al acesteia, pentru realizarea obiectului său de activitate. Fiecare OpT din cadrul unui proces: - este declanşată de unul sau mai multe EvTD sincrone; fiecare EvTD poate fi extern procesului respectiv sau intern intermediar=EvTE emis de o OpT executată anterior acestei OpT, din punct de vedere cronologic; - produce unul sau mai multe EvTE; fiecare EvTE poate fi rezultat = EvTE destinat exteriorului procesului respectiv sau intern intermediar= EvTD pentru o OpT care urmează să se execute, din punct de vedere cronologic. Un proces este omogen, dacă este format numai din OpT elementare/ omogene: PO= Σ OpT elementare/ omogene sau limitat de EvTD de origine, care 109

declanşează prima OpT din componenţa sa, şi de EvTE pe care le generează, ca rezultat final. Un proces împreună cu setul de EvTD de origine şi setul de EvTE rezultat formează un Bloc proces. O activitate complexă unitară, în cadrul căreia s-a identificat un număr mare de OpT elementare, se reprezintă în MCP prin mai multe procese, fiecare grupând câte o succesiune independentă şi stabilă de OpT elementare din cadrul activităţii respective. În general, construirea modelului conceptual de date aferent unei activităţi complexe unitare se face în următoarele două faze: - identificarea proceselor componente şi reprezentarea grafică a acestora prin succesiunea de blocuri proces determinată de ordinea de apariţie în timp a EvTD de origine ale acestor procese; - reprezentarea grafică a fiecărui proces prin succesiunea de blocuri OpT elementare componente. Fiind cel mai mic element independent şi stabil identificat în realitatea de modelat, procesul reprezintă unitatea elementară de bază folosită pentru realizarea MCP-ului aferent sistemului economic de modelat, lucru care se poate exprima, generic, prin relaţia: MCPdomeniu de activitate = Σ MCPproces, câte unul pentru fiecare proces identificat în cadrul domeniului de activitate definit de o activitate complexă unitară care se descompune în mai multe procese. În general, activităţile unui sistem economic complex se grupează, în funcţie de specificul şi de rezultatele obţinute prin desfăşurarea lor, pe domenii de activitate, cîte unul pentru fiecare activitate complexă unitară identificată. Prin urmare, modelul conceptual al prelucrărilor aferent unui domeniu de informatizat complex se poate exprima generic prin relaţia: MCPOEcomplex = Σ MCPdomeniu de activitate În concluzie, modelul conceptual al prelucrărilor aferent unui sistem economic complex este format din mulţimea modelelor conceptuale construite pentru domeniile de activitate definite de activităţile complexe unitare identificate; în prima fază se construieşte modelul conceptual al prelucrărilor aferent unui domeniu de activitate care se reprezintă grafic prin succesiunea blocurilor proces identificate; apoi se construieşte modelul conceptual al prelucrărilor aferent fiecărui proces, ca fiind mulţimea blocurilor OpT elementare componente: MCPSEcomplex = Σ MCPdomeniu de activitate MCPdomeniu de activitate = Σ BlocProces= Σ MCPproces , BlocProces= MCPproces MCPproces = ΣBlocOpT Respectând regulile de verificare şi validare se obţine modelul conceptual al prelucrărilor optimizat pentru domeniul de informatizat, pe baza căruia se construieşte modelul logic al prelucrărilor şi se realizează modelul fizic al prelucrărilor pentru sistemul informatic de gestiune care se proiectează.

110

5.2. Modelul logic Modelul logic (organizaţional- extern) reprezintă un ansamblu de tehnici şi reguli de trecere de la conceptele utilizate de modelul conceptual la conceptele utilizate de Bazele de Date - BD şi de limbajele de programare folosite pentru prelucrarea datelor stocate în aceste baze de date. Baza de date relaţională sau relaţional-obiecturală, cele mai utilizate de sistemele informatice de gestiune actuale, se defineşte ca fiind o structură de date relaţională sau relaţionalobiecturală, modelul de reprezentare abstractă a datelor sub formă de relaţii sau obiecte; practic, într-o bază de date relaţională sau relaţional-obiecturală, datele sunt organizate (reprezentate) sub formă de tabele bidirecţionale, considerate sau nu obiecte software, între care se stabilesc tipuri de legături predefinite; se spune că datele sunt organizate sub formă de tabele (obiecte) şi relaţiile dintre ele, de unde şi denumirea de Model Organizaţional folosită pentru modelul logic; modelele logice sunt numite şi modele externe de reprezentare, deoarece sunt realizate pe baza unor modele abstracte, externe sistemului informatic de gestiune, în jurul cărora s-au construit interfeţe software specializate, numite Sisteme de Gestiune a Bazelor de Date (Relaţionale- SGBDR sau Relaţional- Obiecturale- SGBDRO) folosite pentru dezvoltarea de aplicaţii specializate în crearea şi exploatarea bazelor de date. În funcţie de sistemul de gestiune a bazelor de date utilizat, de particularităţile acestuia, pot fi create mai multe modele logice pentru acelaşi domeniu de informatizat (tabelul 5.6). Tabelul 5.6

Modelare logică (organizaţională) date

Modelare logică (organizaţională) prelucrări

- reguli de trecere de la conceptele - reguli de trecere de la conceptele folosite pentru modelarea conceptuală folosite pentru modelarea conceptuală a prelucrărilor la conceptele specifice datelor la conceptele specifice limbajului de programare utilizat Sistemelor de Gestiune a Bazelor de pentru efectuarea operaţiilor asupra Date (SGBD)= produse software datelor organizate şi gestionate de folosite pentru dezvoltarea de aplicaţii aplicaţiile software dezvoltate cu informatice specializate în organizarea şi gestionarea unor volume mari de date ajutorul unui sistem de gestiune a bazelor de date; asupra cărora se aplică operaţii simple (aritmetice şi logice); - modelarea datelor se face separat sau împreună cu prelucrările (operaţiile) care se aplică asupra lor, în funcţie de metoda de proiectare folosită

111

Exemplu de model logic: modelul folosit de metodele de proiectare sistemice a sistemelor informatice de gestiune în care datele şi prelucrările efectuate asupra acestora sunt modelate separat (tabelul 5.7.). Tabelul 5.7

5.2.1. Modelul logic al datelor Proiectarea Sistemelor Informatice de Gestiune urmăreşte structurarea şi reprezentarea datelor generate de activităţile desfăşurate de organismul economic (sau de un compartiment specializat al acestuia) şi înregistrate pe documentele primare de evidenţă şi control, astfel încât să poată fi introduse în baze de date, create şi exploatate folosind aplicaţiile software specializate dezvoltate pe baza Sistem de Gestiune a Bazelor de Date-SGBD. Prin urmare, după realizarea modelului conceptual al datelor, optimizat şi unic pentru fiecare domeniu de informatizat, următoarea etapă de proiectare constă în realizarea modelului logic al datelor. Transformarea modelului conceptual al datelor creat într-un într-un model logic de date relaţional, specific Sistemelor de Gestiune a Bazelor de Date Relaţionale- SGBDR, impune utilizarea conceptelor de bază, fundamentale, ale modelului relaţional al bazelor de date relaţionale [V. Stanciu]: • Relaţia: submulţime a produsului cartezian de n domenii; se prezintă sub forma unei Tabele bidimensionale; • Tuplu: o linie în cadrul tabelei (înregistrare, record); • Atribut: caracteristică ce ia valori într-un domeniu, numit domeniu de definiţie, căreia îi corespunde o coloană în cadrul tabelei; • Domeniu de definiţie: set de valori pe care le poate lua un atribut (o coloană dintr-o tabelă); • Cheie primară: atribut/grup minim de atribute folosit de SIG pentru identificarea unică a unei linii într-o tabelă; atributul/grupul de atribute care o compun nu poate avea valoarea NULE ( adică nu poate lipsi, trebuie să aibă o valoare unică pentru fiecare linie); 112

• Cheie cardinală/candidat: atribut/grup minim de atribute care poate asigura identificarea unică a unui tuplu într-o tabelă; dintre acestea se alege cheia primară= atributul/grupul minim de atribute folosit de SIG pentru identificarea unică a unei linii într-o tabelă; • Cheie externă: un atribut/grup minim de atribute cu rol de cheie primară într-o altă tabelă; respectă cerinţele de integritate referenţială (ia aceleaşi valori pe care le are în tabela unde are rol de cheie primară); • Schema unei relaţii (tabelă): lista atributelor (denumirilor coloanelor) împreună cu domeniile lor de definiţie; • Gradul relaţiei (tabelei): numărul de atribute utilizate = numărul de coloane din tabelă; • Cardinalitatea relaţiei (tabelei) : numărul de linii din tabelă. Conceptelor fundamentale folosite pentru crearea modelului conceptual al datelor le corespund, în modelul logic al datelor, concepte fundamentale ale modelului relaţional al bazelor de date relaţionale (fig. 5.3).

Fig. 5.3. Trecerea de la modelul conceptual al datelor la modelul logic al datelor 113

Regulile de trecere de la modelul conceptual al datelor la modelul logic al datelor relaţional sunt următoarele: 1. Fiecare ET devine o relaţie de tip tabel bidirecţional, un Tabel în care: - fiecare AT al unei ET devine un Atribut al relaţiei= o Coloană în cadrul Tabelului corespunzător ET respective; - fiecare entitate din mulţimea ET devine o linie în Tabelul corespunzător ET respective; numărul maxim de linii din tabel depinde de SGBD-ul folosit; - AT cu rol ID pentru o ET devine Cheie primară a relaţiei: Coloana ale cărei valori, obligatoriu NENULE, asigură identificarea unică a fiecărei linii în cadrul Tabelului corespunzător ET respective; - fiecare atribut dintr-un AT devine Valoarea unui Atribut corespunzătoare unei linii din Tabelul aferent ET respective şi reprezintă o dată culeasă de pe documentul primar de evidenţă asociat acelei ET; altfel spus, fiecare atribut dintr-un AT se transformă în Valoarea atributului corespunzător acelui AT, memorată la intersecţia coloanei corespunzătoare AT respectiv cu linia corespunzătoare unei entităţi din ET. În figura 5.4 este reprezentată grafic relaţia de tip tabel bidirecţional= TABEL: caz general.

Fig. 5.4. Reprezentarea grafică a relaţiei de tip tabel bidirecţional: caz general 114

2. AST binară de tip UNUL LA MULŢI = ONE TO MANY din MCD, notată 1: n, se transformă, în MLD, într-o legătură între tabele de tip UNUL LA MULŢI, notată tot 1: n; când cardinalitatea unui singur cuplu ET-AST este (0,1) sau (1,1), iar cardinalitatea celuilalt este (0,n) sau (1,n) , AST este de tipul 1: n şi se exprimă în MLD prin adăugarea, în tabelul aferent cuplului ET-AST pentru care cardinalitatea este (0,1) sau (1,1), unei chei externe= cheia primară a tabelei corespondente prin AST pentru care cardinalitatea este (0,n) sau (1,n) şi a AT proprii AST. În figura 5.5 este reprezentată grafic relaţia de tip UNUL LA MULŢI (ONE TO MANY): caz general.

Fig. 5.5. Reprezentarea grafică a relaţiei de tip UNUL LA MULŢI (ONE TO MANY): caz general

Un caz particular al AST binară de tip UNUL LA MULŢI îl constituie AST binară de tip UNU LA UNU = ONE TO ONE, notată 1 : 1 ( n=1), care se transformă, în MLD, într-o legătură între tabele de tip UNU LA UNU, notată tot 1 : 1; când cardinalităţile ambelor cupluri ET-AST sunt (0,1) sau (1,1), AST este de tipul 1 : 1 şi se exprimă prin adăugarea, în tabelul aferent uneia dintre cele două ET participante la AST (la alegerea proiectantului), unei chei externe= cheia primară a tabelei aferente celelalte ET şi a AT proprii AST (fig. 5.6). 115

Fig. 5.6. Reprezentarea grafică a relaţiei de tip UNU LA UNU (ONE TO ONE): caz general

3. AST binară de tip MULŢI LA MULŢI = MANY TO MANY din MCD, notată m : n, se transformă, în MLD, într-o relaţie de tip tabel; dacă cardinalităţile ambelor cupluri componente ET-AST sunt (0,n) sau (1,n), AST este de tipul m : n şi se exprimă printr-un tabel de sine stătător în care: • ID-ul AST, format din ID-urile ET participante la AST respectivă, devine Cheie primară a relaţiei: Coloana ale cărei valori, obligatoriu NENULE, asigură identificarea unică a fiecărei linii în cadrul Tabelului corespunzător AST respective; altfel spus, tabelul aferent AST are cheia primară formată din cheile primare ale celor 2 tabele aferente ET participante la AST respectivă ; • fiecare AT al AST devine un Atribut al relaţiei= o Coloană în cadrul Tabelului corespunzător AST respective; deci, tabelul aferent AST are ca atribute AT proprii AST ; • fiecare asociere din AST, devine o linie în Tabelul corespunzător AST respective, identificată printr-o valoare a cheii primare= o pereche de valori, câte una pentru fiecare cheie primară a tabelelor aferente ET participante la AST respectivă; • fiecare atribut dintr-un AT devine Valoarea unui Atribut corespunzătoare unei linii din Tabelul aferent AST respective, şi reprezintă o dată, culeasă de pe un document primar de evidenţă, care caracterizează relaţia dintre ET participante la AST respectivă; altfel spus, fiecare atribut dintr-un AT se transformă în Valoarea atributului corespunzător acelui AT, memorată la intersecţia coloanei corespunzătoare AT respectiv cu linia corespunzătoare unei asocieri din AST (fig. 5.7);

Fig. 5.7. Reprezentarea grafică a relaţiei de tip MULŢI LA MULŢI (MANY TO MANY): caz general 116

Pentru realizarea MLD-ului aferent unui fragment de MCD (conţine mai multe AST cu ET participante corespunzătoare), se aplică succesiv regulile de trecere prezentate (fig 5.8):

5.8. Exemplu de trecere de la un fragment MCD la MLD, reprezentat sub formă de relaţii

5.2.2. Modelul logic al prelucrărilor La nivelul modelului logic al prelucrărilor se repartizează prelucrările elementare, identificate în modelul conceptual al prelucrărilor, pe posturi de lucru şi fiecare OpT se descompune în faze. Postul de lucru reprezintă o unitate de activitate care cuprinde toate resursele necesare (umane, hardware, software, comunicare etc.) pentru executarea prelucrărilor stabilite, automat sau manual. Faza reprezintă succesiunea neîntreruptă de operaţii elementare, cu aceeaşi periodicitate, care se desfăşoară într-un post de lucru. Fiecărei OpT din modelul conceptual al prelucrărilor îi pot corespunde în modelul logic al prelucrărilor: - o fază, dacă fiecare operaţie din mulţimea OpT se execută toată, la un moment dat, la un singur post de lucru; - mai multe faze, dacă fiecare operaţie din OpT se descompune în secvenţe de operaţii elementare, care se execută la momente de timp diferite, la acelaşi post de lucru sau la posturi de lucru diferite, datorită unor restricţii organizatorice care impun executarea acestor secvenţe la posturi de lucru diferite, specializate; există faze pentru care operaţiile elementare componente se execută în timp real (datele se prelucrează în momentul în care apar condiţiile de prelucrare a acestora) şi faze care nu necesită execuţia în timp real a operaţiilor elementare componente (datele se strâng în loturi care se prelucrează periodic). O fază poate fi formată din una sau mai multe sarcini. Sarcina reprezintă setul de operaţii elementare care se realizează, printr-o procedură dată, la un post de lucru dat. Procedura reprezintă succesiunea de faze care aparţin aceluiaşi proces. După natura prelucrărilor elementare efectuate, procedurile pot fi grupate în: • proceduri de actualizare a bazei de date: constau în proiectarea şi realizarea formelor pentru introducerea datelor în sistemul informatic de gestiune, de pe documentele de evidenţă şi control, întocmite la locul de producere a acestor date; 117

• proceduri de exploatare a bazei de date: constau în proiectarea şi realizarea machetelor rapoartelor care conţin rezultatele prelucrărilor efectuate asupra datelor folosind sistemul informatic de gestiune care se proiectează şi se realizează; • proceduri de salvare/restaurare a bazei de date: constau în implementarea tehnicilor de securitate şi protecţie a datelor stocate în bazei de date; • proceduri de reorganizare a bazei de date: constau în implementarea tehnicilor de reorganizare a datelor stocate în bazei de date. Unui proces din modelul conceptual al prelucrărilor îi pot corespunde, în modelul logic al prelucrărilor, una sau mai multe proceduri, dar o procedură corespunde unui singur proces. 5.3. Modelul fizic Modelul fizic (intern) reprezintă soluţia tehnică, definitivă, stabilită pentru implementarea sistemului informatic de gestiune: descrie structura concretă a datelor în interiorul sistemului informatic de gestiune, pe suportul fizic sau în memoria internă a calculatorului (fiecare înregistrare logică fiind stocată la o adresă fizică), şi structura concretă a operaţiilor care se aplică asupra acestora. În funcţie de arhitectura reţelelor de comunicaţie şi a sistemelor de calcul folosite, de aplicaţiile software selectate, precum şi de distribuţia datelor, pot fi create mai multe modele fizice pentru implementarea sistemului informatic de gestiune aferent realităţii de informatizat. Modelul Fizic exprimă restricţiile de ordin tehnic pe care trebuie să le respecte sistemul informatic de gestiune proiectat: hardware, software, de comunicaţie, de sistemul de gestiune a bazelor de date selectat pentru dezvoltarea aplicaţiei software specifice. CONCLUZII În funcţie de volumul de activitate al organismului economic sau de nivelul de informatizare propus pentru acesta, se proiectează: - un singur sistem informatic de gestiune integrat, pentru care se realizează un singur model conceptual, un singur model logic şi un singur model fizic ; - un sistem informatic de gestiune global, format din mai multe sisteme informatice de gestiune, câte unul pentru fiecare domeniu de activitate, care se interconectează în reţea, pentru schimbul de date. În realitate, organismele economice cu un volum de activitate limitat nu investesc în proiectarea şi implementarea unui sistem informatic de gestiune, iar dacă o fac, ţin o evidenţă simplă, care nu necesită modelarea domeniului respectiv, chiar dacă folosesc o bază de date relaţională. De regulă, acestea folosesc pentru evidenţă numai procesoare de text ( exemplu: MS Word) şi/ sau tabele( MS Excel), care permit şi ele un minim de calcule. În schimb, organismele economice care desfăşoară un volum mare de activităţi complexe folosesc sisteme informatice de gestiune complexe, formate din subsisteme specializate, câte unul pentru fiecare domeniu de activitate. 118

Pentru fiecare tip de sistem informatic de gestiune din cadrul sistemului informatic de gestiune global al unui organism economic se realizează câte un model conceptual, un model logic şi unul fizic. Trebuie avut în vedere, încă de la începutul procesului de proiectare, că SIG global care se va obţine trebuie să fie un SIG integrat, adică trebuie să respecte principiul introducerii unice a datelor şi exploatării acestora diferenţiat, în funcţie de nevoile utilizatorilor. Pentru că avantajul major al utilizării sistemelor informatice de gestiune este dat de rapiditatea răspunsurilor, care determină rapiditatea deciziilor formulate pe baza acestora, şi de reducerea volumului de muncă prin introducerea datelor în sistem numai la locul unde se produc (o singură dată), ştiut fiind că cea mai laborioasă activitate este cea de culegere a datelor, este necesar şi obligatoriu să se realizeze un SIG global integrat al organismului economic. Şi acest lucru trebuie urmărit încă din faza de proiectare a acestuia, iar modelele folosite în procesul de modelare abstractă a activităţilor organismelor economice respective trebuie să respecte această condiţie. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Victoria Stanciu, Proiectarea Sistemelor Informatice de Gestiune, Editura CISON, Bucureşti 2000. 2. Stanciu Victoria şi colectiv, Proiectarea sistemelor informatice, Editura Dual Tech, Bucureşti, 2002. 3. Nicolae Davidescu şi alţii, Sisteme Informatice Financiar- Bancare, Vol.II, Editura ALL BECK. 4. Zaharia Dorin, Roşca Ioan, Proiectarea obiectuală a sistemelor informatice, Editura Dual Tech, Bucureşti, 2002. 5. Meilir Page- Jones, The Practical guide to structured systems design- Second Edition, Yourdon Press Computing series, New Jersey 6. Terry Halpin, T. A. Halpin: Information Modeling and Relational Databases: From Conceptual Analysis to Logical Design, April 2001.

119

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ Prof. univ. dr. IOSEFINA MOROŞAN

OBIECTIVE Prin conţinut şi structura sa, cursul oferă studenţilor cadrul metodologic general de analiză economico-financiară, structurat pe problematica de bază a activităţii societăţilor comerciale industriale, agricole, de comerţ şi turism. Metodele de analiză a utilizării resurselor materiale, umane şi financiare, a costurilor şi rentabilităţii, a situaţiei patrimonial-financiare a întreprinderii intră în sfera acestei discipline, cu elemente de detaliu. Abordarea întregii problematici este subordonată cerinţelor managementului modern al întreprinderii, care trebuie să utilizeze rezultatele analizei economicofinanciare la fundamentarea actului decizional. În acelaşi timp, metodologia analizei economico-financiare prezentată constituie un cadru de abordare a problematicii întreprinderii prin prisma obiectivelor unor subiecţi din sfera întreprinderii, interesaţi să cunoască activitatea acesteia. 1. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ ŞI MANAGEMENTUL MODERN AL FIRMEI În literatura de specialitate s-au conturat două teorii ce vizează obiectivele unei întreprinderi: teoria managerială şi teoria behavioristă. Pentru întreprinderea managerială maximizarea profitului nu mai este un obiectiv esenţial; motivaţiile managerilor converg către maximizarea cifrei de afaceri, în detrimentul profitului, aceasta asigurându-le atât salariul cel mai ridicat posibil, cât şi un prestigiu corespunzător. Fiecare dintre modelele elaborate în cadrul teoriei manageriale conţine obiective diverse pentru întreprindere: maximizarea cifrei de afaceri; maximizarea cifrei de afaceri sub restricţia unui cost minim; independenţa financiară a întreprinderii; mărirea cotei de piaţă a întreprinderii. Din studiul acestor modele rezultă că teoreticienii au dorit să adapteze analiza economico-financiară la realitatea economică în continuă schimbare. Din această perspectivă, întreprinderea apare ca fiind formată dintr-un grup de participanţi la procesul decizional, cu interese diferite. Obiectivele întreprinderii sunt rezultatul arbitrajului dintre scopurile diverselor grupuri de persoane participante atât la activitatea acesteia, cât şi la elaborarea şi fundamentarea deciziilor. Adepţii teoriei behaviorismului în stabilirea obiectivelor unei întreprinderi consideră că la baza alegerii obiectivelor trebuie să stea următoarele ipoteze: analiza problemelor întreprinderii, antrenarea salariaţilor în rezolvarea problemelor întreprinderii, limitarea incertitudinii, rezolvarea parţială a conflictelor de interese. Managerii unei întreprinderi trebuie să găsească o poziţie de echilibru între obiectivele stabilite prin prisma teoriei manageriale şi cele stabilite în conformitate cu teoria behavioristă. Pentru accelerarea obiectivelor strategice ale unei 120

întreprinderi se pot utiliza criterii precum: rentabilitatea, cerinţele de dezvoltare în viitor, realismul financiar. Funcţiile analizei economico-financiare, instrumentul de bază al managementului modern al întreprinderii sunt: descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne; întărirea autonomiei financiare; diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii. Fiecare dintre funcţiile analizei economico-financiare contribuie la fundamentarea procesului decizional în întreprinderi. Odată stabilite obiectivele, concretizate într-un sistem de indicatori economico-financiari, întreprinderea va trece la faza de execuţie. În această fază, analiza economico-financiară cercetează modul în care sunt utilizaţi factorii de producţie, evidenţiază abaterile, factorii care au generat abaterile şi aportul acestora. Complexitatea fenomenelor şi proceselor economice care fac obiectul analizei economico-financiare a condus la apariţia diverselor tipuri de analiză, grupate după criterii diverse, în funcţie de scopul urmărit în activitatea decizională: analiza microeconomică şi macroeconomică, analiza statică şi dinamică, analiza calitativă şi cantitativă, analiza postfactum şi analiza previzională, analiza diagnostic, analiza financiară etc. 2. FUNDAMENTELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE Analiza economico-financiară este o disciplină independentă, cu obiect şi metodă bine determinate. Analiza economică cercetează activităţile sau fenomenele din punct de vedere economic, respectiv al consumului de resurse şi al rezultatelor obţinute. Esenţial în analiza economică este luarea în consideraţie, atât a relaţiilor structural-funcţionale, cât şi a celor de cauză-efect. Analiza financiară, o componentă a analizei economice, are ca scop stabilirea unui diagnostic asupra situaţiei financiare a întreprinderii, utilizând informaţii din bilanţ, contul de profit şi pierdere şi raportul anual. Analiza economico-financiară se realizează în sensul invers al evoluţiei reale a fenomenului economic, şi anume: de la rezultatele procesului cercetat către elemente şi factori. Conţinutul analizei economico-financiare, îmbinarea acesteia cu sinteza, poate fi conceput în următoarele etape: – delimitarea obiectului analizei (fapte, fenomene, rezultate); – determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat; – determinarea corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre diferiţi factori care acţionează; – sintetizarea rezultatelor analizei sub forma concluziilor şi aprecierilor asupra activităţii cercetate; – elaborarea măsurilor pentru sporirea eficienţei activităţii în viitor. Analiza economico-financiară are o metodă proprie ce constă în parcurgerea următoarelor etape: – diviziunea şi descompunerea rezultatelor; – comparaţia; – determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului cercetat; – modelarea fenomenelor economice; – măsurarea relaţiilor factorial-cauzal; 121

– generalizarea sau evaluarea rezultatelor. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor. Rezultatele reflectate, prin diferiţi indicatori ai activităţii întreprinderii se divid şi se descompun pentru a se constitui un suport concret al analizei. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor sunt de mai multe feluri: diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, diviziunea după locul de formare a lor şi descompunerea pe părţi, elemente, factori, cauze. Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor economico-financiare prin prisma unui criteriu de referinţă, a unei baze de comparaţie, cum ar fi: nivelul obiectivelor programate, rezultatele perioadei precedente, rezultatele altor întreprinderi concurente, normative, standarde. Condiţia esenţială care determină caracterul ştiinţific al comparaţiei o reprezintă comparabilitatea datelor care trebuie să aibă un conţinut omogen, să fie exprimate într-un etalon unic, să fie determinate după o metodologie unică. Determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului analizat constă în cunoaşterea schimbărilor de stare în activitatea întreprinderii, a relaţiilor structural-funcţionale ce se formează între elementele acesteia. Determinarea sistemului factorial-cauzal asigură premisa constituirii modelelor de analiză. Modelarea fenomenelor economice. Modelul construit reprezintă reproducerea simplificată, dar exactă, a unor aspecte ale realităţii, în care, prin abstracţie de tot ceea ce se consideră neesenţial, se face o sinteză de un anumit fel, o generalizare. În funcţie de forma de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative, analogice şi simbolice. În analiza economico-financiară prevalează modelele simbolice. Ca exemplu, se pot avea în vedere: a) modelele de corelaţie deterministe:

Pe Ns în care: Pe = profitul din exploatare Ns = numărul mediu de salariaţi b) modelele multiplicative:

Pe = A e ⋅

CA Pe ⋅ A e CA

în care: CA = cifra de afaceri Ae = active de exploatare Măsurarea relaţiilor factorial-cauzale. Cuantificarea relaţiilor factoriale, cauzale are drept scop determinarea mărimii, sensului şi intensităţii acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat. Pentru comensurarea acţiunii fiecărui factor asupra fenomenului cercetat se recurge mai întâi, la determinarea sistemului de legături dintre factori: legături de tip funcţional şi legături statistice. Legăturile funcţionale se manifestă între două fenomene în care unul este cauză şi celălalt efect, modificarea fenomenului cauză determină în mod univoc schimbarea fenomenului efect. În cazul în care factorii de influenţă sunt legaţi de 122

rezultatul economic prin legături de tip funcţional şi anume: a) produs, raport; b) sumă, diferenţă, se aplică următoarele metode de calcul a influenţei factorilor asupra modificării indicatorilor analizaţi: metoda substituirilor în lanţ, metoda balanţieră, cercetările operaţionale. Metoda substituirilor în lanţ, considerată de unii autori ca fiind metoda analizei, se aplică numai în cazul în care între factorii de influenţă şi rezultatul analizat există relaţia de produs sau raport. Aplicarea acestei metode impune respectarea următoarelor principii: a) construcţia modelului se face pe baza aşezării factorilor în ordinea de condiţionare economică, ceea ce înseamnă că substituirea se face astfel: întâi factorii cantitativi şi după aceea factorii calitativi (când apar şi factorii de structură ei urmează celor cantitativi); b) substituirile se fac succesiv; c) un factor substituit se menţine ca atare, în operaţiile ulterioare. În expresia cea mai simplă, legătura de condiţionare a factorilor capătă expresia unei funcţii: Y = f (x). De exemplu, într-o relaţie de trei factori, rezultatul reprezintă o funcţie exprimată astfel: Y = f(x1, x2, x3) Folosind valorile din baza de comparaţie şi cele efective, relaţia se notează astfel: R0 = a0 · b0 · c0; R1 = a1 · b1 · c1. În cazul relaţiei de produs între factorii de influenţă ai rezultatului economic analizat, aplicarea metodei substituirilor în lanţ se realizează prin parcurgerea următoarelor etape de analiză: a) calculul abaterii rezultatului economic faţă de perioada anterioară sau programată: ∆R = R1 – R0 b) descompunerea abaterii rezultatului economic pe factorii de influenţă: ∆R = a1 · b1 · c1 – a0 · b0 · c0 c) calculul influenţei fiecărui factor asupra abaterii rezultatului economic de la nivelul programat sau cel obţinut în perioada anterioară: ∆R = ∆a + ∆b + ∆c – influenţa factorului a (∆a): ∆a = a1 · b0 · c0 – a0 · b0 · c0 = (a1 – a0) · b0 · c0 – influenţa factorului b (∆b): ∆b = a1 · b1 · c0 – a1 · b0 · c0 = a1 (b1 – b0) · c0 – influenţa factorului c (∆c): ∆c = a1 · b1 · c1 – a1 · b1 · c0 = a1 · b1 (c1 – c0) Influenţele modificării factorilor a, b şi c asupra abaterii rezultatului economic analizat sunt diferite de abaterile înregistrate de factorii de influenţă de la o perioadă la alta sau faţă de perioada prognozată: ∆ a ≠ a1 – a0 ∆ b ≠ b1 – b0 ∆ c ≠ c1 – c0 Atunci când un factor nu se modifică (a1 = a0) influenţa acestuia asupra abaterii rezultatului economic este nulă (∆a = 0). 123

Dacă relaţia este prezentată pe bază de indici, atunci: I=

i1 ⋅ i 2 ⋅ i 3 ...i n 100 n −1

în care: I = indicele rezultatului supus analizei i1, i2, ... in = indicele factorului respectiv ⎛ a1 ⎞ b ⎜⎜ ⋅ 100; 1 ⋅ 100 etc.⎟⎟ b0 ⎝ a0 ⎠

În exemplu de faţă, relaţia fiind compusă din trei factori înseamnă că: i ⋅i ⋅i I= 1 2 3 100 2

Influenţele se calculează astfel: a) ∆r =

R1 − R 0 ⋅ 100 ∆r = I – 100(%) R0

b) ∆r =

ia ⋅ ib ⋅ ic − 100(%) 100 2

c) ∆r = ∆a + ∆b + ∆c ∆a(%) = i0 – 100;

i ⋅i i (i − 100 ) ∆b(%) = a b − i a sau a b 100 100 i ⋅i ⋅i i ⋅i i ⋅ i (i − 100 ) ∆c(%) = a b 2 c − a b sau a b c 2 100 100 100

În cazul în care relaţia determinată se exprimă sub formă de raport, modelul de analiză în situaţia în care este condiţionat de doi factori, se notează astfel: a a R 0 = 0 ; R1 = 1 b0 b1

∆R = R1 – R0 Separarea influenţei celor doi factori când factorul cantitativ se află la numărătorul raportului, se face pe baza formulelor: – influenţa factorului a(∆a): a a ∆a = 1 − 0 b0 b0

– influenţa factorului b(∆b): a a ∆b = 1 − 1 b1 b 0

Dacă relaţia se exprimă prin indici, atunci: i I = a ⋅ 100 ib

a i a = 1 ⋅ 100 a0

şi

b i b = 1 ⋅ 100 b0

Influenţele celor doi factori, în situaţia de faţă se stabilesc astfel: – influenţa factorului a(∆a): ∆a = ia – 100 124

– influenţa factorului b(∆b): ⎛i ⎞ ∆b = ⎜⎜ a ⋅ 100 ⎟⎟ − i a i ⎝ b ⎠

În cazul în care factorul cantitativ este la numitorul relaţiei, se va determina mai întâi influenţa acesteia: a a ∆b = 0 − 0 b1 b 0

respectiv pe baza indicilor: ∆b =

⎛ 100 ⎞ 1 ⋅ 100 − 100 = ⎜⎜ ⋅ 100 ⎟⎟ − 100 b1 i ⎝ b ⎠ b0

– influenţa factorului a(∆a): a a ∆a = 1 − 0 b1 b1

respectiv pe baza indicilor: a1 a0 ∆a = ⋅ 100 − b1 b0

⎛i ⎞ ⎛ 100 ⎞ 1 ⋅ 100 = ⎜⎜ a ⋅ 100 ⎟⎟ − ⎜⎜ ⋅ 100 ⎟⎟ b1 ⎝ ib ⎠ ⎝ ib ⎠ b0

În afara substituirilor în lanţ, în scopul separării influenţei factorilor în cazul relaţiilor de proporţionalitate directă sau inversă, în literatura de specialitate se întâlneşte şi metoda determinării izolate a acţiunii factorilor, cu o serie de variante. Potrivit acestei metode se respectă un singur principiu din cele enunţate anterior şi anume că substituirile se fac succesiv. Formele metodei sunt: ∆R = R1 – R0 – influenţa factorului a(∆a): ∆a = a1 · b0 · c0 – a0 · b0 · c0 – influenţa factorului b(∆b): ∆b = a0 · b1 · c0 – a0 · b0 · c0 – influenţa factorului c(∆c): ∆c = a0 · b0 · c1 – a0 · b0 · c0 În acest caz ∆R = ∆a + ∆b + ∆c + r, în care „r” reprezintă restul nedescompus în legătură cu care s-au emis diferite ipoteze de repartizare pe factori: Metoda balanţieră permite evidenţierea cauzelor care au determinat modificarea unui rezultat, comparând elementele balanţei – valori efective cu cele din baza de referinţă. Un exemplu al balanţei îl constituie relaţia: R = a + b – c, întâlnită în practică în exprimarea, de exemplu, a volumului vânzărilor. În relaţia de mai sus, influenţele elementelor componente se stabilesc astfel: – influenţa elementului a(∆a): ∆a = a1 – a0 – influenţa elementului b(∆b): ∆b = b1 – b0 125

– influenţa elementului c(∆c): ∆c = (–c1) – (–c0) Corelaţia statistică exprimă dependenţa dintre două sau mai multe caracteristici exprimate numeric. În cazul în care avem o singură caracteristică factorială (x) şi o singură caracteristică rezultativă (y) se va aplica metoda corelaţiei simple. În schimb, dacă avem înregistrate mai multe caracteristici factoriale (x1, x2, ... xn) şi o singură caracteristică rezultativă „y” se vor aplica metodele corelaţiei multiple. Cercetările operaţionale reprezintă un ansamblu de metode matematice care sunt utilizate în adoptarea deciziilor, în cazul în care intervin numeroşi factori care trebuie avuţi în vedere. Generalizarea rezultatelor analizei, ultima etapă a analizei economicofinanciare, înseamnă reunirea într-un ansamblu coerent a constatărilor rezultate din studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reţinându-se aspectele esenţiale pentru procesul decizional de valorificare eficientă a resurselor întreprinderii. 3. ANALIZA CIFREI DE AFACERI, A VALORII ADĂUGATE ŞI A CALITĂŢII PRODUSELOR Pentru dimensionarea activităţii de producţie a întreprinderii se utilizează indicatorii: producţia exerciţiului, producţia marfă fabricată, cifra de afaceri şi valoarea adăugată. Producţia exerciţiului sau globală (Qe) este formată din producţia vândută, producţia stocată şi producţia imobilizată (ultimele exprimate în costuri de producţie). Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea produselor destinate livrării şi cuprinde: valoarea produselor finite şi semifabricatelor destinate livrării, valoarea lucrărilor executate şi serviciilor prestate. Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea produselor şi mărfurilor într-o perioadă determinată. Cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrarea de bunuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare. Valoarea adăugată (Qa) exprimă măsura bogăţiei realizate de activitatea întreprinderii şi se calculează ca diferenţă dintre valoarea producţiei exerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (totalul consumatorilor de bunuri şi servicii formate de terţi). Pentru o apreciere corectă a dinamicii cifrei de afaceri este necesar să se corecteze cifra de afaceri în preţuri curente cu indicele preţurilor. În contextul diagnosticului cifrei de afaceri pe total şi pe produse prezintă interes examinarea acesteia din punct de vedere a structurii şi anume: a) ca structură a producţiei vândute (cu eliminarea influenţei preţurilor de vânzare); b) ca structură valorică pe produse (cu includerea şi a influenţei preţurilor de vânzare). Pentru analiza factorială a abaterii cifrei de afaceri faţă de un nivel de referinţă se poate opera cu următoarele modele de analiză factorială: 126

n

1. CA = ∑ qv i ⋅ pi i =1

2. CA = T ⋅ cah sau N s ⋅

T CA ⋅ Ns T

M fa CA ⋅ T M fa CA 4. CA = A e ⋅ Ae

3. CA = T ⋅

5. CA = A e ⋅

A c M f M fa CA ⋅ ⋅ ⋅ A e A c M f M fa

unde: CA = cifra de afaceri; qvi = volumul fizic al produselor vândute; p i = preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA); T = timpul de muncă total (fondul de timp); N s = numărul mediu de salariaţi;

cah = cifra de afaceri pe unitatea de timp (oră); M f = valoarea medie a mijloacelor fixe;

M fa = valoarea medie a mijloacelor fixe active; Ae = valoarea medie a activelor de exploatare; Ac = valoarea medie a activelor corporale. Influenţa principalilor factori asupra abaterii cifrei de afaceri se calculează prin aplicarea metodei substituirilor în lanţ. Valoarea adăugată se calculează prin două metode: a) Metoda sintetică potrivit căreia, din producţia exerciţiului (Qe) se scad consumurile intermediare: Qa = Qe – M b) Metoda aditivă care constă în însumarea elementelor componente: cheltuielile cu personalul salariat, impozite şi taxe, amortizarea şi profitul. Analiza factorială a valorii adăugate permite punerea în evidenţă a factorilor care au determinat modificarea acestuia, precum şi direcţiile în care trebuie să se acţioneze în viitor. În acest scop se pot utiliza ca modele de analiză: ⎛

1. VA = Q e ⋅ va sau VA = Q e ⎜⎜1 −

M⎞ ⎟ Q e ⎟⎠

⎝ Q e VA ⋅ sau VA = N s ⋅ t ⋅ wh ⋅ va 2. VA = T ⋅ T Qe

3. VA = T ⋅

M f M fa Q e VA ⋅ ⋅ ⋅ T M f M fa Q e

sau

VA = N s ⋅

M f M fa Q e VA ⋅ ⋅ ⋅ N s M f M fa Q e

127

4. VA = M f ⋅

M fa Q e VA ⋅ ⋅ M f M fa Q e

5. VA = A e ⋅

A c M f M fa Q e VA ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ A e A c M f M fa Q e

Modele sunt similare în cazul valorii adăugate cu cele aferente cifrei de afaceri, doar că în loc de producţia exerciţiului (Qe) se foloseşte cifra de afaceri (CA), iar va are sens de valoare adăugată la 1 leu cifră de afaceri şi wh reprezintă cifra de afaceri medie orară. Calitatea producţiei reflectă capacitatea unui bun sau serviciu de a satisface, prin caracteristicile tehnice, economice, sociale nevoia pentru care a fost creat. Analiza calităţii la nivel de produs se efectuează cu ajutorul următorilor coeficienţi: 1) coeficientul mediu de calitate pe produs k i , determinat pe baza indicilor claselor de calitate:

( )

ki =

∑ qik i ∑ gik i sau k i = 100 ∑ qi

qi – cantitatea fabricată din clase de calitate „i”; ki – coeficientul clasei de calitate „i”; gi – structura producţiei fabricate pe clase de calitate. 2) coeficientul mediu de calitate k ei , determinat pe baza coeficienţilor de echivalenţă: în care:

( )

k ei =

∑ q i k ei ∑ g i k ei sau k ei = 100 ∑ qi

unde: kei reprezintă coeficientul de echivalenţă al clasei de calitate „i” 3) preţul mediu de vânzare (p i ) : pi =

∑ q i pi ∑ g i pi sau pi = 100 ∑ qi

în care: pi reprezintă preţul unitar al produselor din clasa de calitate „i”. La nivel de firmă se utilizează coeficientul mediu generalizat al calităţii k g :

( )

kg =

∑ gi ⋅ ki 100

în care: gi – structura producţiei fabricate pe produse; k i - coeficientul mediu de calitate pe produs. 4. ANALIZA CHELTUIELILOR Orice analiză a cheltuielilor, pe total sau pe categorii de activităţi se efectuează în corelare cu categoriile de venituri la a căror realizare contribuie. Indicatorul utilizat în analiza cheltuielilor aferente veniturilor este rata medie de eficienţă a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1000 lei venituri totale, al cărui model de analiză este următorul: 128

n

n

∑ g i ⋅ rci

∑ ci

R ct = i n=1 ⋅ 1000 sau R ct = i =1 100 ∑ vi i =1

în care: R ct – rata medie de eficienţă a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1000 lei venituri totale; n

∑ ci – suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare,

i =1

excepţionale); n

∑ v i – suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare,

i =1

excepţionale); ⎛

gi – structura veniturilor pe categorii de activităţi ⎜⎜ g i = ⎝

⎞ vi ⋅ 100 ⎟⎟ Vt ⎠ ⎛

rci – rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri ⎜⎜ rci = ⎝

⎞ ci ⋅100 ⎟⎟ vt ⎠

Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în totalul cheltuielilor firmei, deoarece suma lor este în legătură directă cu obiectul de activitate al firmei. Analiza cheltuielilor de exploatare se realizează cu ajutorul următorilor indicatori: 1) Cheltuieli la 1000 lei venituri din exploatare, pe categorii de cheltuieli: ce1000 = i

cei ⋅1000 Ve

2) Rata medie de eficienţă a cheltuielilor de exploatare: n

n

∑ g i ⋅ rcei

∑ cei

R ce = i =1 ⋅1000 sau R ce = i =1 n 100 ∑ vei i =1

în care: n

∑ cei – suma cheltuielilor din exploatare pe tipuri de activităţi;

i =1 n

∑ vei – suma veniturilor de exploatare pe tipuri de activităţi;

i =1

gi – structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi; rcei – rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe ⎛

tipuri de activităţi ⎜⎜ rcei = ⎝

⎞ ce i ⋅1000 ⎟⎟ vei ⎠

129

Cheltuielile la 1000 lei cifra de afaceri (C1000) sunt principala componentă a cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare şi se determină cu următoarele relaţii: 1) C1000 =

∑ qv ⋅ c ⋅ 1000 ∑ qv ⋅ p

2) C1000 =

∑ g i ⋅ ci 100

1000

unde: qv – volumul fizic al producţiei vândute pe produse; gi – structura producţiei vândute pe produse; p – preţurile de vânzare unitare (exclusiv TVA); c – costurile complete unitare; c1000 – cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri pe produse. i În cadrul cheltuielilor de exploatare, partea variabilă (care depinde de volumul de activitate) este predominantă. Teoria şi practica economică utilizează noţiunea de dependenţă proporţională, caz în care suma costurilor variabile se exprimă prin relaţia: Cv = a · Q unde: a = suma costurilor variabile pe produs; Q = cantitatea În cazul unei dependenţe neproporţionale, suma costurilor variabile se poate exprima prin următoarea relaţie: Cv = f(Q) Analiza dinamicii cheltuielilor variabile se efectuează cu ajutorul următorilor indicatori: 1) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare; 2) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri. În ceea ce priveşte analiza structurii cheltuielilor variabile, aceasta poate viza natura cheltuielilor şi locul lor de formare, iar în cadrul acestora, pe produse. Cheltuielile fixe sau constante nu sunt în dependenţă proporţională cu producţia sau vânzările. Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor fixe se poate realiza cu ajutorul următorilor indicatori: 1) cheltuieli fixe la 1000 lei venituri din exploatare; 2) cheltuieli fixe la 1000 lei cifra de afaceri. Raportul dintre cheltuielile fixe cele variabile în activitatea practică caracterizează structura de exploatare şi stă la baza analizei riscului operaţional, ca şi componentă a riscului global al firmei. Riscul de exploatare sau operaţional se determină cu ajutorul „indicatorului de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate (λ), astfel: – în mărimi absolute: λ = CA1 - CAcr – în mărimi relative: λ′ =

λ ⋅100 CA cr

în care: CA1 – cifra de afaceri în perioada curentă: ⎛

CAcr – cifra de afaceri critică ⎜⎜ CA cr = ⎝

130

Cf 1− R v

⎞ ⎟⎟ ⎠

Riscul de exploatare scade pe măsură ce indicatorul de poziţie este mai mare decât zero (λ > 0). Cheltuielile materiale au o pondere însemnată în totalul cheltuielilor de exploatare. Cheltuielile materiale aferente exploatării se pot analiza, ca nivel la 1000 lei venituri (Cm), cu relaţia: n

∑ g i cm i

C m = i =1 100

unde: gi – coeficientul de structură al veniturilor (%); cmi – cheltuielile materiale la 1000 lei venituri, pe categoriile „i” de venituri. Cheltuielile materiale la 1000 lei cifră de afaceri (Cm*), care constituie partea cea mai importantă a veniturilor din exploatare, se analizează cu relaţia: n

C*m

=

*

∑ qv i ⋅ cm i

i =1 n

⋅ 1000

∑ qv i ⋅ p i

i =1

în care: cm*i – cheltuielile materiale pe produsele „i”; Amortizarea este expresia valorică a uzurii fizice a mijloacelor fixe, inclusă în costul produselor. Amortizarea este un element structural al costurilor produselor, în general, iar al cheltuielilor materiale, în special. Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe pot fi analizate în două moduri: a) ca nivel la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri; b) ca sumă aferentă veniturilor din exploatare sau cifră de afaceri. Cheltuielile cu personalul cuprind toate cheltuielile firmei privind remunerarea muncii ca factor al producţiei şi cheltuielile privind protecţia socială. În cadrul analizei cheltuielilor cu personalul pot fi urmărite următoarele obiective: A. Analiza factorială a cheltuielilor cu salariile; B. Analiza corelaţiei dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica salariului mediu. Cheltuielile cu salariile (Cs) pot fi analizate cu ajutorul următoarelor modele: 1. Cs = N s ⋅

Ve Cs ⋅ N s Ve ↓

↓

Wa cs ⋅ g cs ∑ i i cs = 100 T Cs ⋅ Cs = N s ⋅ Ns T ↓ ↓ csh t

în care: Ve – productivitatea medie anuală (w a ) calculată pe baza veniturilor din Ns

exploatare; 131

( )

Cs – cheltuielile medii cu salariile la 1 leu venituri din exploatare cs ; Ve

gi – structura veniturilor din exploatare pe produse, lucrări, servicii etc. csi – cheltuieli cu salariile la 1 leu producţie pe produse, lucrări, servicii etc. T - numărul mediu de ore lucrate de un salariat într-un an (t ) ; Ns

( )

Cs - salariul mediu orar csh T

Devansarea creşterii salariului mediu de către productivitatea medie a muncii determină realizarea de economii privind cheltuielile cu salariile, ceea ce se evidenţiază pozitiv la nivelul acestor cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri şi implicit, în creşterea ratei de eficienţă a cheltuielilor totale. Indicele corelaţiei (Ic) dintre creşterea productivităţii muncii şi cea a salariului mediu se poate calcula astfel: Ic =

I csa I wa

în care:

I csa – indicele salariului mediu anual;

I wa – indicele productivităţii medii anuale.

Eficienţa cheltuielilor cu personalul poate fi analizată cu ajutorul următoarelor modele: (1) C1000 = p

Cp Ve

⋅ 1000

în care: C1000 – cheltuieli cu personalul la 1000 lei venituri din exploatare (cifră de p afaceri). În ansamblul cheltuielilor financiare ale firmei, dobânzile deţin o pondere importantă. Ele reprezintă costuri ale capitalului împrumutat şi cuprind diferenţa dintre dobânzile plătite de firmă pentru creditele primite şi dobânzile încasate pentru disponibilităţile sale în cont. Obiectul analizei cheltuielilor cu dobânzile îl constituie: • suma absolută a cheltuielilor cu dobânzile; • cheltuieli cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri. Modelul utilizat în analiză pentru determinarea cheltuielilor totale cu dobânzile este următorul: Cd = Cî ⋅ D ⋅

1 100

unde:

Cd – cheltuielile totale cu dobânzile; D – procesul mediu al dobânzii (%); Cî – capitalul împrumutat.

132

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Iosefina, Moroşan, Analiza economico-financiară. Tehnici şi metode, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 2. Iosefina, Moroşan, Analiza economico-financiară. Lucrări practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 3. Iosefina, Moroşan, Analiza economico-financiară în industrie, comerţ, turism şi exploataţiile agricole, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 4. Marin, Ţole, Analiza economico-financiară a firmelor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 5. Işfănescu, A., Stănescu, C., Băicuşi, A., Analiza economico-financiară, Ed. Economică, 1999

133

DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ MODELAREA DECIZIEI FINANCIARE ŞI MONETARE Lector univ. drd. LUISE MLADEN

OBIECTIVE Cursul vine să completeze seria de discipline de învăţământ necesare formării specialiştilor în domeniul financiar-bancar. Obiectivele cursului gravitează între înţelegerea şi aprofundarea teoriei şi aplicarea acesteia la unele probleme de decizie strategică sau operaţională care apar în practica efectivă conducerii societăţii comerciale, ca şi la nivel macroeconomic. Pentru atingerea acestor obiective studenţii trebuie să-şi împrospăteze cunoştinţele din domeniul econometriei, cercetării operaţionale şi statisticii. INTRODUCERE. PROCESUL MODELĂRII Modelarea a fost folosită în procesul gnoseologic de către mari filosofi şi gânditori încă din antichitate. Mulţi autori consideră procesul modelării ca un proces de cunoaştere prin care se studiază un obiect cu ajutorul altui obiect. Obiectul studiat este originalul (O), iar obiectul cu care se studiază este modelul (M). Se consideră, însă, că participă la acest proces şi cercetătorul (înţeles ca subiect – S). Ca urmare, doi subiecţi diferiţi (S1 şi S2), pornind de la acelaşi original (O) şi cu o aceeaşi teorie (T), pot concepe modele diferite (M1 şi M2). Etape ale procesului modelării: – enunţarea proprietăţilor originalului; – transpunerea proprietăţilor în model; – formularea altor proprietăţi ale modelului; – verificarea noilor proprietăţi; – concluzii, în care se formulează componente noi ale teoriei, cazuri particulare. CLASE DE MODELE Clasificarea modelelor se face în funcţie de anumite criterii şi anume: 1. gradul de similitudine între model şi original: – modelul iconic; – modelul analogic; – modelul simbolic. 2. aspectul modelului: – modelul determinist; 3. factorul timp: – modelul static; – modelul dinamic. 4. scopul: – modelul explicativ; 134

– modelul predictiv; – modelul de decizie. 5. nivelul de referinţă: – modele macroeconomice; – modele microeconomice. 6. gradul de generalitate - este un criteriu care generează modele generale (referitoare la un ansamblu al unui sistem studiat) şi modele parţiale (referitoare la o componentă a unui sistem). 1. MODELAREA IN TEORIA ŞI PRACTICA FINANŢELOR 1.1. Modelul costului capitalului Costul capitalului se defineşte ca un număr care exprimă procentual obligaţiile (sarcinile) de plată ale unui întreprinzător pentru constituirea capitalului necesar începerii şi derulării unei activităţi lucrative (aducătoare de profit). O societate comercială (S.C.) îşi constituie capitalul din patru surse şi anume: Sursa capitalului

Cost capital d1

Ponderea – sursă în total capital p1

Acţiuni preferenţiale Acţiuni ordinare

d2

p2

d 1 ⋅ p1 d2 ⋅ p2

d3

p3

d3 ⋅ p3

Împrumut bancar

d4

p4

d4 ⋅ p4

Împrumut obligatar

Cost ponderat al capitalului

Cost mediu al capitalului n

4

∑d p i =1

CMC = ∑ d i ⋅ p i i =1

cu

i

i

n

∑ pi = 1

i =1

În continuare se vor face evaluări privind: – rata dobânzii reale; – rata dividendului; – evaluarea CMC prin situarea faţă de preţurile pieţei financiar-monetare; – evaluarea CMC în raport cu eficienţa utilizării capitalului. 1.2. Modelul fundamental al pieţei de capital Piaţa de capital (financiară) se mai defineşte ca piaţa activelor financiare. Activele sunt bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Evaluarea activelor ia în considerare, în principal, două elemente: rentabilitatea unui activ şi riscul posesiei acestuia. – Rentabilitatea unui activ ia forma unei rate de rentabilitate (r) r=

B × 100 , unde B este venitul obţinut şi P este preţul de achiziţie a P

activului. 135

– Riscul posesiei unui activ este fundamentat pe două ipoteze: • câştigul poate fi diferit în raport cu împrejurările generate de mediul economic; • este posibilă estimarea probabilităţii apariţiei fiecăreia din împrejurările generate de mediul economic. Rentabilitatea medie a activului r se determină după relaţia: n

r = ∑ p j ⋅ rj j=1

n

cu ∑ p j = 1 j=1

j = indice pentru identificarea împrejurărilor generate de mediu; n = numărul de împrejurări pe care le poate genera mediul şi care sunt luate în considerare; pj = probabilitatea producerii împrejurării j; rj = rentabilitatea, în termeni relativi, a activului posedat, în condiţiile producerii împrejurării j. Rentabilitatea medie a portofoliului ( rp ) este: m

m

n

i =1

i =1

j=1

rp = ∑ ri ⋅ π i = ∑ π i ⋅ ∑ rij ⋅ p j , unde π i (i=1,2, …m) = ponderea activului i în total portofoliu;

rij = rentabilitatea înregistrată de activul i în cazul producerii în mediul economic a împrejurării j. Dacă se reprezintă grafic dependenţa rentabilitate (r) – risc ( σ ) şi se observă dispersia, adică împrăştierea valorilor posibile în jurul mediei, vom avea: • dispersie mică → risc mic; • dispersie mare → risc mare. Pentru expresia cantitativă a riscului se utilizează abaterea medie pătratică σ = σ 2 , după relaţia: n

σ = ∑ p j (rj − r ) 2 j=1

Pentru caracterizarea unui activ oarecare după criteriul compus rentabilitaterisc se pot introduce indicatori cum sunt: • rentabilitate pe unitate de risc r/σ ; • riscul ce revine la o unitate de rentabilitate σ/ r . 1.3. Modelul de evaluare a opţiunilor Opţiunea este un contract care oferă dreptul, nefiind obligatoriu, ca la un termen viitor stabilit (scadenţă), să poată fi cumpărat/vândut un stoc de acţiuni la un preţ notificat în contract şi numit preţ de exerciţiu (pe). Beneficiarul contractului plăteşte pentru opţiune un preţ numit primă de opţiune (po). Beneficiarul pierde prima de opţiune dacă renunţă la finalizarea contractului. Beneficiarul opţiunii realizează comparaţia: pe + po ∼ pc • dacă contractul este de cumpărare (numit CALL), beneficiarul are avantaj dacă pe + po < pc şi realizează un câştig C = pc – (pe + po). 136

De regulă, termenele contractelor de opţiune (t) sunt 1, 3, 6 sau 12 luni. Mărimea reală a câştigului se corelează cu factorul timp folosind rata de actualizare (ra) → rata dobânzii pe piaţa bancară sau taxa de scont, sau alte mărimi caracteristice. Câştigul real Cr = pc - [pe – po(1 + ra∗t/365)]; t exprimat în zile. • dacă contractul este de vânzare (numit PUT), atunci avantajul beneficiarului apare în situaţia în care pe – po > pc, realizând un câştig C = (pe – po) – pc. 1.4. Modelul de arbitraj financiar pe piaţa valutară Se parcurg următoarele etape: ¾ stabilirea burselor la care vor fi efectuate tranzacţii; ¾ fixarea valutelor ce vor fi tranzacţionate; ¾ cunoaşterea cursului de schimb la fiecare bursă. Condiţia de activare a modelului: • fixarea valutei cu care se începe bursa. Obiectivul arbitrajului: • să se obţină în final aceeaşi valută cu care s-a început arbitrajul; • cuantumul valutei să fie mai mare. Soluţia furnizată de model: • „traseul” pe care îl urmează tranzacţiile. Soluţionarea este asemănătoare drumului critic într-un graf. Rentabilizarea minimă a unei operaţiuni de arbitraj, în condiţiile luării cu împrumut a capitalului de pornire şi fără a ţine seama de factorii cu acţiune negativă, se determină cu relaţia: r=

d⋅n , unde: 360

d = rata anualizată a dobânzii exprimată în procente; n = durata (în zile) a efectuării operaţiunii de arbitraj. Dacă se introduc cota de impunere a veniturilor t şi comisioanele şi spezele bancare exprimate procentual (c), atunci: r=

(d + c) ⋅ n 365(1 - t)

1.5. Model de management financiar Modelele managementului financiar au ca obiective: a) echilibrul financiar dinamic şi static; b) analiza rezultatelor; c) evaluarea calităţii activităţii financiare (gestiunea operativă, strategia financiară a dezvoltării). a) Societatea comercială (SC) este privită în cadrul macrosistemului economiei naţionale ca un sistem, iar în structura ei au fost identificate trei subsisteme: 137

subsistemul producţie, subsistemul financiar, subsistemul extraordinar (componente neincluse în celelalte două subsisteme). Ca rezultat al activităţii societăţii comerciale (SC) rezultă soldul curent: G = E+F care permite elaborarea unui model normativ privind comportamentul financiar al SC: Sold economic

Sold financiar

Subregim de creştere E>0 Regim optim de creştere E=0 Creştere în suprasarcină E<0

Lipsă capacitate de finanţare FRÂNARE F<0 G≈0 Echilibru „cert” G<0 Deficit „accidental” G<<0 Deficit „criză”

STABILIZARE F=0 G>0 Excedent („rentă”) G≈0 Echilibru „fundamental” G<0 Deficit „dilemă”

Existenţa capacităţii de finanţare FORŢĂ F>0 G>>0 Excedent („holding”) G>0 Excedent („forţă”) G≈0 Echilibru „precar”

Sursa: Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii; EDP, Bucureşti, 1997

b) În domeniul analizei rezultatelor se utilizează modelul pragului de rentabilitate, înţeles ca volum de producţie (Q), pentru care profitul este nul. În model sunt incluse: – funcţia de venit: CA = CA(p(D/S), Q); – funcţia de cost: CT = CT(Q); – funcţia de structură a costului: CF = CT(O) CV = CT(Q) – CT(O) CVM = CV/ Q; – relaţia de expresie a profitului: PT = CA – CT, unde: CA = cifra de afaceri; p = preţul unitar de vânzare a producţiei; D = cererea pieţei; S = oferta de piaţă; Q = volumul producţiei fabricate; CF = costuri fixe totale; CT = costuri totale; CV = costuri variabile totale; CVM = costuri variabile medii. Expresia profitului, ţinând seama de relaţia de mai sus, este PT = PT(p(D/S), Q) = 0, de unde expresia pragului de reabilitate este: Q = [PT]-1(p(D/S),0). În situaţia în care PT ≠ 0, vorbim de nivelul de producţie ce permite obţinerea unui profit dat (dorit): Q = (CF + PT)/ (p - CVM). 138

2. MODELAREA PREFERINŢELOR CONSUMATORULUI Preocuparea consumatorului este de a putea să opereze pentru o soluţie care să-i asigure un maxim de satisfacţie în condiţiile bugetului şi ale preţurilor date. 2.1. Utilitatea. Analiză cardinală şi ordinală Abordarea cardinală În această abordare măsura utilităţii este dată de valorile pe care le ia funcţia de utilitate totală pentru consumul cantităţilor Qx din bunul x: UTx = UT(Qx) (1) Utilitatea este acceptată strict în sens economic, sub forma gradului de satisfacţie pe care un consumator se aşteaptă să-l obţină prin consumul unei cantităţi date dintr-un bun. Funcţia de utilitate (1) prezintă următoarele proprietăţi: – creşte odată cu cantitatea consumată: UT′x > 0(2) – gradul de satisfacţie creşte când consumul este foarte mic (nevoia (3) neacoperită): lim UTx′ = +∞ Q x →0

– gradul de satisfacţie nu mai creşte când consumul este foarte mare (se (4) instalează saturaţia): lim UTx′ = 0 Q x →∞

(5) – UMQx = UT′x(Qx) UM – utilitatea marginală = creşterea de utilitate totală pe seama consumului unitar suplimentar; – utilitatea marginală este pozitivă, fiind neraţional să se continue consumul dacă nu mai produce satisfacţie; – utilitatea este nulă dacă nivelul consumului este zero. UT

UM

(6)

UT(Q)

Qmax

Q

Graficul utilităţii totale şi al utilităţii marginale

Abordarea ordinală înlocuieşte măsura utilităţii cu capacitatea de ordonare a preferinţelor. Se definesc: – B = {1,2,....,n} = mulţimea bunurilor de consum; – Vj = Vij/i ∈ B = vectorii de consum; Vij = cantitatea de bun i în componenţa vectorului de consum j; j = 1,2,.....,m 139

– v ⊆ Rn = mulţimea vectorilor de consum Vj; v exprimă capacitatea consumatorului de a-şi ordona preferinţele şi presupune: • consumatorul poate alege între doi vectori, Vp şi Vq ∈ v, pe cel preferat: (∀)Vp şiVq ∈ v ⇔ fieVp < Vq ; Vp ≈ Vq ; Vp > Vq

• relaţia de preferinţă este reflexivă: (∀)Vp ∈ v ⇒ Vp ≈ Vq • relaţia de preferinţă este tranzitivă: (∀)Vp , Vq şiVt ∈ v, dacă Vp > Vq şiVq > Vt ⇒ Vp > Vt

• se acceptă că utilitatea este într-o legătură directă cu volumul, respectiv cantitatea consumată, astfel încât, dacă există doi vectori Vp şi Vq ∈ v pentru care cel puţin componenta i a lor este în relaţia Vip > Viq (oricare ar fi această componentă i = 1,2,...,n) atunci putem scrie: → dacă Vp > Vq ⇒ UT(Vp) ≥ UT(Vq) →dacăVp≈Vq⇒UT(Vp)=UT(Vq) 2.2. Curbe de indiferenţă Curba de indiferenţă este mulţimea vectorilor de consum Vj care au aceeaşi utilitate pentru consumator, adică: UT(Vj ) = constant(1) Denumirea provine de la imaginea rezultată din reprezentarea grafică a acestor vectori Vj . Într-un plan, imaginea acestei mulţimi de vectori este o curbă asimptotică la cele două axe ce delimitează planul. y(V2)

(2)

y1

1 2

y2 x1

x2

x(V1)

Curba de indiferenţă

În figură se observă rapoartele de mărime între componentele celor doi vectori de consum A(x1, y1) şi B(x2, y2). x – cantităţile consumate din bunul i = 1 şi reprezentate pe abscisă, iar y – pentru bunul i = 2 reprezentate pe ordonată Cei doi vectori de consum includ cantităţi diferite din cele două bunuri, dar au aceeaşi utilitate. Orice vector de consum ar alege un consumator de-a lungul 140

acestei curbe, el va obţine aceeaşi satisfacţie prin consum, dar va consuma cantităţi diferite din cele două bunuri. În cazul descris mai sus (i = 2), expresia utilităţii este: UT = f(x,y) (3) Presupunând că funcţia este explicită în raport cu y, se obţine pentru UT = ct. Expresia curbei de utilitate: (4) y = [f]-1(x,ct) 2 3 De pildă, dacă UT = x ⋅ y , iar UT = U0, avem: y = U0/3 x

(5) Curba de indiferenţă prezintă patru proprietăţi definite pe mulţimea curbelor de indiferenţă, adică pentru toate curbele rezultate, din considerentul că utilităţii i se poate atribui succesiv un şir de valori ct1,ct2,... etc. : • curbele de indiferenţă sunt descrescătoare; • o curbă de indiferenţă este superioară alteia dacă valoarea utilităţii prime (fie ct2) este mai mare decât a celei de-a doua (fie ct1); • curbele de indiferenţă ale unei mulţimi (familii) date nu sunt secante; • orice curbă de indiferenţă este convexă ceea ce, din punct de vedere grafic, înseamnă că oricare ar fi arcul AB, el se va situa sub coarda lui, cu excepţia celor două puncte extreme A şi B. Adică, un punct C de pe coarda AB se va afla pe altă curbă de indiferenţă decât cea pe care se află A şi B, superioară acesteia. 2.3. Rata marginală de substituire RMS y/x = −

∆y , rata marginală de substituire ∆x

(1)

dy ∂UT/∂x UM x = = dx ∂UT/∂y UM y

(3)

arată cu câte unităţi ar trebui mărit consumul din y pentru a putea micşora cu o unitate consumul din x, astfel încât satisfacţia consumatorului să rămână nemodificată. Considerând expresia curbei de indiferenţă, într-o formă mai simplificată, y = f(x), şi acceptând că ∆x → 0, expresia ratei marginale de substituire devine: RMSy/x = f′(x) (2) Rata marginală de substituire are două proprietăţi importante: – pe măsură ce un bun este succesiv şi continuu înlocuit din consum, rata marginală de substituire a acesteia creşte; – rata marginală de substituire este egală cu raportul invers al utilităţilor marginale. Printr-o succesiune de calcul, rezultă: RMSy/x = −

3. MODELUL DE OPTIM AL CONSUMATORULUI Consumatorul urmăreşte să-şi satisfacă nevoile de consum în condiţiile în care demersul său este influenţat de mai mulţi factori: mulţimea bunurilor, cantităţile consumate, preţurile unitare, suma de bani disponibilă, utilitatea pe care el o conferă fiecărei unităţi consumate dintr-un bun. Modelul de optim al consumatorului este: (1) max UT(V1, V2, …, Vi, …, Vn) 141

n

∑ pi ⋅ Vi = R

(2)

i =1

Necunoscutele sunt cantităţile Vi ce trebuie achiziţionate de consumator; fie Vi* astfel încât el să-şi consume întregul buget şi să-şi asigure maximum de satisfacţie. Valorile Vi* formează unul din vectorii de consum Vj în spaţiul de consum v. Problema este de tip optim cu legături (optim cu restricţii) şi se soluţionează prin construirea funcţiei lagrangean L. Ajungem la relaţia: UM Vi − λPi = 0 ⇒ λ =

UM Vi , care ne permite să formulăm condiţia de optim şi Pi

anume că rapoartele între utilitatea marginală a fiecărui bun şi preţul unitar al acestuia trebuie să fie egale. Totodată, ne oferă posibilitatea să dăm interpretarea economică a parametrului λ şi anume sporul de utilitate obţinut prin cheltuirea unei unităţi monetare în cazul suplimentării cu o unitate a consumului din produsul i. Inversul parametrului λ este un preţ şi anume preţul plătit de consumator pentru aşi suplimenta utilitatea pe seama creşterii consumului din bunul i. În continuare studiul trebuie să cuprindă: – dreapta bugetului; – punctul de consum optim; – variaţia punctului optim de consum în raport cu variaţia bugetului de consum; – variaţia punctului optim de consum în raport cu variaţia preţurilor unitare ale bunurilor consumate; – efectul de substituire şi efectul de venit • cazul bunurilor normale; • cazul bunurilor inferioare; – modelul dinamic al consumatorului • cu piaţă monetară; • cu piaţă monetară şi de capital. 4. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE Funcţia de producţie este formalizarea relaţiei între producţie şi ansamblul mijloacelor (elementelor) utilizate pentru obţinerea acesteia. În termenii cei mai sintetici, funcţia de producţie este o legătură de tip intrări (mijloace, elemente pentru producţie) – ieşiri (producţie). I intrări

E Mecanism de producţie

ieşiri

Formalizând această legătură se exprimă prin relaţia: E = f(I); unde f(⋅) este funcţia de producţie (1) Presupunând n elemente participante în producţie (i = 1,2,…,n), ale căror cantităţi utilizate sunt xi iar producţia exprimată cantitativ (Q) avem: 142

Q = f(x1, x2,….,xi,….,xn) sau Q = f(x), unde prin x desemnăm vectorul cantităţilor xi:

(2) (3)

X = xi ⋅ l ⋅ n

iar f(⋅) este o altă modalitate de introducere a funcţiei de producţie. Factori de producţie → elemente, mijloace participante la activitatea de producţie. Se disting: a) factori substituibili; b) factori complementari. După raportul între cantitatea utilizată şi volumul de producţie se disting: a) factori de producţie variabili; b) factori de producţie ficşi. 4.1. Proprietăţile funcţiei de producţie • Atât producţia cât şi factorii de producţie pot lua numai valori pozitive. • Funcţia de producţie este continuă. • Factorii de producţie sunt strict necesari. • Producţia este crescătoare în oricare dintre factori. • Producţia are randament descrescător. • Producţia are randament global nedescrescător. • Funcţia de producţie are proprietatea de divizibilitate. • Funcţia de producţie este omogenă de un grad oarecare h. 4.2. Izocuanta şi rata marginală de substituire Izocuanta este mulţimea de vectori de producţie x, incluzând cantităţi diferite din factorii de producţie, care au ca rezultat un acelaşi volum de producţie. Expresia izocuantei se obţine din relaţia de definiţie: (1) Q0 = f(K,L), pe care o explicităm în raport cu K, şi anume: K = g(L,Q0), (2) în care g(⋅) este o funcţie de o variabilă, Q0. Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) este definită prin sporul cantitativ dintr-un anumit factor care suplineşte reducerea cu o unitate a altui factor astfel încât producţia să nu se schimbe. RMST =

∆x i ∆x j

(3)

unde ∆xi ste variaţia factorului substituent, fie i. Folosind alte interpretări ale funcţiilor de producţie şi relaţia izocuantei şi aproximând operatorul de diferenţiere d prin cel de variaţie ∆ obţinem: W L ∆K f L′ = , adică RMST = mg şi anume: Wmg K ∆L f K′

(4)

raportul productivităţilor marginale ale factorilor L şi K. 143

4.3. Indicatorii de eficienţă ai funcţiilor factorilor de producţie 4.3.1. Indicatorii medii Q f(K, L) = = WL L L Q f(K, L) = = WK – productivitatea medie a capitalului K K

– productivitatea medie a muncii

(1) (2)

reprezentând volumul producţiei obţinut în medie la o unitate de muncă, respectiv capital – înzestrarea tehnică a muncii k = K/L, (3) exprimând numărul de unităţi de capital ce revin în medie la o unitate de muncă. 4.3.2. Indicatorii marginali – productivitatea marginală a muncii Wmg L = ∂f/∂L (4) – productivitatea marginală a capitalului Wmg K = ∂f/∂K (5) – rata marginală de substituire a factorilor ca o particularizare pentru o funcţie de producţie cu doi factori 4.3.3. Indicatorii de elasticitate Elasticitatea unui fenomen economic în raport cu factorii (luaţi distinct, unul câte unul) care îl determină este definită ca variaţia relativă (procentuală) a fenomenului, în cazul în care factorul luat în considerare variază cu un procent. Forma scrisă într-o formă simplificatoare este: y = f(x) (6) Fie două niveluri diferite ale indicatorului y: 0 – nivelul de bază şi 1 – nivelul curent, astfel că: y0 = f(x0) şi y1 = f(x1), (7) Utilizând operatorul ∆ (semnificând variaţia absolută) şi ∆% (semnificând variaţia relativă), atunci elasticitatea lui y în raport cu x, este: ∆%y ∆%x

E y/x =

(8)

Prin transformări succesive se obţine: Wmg x

E y/x =

Wx

(9)

(raportul între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului în funcţie de care se calculează elasticitatea). Ca indicatori de elasticitate legaţi de funcţia de producţie distingem: – elasticitatea producţiei în raport cu munca E Q/L =

Wmg L WL

– elasticitatea producţiei în raport cu capitalul 144

(10)

E Q/K =

Wmg K

(11)

WK

– elasticitatea în raport cu înzestrarea tehnică E RMST/K = σ =

∆%RMST g′(k) = ∆%k g(k)/k

(12)

4.4. Funcţia productivităţii muncii WL = f(k) sau q = f(k), (1) unde q este notată productivitatea medie a muncii. Această funcţie (1) este determinată prin factorul înzestrare tehnică şi are toate proprietăţile funcţiei de producţie. Cu ajutorul ei se pot rescrie, ca expresii de calcul, toţi indicatorii de eficienţă ai funcţiilor de producţie de la subcapitolul 3.

5. REŢETA DE FABRICAŢIE ŞI PREŢUL FACTORILOR DE PRODUCŢIE Reţeta de fabricaţie este o combinaţie de factori de producţie caracterizată de vectorul X = x i ⋅ l ⋅ n atât calitativ (tipurile i de factori de producţie luaţi în considerare), cât şi cantitativ (cantităţile xi de factori de producţie). Criteriul de alegere dintr-o mulţime de reţete este preţul unitar al factorilor folosiţi, pi, independent în raport cu producătorul. În aceste condiţii, sunt două tipuri de decizie: a) obţinerea unui volum dat de producţie la un cost de producţie minim: n

minCT = ∑ pi ⋅ x i

(1)

i =1

Q = f(x), unde CT = costul total de producţie (2) b) obţinerea celui mai mare volum posibil de producţie la un buget dat (adică folosind un cuantum dat al costului de producţie): max Q = f(x) (3) n

CT = ∑ p i ⋅ x i

(4)

i =1

5.1. Reţeta optimă de fabricaţie Problemele de decizie (a) şi (b) de mai sus sunt considerate echivalente. Cel mai adesea însă, se face referire la problema (a). Modelul de optim este în acest caz: min CT = K⋅pK + L⋅pL (1) Q = f(K,L), (2) unde: pK = preţul unitar al capitalului; pL = preţul unitar al muncii. Interpretând problema ca una de extrem cu legături, soluţia o obţinem din condiţiile de minim pentru lagrangean. 145

În final avem:

f L′ p = L şi dacă ţinem seama că raportul productivităţilor f K′ pK

marginale este chiar RMST, atunci regăsim condiţia de optim: Rata marginală de substituţie tehnică a factorilor este egală cu raportul productivităţilor marginale şi cu raportul preţurilor unitare de producţie. 5.2. Variaţia reţetei optime Reţeta optimă de fabricaţie variază în raport cu preţurile unitare ale factorilor de producţie şi cu volumul producţiei. Se studiază astfel: – influenţa variaţiei preţurilor factorilor; – influenţa variaţiei producţiei. 5.3. Funcţiile privind cererea de factori de producţie • expresia cererii forţei de muncă: (1) L = [fl]-1 (Q, PK, PL) • expresia capitalului: K = f2(Q, PK, PL) (2) Relaţiile (1) şi (2) dau o legătură între volumul factorului de producţie, pe de o parte, şi volumul producţiei şi preţurile unitare ale factorilor, pe de altă parte. O astfel de relaţie defineşte o funcţie de cerere a factorilor de producţie. 6. OBIECTIVELE GESTIUNII ECONOMICO-FINANCIARE A FIRMEI 6.1. Funcţiile de cost de producţie Aceste funcţii exprimă relaţia între costul total de producţie şi volumul de producţie de realizat (se cunosc preţurile unitare ale factorilor). Construirea acestor funcţii se bazează pe funcţiile de cerere a factorilor de producţie. Modelul include relaţiile: – ecuaţia de calcul a costului total: CT = K⋅pk + L⋅pl (1) – funcţia de cerere de capital: K = K(Q,pk,pl) (2) – funcţia de cerere de muncă: L = L(Q,pk,pl) (3) Prin substituire (2-3) în (1) se obţine o funcţie de cost CT = CT(Q), (4) al cărei argument este volumul producţiei. 6.1.1. Funcţia de cost pe termen lung este de forma CT = CT(Q). – Costul mediu: CTM = CT(Q)/Q, (1) adică o funcţie de forma CTM = CTM(Q); – Costul marginal: CTmg = CT′(Q), (2) de asemenea, o funcţie de Q de forma CTmg = CTmg(Q). Nivelul producţiei pentru care se înregistrează un minim al costului marginal este dat de soluţia ecuaţiei: 146

(CTmg)′(Q) = 0 sau CT″(Q)′ = 0

(3)

Volumul de producţie Q1 este cel pentru care se obţine minimul costului marginal dar şi punctul de unde tendinţa este de creştere a costului total. CTM CT A

Q1

Q

Curba costului total

Existenţa unui minim în evoluţie este acceptată şi pentru costul mediu. Nivelul producţiei pentru acest minim îl dă ecuaţia: (CTM)′(Q) = 0 Ţinând seama de (1) rezultă: (Q⋅CTmg – CT)/Q2 = 0 sau CTmg = CTM

(4) (5)

CTmg CTM CTmg

Q1 Q2 Curba costului marginal şi mediu

CTM

Q

Concluzia: minimul costului total mediu se atinge când este egal cu costul marginal. Valoarea producţiei pentru costul mediu minim este: Q2 =

CT şi reprezintă un punct la dreapta lui Q1. CTmg

(6)

În general, se acceptă că: CTmg (Q=1) = CTM (Q=1). Trecerea la nivelul de producţie Q = 2, în condiţiile tendinţei producătorului de a-şi maximiza profitul, este efectuată numai în măsura în care CTM(Q=2)
Randamentul de scară în sensul economiilor de scară arată un efect favorabil pentru producător. Acest efect se înregistrează până la nivelul de producţie Q = Q2, deoarece costul total mediu este în descreştere până în acest punct. După acest nivel de producţie, randamentul de scară apare în sensul dezeconomiilor de scară. 6.1.2. Funcţia de cost pe termen scurt Funcţia de cost pe termen scurt presupune distincţia între costurile fixe şi cele variabile: CT(Q) = CF + CV(Q), în care CV(Q=O) = 0 (1) astfel CF = CT(Q=0) (2) Costul mediu rezultă din expresia: CTM = CF/Q + CV(Q)/Q = CFM + CVM (3) unde CFM este costul fix mediu , CFM = CF/Q (4) şi CVM este costul variabil mediu, CVM = CV(Q)/Q. (5) Costul marginal este dat de expresia: CTmg = CT′ (Q) = CV′ (Q) = CVmg

(6)

Pentru ambele funcţii (a costului total şi a costului variabil), nivelul Q1 al producţiei exprimă condiţia minimului pentru costurile marginale (total şi variabil). CT CV CF

CT CV

CF

Q1

Q

Funcţiile de cost pe termen scurt

Deoarece comportarea costului variabil pe termen scurt este similară comportării costului total pe termen lung, minimul costului mediu este la dreapta celui al costului marginal.

148

Cmg CTM CFM

CFM CFM

CVM Cmg

CFM Q1

Q3 Q2

Q

Curbele costului total mediu, variabil mediu, fix mediu şi marginal

Evoluţia costului total este determinată de evoluţia componentelor sale, ca şi de raportul lor de ordine, toate dependente de dinamica producţiei şi de comportamentul raţional al producătorului. 6.2. Modele ale optimului cifrei de afaceri Se ţine seama de raportul de interese acţionari-manageri (administratori): primii înclină spre un câştig imediat ca să-şi recupereze repede capitalul investit, ceilalţi doresc să-şi consolideze poziţia lor de conducere, ca urmare a stabilităţii firmei şi pe viitor. Modelul îi aparţine economistului W.J. Baumol. Acest model ia în considerare dependenţa producţie-preţ (preţul este o funcţie de nivelul producţiei): p = p(Q) (1) cu p′(Q) 0, p″(Q) 0 şi pentru p′(Q) = 0 avem p″(Q)< 0 În structura modelului se includ: – funcţia cifrei de afaceri CA = p(Q)⋅Q (2) – restricţia de profit p(Q)⋅Q – CT(Q) > PD (3) unde PD este nivelul dorit al profitului total. Pentru modelele de acest fel condiţia de optim se obţine pe baza funcţiei Lagrange: L = p(Q)⋅Q + λ⋅(p(Q)⋅Q – CT(Q) – PD), (4) pentru care se scrie condiţia Kuhn-Tucker: ∂L ∂p(Q) ∂p(Q) ∂CT(Q) ∂L ⋅Q = 0 = p(Q) + ⋅ Q + λ ⋅ (p(Q) + ⋅Q − ) < 0 şi ∂Q ∂Q ∂Q ∂Q ∂Q

(5)

Funcţia Lagrange mai poate fi scrisă (ţinând seama de semnificaţia economică a componentelor) sub forma: L = CA + λ ⋅ (CA – CT – PD) (6) astfel încât derivata ei în raport cu producţia înseamnă: L′ = CA′ + λ⋅CA′ - λ⋅CT′, (7) 149

unde CA′ reprezintă venitul marginal, iar CT′ reprezintă costul marginal, adică: ∂p(Q) ⋅Q ∂Q ∂CT(Q) CT ′ = ∂Q

CA′ = p(Q) +

(8) (9)

Relaţia (5), ţinând seama de (8) şi (9), se scrie: (1 + λ) ⋅ VTmg- λ⋅CTmg = 0 (10) unde VTmg= venitul total marginal. Dacă λ = 0, rezultă VTmg= 0, ceea ce înseamnă că producătorul fabrică un volum de producţie pentru care venitul său marginal este nul, adică el a realizat o cifră de afaceri maximă. Dacă λ > 0, rezultă că

CTmg =

1+ λ ⋅ VTmg , adică λ

VTmg
determină pe producător să nu mai producă în plus peste ceea ce produsese deja, deoarece sporul său de venit este mai mic decât sporul de cheltuieli, caz în care volumul de producţie fabricat asigură maximizarea cifrei de afaceri. 6.3. Modele ale optimului valorii întreprinderii Modelul lui R. Marris formulează problema pentru situaţia în care un întreprinzător doreşte achiziţia unei întreprinderi prin ofertă publică de cumpărare. Întreprinzătorul are o funcţie de utilitate (privind comportamentul său de cumpărător) dependentă de două argumente: – Rata de evaluare a firmei (e), care se determină ca raport între valoarea bursieră (VB) şi valoarea contabilă a activelor sale (activul contabil AC): e = VB/AC; e = e (ri, ra, s), unde: ri = rata de reinvestire; ra = rata profitului; s = rata de scont. – Rata de creştere a firmei (c), care este legată de creşterea dimensiunilor firmei: fond de salarii, număr de personal, volum de activitate, renume, cotă de piaţă etc. Restricţia problemei este dată de o funcţie de transformare ce defineşte legătura între ritmul de creştere şi rata de evaluare. Această legătură înglobează trei relaţii de bază: (1) • e = e(c, ra) • ra = ra(d), unde d este rata de creştere a cererii de bunuri şi servicii (2) • relaţia de echilibru între rata maximă de creştere a cererii şi ritmul maxim (3) de creştere a firmei ra(d) = c(d) Din relaţiile (1-3) rezultă că rata de evaluare este în fond dependentă de rata de creştere. Modelul lui R. Marris este: – funcţia de utilitate U = U(e,c) (4) – funcţia de transformare F(e,c) = 0 (5) – condiţia de evaluare e – e*> 0 (6) unde e* este nivelul de evaluare minim dorit de achizitor. După o prelucrare matematică se obţin condiţiile de optim. 150

7. ECHILIBRUL PIEŢEI PERFECTE Echilibrul este o stare în care se găseşte la un moment dat raportul cerere/ofertă. Raportul cerere-preţ şi ofertă-preţ sunt cunoscute şi pot fi modelate în forma: – funcţia de cerere: C = C(p), C′<0 (3) – funcţia de ofertă: O = O(p), O′>0 (4) Modelul de echilibru presupune egalitatea: C(p) = O(p), ecuaţie a cărei soluţie p* reprezintă preţul de echilibru. Prin înlocuire p cu p* obţinem: C* = C(p*), O* = O(p*), C* = O*, unde C* şi O* reprezintă volumul de echilibru al tranzacţiilor. Funcţii ale mecanismului pieţei care permit agenţilor economici să adopte decizii de comportament în gestiunea afacerilor lor: volumul tranzacţiilor, exprimarea producţiei în termeni de cost, asigurarea distribuirii producţiei, ajustarea consumului sau producţiei, ieşirea de pe piaţă a producătorilor, producerea altor produse mai profitabile. 7.1. Funcţia de ofertă Determinarea acestei funcţii presupune că producătorul urmăreşte să-şi maximizeze profitul în condiţiile în care preţul este dat. Funcţia de profit este dată de relaţia: PT(Q) = CA(Q) – CT(Q) = p ⋅ Q – CT(Q), (1) unde CA(Q) = cifra de afaceri; CT(Q) = funcţia de cost; p = preţul unitar de vânzare; Q = volumul producţiei. Pentru a obţine maximum de profit sunt necesare condiţiile: ∂PT =0 ∂Q

unde

→ p = Cmg,

C mg =

∂ 2 PT <0 ∂Q 2

(2)

∂CT = costul marginal. ∂Q ∂C mg

⇒

∂Q

>0

adică este necesar să existe un cost marginal crescător. Funcţia de ofertă poate fi determinată pe baza relaţiei (2), în care presupunem că derivata funcţiei de cost, CT′, admite o inversă, avem: p = CT′(Q) ⇒ Q = [CT′]-1(p), în care [.]-1este notaţia pentru funcţia inversă. Pentru profitul nul (PT = 0) funcţia de ofertă are expresia Q=

CF p − CVM

semnificând pragul de rentabilitate al firmei.

Dacă PT = - CF, adică se înregistrează o pierdere de mărimea costurilor fixe, atunci conform Q = (CF + PT)/(p - CVM) rezultă Q = 0, semnificând pragul de încetare a activităţii. Pentru acest prag avem: p ⋅ Q − CF − CV = −CF ⇒ p ⋅ Q = CV ⇒ p = CVM 151

Temporar, o firmă poate accepta un profit PT ∈ [-CF,0] pentru atingerea unor obiective strategice: pătrunderea pe o piaţă sau stabilizarea sa pe o piaţă în vederea lansării unui produs nou. Pornind de la funcţia de ofertă Q = Q(p), se poate defini elasticitatea ofertei în raport cu preţul: E Q/P =

∆%Q , indicator ce exprimă senzitivitatea ofertei în raport cu preţul, ∆%p

respectiv cât de mult variază oferta la o variaţie cu 1% a preţului. Dacă E Q/P = 0 , oferta se numeşte perfectă inelastică; dacă E Q/P = ∞ , oferta se numeşte perfect elastică; dacă E Q/P >1, oferta se numeşte elastică; dacă E Q/P ∈ (0,1) , oferta se numeşte inelastică; dacă E Q/P = 1 se spune că oferta este de elasticitate unitară (echielastică). Preţul de referinţă din condiţia de optim a profitului (2) nu poate fi un preţ oarecare deoarece, în acest caz, volumul tranzacţiilor nu este maxim. Ca urmare, acest preţ se determină nu numai pe seama ofertei, ci şi pe seama cererii, conform modelului (3-4). 7.2. Modelul Cobweb Acest model mai este numit şi modelul „pânzei de păianjen” (sugerată de graficul evoluţiei preţului). Presupunem că funcţiile de cerere şi de ofertă sunt liniare şi parametrii caracteristici (a,b,c şi d) sunt pozitivi: C(p) = a − b ⋅ p (1) O(p) = c + d ⋅ p (2) aplicând condiţia de echilibru C(p) = O(p) rezultă preţul de echilibru: p* =

a+c b+d

(3)

precum şi volumul de echilibru al tranzacţiilor: C* = O* =

ad − bc b+d

(4)

De regulă, cererea este influenţată de preţul afişat în momentul în care ea este formulată, astfel încât, dacă luăm în considerare factorul timp, funcţia cererii este: C(p t ) = a − b ⋅ p t (5) În ce priveşte oferta, ea este influenţată de preţul practicat pe piaţă la un moment de timp precedent (se interpune un interval de timp necesar fabricării obiectului fabricat). De aceea funcţia de ofertă este: O(p t ) = −c + d ⋅ p t −1 (6) Condiţia de echilibru este C(pt) = O(pt) şi conduce la o ecuaţie de recurenţă a preţurilor: p 't =

(3). 152

a + c d' − ⋅ p t −1 b b

(7)

În cazul în care preţurile se stabilizează la nivelul de echilibru, avem p* = pt = pt-1 şi expresia preţului de echilibru devine cea determinată în relaţia

Determinarea parametrilor în funcţie de cerere/ofertă (5) şi (6) presupune existenţa unei „istorii” a pieţei, a unor serii dinamice de preţuri, dar şi ale cererii şi ofertei: p(t) cu t ∈[0,-T], unde –T este momentul din trecut până la care există statistici. În acest caz p0 este preţul din anul de bază, ultimul cunoscut. Pentru valori ale lui t > 0 preţurile, ca şi cererea/oferta nu mai sunt cunoscute şi urmează a le determina pe baza soluţiilor date de modelul Cobweb. Se introduce o variabilă xt, reprezentând abaterea la momentul t a preţului curent faţă de cel de echilibru: (8) xt = pt – p* astfel că, pentru t = 0, x0 = p0 - p* este o abatere de mărime cunoscută. Din relaţia (8) rezultă: (9) pt = xt + p* În relaţia (7) notăm (a + c)/d = α şi d/b = β, pentru o simplificare a scrierii: pt = α - β⋅pt-1 (10) În caz de echilibru pt = pt-1 = p*, relaţia devine: p* = α - β⋅p* (11) În relaţia (10) substituim preţurile conform (9) şi avem: xt + p* = α - β⋅(xt-1 + p*) sau xt + p* = α - β⋅xt-1 - β⋅p*, din care, dacă ţinem seama de (11) rezultă: xt = - β⋅xt-1 (12) care, prin inducţie incompletă, ne conduce la: xt = (-β)t⋅x0 sau ţinând seama de (8) pentru t = 0, avem: (13) xt = (-β)t⋅(p0 – p*) Revenind cu (12) în (9) obţinem: pt = (-β)t⋅(p0 – p*) + p* (14) care este ecuaţia de dinamică a preţurilor. Din relaţia (12) rezultă interpretarea economică a parametrului β: β =

xt , x t −1

(15)

semnificând indicele de dinamică a abaterii preţului curent faţă de cel de echilibru. Ţinând seama de substituţia făcută în (10) rezultă că valoarea lui este egală cu raportul între senzitivitatea ofertei (d) şi senzitivitatea cererii (b) faţă de preţ. Valorile parametrului β pot fi, faţă de unitate, mai mici, mai mari sau egale. Acest lucru generează o anumită dinamică a preţului. În ecuaţia de dinamică a preţului (14) putem face ipoteze şi asupra lui p0 şi anume p0 < p* sau p0 > p*. 7.3. Modelul Laffer Parametrii echilibrului pieţei se modifică în condiţiile în care se introduc impozitele, pentru că exprimă intervenţia statului pe piaţă prin pârghiile fiscalităţii. Modificarea condiţiilor de echilibru a pieţei în cazul existenţei fiscalităţii necesită calcularea şi exprimarea impozitului pe unitatea de ofertă (T).

153

Impozitul mobilizat la buget va fi T·Q, unde Q este volumul fizic al vânzărilor. Din punct de vedere al bugetului, cuantumul acestuia ar trebui să fie cât mai mare. Aceasta presupune T mai mare sau Q mai mare. T mai mare înseamnă preţ mai mare şi volumul vânzărilor mai mic. Q mai mare nu este dependent de autoritatea publică, ci este un rezultat al echilibrului pieţei şi poate asigura cea mai mare încasare la buget. Această problemă face obiectul modelului menţionat, elaborat de economistul american A. Laffer. Modelul de echilibru în condiţiile existenţei fiscalităţii se bazează pe modelul Cobweb (1-2), în care funcţia de cerere se introduce ca preţ pc, iar în funcţia de ofertă pg: C = a - b·pc (1) O = -c + d·pg (2) unde: – pc = preţul de vânzare pe care îl achită cumpărătorul – pg = cuantumul din preţul de vânzare ce-i rămâne vânzătorului după ce achită impozitul către stat (de fapt un preţ de gestiune al producătorului, adică preţul la care el se referă atunci când îşi calculează eficienţa (profitul, rata câştigului etc.). p c = pg + T (3) Ţinând seama de relaţia (3), funcţia de ofertă se rescrie în forma: (4) O = - c + d·(pc – T) Maximizarea încasării bugetare (IB) revine la expresia max IB = max T = Qf* unde Qf* este volumul de echilibru al tranzacţiilor în condiţiile fiscalităţii şi se realizează atunci când

∂IB = 0 , ceea ce conduce la o valoare a impozitului pe ∂T

unitatea fizică de tranzacţie, fie T* cu care se poate determina volumul de echilibru al tranzacţiilor în condiţiile fiscalităţii Qf* şi maximul posibil al încasărilor bugetare în condiţiile de piaţă date IBmax. De asemenea, se mai pot determina preţurile de echilibru ale celor doi agenţi economici pc* şi pg*. Se mai determină incidenţa impozitului asupra consumatorului (contribuţia consumatorului la plata impozitului T): iC =

pc * −p * ⋅ 100 T*

(5)

De asemenea, se calculează incidenţa impozitului asupra ofertantului (rest impozit producător): iO =

p * - pg * ⋅ 100 T*

(6)

Incidenţa în această exprimare este determinată de senzitivităţile funcţiilor de cerere şi ofertă (b,d). Mărimea ei este dată, pentru fiecare agent participant la schimb, de ponderea pe care o are senzitivitatea la preţ a respectivului agent în senzitivitatea totală a cererii şi a ofertei. (

154

b d ⋅ 100, ⋅ 100) b+d b+d

În privinţa ofertei efectului concret asupra agenţilor economici este de remarcat că, în ceea ce îl priveşte pe consumator, plata impozitului este efectivă, în timp ce pentru producător efectul este de pierdere prin neîncasare. 8. COMPONENTELE FINANCIAR-MONETARE ÎN MODELELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ 8.1. Conexiunile financiar-monetare în modelul neoclasic Acest model păstrează ipoteza de neutralitate a banilor recurgând la o analiză dihotonică a economiei: bunuri/bani; de asemenea, păstrează legătura cantitativă bani-economie reală (relaţia lui Fisher), echilibrul automat al pieţei graţie flexibilităţii perfecte a preţurilor şi salariilor, reglarea cererii prin preţ. Elementul specific este comportamentul raţional al agentului economic, al cărui scop este: – maximizarea profitului (condiţionată de anumite restricţii) pentru agentul producător; – maximizarea utilităţii consumului pentru agentul consumator. Modelul include: a) Funcţia de producţie Y = Y(N) (1) unde Y este producţia fizică şi N factorul de muncă, înţeles, în acest context, ca cerere de muncă (ND). b) Funcţia ofertei de muncă (2) Ns = Ns(W/P), cu N′s>0 c) Funcţia de investiţii I = I(i), cu I′<0, unde i este rata dobânzii (3) d) Funcţia de economii S = S(i), cu S′>0 (4) e) Relaţiile de echilibru sunt: – echilibrul general, I = S (5) – echilibrul pieţei muncii, Ns = ND (6) – echilibrul sectorului monetar, M = k⋅P⋅Y, (7) unde k este un coeficient de lichidităţi; M este masa monetară şi se consideră exogen determinată, fiind un instrument al politicii monetare, şi reprezintă oferta de bani. Expresia din partea dreaptă a relaţiei reprezintă cererea de bani. • Din condiţia de echilibru a pieţei muncii (6), corelată cu funcţia cererii de muncă şi ofertei de muncă, se poate determina nivelul de echilibru al salariului real (W/P)*, deoarece se formează ecuaţia în (W/P): (8) [Y′]-1(W/P) = Ns(W/P) Nivelul preţului de echilibru: P* = M/k⋅Y* (9) Nivelul salariului nominal de echilibru: W* = (W/P)*⋅P* (10) • Relaţia echilibrului general (5) este, de fapt, o ecuaţie în i, prin a cărei rezolvare se obţine nivelul de echilibru al dobânzii, i*, şi apoi nivelul de echilibru al investiţiilor, I* (3) şi al economiilor, S* din (4).

155

Mecanismul echilibrului economic presupune şi evidenţiază un lanţ de cauzalităţi, din care unele sunt exclusiv de natură financiar-monetară. Modelul prezintă proprietăţi interesante privind componentele şi politicile financiar-monetare: – sectorul financiar-monetar este „lipit”, nu este integrat efectiv în model; – componentele financiare sunt introduse prin masa monetară (variabilă exogenă), prin economii, investiţii şi rata dobânzii, care formează o structură nelegată de restul modelului; – politica bugetară nu este eficientă, deoarece creşterea investiţiilor publice nu duce la creşterea producţiei, ci doar la modificarea structurii ei; – politica monetară nu este eficientă, deoarece afectează variabilele (indicatorii) nominale şi nu pe cele reale; – ca o consecinţă a politicii monetare ineficiente se pot pune în evidenţă efectele nedorite în ce priveşte producţia. 8.2. Conexiunile financiar-monetare în abordarea keynesistă Abordarea keynesistă se bazează pe modelul şcolii neoclasice şi pe valorificarea unora din criticile aduse acestuia de către economiştii „neortodocşi”. Modelul lui Keynes include: – funcţia cererii de bani Md = f(Y) + g(i), cu Mdy′>0 şi Mdi′<0; – oferta de bani: Ms = dat; – ecuaţia de echilibru a pieţei monetare: Md = Ms; (1) – funcţia de consum: C = C(Y); – funcţia de investiţii: I = I(Y,i) cu IY′>0 şi Ii′<0; – funcţia de producţie: Y = h(N), cu h>0; – condiţia de optim pentru producător de forma Y′(N) = W/P, identică cu cea din modelul neoclasic; – ecuaţia şomajului: Ş = PD – N*, (2) unde Ş este mărimea şomajului, PD este populaţia disponibilă (oferta de muncă) şi N* este cererea de muncă în condiţii de echilibru. (3) ND = [h]-1(Y) – ecuaţia de structură a venitului: Y = C + S (4) – ecuaţia de echilibru macroeconomic în absenţa relaţiilor economice externe: S=I (5) Din relaţiile funcţia cererii de bani, oferta de bani şi ecuaţia de echilibru a pieţei monetare se obţine: i = [g]-1(Ms – f(Y)) Modelul include zece ecuaţii şi trei categorii de variabile: – variabile independente, determinate de factori psihologici, între care se includ: înclinaţia marginală spre consum, comportamentul faţă de lichiditate şi eficienţa marginală estimată a capitalului, la care se adaugă oferta de bani; – variabile intermediare: rata dobânzii şi investiţiile; – variabile dependente: venitul şi gradul de ocupare. În afara acestor variabile în model intervin şi date exogene. 156

9. POLITICI FINANCIARE (BUGETARE) ÎN MODELUL SIMPLIFICAT AL LUI KEYNES Ipotezele de fond ale acestui model, ipoteze relativ limitative/restrictive faţă de economia reală sunt: – lipsa componentei monetare; – acceptare unui anumit grad de neocupare a factorului de muncă; – perfecta elasticitate a ofertei; – cunoaşterea funcţiilor de comportament al agenţilor consumatori; – acceptarea autonomiei de comportament al agenţilor consumatori sau a dependenţei acestora de venit. 9.1. Modelul economiei închise cu nonintervenţie şi investiţii exogene Structura modelului include: – funcţia de consum, ca funcţie de comportament al agentului consumator: (1) C = c*⋅y + C0, cu c = C'y unde: C = consumul, C0 = consumul autonom, Y = produsul final, c = înclinaţia marginală spre consum, c ∈ (0,1); – funcţia de investiţii (în ipoteza că investiţiile sunt date exogen, adică nu depind de nici una din variabilele modelului) I = I0, I = investiţii, I0 = volumul dat al investiţiilor (2) – ecuaţia de echilibru: Y = C + I , (3) unde Y este interpretat ca cerere globală, respectiv ca totalul cheltuielilor pentru consum, iar C şi I ca cerere de bunuri de consum, respectiv ca bunuri de investiţie. Cele trei ecuaţii definesc nivelul de echilibru al produsului final (4), pentru care observăm dependenţa directă de fiecare din cei trei parametri (5): Y* =

1 1 ⋅ C0 + ⋅ I0 , 1− c 1− c

(4)

(5) (Y*)′c > 0 (Y*)′C0 > 0 (Y*)′I0 > 0 Factorul de creştere economică este investiţia, în legătură cu care se determină un parametru de tip înclinaţie – multiplicatorul simplu al investiţiilor: ∆Y 1 = ∆I0 1 − c

(6)

Variaţia consumului în raport cu investiţia se determină din funcţia de comportament: ∆C = c ⋅ ∆Y =

c ⋅ ∆I 0 1− c

(7)

Multiplicatorul simplu al investiţiilor, 1/(1-c), este întotdeauna supraunitar, ceea ce înseamnă faptul că sporul de produs final este mai mare decât efortul suplimentar de investiţie. 157

În ceea ce priveşte multiplicatorul pentru consum, c/(1-c), valoarea lui poate fi sub sau supraunitară, după cât de mare este înclinaţia spre consum: c ∈ (0;0,5) ⇒ c/(1-c) ∈ (0,1) c ∈ [0,5;1) ⇒ c/(1-c) ∈ [1;∞) 9.2. Modelul economiei închise cu nonintervenţie şi investiţia determinată prin produsul final Structura modelului include relaţiile: C = c ⋅Y + C0, cu c = C′Y , Y = C + I ; precum şi o funcţie de investiţie (1) definită endogen: I = a ⋅ Y + I0 , cu a = I′Y , a = înclinaţia marginală (sporul de investiţii cu o unitate a produsului final). Din cele trei relaţii rezultă nivelul de echilibru al produsului final: 1 1 ⋅ C0 + ⋅ I 0 , dependentă directă de parametrii: (Y*)′c > 0 1− c − a 1− c − a (Y*)′C0 > 0 (Y*)′I0 > 0 (Y*)′a > 0 Y* =

Se determină apoi, multiplicatorul extins al investiţiilor: ∆Y 1 = ∆I0 1 − c − a

(2)

Variaţia consumului în raport cu investiţiile se determină din funcţia de comportament: ∆C = c ⋅ ∆Y =

c ⋅ ∆I0 1− c − a

(3)

Multiplicatorul extins al investiţiilor are valori mai mari decât cel simplu, deoarece a ∈ (0,1). De aceea, avem (1 – c – a ) < (1 – c), astfel încât 1/(1 –c –a) > 1/(1 – c). Concluzie la modelele 1 şi 2: – investiţia determină în mare măsură nivelul de activitate şi implicit, nivelul de echilibru; – cu cât înclinaţia spre consum este mai mare, cu atât produsul final este mai mare. 9.3. Modelul economiei închise cu intervenţia statului şi variabilele bugetare exogene Structura modelului include: – ecuaţia venitului net (sau disponibil) şi a impozitelor nete: Yn′ = Y − Tn

(1)

Tn = T – R (1.1) – funcţia de consum definită în raport cu venitul (produsul final) net, Yn: C = c⋅Yn + C0 (2) Dacă ţinem seama de (1) şi (2) avem: C = c⋅(Y-T+R) + C0 (2.1) – ecuaţia de echilibru: 158

Y=C+I+G (3) – funcţiile de investiţii, a cheltuielilor guvernamentale, a impozitelor şi a transferurilor (variabile bugetare exogene) sunt valori date, adică exprimate independent de nivelul produsului final: (4) I = I0 (5) G = G0 T = T0 (6) (7) R = R0 Pe baza relaţiilor (2.1) (3) (4-7) se obţine mărimea de echilibru a produsului final: Y* =

1 c (C0 + I 0 + G 0 ) − (T0 − R 0 ) 1− c 1− c

(8)

Pe baza funcţiei de consum şi a valorii de echilibru a venitului se obţine consumul de echilibru, şi anume: C* =

c 1 (I 0 + G 0 − (T0 − R 0 )) + ⋅ C0 1− c 1− c

(9)

Estimarea creşterii venitului naţional rezultă din relaţia (8) în care se consideră ∆C0 = ∆I0 = ∆R 0 = 0 , iar ∆G0 = ∆T0, rezultă: ∆Y* =

1 c ∆G 0 − ∆G 0 = ∆G 0 = ∆T0 , ceea ce atestă creşterea valorii de 1− c 1− c

echilibru a venitului cu acelaşi cuantum cu care s-au modificat cheltuielile bugetare, respectiv veniturile bugetare. Acest rezultat contrazice teza căreia extinderea intervenţiei statului în economie se repercutează negativ asupra dinamismului economiei. Dacă ∆R0 = ∆T0, variaţia celorlalţi fiind nulă ( ∆C0 = ∆I 0 = ∆G 0 = 0 ), atunci se produce o compensare perfectă a celor două efecte (expansionist prin variaţia transferurilor bugetare şi depresiv prin variaţia veniturilor bugetare), astfel încât venitul nu mai creşte. Conform relaţiei (8): ∆Y* =

c (∆T0 − ∆R 0 ) = 0 1− c

Potrivit acestui model (2.1 şi 3-7) politicile bugetare au efect expansionist când generează creşterea cheltuielilor bugetare şi, de asemenea când generează o creştere a transferurilor bugetare mai mare decât a veniturilor bugetare. În caz contrar, aceste politici au efect depresiv. 9.4. Modelul economiei închise cu intervenţia statului şi variabilele bugetare determinate prin produsul final În acest model bugetul depinde de cuantumul activităţii sociale, respectiv al produsului final (venitul naţional). Vom aborda două variante. 9.4.1. Venitul bugetului dependent de produsul final Plecăm de la relaţiile: C = c(Y – T + R + C0); Y = C + I + G; I = I0; G = G0; R = R0 (Modelul 3), la care se adaugă funcţia veniturilor bugetare: T = t⋅y + T0, cu T′Y> 0 (1) 159

în care t este rata impunerii venitului şi t∈(0,1). Pe baza relaţiilor (2.1), (3-5), (7) → model 3 şi (1) → model 4.1 se obţine nivelul de echilibru al produsului final: Y* =

c 1 (T0 − R 0 ) (C0 + I 0 + G 0 ) − 1 − c(1 − t) 1 − c(1 − t)

(2)

Teorema lui Haavelmo poate fi pusă în evidenţă şi în cazul acestui model. Presupunând că variaţia cheltuielilor bugetare şi a veniturilor bugetare este de aceeaşi mărime, ∆G0 = ∆T0, şi că variaţia celorlalte variabile este nulă, atunci rezultă din ecuaţia (2): ∆Y* =

1− c 1− c ∆T0 , ∆G 0 = 1 − c(1 − t) 1 − c(1 − t)

ceea ce arată că se produce o expansiune a venitului, dar efectul marginal este mai mic decât în modelul precedent, deoarece multiplicatorul acestui model este mai mic decât al celui precedent: 1/(1 – c(1 – t)) < 1/(1 – c). 9.4.2. Toate variabilele bugetare dependente de produsul final Modelul de creştere 4.1. se completează cu relaţii privind dependenţa de produsul final a transferurilor şi a cheltuielilor bugetare: (1) – funcţia transferurilor: R = R0 - r ⋅Y, cu R′Y< 0 unde r este înclinaţia marginală spre transferuri şi r ∈ (0,1); – funcţia cheltuielilor bugetare: (2) G = G0 - g ⋅ Y, cu G′Y < 0, unde g este înclinaţia marginală spre cheltuieli guvernamentale şi g ∈ (0,1). Pe baza relaţiilor (2.1), (3) – (5) → model 3, (1) → model 4.1. şi (1), (2) → model 4.2. se obţine nivelul de echilibru al produsului final: Y* =

c 1 (T0 − R 0 ) (C0 + I 0 + G 0 ) − 1 − c(1 − t - r) + g 1 − c(1 − t - r) + g

(3)

Mărimea multiplicatorilor este mai mică decât în varianta 4.1. : 1/(1 – c(1 – t – r) + g) < 1/(1 – c(1 – t)) c/(1 – c(1 – t – r) + g) < c/(1 – c(1 – t)) deoarece apare o componentă aditivă, prin înclinaţia marginală spre cheltuieli guvernamentale. În concluzie, referitor la economia închisă în condiţii de intervenţie, se observă că, pe măsură ce se extinde posibilitatea intervenţiei prin diversificarea politicilor aferente, se diminuează efectul pe care una dintre ele l-ar avea asupra creşterii venitului. De asemenea, eficacitatea acestor politici este mai mare în cazul variabilelor bugetare exogene şi mai temperată în cazul definirii lor ca dependente de produsul final. Acest lucru este evident ilustrat în tabelul de mai jos în funcţie de parametrii daţi: c – înclinaţia marginală spre consum = 0,80 t – rata impunerii = 0,20 r – rata marginală a subvenţiilor = 5% g – înclinaţia marginală spre cheltuieli guvernamentale = 30% 160

Modelul 3. 4.1 4.2

Multiplicatorul 1/(1-c) 1/(1-c(1-t)) 1/(1-c(1-t-r)+g)

c/(1-c) c/(1-c(1-t)) c/(1-c(1-t-r)+g)

Valoarea multiplicatorului Pentru Io şi Go Pentru To şi Ro 5,00 4,00 2,78 2,22 0,94 0,75

9.5. Modelul economiei deschise Acest model face în continuare abstracţie de piaţa financiar-monetară (atât internă cât şi externă), dar ia în considerare participarea agenţilor economici la schimburile internaţionale de bunuri şi servicii. Ca urmare, se produce o modificare a echilibrului macroeconomic. 9.5.1. Conexiuni relative la comerţul exterior Modelul economiei deschise presupune definirea variabilelor de comerţ exterior şi a relaţiei lor cu produsul final. 1. Dependenţa comerţ exterior – activitate internă Indicatori comerţ exterior: X – volumul exportului, M – volumul importului, B – soldul balanţei comerciale. Pentru activitatea interioară, indicatorul reprezentativ al economiei naţionale rămâne produsul final (venitul naţional). Exportul se include în cererea de produse naţionale. Importul se include în ofertă. Relaţia de echilibru pentru o economie deschisă este: Y+M=C+I+G+X (1) unde: Y – cerere de produse naţionale; M – cerere de produse de import; C – ofertă de bunuri pentru consumul privat; I – ofertă de bunuri pentru investiţii; G – ofertă de bunuri pentru consumul guvernamental; X – ofertă de bunuri pentru export. Se poate formaliza cererea internă: D=C+I+G+X–M (2) Exportul este considerat exogen modelului şi nu este introdus printr-o funcţie propriu-zisă (adică dependentă factorial), ci printr-o constantă: X = X0 (3) Funcţia de import exprimă dependenţa acestuia de venitul naţional, dependenţă formalizată prin înclinaţia marginală spre import – m: M = m⋅Y + M0,, cu M′Y > 0 şi m ∈ (0,1) (4) Din funcţia de import se poate determina elasticitatea acestuia în raport cu venitul naţional: ∆M/M ∆M/∆Y = = m/ m , ∆Y/Y M/Y unde m – rata importului în raport cu venitul naţional. E M/Y =

(5)

Din relaţia (5) se obţine: m = m ⋅ E M/Y , care conduce la interpretări economice: 161

m în creştere → economie tot mai deschisă spre piaţa mondială → măreşte înclinaţia marginală spre import; EM/Y creşte → înclinaţia marginală spre import creşte.

2. Dependenţa de conjunctură a soldului balanţei comerciale Funcţiile de export şi de import definesc o funcţie a soldului balanţei comerciale: B = X – M = X0 - m⋅Y – M0, (1) din care se observă exportul net autonom, X0 – M0. Din relaţia (4) rezultă, la o creştere a importului o creştere a produsului final interior şi o creştere în continuare a importurilor. În schimb, relaţia import – sold balanţă comercială fiind inversă, aceasta din urmă se reduce. Invers, recesiunile conduc la ameliorarea respectivului sold. 3. Restricţii comerciale externe Introducerea activităţii de comerţ exterior în modelul de creştere permite ca, în anumite condiţii, respectiv pe baza acceptării unor ipoteze privind unii indicatori economici, să se formuleze concluzii, recomandări, orientări, restricţii privind comerţul exterior al unei ţări. Vom formula ipoteza că soldul balanţei comerciale este dat, fie B. Determinarea produsului final se poate face pornind de la relaţia (1) → model 2, din care se obţine o altă expresie a aceluiaşi produs final: Y=

1 (X 0 − M 0 − B0 ) m

(1)

În ipoteza în care B0 = 0, adică ţara nu se poate îndatora pe piaţa mondială, atunci mărimea produsului final este Y =

1 (X 0 − M 0 ) . m

(2)

9.5.2. Modelul keynesist al economiei deschise fără considerarea interdependenţelor internaţionale Acest model presupune că economia studiată este activă pe piaţa mondială, dar legătura dintre ele este cuantificată şi formalizată numai din punctul de vedere al respectivei economii. Aceasta înseamnă că sunt evidenţiate cantitativ numai exportul şi importul ţării în cauză. 1. Modelul economiei deschise cu variabile exogene În acest model, prin politica vamală, statul poate influenţa echilibrul economic şi prin impactul asupra înclinaţiei marginale spre importuri. Structura modelului cuprinde: – funcţia de consum: C = c(Y – T + R) + C0, – relaţia de echilibru pentru o economie deschisă: Y + M = C + I + G + X, precum şi I = I0, T = T0, G = G0, R = R0, X = X0. Pe baza relaţiilor de mai sus se determină produsul final Y* şi consum C*: Y* =

162

1 c (C0 + I 0 + G 0 + (X 0 + M 0 )) − (T0 − R 0 ) 1− c + m 1− c + m

(1)

C* =

c c(1 + m) 1+ m (I0 + G 0 + (X 0 − M 0 )) − (T0 − R 0 ) + C0 1− c + m 1− c + m 1− c + m

(2)

Multiplicatorii ce condiţionează creşterea economică sunt: 1/(1 – c + m) şi c/(1 – c + m). În continuare se pot face comparaţii între modelul economiei deschise şi modelul economiei închise. 2. Modelul economiei deschise cu variabile dependente de produsul final Această variantă de model presupune, de asemenea, intervenţionismul statal condiţionat însă de dependenţa de produsul final a variabilelor bugetare. În structura modelului se includ: funcţia de consum, funcţia de import, funcţia de investiţii, funcţia cheltuielilor guvernamentale, funcţia impozitelor, funcţia transferurilor bugetare, ecuaţia echilibrului macroeconomic, restricţia de export. Făcând substituţia variabilelor în ecuaţia de balanţă (ecuaţia echilibrului macroeconomic) se obţin variabilele de echilibru ale produsului final şi consumului. 9.5.3. Modelul keynesist al economiei deschise cu interdependenţe internaţionale Acest model îşi propune să determine consecinţele pe care schimburile comerciale externe şi politicile de intervenţie le generează asupra produsului final în condiţiile unui echilibru economic extins. Modelul prezentat în continuare se bazează pe două ipoteze simplificatoare: – ipoteza lui Keynes, potrivit căreia sunt acceptaţi doi parteneri: economia investigată prin model – partenerul A şi „exteriorul” / „restul lumii” – partenerul B; corespunzător acestei ipoteze, exportul partenerului A se regăseşte în totalitate în importul partenerului B, după cum exporturile lui B se regăsesc în importurile lui A; „restul lumii” nu se investighează, ceea ce se ia în considerare este comportamentul faţă de economia naţională obiect; – ipoteza lui J. Lecaillon, potrivit căreia „exteriorul” este tratat ca o altă economie naţională. Există mai multe alternative privind tratarea acestui model şi anume: • Conexiunea între produsul final al celor doi parteneri; • Efectele stimulării prin investiţii; • Efectele stimulării prin comerţul exterior. 10. POLITICI FINANCIAR-MONETARE ÎN MODELUL IS-LM Acest model este de inspiraţie keynesistă. Deosebirea esenţială este că modelul IS-LM ia în considerare şi piaţa monetară. Determinarea, pe termen scurt, a nivelului de activitate se face, la fel ca în modelul lui Keynes, exclusiv pe baza factorilor de cerere, iar oferta este presupusă, de asemenea, ca perfect elastică. Obiectivul modelului IS-LM rămâne precizarea condiţiilor de echilibru macroeconomic şi a efectelor pe care le pot genera politicile economice (şi mai ales componentele lor financiar-monetare) asupra acestui echilibru. 163

10.1. Modelul IS-LM în economia închisă Modelul include două componente de piaţă: piaţa bunurilor şi serviciilor (componenta IS) şi piaţa monetară (componenta LM). Condiţiile de echilibru sunt exprimate prin nivelul de echilibru al venitului şi ratei dobânzii. 10.1.1. Echilibrul pe piaţa bunurilor Acesta presupune echilibrul între produsul global şi cererea globală de bunuri şi servicii. De asemenea, el este considerat a fi exprimat prin cel dintre investiţii (I) şi economii (S), care este modelat prin curba IS. Această curbă reprezintă mulţimea dubletelor (venit (Y), rata dobânzii (r)) care asigură egalitatea între economii şi investiţii şi este introdusă prin funcţia de consum şi funcţia de investiţii. Funcţia de consum: C = c(Y- Tn) +C0 (1) Yn = Y – Tn = venitul net (factorul de influenţă) Tn = impozitul net Funcţia de investiţii:

I = - b⋅r + a⋅Y + I0

(2)

a ∈ (0,1) şi b > 0 • factorii de influenţă sunt venitul (Y) şi rata dobânzii (r); • coeficientul „a” exprimă eficienţa marginală a investiţiilor în raport cu venitul; • coeficientul „b” exprimă eficienţa marginală a investiţiilor în raport cu rata dobânzii. Funcţia de echilibru a modelului IS-LM Y=C+I+G (3) Variabilele financiare sunt: cheltuielile guvernamentale şi impozitele nete, ambele considerate exogene: G = G0, Tn = T0 Prin substituţii succesive, în ecuaţia de echilibru se deduce valoarea ratei dobânzii: r=−

1− c − a C + I + G 0 − c ⋅ T0 Y+ 0 0 b b

(4)

Relaţia (4) este una din formele curbei IS; pe baza acestei forme se construieşte legătura cu cea de-a doua componentă a modelului, curba LM, precum şi raţionamentele privind efectele unor politici economice (de investiţii, financiare, monetare etc.). Curba IS pune în evidenţă o legătură de tip invers rezultată din faptul că, prin creşterea ratei dobânzii, sursele de capital se scumpesc, investiţiile sunt temporizate sau chiar în recul, astfel încât nivelul activităţii nu mai creşte sau chiar scade şi, implicit, scad veniturile agenţilor economici. Intensitatea acestei legături de tip invers este dată de panta curbei: coeficientul (1 – c – a)/b. 164

Dar poziţia curbei într-un plan (Y,r) este determinată nu numai de pantă, ci şi de mărimea variabilelor exogene: – o creştere (diminuare) a cheltuielilor publice sau a investiţiilor autonome deplasează curba spre dreapta (stânga), după cum: I 01 > I 0 şi G 01 > G 0 sau I 02 < I 0 şi G 02 < G 0 ;

– o diminuare (creştere) a fiscalităţii deplasează curba spre dreapta (stânga), după cum T01 < T0 şi T02 > T0 . r

r1 r2

r

Deplasarea curbei IS

Y

10.1.2. Echilibrul pe piaţa monetară Acesta presupune echilibrul între cerere şi ofertă de bani. El este modelat prin curba LM, care exprimă legătura între cerea de bani (L) şi oferta de bani (M). Această curbă reprezintă mulţimea dubletelor (venit, rata dobânzii) ce asigură egalitatea între oferta şi cerea de bani. Oferta de bani este considerată exogenă, în sensul unei variabile care este (1) manevrată de Banca Naţională: M = M0 Cererea de bani este introdusă prin preferinţa pentru lichidităţi (L), pentru care se acceptă două componente aditive: – cererea de lichidităţi decurgând din tranzacţii (L1), în care se include şi cererea din precauţie; – cererea de lichidităţi decurgând din speculaţii (L2) L = L 1 + L2 (2) Funcţia cererii de bani pentru tranzacţii este: L1 = l1⋅Y, l1>0 (3) Funcţia cererii de bani pentru speculaţii: L2 = -l2⋅r + L0, l2>0 (4) Funcţia cererii totale de bani: Conform (2) L = L1 + L2 = l1⋅Y - l2⋅r + L0 (5) Parametrii l1 şi l2 reprezintă senzitivitatea cererii totale de bani în raport şi, respectiv, cu rata dobânzii. 165

Modelul pieţei monetare include relaţiile (5) şi (1) şi, în plus, ecuaţia de echilibru (L = M). Prin substituirea relaţiilor (1) şi (5) în relaţia L = M, se obţine expresia curbei LM: r=

l1 ⋅ Y M 0 − L 0 − l2 l2 r

(6) r2

r r1

Y

Deplasarea curbei LM Panta curbei LM este dată de raportul senzitivităţilor celor două componente ale cererii de bani, respectiv de raportul senzitivităţilor cererii totale de bani în funcţie de cei doi factori de influenţă (Y şi r). În mod obişnuit această pantă este pozitivă (l1 > 0 şi l2 > 0). În continuare se va studia: – Echilibrul concomitent. Pentru fiecare din cele două pieţe s-a construit o curbă de echilibru: IS pentru piaţa bunurilor şi serviciilor şi LM pentru piaţa monetară. Echilibru simultan pe ambele pieţe este dat de intersecţia celor două curbe şi este exprimat prin valorile de echilibru a două variabile: nivelul veniturilor – Y* şi rata dobânzii - r*. – Caracteristicile politicilor financiar-monetare în modelul IS-LM: • caracteristicile relansării prin investiţii; • caracteristicile relansării prin politici bugetare; • caracteristicile relansării prin politici monetare. 10.2. Modelul IS-LM în economia deschisă Modelul include, pe lângă cele două pieţe presupuse de economia închisă (piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa monetară), şi componenta externă a pieţei, vizând schimburile de bunuri/servicii şi fluxurile de capital. În acest model se uzează de ipoteza J. Lecaillon privind abordarea „restului lumii” în mod global, ca şi când ar fi o altă „economie naţională”, cu care cea pe care o studiem deţine legături comerciale. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Radu Stroe, Grigore Focşeneanu, Iulian Braşoveanu, Modelarea financiară, Editura ASE, Bucureşti, 2003. 2. Radu Stroe, Grigore Focşeneanu, Iulian Braşoveanu, Modelarea financiară. Aplicaţii, Editura ASE, Bucureşti, 2003.

166

Semestrul II

DISCIPLINE OBLIGATORII OPERAŢIUNI DE PLĂŢI ŞI COMPENSĂRI Lector univ. drd. EDUARD IONESCU

OBIECTIVE Unul dintre cele mai importante obiective ale acestei discipline îl constituie prezentarea principalelor instrumente şi modalităţi de plată. Pentru derularea operaţiilor de decontare fără numerar, agenţii economici („clienţii”) au la dispoziţie următoarele instrumente de plată: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin şi modalităţi de decontare precum acreditivul, scrisoarea de garanţie bancară. De asemenea, cursul oferă prin tematica abordată informaţii referitoare la rolul băncilor în economie, la produsele şi serviciile oferite de băncile comerciale, precum şi explicitarea compensării şi a transferurilor electronice internaţionale. 1. BĂNCILE ŞI RELAŢIILE LOR CU CLIENŢII – FUNDAMENTE ALE SISTEMULUI DE PLĂŢI 1.1. Rolul băncilor în economie Cadrul organizatoric specific economiei de piaţă impune în mod necesar existenţa unui aparat bancar adecvat. Activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea economico-socială văzută ca sistem, faţă de care se află într-un raport de dependenţă – ca de la parte la întreg – şi cu care se influenţează reciproc. De aceea, aparatul bancar mai trebuie înţeles şi asimilat ca fiind un element al strategiei generale de dezvoltare a fiecărei ţări. De altfel, fiecare ţară îşi concepe propriul său sistem bancar, structurile specifice domeniului activităţii bancare, cărora le defineşte, drept obiectiv strategic global, susţinerea în plan financiar monetar a dezvoltării economico-sociale de ansamblu, a progresului întregii activităţi. Activitatea bancară, modul de organizare şi conducere a acesteia fac, în mod obligatoriu, obiectul unor reglementări legale specifice. Actele normative elaborate de organele legislative ale ţării conturează cadrul juridic, care, în final, permite aparatului bancar, în întregul său, să se manifeste ca o pârghie activă în construcţia şi evoluţia macroeconomică a ţării. Aparatul bancar este înţeles ca fiind un ansamblu corelat al entităţii organizatorice, instituţionalizate şi autonome, autorizate să efectueze operaţiuni bancare pe teritoriul ţării. Potrivit lor, în construcţia aparatului bancar din România, se recurge la definirea a două elemente organizatorice fundamentale ale acestuia şi anume: 167

a. Banca Centrală şi de Emisiune – rol încredinţat Băncii Naţionale a României, căreia îi revin în principal următoarele atribuţii: – asigurarea cu monedă primară a întregii economii; – reglementarea, organizarea, coordonarea şi derularea circulaţiei băneşti în economie; – elaborarea şi implementarea politicilor monetare şi de credit în economie; – continuarea politicii valutare a ţării, instituirea unui regim valutar adecvat, implementarea acestuia; – exercitarea controlului de ansamblu asupra activităţii bancare şi, implicit, aplicarea principiului supravegherii prudenţiale a societăţilor bancare. b. Societăţile Bancare – reprezentate de ansamblul băncilor comerciale, cărora le revine ca principală sarcină în economie: – susţinerea în plan financiar şi monetar a agenţilor economici în derularea activităţilor lor de producţie; – utilizarea cât mai eficientă a tuturor resurselor financiare şi monetare ale ţării, aflate în circuitul economic. Dacă Banca Naţională a României furnizează economiei moneda primară, băncile comerciale sunt cele care, în fapt, folosesc moneda, insistând pe criterii de profitabilitate. Practic, băncile comerciale activează piaţa capitalului prin actele de comerţ pe care ele le întreprind. 1.2. Băncile comerciale–verigă de bază a sistemului bancar Banca comercială se manifestă în structurile pieţei în calitate de agent economic autonom. Obiectivul său organizaţional global îl constituie furnizarea de servicii bancare în condiţiile obţinerii unei profitabilităţi considerate normale. Profilul, dar mai ales natura activităţii lor, imprimă băncilor comerciale unele trăsături specifice prin care acestea se diferenţiază substanţial de restul agenţilor economici. Aceste trăsături ar putea fi formulate succint astfel: a. Băncile comerciale sunt entităţi economice cu scop lucrativ, ele fiind axate pe comerţul cu bani, precum şi pe prestarea de servicii bancare, corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ , cererii clienţilor lor şi în concordanţă cu standardele interne şi internaţionale specifice domeniului. Ele sunt desemnate să presteze un anume gen de servicii în economie pe care nici un alt tip de agent economic nu este autorizat să le furnizeze. Pentru a-şi realiza acest obiectiv de bază al activităţii lor, băncile recurg la tehnologii de lucru aparte, total diferite de restul ramurilor economice. La baza înfăptuirii operaţiunilor bancare stau principii proprii, norme, regulamente, precum şi instrumente specifice, ele fiind derivate din legităţi economice, impuse şi verificate de experienţa şi practica bancară în decursul a mai multor sute de ani. b. Băncile comerciale trebuie considerate entităţi organizatorico-administrative ale economiei naţionale, întrucât fiecare dintre ele grupează o colectivitate de persoane care manifestă aceleaşi interese economice. Practic, se realizează un nod ca rezultat al interferenţei intereselor ce aparţin mai multor categorii de persoane ce se implică în înfiinţarea şi funcţionarea unei bănci comerciale şi anume: 168

– acţionarii, ca investitori ce urmăresc a-şi fructifica cât mai eficient plasamentul pe termen lung în planul social al unei bănci comerciale: – managerii băncii, interesaţi în performanţele bancare de excepţie, în etalarea unor programe şi a unui profesionalism elevat aflate în competiţie cu cele ale altor echipe manageriale; – personalul lucrător al băncii, interesat pe de o parte în remuneraţie corespunzătoare, corelată cu răspunderea ce se asociază funcţiei pe care o ocupă, cu realizările băncii în plan financiar, iar pe de altă parte în menţinerea prestigiului instituţiei şi, o dată cu aceasta, în siguranţa locului de muncă. Atât managerii, cât şi personalul lucrător, deşi aparent manifestă interese diferite, practic prin activitatea lor vizează consolidarea economico-financiară a băncii, evoluţia ei corespunzătoare, dobândirea de succese care să contribuie la creşterea valorii de piaţă a acesteia. – creditorii băncii, aflaţi deseori în calitatea lor de investitori strategici ce pun la dispoziţia băncii fonduri pe termen lung şi mediu (sub forma împrumuturilor subordonate sau obligatoare) cu scopul unei fructificări financiare cât mai consistente. – clienţii băncii, pe de o parte, pun la dispoziţia acesteia fonduri sub forma depozitelor la vedere şi la termen, sperând într-o fructificare în condiţii de siguranţă şi profitabilitate, iar pe de altă parte, urmăresc obţinerea unor servicii de calitate, la un cost rezonabil. Inducerea în economie a unui „cost rezonabil”, după părerea noastră, trebuie să reprezinte un obiectiv de primă importanţă pentru strategia fiecărei bănci comerciale. c. Băncile comerciale dispun de un patrimoniu propriu, diferit ca natură de patrimoniul celorlalţi agenţi din economice, fie ei profilaţi pe producţie, comerţ sau servicii. Acest patrimoniu este gestionat autonom, pe propria răspundere şi pe riscul băncii. Vorbind despre structura economică a patrimoniului unei bănci comerciale, aceasta este reflectată de elementele cuprinse în activul bilanţului, în timp ce structura financiară şi de capital este reflectată de elemente din pasivul bilanţului. Activitatea bancară reclamă însă existenţa unor reglementări specifice în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea societăţilor bancare în România. Prin legea 58/1998 se vizează conduita instituţiilor bancare în cadrul mecanismului economic naţional, întrucât se ştie că băncile trebuie să răspundă prin funcţie şi rol unor deziderate economico, sociale. Organizarea şi funcţionarea băncilor nu poate fi limitată numai la calitatea de societate comercială ci în mod necesar abordată şi prin prisma calităţii de societate bancară. Aplicarea acestei legi reclamă în mod necesar existenţa şi respectarea unor restricţii sub incidenţa cărora fiecare bancă comercială trebuie să-şi conceapă sistemul de activităţi şi să-şi orienteze evoluţia pe un trend favorabil. Aceste restricţii pot fi prezentate astfel: a. Nici o societate bancară nu se poate constitui sub forma societăţilor cu răspundere limitată ci numai ca societăţi cu răspundere nelimitată. b. Orice bancă comercială se poate înfiinţa şi funcţiona numai în baza autorizaţiei de funcţionare eliberată de BNR. c. Capitalul social minim se stabileşte de către BNR prin norme specifice. Capitalul social subscris trebuie vărsat integral în momentul subscrierii, nefiind admise aporturi în natură. 169

d. Toate societăţile bancare sunt obligate să-şi deschidă cont curent la BNR în care să-şi păstreze rezerva minimă obligatorie (RMO) ale cărei plafoane se stabilesc potrivit unor norme ale BNR anume elaborate în acest scop şi prin care să se efectueze plăţi şi încasări generate de operaţiile de pe piaţa interbancară, cea valutară, precum şi de contractare-rambursare a unor credite lombard. Separat de RMO, prin contribuţii obligatorii ale băncilor se constituie fondul de garantare a depozitelor clienţilor persoane fizice. e. Societăţile bancare sunt obligate să-şi constituie rezerve şi provizioane de risc. În acest scop ele îşi constituie mai întâi fondul de rezervă în limita unei cote de 20% din profitul brut care se alocă an de an până când fondul va egala capitalul social. La fondul de rezervă mai pot fi trecute şi primele de emisiune ocazionate de majorarea capitalului social. În afara fondului de rezervă băncile îşi constituie rezerva generală pentru riscul de credite în limita unui plafon rezultat din aplicarea cotei de 2% asupra totalul plasamentelor în credite rezultat la fine de an. Alocarea sumei se face anual din profitul brut suma fiind deductibilă fiscal. Băncile comerciale sunt obligate să-şi constituie provizioane pentru riscul de credit şi de neplata a dobâzilor, sumele aferente fiind deductibile fiscal. Această operaţiune se realizează în urma clasificării de către fiecare bancă a portofoliului de credite pe care îl gestionează. Clasificarea portofoliului precum şi dimensionarea provizioanelor are în vedere bonitatea financiară a clienţilor, serviciul datoriei faţă de bancă şi se realizează la perioade determinate de timp ţinându-se seama de normele BNR. f. Băncile pot realiza creditarea unui singur client sau grup ce acţionează împreună în limita unei cote de cel mult 20% din fondurile sale proprii. Acesta este considerat un credit major şi trebuie raportat sistematic BNR. g. Băncile au obligaţia de a-şi menţine poziţia valutară în limitele reglementate de expunere (stabilite în prezent la plus minus 10% faţă de fondurile proprii), să elaboreze şi să implementeze sisteme proprii de supraveghere şi monitorizare a acesteia. h. Băncile pot participa cu aport de capital la formarea de noi societăţi comerciale nonbancare în limita unei cote de până la 20% din capitalul social al noii societăţi şi cel mult 10% din fondurile sale proprii pentru fiecare caz luat în parte. Totalul participărilor cu capital la societăţile nonbancare nu poate depăşi 50% din fondurile proprii ale băncii. i. Băncile pot realiza investiţii în valori mobiliare în nume şi pe cont propriu cu condiţia ca valoarea totală a acestora să nu depăşească 100% din fondurile sale proprii cu excepţia titlurilor de stat. j. Băncile nu pot realiza afaceri cu imobile şi terenuri cu excepţia celor care sunt destinate funcţionării sediilor proprii. Băncile au obligaţia să prezinte sistematic BNR situaţii referitoare la bilanţ, la contul de profit şi pierdere, precum şi alte lucrări contabile. Mai sunt remise BNR lucrări de sinteză sub formă de rapoarte. k. Personalul unei bănci este obligat să păstreze secretul profesional, să nu dezvăluie pe timpul activităţii şi nici după încetarea acesteia date sau fapte care pot dăuna intereselor sau prestigiului unui client băncii precum şi unei alte societăţi bancare aflate în relaţie de corespondent. l. Băncile sunt obligate să raporteze BNR modificările ce privesc structura acţionariatului său şi precădere acţionarilor semnificativi. Se mai fac cunoscute 170

BNR orice modificări privind înfiinţarea şi desfiinţarea unor unităţi teritoriale , numirea sau înlocuirea conducătorilor unităţilor operative şi cu sediilor secundare modificări în actele constitutive etc. Pentru dobândirea calităţii de acţionar semnificativ (ce deţine minim 5%) din capitalul social al Băncii ) este necesară obţinerea aprobării din partea BNR . m. Băncile sunt obligate să respecte reglementările BNR privind operaţiile realizate cu persoanele aflate în relaţii speciale cu banca , să dispună de un sistem adecvat de evidenţă a acestora şi să efectueze raportările dedicate acestui scop la termen şi de bună calitate. 1.3. Activitatea bancară: operaţiuni, produse, servicii În sens larg, activităţile specifice bancare realizate de către bănci pot fi delimitate în două grupe: A. Activităţi concretizate în operaţiuni de procesare a tranzacţiilor generate de relaţia bancă-clienţi, denumite generic activităţi operaţionale. B. Activităţi necesare pentru susţinerea realizării activităţilor operaţionale (contabilitate, administraţie, personal etc.), denumite generic activităţi funcţionale. Managementul activităţilor operaţionale, de natură bancară, implică proiectarea tehnologiei realizării acestora sub următoarele aspecte: – Configurarea produselor bancare şi a serviciilor aferente; – Determinarea costurilor produselor bancare; – Stabilirea ansamblului adecvat de operaţiuni asupra produselor bancare; – Procesarea tranzacţiilor necesare valorificării produselor; – Determinarea facilităţilor şi a tehnologiei adecvate pentru susţinerea tranzacţiilor cu clienţi; – Realizarea controalelor operaţionale ; În afara activităţilor de natură bancară, banca realizează şi activităţi nebancare, precum: – Activităţi de mandat, curtaj, comisionar; – Activităţi furnizoare de servicii conexe (de exemplu, de asigurări, de consultanţă etc.); – Activităţi generate de folosirea accesorie a mijloacelor principale, destinate activităţilor bancare; Activităţile bancare se realizează prin secvenţialităţi operaţionale, deci prin ansambluri omogene, coerente şi consistente de operaţiuni vizând realizarea produselor şi serviciilor bancare. Operaţiunile de bază ale băncii se circumscriu constituirii de depozite şi utilizării acestora în acordarea de credite. Conform criteriului înregistrărilor contabile, operaţiunile băncii se pot grupa astfel: a. operaţiuni bilanţiere, centrate pe averea băncii, delimitate în două grupe: – operaţiuni active, prin care sunt generate mijloacele producătoare de profit, precum: – operaţiuni de creditare a firmelor; – operaţiuni de creditare a persoanelor fizice; – operaţiuni de plasament. – operaţiuni pasive, prin care băncile îşi constituie resursele, delimitânduse în acest sens: 171

– constituirea şi utilizarea depozitelor; – reconstatarea şi lombardarea; – formarea capitalului propriu şi a rezervelor. b. operaţiuni de exploatare, centrate pe rezultatele băncii, grupate în: – operaţiuni vizând cheltuielile băncii, care sunt circumscrise costurilor, de orice natură, şi gestiunii acestora. Această grupă de operaţiuni valorifică posibilităţile băncii de a-şi realiza performanţele aproape prin efort propriu; – operaţiuni vizând veniturile băncii, circumscrise de fapt volumului de activitate şi preţurilor produselor şi serviciilor, indiferent de natura acestora. Ansamblul operaţiunilor băncii poate fi grupat şi în funcţie de alte criterii, precum: a. în funcţie de moneda în care se exprimă: – operaţiuni în monedă naţională; – operaţiuni în devizate (valută străină). b. în funcţie de scadenţă: – operaţiuni la vedere (imediate); – operaţiuni la termen (decalate). c. în funcţie de natura activului operat: – operaţiuni cu monedă; – operaţiuni cu active financiare. d. în funcţie de obiectul bancar sau financiar utilizat: – operaţiuni vizând produse; – operaţiuni vizând servicii; – operaţiuni vizând produse asociate cu servicii. Prin activităţile sale, banca se constituie ca o firmă multi-producătoare, în sensul furnizării unei diversităţi de produse şi servicii majoritatea imateriale, adesea produse legate (complementare), care se susţin şi se implică în activităţile şi operaţiunile bancare. Banca oferă clientelei sale servicii circumscrise circulaţiei monedei şi substitutelor sale, servicii care, din perspectiva clientelei, pot fi: – servicii purtătoare de produse bancare (conturi, depozite, credite); – servicii nonprodus (consultanţă, procesare etc.). În diversitatea de produse şi servicii bancare, furnizate prin activităţile şi operaţiunile efectuate de bancă, se impune o delimitare între cele două categorii de bunuri bancare: produse şi servicii, delimitare necesară atât din perspectiva înţelegerii şi explicitării instituţiilor bancare în cadrul sistemului economic li financiar, cât şi din perspectiva analizei, interpretării şi evaluării activităţilor şi funcţionării băncilor în mediul economic. Înţelegerea noţiunii de produs bancar presupune o dublă abordare: – pe de o parte, produsul bancar este destinat clientului, fiind definit în raport de acesta şi furnizat de bancă ca instrument pentru satisfacerea cerinţelor consumative ale clienţilor. Produsele bancare sunt imateriale, ele fiind recipiente bancare ale consumului financiar (în sens larg) al clientului. – pe de altă parte, furnizarea produsului bancar către client presupune efectuarea unui ansamblu de operaţiuni bancare şi nebancare. Un produs bancar este cerut iniţial de un client şi generat printr-o înlănţuire de operaţiuni bancare. Caracteristicile activităţii bancare sunt, în calitate de produse, creditele şi depozitele, ele angajând capitaluri, acestea fiind însăşi cauza operaţiunilor cărora le dă naştere. Banca efectuează aceste operaţiuni în calitate de intermediar financiar, 172

deci în contul (beneficiul) său, situaţia sa patrimonială fiind afectată prin oferta acestor produse. Evaluarea costului acestor produse generează probleme complexe, căci în bună măsură costurile de prelucrare (costurile studierii cererii de credit, costul menţinerii unui depozit la termen) trebuie să ia în considerare costurile şi randamentele capitalurilor angajate. Serviciile reprezintă componente (însoţitoare) ale produselor generate de operaţiunile pe care banca le realizează în contul clienţilor, sau ansambluri de operaţiuni ne-furnizoare de produse bancare, destinate satisfacerii unor cerinţe neutre sau complementare produselor bancare; în acest caz, situaţia patrimonială a băncii nu este, mod obligatoriu, afectată imediat de oferta serviciilor. În acest sens, de exemplu, executarea unui ordin de virament, încasarea unui cec, introducerea unui titlu la bursă sunt servicii. *Emiterea şi acceptarea de documente de plată; *Servicii valutare; *Acordarea de credite; *Vânzarea de obligaţiuni, titluri de credit şi de valoare; *Emisiunea de obligaţiuni; *Emisiunea şi acceptarea de garanţii; *Păstrarea în custodie; *Consultanţă bancară şi financiară; • Cumpărarea şi vânzarea de valută, aur şi metale preţioase; • Emiterea de cărţi de credit şi operarea acestora; • Leasing şi factoring etc. Raportate la participarea factorilor muncă şi factorilor capital în furnizarea serviciilor bancare, acestea pot fi delimitate în trei tipuri (reflectate şi de operaţiunile bancare după obiectiv): a. Servicii de personal realizate exclusiv prin munca personalului concretizate în consultaţii, inginerie financiară etc., de regulă ne-purtătoare de produse bancare; b. Servicii centrate pe capital, concretizate în depozite şi credite, generatoare de produse bancare; c. Servicii mixte, carde îmbină factorul capital şi factorul de muncă, reflectate de plăţi şi încasări, dar şi de gestiunea portofoliilor. 2. STRUCTURA SISTEMULUI DE PLĂŢI 2.1. Rolul B.N.R. în cadrul sistemului bancar românesc Un alt element fundamental al structurii piramidale a sistemelor de plăţi il constituie rolul de pivot pe care banca centrală îl are în cadrul acestor sisteme, şi în general în cadrul sistemelor bancare. Deoarece prin însăşi natura lor rezervele băncii centrale sunt libere de ameninţarea neplăţii, băncile, de regulă, preferă să îşi deconteze obligaţiile interbancare de plată prin transferul unor astfel de creanţe. Dată fiind această garanţie acoperitoare, cu toate că rezervele menţinute în evidenţele băncilor centrale nu sunt purtătoare de dobândă sau dobânda plătită de ele este extrem de mică, băncile preferă ca întotdeauna să menţină o sumă minimă de fonduri băneşti sub această formă. Având în vedere faptul că aceste depozite sunt general acceptate în transferul interbancar de fonduri şi dată fiind poziţia sa de monopol în cadrul sistemului 173

bancar, băncile centrale pot fi şi sunt abilitate să determine condiţiile în care pun aceste rezerve la dispoziţia sistemului bancar. Această caracteristică stă la baza mecanismului de punere în aplicare a politicii monetare de către banca centrală şi îi permite acesteia să intervină în perioadele de stres financiar, în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanţă al sistemului bancar pentru restabilirea ordinii şi continuarea în condiţii normale a activităţii. În toate ţările, banca centrală prezintă o preocupare deosebită în ceea ce priveşte sistemele de plăţi dată fiind responsabilitatea sa generală pentru siguranţa operaţiunilor şi soliditatea sistemului financiar. În câteva cazuri, băncile centrale au o responsabilitate statuară clar definită, care poate să meargă de la obligaţia asigurării eficienţei sistemului solidităţii acestuia (ex. Suedia) până la obligaţii cu privire la aranjamente individuale cu scop precis (de ex. operaţiile caselor de compensaţii, în Italia ). De regulă, însă, implicarea băncilor centrale depinde mai mult de tradiţiile istorice şi de percepţia instituţiei în cauză cu privire la propria sferă de acţiune, cuprinse în prevederile statutare legale. Aşa se explică, probabil, rolul activ jucat de Banca Italiei şi de Banca Franţei care se consideră responsabile cu îmbunătăţirea şi stabilirea sistemelor lor naţionale de plăţi. În toate ţările, băncile centrale emit moneda şi efectuează serviciile de decontare interbancară. Exceptând Canada şi Marea Britanie, ele pun la dispoziţia băncilor participante şi facilităţi de creditare. Chiar şi în legătură cu exercitarea acestor funcţii, există câteva diferenţieri care pot fi făcute. Serviciile de decontare pot fi prestate pe o bază continuă sau la momente de timp prestabilite, în funcţie de natura decontării sistemului, dacă aceasta este pe bază brută sau netă. Similar, sistemele de decontare pe bază brută sunt, de regulă, asociate cu facilităţi de creditare pe parcursul zilei, care în numeroase ţări sunt doar o simplă extindere a facilităţilor de creditare peste noapte, deja existente în cadrul procedurilor operaţionale ale acestor sisteme. Creditul acordat peste noapte de către băncile centrale este în mod obligatoriu colaterizat (garantat), iar în numeroase ţări el este subiectul unor limitări cantitative. Cu excepţia Canadei, Olandei şi Marii Britanii, băncile centrale sunt activ implicate în sistemele de compensare interbancară, în diferite moduri: proprietate, operare, control, stabilirea şi punerea în aplicare a reglementărilor. Ele joacă, de asemenea, un rol crescând în cadrul sistemelor de compensare şi decontare a tranzacţiilor cu valori mobiliare. Acest rol poate include ţinerea evidenţei unui sistem de înregistrare a transferurilor de astfel de instrumente emise de guvern sau de persoane private (ex. SUA, Olanda, Marea Britanie) şi/sau decontarea plăţilor legate de aceste transferuri prin sistemele lor de contabilizare şi, în mod normal, printr-un sistem naţional de transfer de fonduri de mare valoare. Cu privire la responsabilităţile lor generale legate de stabilirea sistemului financiar în numeroase ţări dezvoltate, băncile centrale sunt implicate în supravegherea bancară dar şi în situaţia în care nu sunt implicate în supravegherea bancară ele manifestă o preocupare sporită pentru monitorizarea capacităţii financiare a principalilor furnizori de servicii de plăţi, pentru ca în cazul apariţiei crizelor financiare acestea să fie gestionate judicios. Poziţia lor de pivot în cadrul piramidei sistemului de plăţi conferă băncilor centrale posibilitatea de a interveni pentru reducerea probabilităţii ca un eşec neaşteptat din partea unei instituţii financiare în acoperirea obligaţiilor sale de plată să nu se transforme în tulburări financiare majore care ar putea determina întreruperea operaţiunilor sistemului de plăţi, afectând în acest fel gradul de încredere în operaţiunile acestuia. 174

În anumite ţări, responsabilitatea băncilor centrale merge şi mai departe decât nivelurile prezentate anterior. Astfel, în Italia, Japonia, Olanda, SUA, banca centrală poate efectua controale ale sistemelor bancare electronice, rolul de supraveghere al acestora extinzându-se chiar şi asupra altor participanţi în sistemele de plăţi (ex. Clearing House, Interbank Payiment System în SUA). 2.2. Alţi participanţi În timp ce băncile centrale susţin principalii participanţi şi operatori în sistemele de plăţi, este evident că ele nu sunt singurele care oferă servicii de acest gen. Asociaţiile bancare, casele de compensaţie, companiile interbancare şi telecomunicaţii şi instituţiile depozitare centralizate sunt numai câţiva din cei mai adesea întâlniţi furnizori de servicii de plăţi cu statut legal separat. Adesea există legături foarte strânse între aceste organizaţii. În anumite cazuri de exemplu, asociaţiile bancare deţin proprietatea asupra caselor de compensaţii (Marea Britanie, APACS are în proprietate atât CHAPS-sistemul RTGS de transfer al fondurilor de mare valoare, cât şi Bankers Automated Clearing Service –BACS un sistem destinat mai mult transferurilor de fonduri de mică valoare). În alte ţări casele de compensaţie pot fi operate de către companii interbancare de telecomunicaţii (ex. SIA în Italia). O importanţă particulară în cadrul sistemelor de plăţi o prezintă rolul asociaţilor bancare. În cele mai multe cazuri, acestea acţionează ca forumuri de discuţie privind problematica plăţilor şi exercită o funcţie generală de coordonare acordând o atenţie specială aspectelor organizaţionale ale industriei serviciilor de plăţi. În alte cazuri, ele stabilesc criteriile de participare şi operează sistemele naţionale de compensare. 2.3. Factori de influenţă După cum s-a menţionat, finalizarea instrucţiunilor de plată emise de către persoanele nonbancare necesită adesea executarea, de către intermediarii de plăţi, a unui întreg şir de mesaje de plată şi de înscrieri în conturi, mai ales atunci când părţile la tranzacţia iniţială nu menţin conturi la aceeaşi instituţie. Caracteristicile acestor şiruri de mesaje şi transferuri de fonduri depind de o varietate de factori. Un prim factor îl constituie gradul de concentrare al sistemului bancar. Un grad de concentrare foarte ridicat al sistemului bancar reduce probabilitatea ca transferurile ordonate de clienţi să implice deplasarea fondurilor între diferite instituţii. În schimb, această concentrare depinde de numărul de instituţii bancare din ţară, de poziţia dominantă, în sectorul bancar, a celor mai mari dintre aceste instituţii care desfăşoară operaţiuni de detaliu şi de aria geografică în care ele operează. Un al doilea factor îl constituie existenţa a diferite tipuri de instituţii, cum ar fi băncile de economii sau băncile cooperatiste, care prestează servicii de plăţi specifice către clienţii lor sau care pot pune bazele unui sistem de transfer interbancar de fonduri în interiorul propriului lor grup. Decontarea interbancară în cadrul aceluiaşi grup de instituţii se poate realiza adesea prin intermediul conturilor de corespondent sau prin intermediul unei instituţii centrale de grup (de ex. băncile cooperatiste). 175

El de al treilea factor care influenţează şirul de mesaje implicate în procesarea unui transfer de fonduri îl constituie segmentarea geografică a aranjamentelor existente privind transferul interbancar de fonduri, sub forma caselor de compensaţie locale sau regionale, care, de regulă, sunt rezultat al avantajelor de cost potenţiale ale procesării tranzacţiilor în zona în care ele sunt încheiate. În cadrul acestor aranjamente, sucursalele băncilor care operează la nivel naţional pot compensa şi deconta direct prin intermediul facilităţilor locale. Segmentarea geografică este tipică pentru situaţiile în care nivelul de dezvoltare tehnologică implică, încă, schimbul manual al instrucţiunilor de plată pe suport hârtie sau pe suport magnetic. Un ultim factor de influenţă al structurii sistemelor de transfer interbancar de fonduri îl constituie utilizarea tehnologiilor de informaţii. Procesarea electronică precum şi telecomunicaţiile au permis introducerea unor sisteme de decontare pe bază brută, continuă (în timp real) prin conturile centralizate din evidenţele băncii centrale. În numeroase sisteme financiare moderne automatizarea s-a dezvoltat în paralel şi în acelaşi timp cu o mai mare specializare în procesarea tranzacţiilor a diferitelor sisteme şi cu o reducere a perioadei de timp afectată decontării. Deşi casele de compensaţie manuale încă au tendinţa de a nu fi specializate, casele de compensaţie automate, de regulă, procesează plăţi numeroase de mică valoare rezultate din tranzacţii comerciale şi din operaţiuni de detaliu. În plus, în fiecare ţară, în prezent, este operaţional cel puţin un sistem de transfer interbancar electronic pe bază brută care asigură decontarea finală în aceeaşi zi. În cazul plăţilor externe şirul de mesaje şi de înscrieri în conturi implică o întreagă şi complexă reţea multinaţională de instituţii financiare care sunt active în sistemele lor de plăţi naţionale. Pentru a executa transferuri de fonduri valutare băncile pot utiliza propriile lor sucursale sau filiale sau pe acelea ale băncilor corespondente localizate în ţara de emisiune a valutei implicate. Prin fiecare rută aleasă băncile au acces direct sau indirect la aproape toate sistemele naţionale de plăţi şi, în mod special, la cele specializate în anumite tipuri de transferuri interbancare de fonduri. Toate instituţiile financiare implicate în executarea plăţilor externe sunt legate printr-o serie de reţele de comunicaţie care procesează instrucţiunile de transfer de fonduri prin sistemele de plăţi naţionale sau externe. Reţelele pot fi operate fie de către instituţiile specializate de telecomunicaţii din ţările respective (de ex. în cazul telexului), ele de asemenea pot fi operate de către bănci (reţele proprietate privată), de către băncile centrale sau de către alţi furnizori de servicii de telecomunicaţii. Între transportatorii de mesaje privaţi cea mai importantă este Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication (SWIFT), o companie specializată, proprietate a băncilor. Avantajul competitiv al SWIFT este acela că el combină o foarte complexă arhitectură de reţea cu mesaje al căror conţinut prezintă un foarte înalt grad de standardizare şi cu o participare internaţională foarte largă. Dată fiind utilizarea sa extrem de răspândită, numeroase sisteme naţionale de transfer interbancar de fonduri pe baze electronice permit ca mesajele între două sau mai multe bănci să fie transmise via SWIFT, reconvertite electronic şi îndreptate către sistemele de compensare şi decontare, fără a mai necesita intervenţii ulterioare. Această metodă reduce semnificativ posibilitatea de erori sau întârzieri, dar transformă SWIFT într-o parte integrantă a multor sisteme de transfer interbancar de fonduri. 176

3. DECONTĂRILE BANCARE 3.1. Conturile bancare ale clienţilor La cererea persoanelor fizice sau juridice banca poate să deschidă: 1. Conturi de disponibilităţi – prin care se fac operaţiuni de încasări şi plăţi curente, soldul contului poate să fie doar creditor; 2. Conturi curente – se pot efectua acordări şi rambursări de credite, soldul debitor reflectă credite existente iar soldul creditor reflectă disponibil existent în bancă; 3. Conturi de depozite – la vedere sau la termen în funcţie de opţiunea clientului soldul acestui cont poate fi doar creditor; 4. Conturi de credite – se utilizează pentru evidenţierea şi urmărirea acordării creditelor, soldul contului la un moment dat poate să fie doar debitor; 5. Conturi cu destinaţie specială – prin aceste conturi se efectuează prestaţii bancare „speciale” cum ar fi: acreditive, cecuri certificate, conturi aferente cardurilor etc. 3.2. Operaţiunile cu numerar Operaţiunile cu numerar vizează derularea de încasări şi / sau plăţi în numerar. Instrumentele cu care se realizează aceste operaţiuni sunt: 1. Pentru operaţii de încasări: – foaie de vărsământ cu chitanţă; – ordin de încasare; – borderou însoţitor cu chitanţă. 2. Pentru operaţii de plăţi: – cecul simplu; – ordinul de plată intern. Documentele menţionate mai sus sunt tipizate de către bancă şi se procură de la unităţile bancare operative contra cost. Documentele de încasări/plăţi în numerar semnate de către persoanele autorizate şi, în cazul persoanelor juridice, ştampilate se depun la ghişeele băncii, se verifică, semnează şi ştampilează de către referenţii băncii de la ghişeu care apoi le înregistrează în ziua respectivă în jurnalul de casă pentru încasări sau jurnalul de casă pentru plăţi, în funcţie de tipul operaţiunii. Jurnalele de casă pentru încasări, respectiv plăţi se organizează de către bancă pentru fiecare zi, şi se totalizează la sfârşitul zilei operative. 3.3. Operaţii de decontare fără numerar Pentru derularea operaţiunilor de decontare fără numerar, un agent economic numit în continuare „client” are la dispoziţie următoarele instrumente de plată: – ordinul de plată, – cecul, – cambia, – biletul la ordin, precum şi următoarele modalităţi de decontare: 177

– acreditivul – scrisoarea de garanţie bancară Instrumente de plată: 1. Ordinul de plată Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul acestuia, în formă scrisă, unei societăţi bancare de a plăti unui beneficiar o anumită sumă de bani. Completarea ordinului de plată se face de mână sau prin dactilografiere şi trebuie să conţină următoarele menţiuni obligatori: – denumirea de ordin de plată; – ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani, menţionată în cifre şi litere, iar spaţiu liber se va completa cu „*”, sau se va bara pentru evitarea fraudelor. – numele plătitorului şi numărul contului acestuia deschis la unitatea bancară; – codul fiscal al plătitorului; – numele beneficiarului şi numărul contului acestuia deschis la unitatea sa bancară; – denumirea societăţii bancare iniţiatoare; – denumirea societăţii bancare receptoare; – semnătura emitentului, autografă executată în culoare albastră sau neagră nedegradabilă. Pentru persoane juridice banca solicită existenţa şi a amprentei ştampilei societăţii. – data emiterii. Cecul Este un instrument de plată creat de către trăgător, care în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară – aflată în poziţie de tras – prin care acesta dă un ordin necondiţionat acesteia să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent – aflat în poziţie de beneficiar. Cecul se completează de mână sau poate fi dactilografiat şi trebuie să cuprindă următoarele elemente: – denumirea de cec trecută în textul titlului; – ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani; – denumirea şi adresa plătitorului (tras); – locul unde trebuie făcută plata; – data şi locul emiterii cecului; – numele, adresa şi codul fiscal al plătitorului (tras); – semnătura emitentului; – numărul contului trăgătorului; – codul unităţii băncii trase; – numărul contului beneficiarului, ultimul posesor al cecului, unitatea societăţii bancare în care acesta are deschis contul şi codul acesteia în cazul în care plata se face într-un cont bancar; – semnătura trăgătorului trebuie să fie conformă cu cea din fişa specimenului de semnături. Lipsa unuia din elementele specificate mai sus duce la anularea cecului. Unităţile bancare nu vor elibera carnete de cec clienţilor declaraţi în incapacitate de plată sau celor care au emis cecuri fără acoperire. 178

Pentru suma de plată trebuie să existe disponibilităţi băneşti în contul trăgătorului. Pentru evitarea fraudelor, spaţiul neutilizat la suma de plată se completează cu „*” sau se barează. Dacă există diferenţe între suma în cifre şi cea în litere, se va lua în considerare suma în litere (de regulă cecurile ce prezintă asemenea neconcordanţe se restituie emitentului în mod automat fără a fi luate în considerare). Unităţile băncii primesc cecurile la ghişeu şi le plătesc posesorilor lor dacă în urma verificării se constată că sunt îndeplinite condiţiile de plată. Plata se efectuează din conturile de disponibilităţi băneşti sau din conturile de credite ale trăgătorului în ziua primirii cecului în bancă. În cazul în care se constată prezentarea la plată de cecuri fără acoperire, unităţile băncii vor atrage atenţia în scris clientului – trăgător, iar acesta urmând să răspundă chiar civil sau penal şi li se va retrage dreptul de utilizare de cecuri în viitor. Alte tipuri de cecuri sunt: • Cecul barat – respectă condiţiile de formă şi conţinut al cecului simplu. El conţine în plus două linii oblice, paralele pe faţa cecului ceea ce implică o încasare a acestuia în bancă, doar în cont, nefiind posibilă încasarea directă î numerar. Acest cec are două forme: – cec cu barare generală – caz în care nu apare nici o menţiune suplimentară faţă de cecul simplu, el putând circula prin girare; – cec cu barare specială – care conţine între cele două bare denumirea societăţii bancare unde se efectuează încasarea cecului. Un cec simplu poate fi transformat în cec barat, un cec cu barare generală poate fi transformat cu barare specială dar nu şi invers. Acest instrument este utilizat pentru operaţiuni de plăţi prin virament ca o alternativă faţă de ordinul de plată. • Cecul de călătorie – este emis în sume fixe, prestabilite iar achitarea lui este condiţionată de identitatea semnăturii persoanei ce a ridicat de la bancă cecul şi cea care îl prezintă pentru încasare. Utilizarea acestui instrument presupune următoarea succesiune de operaţii: – cumpărarea de către posesor a cecurilor de la banca sa; – semnarea de către posesor a cecurilor achiziţionate, în faşa referentului băncii, în momentul primirii acestora; – predarea cecului băncii plătitoare pentru încasare în numerar sau unei terţe persoane, beneficiar pentru plata unor servicii aferente; – în momentul prezentării la bancă pentru încasare sau predării pentru plată a acestui cec, posesorul semnează pe cec, identitatea semnăturilor fiind o condiţie pentru acceptarea la plată. Cambia Este un titlu de credit ş un instrument de plată care constată obligaţia asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o scadenţă fixată, beneficiarului sau la ordinul acestuia o sumă de bani determinată. În Codul Comercial Român din 1929 atât cambia cât şi biletul de ordin sunt definite ca un ordin de a se plăti, respectiv, ca şi o promisiune de plată. În acest caz cambia apărea şi sub denumirea de poliţă sau trată. Ulterior, în legea asupra cambiei şi biletului la ordin din 1934 nu se mai realizează o definire a acestor două instrumente ci doar o prezentare a elementelor 179

lor componente. Noţiunea de „trată” circulă în paralel cu cea de „cambie”, atât în limba română cât şi unele limbi străine de circulaţie internaţională, care pentru acelaşi efect de comerţ are câte două expresii diferite: – în limba franceză: „lettre de change” şi „traite” – în limba italiană: „cambiale” şi „trata”. – în limba germană: „wechsel” şi „Trate”. Cu privire la definiţiile date, acestea în marea lor majoritate se referă la persoanele care intervin în emiterea şi derularea sa, precum şi la elementele obligatorii. Esenţial, ce trebuie reţinut ca şi element de distincţie este faptul că în cazul cambiei apare ordinul de ase plăti în timp ce în cazul biletului la ordin apare o promisiune de plată. Operaţiile la care este supusă o cambie sunt: *operaţii nebancare: – emiterea; – girarea; – avalizarea; – acceptarea; – scadenţarea; – plata; – protestul; – regresul – stipulaţii cambiale. *operaţii bancare: – scontarea; – reescontarea; – pensiunea; – gajarea. Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute în Legea cambiei şi a biletului la ordin nr. 58/1936 şi anume : 1. denumirea de cambie trecută în textul titlului; 2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată; 3. numele celui care trebuie să plătească; 4. scadenţa cambiei; 5. locul unde trebuie făcută plata; 6. numele celui căruia sau la ordinul căruia (beneficiar) trebuie făcută alta; 7. data şi locul emiteri; 8. semnătura celui care emite cambia (trăgător). Ordinul de a plăti o sumă determinată dat de trăgător în calitate de creditor, debitorului său, (trasul) trebuie să fie clar, precis şi necondiţionat; se va folosi expresia „plătiţi”. Ordinul necondiţionat de a plăti se referă la plata unei sume de bani, indicată obligatoriu în cifre şi litere, în mod clar fără alterări. Biletul la ordin Biletul la ordin este un titlu de credit sub semnătură privată prin care emitentul, în calitate de debitor se obligă să plătească o sumă de bani fixată la un anumit termen sau la prezentare unei alte persoane denumite beneficiar, care are calitatea de creditor. Spre deosebire de cambie, biletul la ordin este o promisiune de a plăti în acest caz emitentul este plătitorul sau altfel spus, trasul este aceeaşi persoană cu 180

trăgătorul. Numărul persoanelor implicate iniţial în circuitul biletului la ordin se reduce la două. Pentru a fi valabil, biletul la ordin, trebuie să cuprindă menţiuni obligatorii prevăzute în Legea cambiei şi a biletului la ordin nr. 58/1934 şi anume: 1. denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului; 2. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată; 3. scadenţa; 4. locul unde trebuie făcută plata; 5. numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata; 6. data şi locul emiterii; 7. semnătura emitentului Denumirea de bilet la ordin trebuie să figureze în textul titlului, iar forma de angajare a obligaţiei este „voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin „ sau „mă oblig să plătesc…”. Această promisiune trebuie să fie clară, precisă şi necondiţionată. Modalităţi de plată: Acreditivul Este o modalitate de plată prin care plătitorul solicită băncii să asigure anticipat din disponibilităţile pe care le are sau din credite sumele necesare efectuării plăţilor pentru livrările de mărfuri, executările de lucrări şi prestările de servicii între părţile contractante. În acest scop, la cererea cumpărătorului banca rezervă la dispoziţia furnizorului, antreprenorului sau prestatorului de servicii o sumă care i se eliberează pe măsura îndeplinirii condiţiilor menţionate în cererea de deschidere a acreditivului. Acreditivul îmbracă următoarele forme: a. acreditiv simplu – presupune rezervarea de către bancă, la cererea clientului plătitor, a unei sume din disponibilul bănesc al acestuia sau din creditul disponibil pentru achitarea obligaţiilor faţă de beneficiar. b. acreditiv documentar-modalitatea de plată prin care banca la solicitarea clientului plătitor se obligă să rezerve banii necesari şi să achite obligaţiile faţă de beneficiar, în mod direct sau prin virament unei bănci corespondente cu condiţia prezentării documentelor care certifică expedierea mărfii, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor pentru care s-a deschis acreditivul în cauză. Acreditivul documentar poate îmbrăca următoarele forme: – acreditiv revocabil – poate fi modificat sau chiar anulat de către plătitor, în orice moment, fără a fi nevoie de acordul beneficiarului; – acreditiv irevocabil, el nu poate fi modificat în intervalul de timp pentru care a fost deschis fără acordul beneficiarului; – acreditiv irevocabil confirmat – este o formă a acreditivului irevocabil ce presupune ca în momentul deschiderii lui să existe o confirmare din partea beneficiarului asupra clauzelor acestuia; – acreditiv revolving – caracteristica principală a acestuia este aceea că se reînnoieşte după fiecare utilizare, la valoarea stabilită iniţial fără a fi depăşită suma totală convenită în momentul deschiderii acestuia; – acreditiv transferabil – prezintă facilitatea de modificare, în cursul derulării sale, a beneficiarului sau a băncii la care se păstrează disponibilul necesar derulării de contărilor. 181

Clientul întocmeşte o cerere de deschidere a acreditivului pe care împreună cu ordinul de plată (4 exemplare) o prezintă băncii. Ea trebuie să conţină următoarele elemente: • denumirea plătitorului şi momentul în care se deschide acreditivul; • banca în care plătitorul îşi are contul; • denumirea beneficiarului de acreditiv în contul căruia se efectuează plăţile; • banca la care beneficiarul îşi are contul; • suma acreditivului în cifre şi litere; • obiectul acreditivului; • documentele pe care beneficiarul trebuie să le prezinte la bancă şi condiţiile în care se pot încasa sume din acreditiv; • termenul de valabilitate al acreditivului ; • semnăturile autorizate şi ştampila plătitorului; Scrisoarea de garanţie bancară Scrisoarea de garanţie bancară în lei (SGB) constituie un angajament irevocabil al băncii de a plăti în cazul în care clientul său nu-şi poate onora la scadenţă obligaţiile sale contractuale. Părţile implicate în circuitul unei SBG sunt: *clientul băncii, solicitant al scrisorii de garanţie bancară, aflat în postura de debitor persoană juridică; *partenerul de afaceri al clientului băncii aflat în poziţia de creditor al obligaţiei de plată garantată; *banca, în calitate de terţă persoană, care apare ulterior iniţierii relaţiei contractuale dintre cei doi parteneri de afaceri, vine să garanteze onorarea la scadenţă a obligaţilor financiare ale debitorului, client al său. Pot fi întâlnite următoarele tipuri de scrisori de garanţie bancară: • scrisoare de garanţie bancară simplă, caz în care banca garantă poate solicita creditorului să urmărească iniţial debitorul principal pentru recuperarea creanţelor, iar în ultimă instanţă, în cazul în care nu se poate realiza recuperarea sumelor datorate banca asigură onorarea datoriilor clientului său: • scrisoare de garanţie bancară solidară , caz în care creditorul poate solicita direct băncii garante achitarea obligaţiilor debitorului, client al băncii fără ca în prealabil să fi încercat recuperarea creanţelor de la acesta. Pentru a beneficia de o scrisoare de garanţie bancară clientul băncii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: – să fie persoană juridică – să aibă la bancă deschis contul de disponibil şi cont curent. În cazul în care solicitantul scrisorii de garanţie bancară are cont curent deschis la alte bănci, este necesară constituirea unui depozit bancar la nivelul scrisorii de garanţie bancară şi cu scadenţa ulterioară acesteia – plus 15 zile. Pentru emitere unei scrisori de garanţie bancară, este necesară depunerea următoarei documentaţii: • cerere de emitere a scrisorii de garanţie bancară; • contract angajament; • contract de livrare, execuţie sau prestări servicii; • documentaţie de licitaţie – după caz; • documentele necesare analizei situaţiei economico-financiare a clientului. 182

4. TRANSFERURILE ELECTRONICE INTERNAŢIONALE 4.1. Sistemul SWIFT Transferurile de informaţi în general şi de bani în mod special necesită îndeplinirea de către sistemul de transfer şi procedurile aferente a două condiţii esenţiale: rapiditate şi securitate. La acestea se adaugă a treia condiţie, nu neapărat esenţială dar de asemenea importantă: costul transferului, element ce nu poate fi sub nici o formă neglijat. Pentru a satisface aceste cerinţe, în 1973 se înfiinţează la Bruxelles de către 293 de bănci din 15 ţări o societate de drept belgian: SWIFT – denumire ce provine de la titulatura completă: Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunication. Sistemtul de transfer SWIFT a devenit operaţional în 1977, timp în care au fost soluţionate multiple probleme, printre care pot fi menţionate cele aferente limbajului de comunicare, formatelor standard aferente mesajelor financiare ce sunt transmise, reţeaua de telecomunicaţii, soluţiile SOFT, securitatea sistemului. Sistemul SWIFT este practic o reţea de comunicaţii prin intermediul căreia sunt transmise informaţii, în baza cărora se pot efectua plăţi de la o bancă la alte bănci, se derulează tranzacţii cu devize, sunt vehiculate informaţi aferente operaţiunilor de incasso, acreditiv, se corelează conturi . Categoriile de utilizatori SWIFT sunt: a. Băncile membre; b. Bănci membre de categoria a doua; c. Participanţi. a. Băncile membre – în principal, este cazul centralelor acestora ; doar aceste bănci pot fi acţionari şi au dreptul la vot; pentru a deveni membră, o bancă trebuie să urmeze procedura de admitere specifică, dosarul trebuind să fie aprobat de comitetul director al SWIFT. b. Băncile membre de categoria a doua – acestea sunt fie persoane juridice deţinute direct (în proporţie de minimum 90%) sau indirect (100%) de o bancă membră – sucursale, de exemplu, fie sucursale străine ale unei bănci membre; deşi această categorie de instituţii nu trebuie să fie localizate obligatoriu în aceeaşi ţară ca şi banca membră ce le deţine, trebuie să fie localizate într-o ţară membră SWIFT. Subsidiarii deţinuţi în mod direct (minimum 90%) de o bancă membră pot, la rândul lor, cere fie statutul de membru deplin, fie pe cel de membru de categoria a doua. Sucursalele străine ale băncilor membre pot fi doar membrii de categoria a doua. c. Participanţii – pot fi : 1. Brokeri/dealeri de valori mobiliare şi instrumente financiare. 2. Pieţe oficiale de valori mobiliare şi instrumente financiare. 3. Depozitari şi societăţi de clearing pentru valori mobiliare şi instrumente financiare. 4. Brokeri de pe pieţe monetare. 5. Emitenţi de cecuri de călătorie. 6. Companii ce oferă servicii de administrare şi fiduciare. 7. Furnizori subsidiari de servicii de custodie ş confidenţialitate. 8. Organizaţii ce oferă servicii de registru ş transfer. 183

9. Instituţii de management al investiţiilor. 10. Participanţi la compensare internă. 11. Oficii de reprezentare. 4.2. Sistemul TARGET În baza Directivei nr. 97/5/EC / 27 ianuarie 1997 a Parlamentului European se stabileşte cadrul de derulare a transferurilor internaţionale.În acest sens s-a instituit un nou sistem ce vine în întâmpinarea decontărilor ce vor avea loc în noua monedă comună – EURO, sistem ce a devenit operaţional din 4 ianuarie 1999. Sistemul poartă denumirea de TARGET, denumire ce reprezintă prescurtarea funcţionalităţii sale: Trans –European Automated Real – time Gross Settlement Express Transfer, şi asigură practic şi simplu un transfer monetar în timp real, specializat pentru noua monedă. Înfiinţarea acestui sistem de plăţi asigură o rapiditate extremă în derularea plăţilor între ţările membre ale Uniunii Europene şi este o premisă importantă pentru: • Stabilirea unei politici monetare comune; • Funcţionarea unei pieţe monetare europene; • Creşterea eficienţei plăţilor internaţionale în cadrul uniunii; • Asigurarea unui mecanism sigur pentru plăţile din cadrul uniunii; • Realizarea unui management mai eficient al lichidităţilor. Aceste cinci obiective pot fi considerate ca fiind motive suplimentare de implementare a noului sistem de plăţi alături de necesitatea generată de introducerea noii monede. Sistemul este alcătuit din 15 sisteme naţionale de plăţi RTGS –National Real Time Gross Settlement Sistem, sisteme care sunt interconectate prin intermediul unei reţele electronice de procesare automată a datelor. La cele 15 sisteme naţionale se adaugă şi sistemul propriu de plăţi al Băncii Centrale Europene (EPM) – European Central Bank Payement Mechanism. Prin construcţie sa, sistemul permite să fie accesat de către aproape toate instituţiile de credit din interiorul Uniunii Europene, existând în acest moment peste 5000 de participanţi activi la sistem. Derularea plăţilor prin acest sistem se poate realiza zilnic între orele 7 a.m. – 6 p.m., având la bază ora Frankfurt am Main . Pentru client sistemul este accesibil până la ora 5 p.m. Dat fiind faptul că sistemul nu vizează finalizarea doar a unor plăţi dintr-o ţară a Uniunii Europene de către o altă ţară din Uniune, programul de lucru se suprapune cu programul de lucru din reţeaua electronică de plăţi aferentă Sistemului Rezervelor Federale din SUA şi cu cel al Băncii Japoniei, suprapunere ce se realizează în primele ore ale dimineţii şi respectiv la sfârşitul zilei. Dintre asemănările şi deosebirile aferente celor două sisteme-SWIFT şi TARGET – pot fi menţionate: *În cazul TARGET moneda de plată este EURO. Aceasta nu este ca şi în cazul SWIFT unde are loc doar un transfer de informaţii. Sistemul TARGET este un sistem de plăţi, spre deosebire de SWIFT care este un sistem de transfer de informaţii. Nici unul dintre cele două sisteme nu este un sistem de clearing. *În ambele cazuri viteza de lucru este comparabilă şi corespunde conceptului de timp real. Diferenţieri apar în ceea ce priveşte aria de acoperire-. 184

Dacă în cazul SWIFT s-ar putea spune că este totală (189 de ţări), în cazul TARGET ea se rezumă la doar 15 ţări. *În ambele cazuri plata serviciului de transmitere se realizează de către iniţiator. Dacă în cazul TARGET costul este în funcţie de numărul mesajelor transmise lunar, în cazul SWIFT este în funcţie de mărimea mesajului, valoarea mesajului şi prioritatea acestuia (prioritate normală sau prioritate urgent). În primul caz, plata serviciului de transmitere se efectuează în euro iar în al doilea caz în franci belgieni. În ambele cazuri nu există diferenţieri de tarif în funcţie de destinaţie. *Dacă SWIFT urmăreşte doar transmiterea de informaţii, în cazul TARGET se urmăreşte şi implementarea unor politici monetare comune prin intermediul mecanismului de creditare plafonată a utilizatorului în cursul zilei operative. *Sistemul SWIFT funcţionează non-stop, 24 de ore/zi, şapte zile /săptămână, în timp ce sistemul TARGET funcţionează doar în zilele lucrătoare, de luni până vineri de la orele 7 a.m. până la 6 p.m., excepţie aferente zilelor de sărbători naţionale locale când segmentele corespun zătoare sunt închise. 4.3. Cărţile de plată Cardul reprezintă un instrument de decontare prin intermediul căruia posesorul autorizat poate achiziţiona bunuri sau servicii fără prezenţa efectivă a numerarului. Cardul facilitează legătura financiară între comerciant şi consumatori, fiind o simplă cheie de acces la un cont bancar; acela al deţinătorului de card. Având caracteristicile universale ale unui instrument de plată, cardul asigură şi posibilitatea obţinerii necondiţionate de numerar fie de la automatele de bani (ATM), fie de la ghişeele băncii (în cazul sumelor mari) înlăturându-se astfel orice barieră funcţională de utilizare. Datorită acestor caraceristici, cardul este un instrument de plată universal aplicabil şi global acceptabil. Elementele care se regăsesc pe faţa cardului sunt: 1. Numele emitentului de card. 2. Aria de aplicabilitate a cardului. 3. Numărul cardului – un şir de 13 – 16 cifre grupate în mod specific (la VISA prima cifră e întotdeauna 4, iar la Eurocard/Master Card 5). 4. Un grup de patru cifre identice cu primele patru cifre din şirul de mai sus cu rol de control. 5. Perioada de valabilitate a cardului. 6. Numele posesorului de card. 7. Codul tipului de card (V pentru VISA, CV pentru Clasic Card, BV pentru Business Card, PV pentru Premier Card). 8. O hologramă tridimensională, fiind element de siguranţă şi un element obligatoriu al controlului atunci când apare specificat în normele organizaţiei emitente, deoarece nu apare pe toate cardurile. O primă clasificare a cardurilor poate fi făcută în raport cu funcţia atribuită acestora. – carduri de credit – carduri de debit – carduri de garantare a cecurilor. După tehnologia utilizată: 185

– carduri cu bandă magnetică – carduri cu microprocesor – smartcardul În funcţie de calitatea emitentului: – carduri emise de bănci; – carduri emise de societăţi nonbancare În funcţie de momentul înregistrării tranzacţiei: – sistemul „pay later”; – sistemul „pay before”; – sistemul „pay now”. 4.4. Banking electronic În clasificare societăţilor bancare ce prezintă în oferta lor de produse bancare de elementele corespunzătoare noului segment banking electronic, sunt luate în considerare multiple caracteristici, dintre care pot fi menţionate: – Accesibilitatea serviciilor oferite; – Navigabilitatea în sistem; – Conţinutul serviciilor; – Servicii oferite clienţilor pentru susţinerea în utilizarea noilor produse; – Performanţele tehnice ale prestaţiilor bancare electronice etc. Noua generaţie de produse bancare este reprezentată de gama produselor cunoscute sub denumirea generică de home banking. În această categorie de produse pot fi întâlnite componente ce au un singur scop: posibilitatea oferită clientului de accesa oferta de servicii bancare de acasă fără să mai fie necesară deplasarea lui până la sediul unităţii bancare unde îi este deschis contul. În categoria ofertei electronice aferente produselor existente pe piaţă pot fi întâlnite: • Banking electronic • Plăţi electronice • Identificări electronice • Brokeraj electronic • Cumpărături electronice. Pentru funcţionarea a ceea de este cunoscut sub denumirea de banking electronic clienţii au la dispoziţie oferte multiple reprezentate de produse cum ar fi: • PC-Banking, în variante cum ar fi: – Multicash; – Money gramm; – Western Union; – Microsoft Money; • Telephone banking, în variante: – Voice tell; – Fax tell. 5. COMPENSAŢIA 5.1. Conceptul de compensaţie Compensare în sistemul de plăţi înseamnă, pentru fiecare bancă, compararea în cadrul unei perioade date a drepturilor de încasări (sume creditoare) şi a 186

obligaţiunilor de plăţi (sume debitoare), faţă de altă bancă sau faţă de toate celelalte bănci cuprinse într-un sistem dat, în scopul de a stabili măsura în care acestea se anihilează reciproc (se compensează) şi suma netă de încasat sau de plătit. Această sumă de încasat sau de plătit reprezintă valoarea sedimentară ca efect a stingerii definitive a tuturor plăţilor cuprinse în compensare pentru banca respectivă. Compensările pot fi bilaterale, când se supun compensării plăţile reciproce dintre două bănci. Aici în mod direct se stabileşte poziţia fiecărei bănci rezultate din operaţiunile de plăţi reciproce. Compensările multilaterale care includ toate băncile cuprinse într-un sistem dat. Aici fiecare bancă se reprezintă şi delimitează faţă de toate celelalte bănci. Cu cât este mai cuprinzător, adică include un număr mai mare de bănci, cu atât compensarea devine mai eficientă, înregistrând un grad ridicat de compensare şi asigurând operativitate în derularea plăţilor în economie. În cadrul compensărilor interbancare se creează relaţii speciale între comunitatea unităţilor bancare membre, luată ca atare şi fiecare bancă membră a comunităţii. Fiecare participant se opune întregii comunităţi de participanţi pe care o personalizează, prin compensator, respectiv prin casa de compensaţie. Fiecare participant solicită plata creanţelor creditoare (în fapt datorii asumate de numeroase bănci componente ale sistemului) unui singur debitor: casa de compensaţie. Implicit, fiecare participant datorează pentru creanţele sale debitoare (în fapt la ordinul a diferite alte bănci) unui singur creditor: casa de compensaţie. Astfel compensaţia se dovedeşte a fi în sine „un sistem de lichidare, de creanţe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toţi debitorii şi tuturor creanţelor pentru toţi creditorii, către un singur debitor şi creditor, unde făcându-se apoi diferenţa se obţine, pentru fiecare participant, un simplu şi singur sold debitor sau creditor, după natura soldului, operaţiunilor compensate”. Compensarea interbancară poate diferi în funcţie de substanţa operaţiunilor ce se supun compensării. Se utilizează, astfel, compensarea în sistem brut, situaţie în care se supune compensării totalitatea operaţiunilor dispuse de clienţii băncilor sau decontate în favoarea lor. În această situaţie, informaţiile cu privire la aceste plăţi (sau chiar documentele privind plăţile respective) se concentrează la un centru de compensare, unde se desfăşoară, efectiv şi integral, operaţiunile de compensare. O altă formă – compensarea în sistem net – presupune o divizare a activităţii necesitate pentru efectuarea compensării între băncile participante şi centrul unic de compensare. În acest sistem, în vederea compensării, pentru perioada ce se supune compensării (de regulă, o zi), fiecare din băncile participante inventariază relaţiile de plăţi reciproce cu fiecare din băncile participante şi, prin însumare şi compensare „ad-hoc” stabileşte soldul operaţiunilor reciproce cu fiecare din băncile participante la compensare. Astfel, fluxul informaţiilor către centrul de compensare se diminuează. Centrul de compensare are astfel o activitate operaţională mai restrânsă, înfăptuind compensarea pe baza soldurilor nete comunicate de fiecare din bănci. 187

În unele cazuri, soldurile comunicate sunt înscrise direct în conturile băncilor participante (în special atunci când compensarea se efectuează de Banca Centrală, unde băncile îşi au deschise conturi în mod obligatoriu) şi compensarea se desăvârşesc firesc pentru fiecare participant şi deci pentru ansamblul băncilor participante.∗ O altă diferenţiere a compensărilor se face din punct de vedere al raportului între momentul compensării interbancare şi momentul decontării în favoarea beneficiarului plăţii. O modalitate caracteristică unor tehnologii de lucru mai vechi, care implică de pildă transportul efectiv al documentelor suport-hârtie la centrul de compensare şi apoi la banca unde îşi are contul titularul beneficiar al plăţii, are loc decontarea post-compensaţie. Aceasta înseamnă că se face mai întâi regularizarea (respectiv compensarea) plăţilor dintre bănci ca operaţiuni de bază. Banca, de fapt, prin această operaţiune îşi primeşte implicit şi suma ce se cuvine beneficiarului destinatar al plăţii, sumă pe care i-o poate pune la dispoziţie acum în cont. Cu această ocazie putem observa că decontarea între două firme se derulează pe două paliere: – de la firmă la firmă; – de la bancă la bancă. Cum circuitul de plăţi nu se poate desfăşura decât prin intermediul bancar, înseamnă că plata efectuată de o firmă în favoarea altei firme implică cu necesitate efectuarea unei plăţi echivalente, de către banca plătitorului, în favoarea băncii beneficiarului plăţii. În cazul examinat, plata între bănci ce se efectuează anterior, creează condiţii pentru desăvârşirea plăţii între titularii de cont, prin înscrierea sumei în contul beneficiarului de sumă. O soluţie alternativă o reprezintă decontarea în timp real. Decontarea în timp real este în fapt o decontare ante-compensaţie. Această modalitate de operare devine posibilă datorită progreselor tehnologice în transmiterea informaţiei, în general în domeniul bancar, în special. Pe de altă parte, extinderea pe scară largă a acestor procedee a fost promovată de interesele motivate ale clienţilor beneficiari de sume mari, dornici să intre cât mai repede în posesia sumelor ce le sunt transferate, a căror deţinere imediată şi utilizare operativă poate fi vitală şi oricum profitabilă pentru aceştia. Dând curs acestor preferinţe băncile utilizează cele mai rapide mijloace de transmitere a mesajelor de plăţi către băncile partenere. Mesajul ajuns la destinaţie, suma cuprinsă în mesaj este înregistrată imediat în contul clientului, dându-i acestuia posibilitatea să o folosească. Astfel, suma poate fi utilizată de firma destinatară în scurt timp, de la transmiterea de către banca plătitoare a mesajului de plăţi , şi se poate spune că derularea se face în timp real, să zicem la 10 A.M. (GMT) la 10,45 (GMT). Relaţiile efective de plăţi între cele două bănci rămân pe planul secund şi se reglementează ulterior, respectiv la sfârşitul aceleiaşi zile, în cadrul compensării obişnuite, după ora 17,00 de exemplu.

∗

188

În această situaţie sistemul de compensare implică irevocabila

Utilizarea sistemului de plăţi în timp real asigură o accelerare semnificativă a circuitelor de plăţi şi, practicată pentru sumele mari, are un rol deosebit în intensificarea proceselor economice. 5.2. Etapele compensării Concentrându-ne asupra procesului de compensare în sine (şi lăsând la o parte deocamdată resorturile organizatorice ale sistemelor de compensare), vom începe a observa că acesta, prin natura lui, are o desfăşurare episodică pe etape. Etapele procesului de compensare sunt: 1. inventariere-structurare; 2. soldare-compensare; 3. stingerea datoriilor reciproce între bănci. INVENTARIERE-STRUCTURARE, ETAPĂ A COMPENSĂRII

Oricare ar fi sistemul de compensare şi oricare perioadă de referinţă, procesul de compensare implică existenţa unui flux de informaţii într-un oarecare cadru organizatoric prin care să se poată inventaria toate operaţiunile reciproce ale băncilor participante care să se structureze într-un cadru normat. Astfel, fiecare bancă vine în relaţie cu fiecare din celelalte bănci: – pe o parte, pe linie debitoare (adică are să dea celorlalte bănci); – pe de altă parte pe linie creditoare (respectiv are de primit). OPERAŢIUNILE DE SOLDARE-COMPENSARE

Operaţiunile de soldare-compensare se desfăşoară pe baza situaţiilor rezultate din operaţiunile de inventariere-structurare şi reprezintă de fapt esenţa procesului de compensare. Operaţiunile înregistrate pentru fiecare bancă sunt după însumare soldate. Astfel pe această bază se pot stabili: – sumele brute de primit sau de plătit pentru fiecare bancă; – soldurile nete rezultate din compensare; – gradul de compensare. Stabilirea soldurilor datorate (debitoare) din compensare are o deosebită importanţă pentru băncile devenite acum debitoare. Ele urmează acum, de fapt în câteva ore, să se preocupe pentru a procura resursele necesare pentru a plăti sumele datorate, nu unei anumite bănci, ci ansamblului de bănci cuprinse în sistemul de compensare. La rândul lor băncile cu solduri excedentare se vor preocupa de plasarea resurselor prisositoare de care dispun. STINGEREA DATORIILOR RECIPROCE DINTRE BĂNCI

Stingerea datoriilor reciproce între bănci se delimitează expres ca etapă a compensării desfăşurată într-un moment ulterior, distanţat cel puţin cu 2 – 3 ore faţă de etapa anterioară, etapă în care participanţii au aflat care sunt rezultatele şi respectiv care sunt pentru ele efectele compensării. Funcţie de modul de organizare şi de dispersia reţelei, participanţii sunt anunţaţi cu privire la rezultatele provizorii ale compensării. Sunt vizate în primul rând băncile deficitare, care sunt obligate să procure resurse pentru încheierea în 189

fapt a compensării şi pentru a asigura astfel stingerea obligaţiunilor pentru toţi plătitorii aflaţi în compensare. O singură absenţă a unei bănci plătitoare, imposibilitatea ca aceasta să-şi acopere datoriile faţă de sistemul de compensare este suficientă pentru a distruge de fapt eşafodajul compensării în cadrul structurat dat. În asemenea împrejurări este necesară să se reconstituie o nouă structură a compensării prin eliminarea prin eliminarea băncii sau băncilor care nu au capacitatea de a plăti. Să ne ocupăm acum de cazurile normale în care băncile deficitare pot să-şi procure resursele trebuitoare şi compensarea să se desăvârşească, confirmându-se astfel stingerea integrală a plăţilor aflate în compensare. 5.3. Rolul compensaţiei în economia monetară şi pe piaţa creditului După cum s-a arătat, efectuarea plăţilor în economie implică un amplu număr de participanţi angajaţi în cadrul unor circuite sau subcircuite monetare tipice. Efectuarea plăţilor înseamnă, în unele cazuri ruperea circuitelor sau subcircuitelor respective, necesitând acte de transfer sau conversiune. În condiţiile extinderii generalizate a bancarizării, a cuprinderii agenţilor economici şi persoanelor în sistemul bancar ca titulari decont, efectuarea plăţilor între subiectele economice nu poate fi desfăşurată decât prin cooperare între bănci prin sistemul de compensare a plăţilor. Astfel sistemele de compensare centralizează zilnic întregul circuit de plăţi iniţiate de titulari dispersaţi în întreaga economie naţională şi asigură stingerea acestora, primordial prin procedeul de compensare. Compensarea reprezintă astfel, singura modalitate de a satisface relaţiile de plăţi între parteneri aflaţi în diferite părţi ale ţării şi incluşi în unul sau altul din circuitele sau subcircuitele monetare. Compensarea desfăşurată în sisteme centralizate organizate oferă condiţii optime pentru încheierea circuitelor de plăţi declanşate în mod spontan de titularii de cont răspândiţi în întreaga ţară. Încheierea normală a compensării înseamnă implicit stingerea tuturor plăţilor intrate în compensare. Se încheie astfel un circuit al circulaţiei monetare scripturale care a fost declanşat în etapa dată a plăţilor. Viitoarea compensare va include şi va rezolva, va încheia, de asemenea, prin stingere un alt circuit al monedei scripturale. Compensarea implică, cu necesitate, utilizarea creditului şi desfăşurarea unor operaţiuni tipice pe piaţa interbancară. Pentru a înţelege procesul trebuie să analizăm unele din momentele deja parcurse. Să examinăm condiţiile în care băncile participante la compensare sunt puse în situaţia de a-şi procura resurse pentru a satisface cerinţele rezultate din compensare. În primul rând, soldul din compensare nu decurge dintr-un act de voinţă al băncii ci este o rezultantă a operaţiunilor dispuse de clienţii băncii în corelare cu deciziile de plăţi operate de partenerii clienţilor băncii, care îşi au conturi deschise la alte bănci. O bancă cu acelaşi nivel al depozitelor, funcţie de dimensiunile monetare ale încasărilor şi plăţilor clienţilor săi poate fi excedentară sau deficitară, în ziua respectivă, vis-a-vis de celelalte bănci. 190

Dacă notăm cu I şi P încasările şi plăţile unei bănci putem avea: – fie o situaţie excedentară, când I > P; – fie o situaţie deficitară, când I < P. Pentru fiecare zi situaţia poate fi alta, funcţie de fluxurile de încasări şi plăţi ale băncii respective. Deci deficitul sau excedentul este un fenomen monetar ce decurge din actele normale, dar necorelate cu banca, ale clienţilor băncii, şi actele partenerilor clienţilor băncii, pe care de asemenea banca nu le poate prevede. Deci banca trebuie să facă faţă în cazul unei situaţii deficitare, unui fenomen conjunctural trecător. Şi situaţiile inverse au, de fapt, acelaşi caracter. Astfel în mod firesc izvorul resurselor necesare băncilor deficitare pot fi chiar băncile participante la compensare, care au devenit şi ele, pe neaşteptate, excedentare, în aceleaşi condiţii conjuncturale. Este firesc să se constituie aici o piaţă a creditului cu funcţionare tipică, zilnică, specifică unde apar: – pe de o parte, băncile deficitare din compensaţie ca solicitanţi, şi – pe de altă parte băncile excedentare de compensaţie, ca ofertanţi. Astfel se va proceda la redistribuirea resurselor excedentare prin credite pe termene foarte scurte şi scurte, în condiţii de piaţă: – cu dobânzi negociate zilnic, funcţie de jocul cererii şi al ofertei; – cu intermediari specifici denumiţi curieri; – cu influenţa substanţială a Băncii de Emisiune care joacă adesea un rol regulator. Rolul Băncii de Emisiune este de a asigura o redistribuire a resurselor între bănci, normală, fără tensiuni. Funcţie de această cerinţă şi funcţie de orientările privind dezvoltarea economiei, Banca de Emisiune îşi va formula o proprie politică monetară şi de credit, respectiv îşi propune să determine diminuarea sau expansiunea creditului în economie. Astfel, Banca de Emisiune poate să-şi exercite intervenţia sa în economie: – fie prin nivelul dobânzii la care ea este dispusă să acorde credit, şi prin care influenţează într-un sens evoluţia de piaţă a dobânzii; – fie prin stabilirea unui anumit volum de credit care îl acordă economiei, contribuind astfel la majorarea nivelului ofertei şi implicit la stabilirea unui preţ al creditului, funcţie de oferta majorată şi nivelul dat al cererii. Astfel rezultă că o parte importantă a creditelor contractate de bănci cu partenerele lor (alte bănci comerciale sau Banca de Emisiune) sunt credite decurgând din operaţiunile de plăţi dispuse de clienţi. Aceste credite devin necesare pentru a asigura încheierea şi stingerea circuitelor de plăţi într-un moment dat (o zi operativă) în economie. În condiţiile în care toate datoriile între bănci determinate de stingerea operaţiunilor de plăţi dispuse de client au fost acoperite, a fost parcursă o etapă distinctă a raporturilor valorice între subiectele economice. Efectuarea, respectiv stingerea plăţilor către diferiţi beneficiari, asigură acestora reconstituirea fondurilor avansate pentru derularea proceselor de producţie şi distribuţie. 191

În acest cadru în care relaţiile de plăţi între subiecţii economici au fost satisfăcute, ca o consecinţă a acoperirii datoriilor reciproce între bănci, întreaga economie naţională este în măsură să iniţieze noi procese economice şi în consecinţă noi plăţi, care vor avea o rezolvare succesivă similară şi care vor sprijini şi facilita, în consecinţă, continuitatea proceselor economice. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ilie Mihai, Operaţiuni de încasări şi plăţi – instrumente, modalităţi, tehnici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. C. Basno, N. Dardac, Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999. 3. Gh. Manolescu, A. Diaconescu, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 4. M. Stoica, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 5. I. Trenca, Metode şi tehnici bancare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002. 6. P. Ungurean, Banking. Produse şi operaţiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

192

CONTABILITATEA INSTITUŢIILOR PUBLICE Conf. univ. dr. LUMINIŢA IONESCU

OBIECTIVE Cursul de „Contabilitatea instituţiilor publice” se bazează pe noţiunile acumulate de studenţi în anii anteriori, respectiv la disciplinele de Finanţe Publice. Bazele Contabilităţii, Contabilitate Financiară etc. În condiţiile reformei administraţiei publice din România, precum şi a procesului de amortizare europeană, contabilitatea instituţiilor publice a devenit o problemă de actualitate. Ca urmare, problematica contabilităţii instituţiilor publice a devenit o disciplină complexă, care studiază particularităţi ale finanţării acestor instituţii atât din surse interne, cât şi din surse externe. Disciplina oferă, prin problematica abordată, informaţii despre structura dărilor de seamă bugetare, disciplina bugetară, precum şi închiderea exerciţiului bugetar. Cursul debutează prin prezentarea principalelor aspecte teoretice care caracterizează mecanismul activităţii de finanţare a instituţiilor publice, pentru ca ulterior să explice particularităţile sistemului contabil în sistemul bugetar. Contabilitatea instituţiilor publice înregistrează întreaga mişcare de mijloace materiale şi băneşti ce are loc în cadrul activităţii acestora. Pe această bază ea este în măsură să furnizeze date operative periodice şi anuale asupra mersului execuţiei bugetelor de venituri şi cheltuieli. În finalul cursului sunt prezentate tehnica inventarierii la instituţiile publice, închiderea exerciţiului bugetar şi particularităţi ale dărilor de seamă ale instituţiilor publice, precum şi noţiuni privind raportul de analiză al bilanţului contabil la instituţiile publice. 1. BUGETUL PUBLIC ŞI INSTITUŢIILE PUBLICE Sfera de activitate care formează sistemul bugetar din România cuprinde: învăţământul, sănătatea, cultura, apărarea ţării, justiţia, autoritatea publică, protecţia mediului înconjurător, asistenţă şi protecţia socială, activităţi de interes strategic, transporturi şi telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică – iar această listă ar putea continua. În conformitate cu prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, instituţiile publice cuprind: Parlamentul, Preşedenţia României, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, alte autorităţi publice, autoritatea judecătorească, precum şi instituţiile de stat de subordonare centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora. Conform acestei definiţii sunt considerate instituţii publice, a cele care îndeplinesc următoarele trăsături: – sunt instituţii ale statului de drept, care desfăşoară activitate politică sau executivă, reprezentând puterea şi administraţia de stat în societate; 193

– sunt instituţii de stat care îşi desfăşoară activitatea în strânsă legătură cu bugetul public, privind resursele financiare constituite în cadrul acestuia, la nivel central, local sau prin fondurile speciale, pentru acoperirea cheltuielilor, pe destinaţiile specifice stabilite prin clasificaţie bugetară. Activitatea finanţelor publice cuprinde: – elaborarea şi execuţia bugetului public naţional pe toate cele trei structuri ale acestuia: bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi bugetele locale; – perceperea impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri ale statului stabilite prin lege; – utilizarea mijloacele financiare aflate la dispoziţie instituţiilor publice indiferent de nivelul de subordonare al acestora; – controlul modului în care au fost utilizate mijloacele materiale şi băneşti aparţinând instituţiilor publice. Impozitele, taxele şi alte venituri ale statului, precum şi normele şi normativele de cheltuieli pentru instituţiile publice se aprobă prin lege. Guvernul elaborează proiectele bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, precum şi ale conturilor generale anuale de execuţie ale acestora şi le supune spre aprobare Parlamentului, iar după aprobare răspunde de realizarea prevederilor bugetare. De asemenea, guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, în care scop examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetului public naţional şi a bugetelor fondurilor speciale, concomitent stabilind măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar după caz. Ministerul Finanţelor Publice ia măsurile necesare pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, precum şi pentru cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare. 1.1. Ordonatorii de credite şi atribuţiunile acestora în domeniul financiar-contabil Repartizarea şi utilizarea creditelor bugetare este în competenţa şi răspunderea ordonatorilor de credite. Prin ordonator de credite se înţelege persoana împuternicită să îndeplinească o funcţie de conducere într-un organ de stat, instituţie, etc., şi căreia i s-a acordat dreptul de a dispune de creditele bugetare acordate. Ordonatorii de credite pot fi: principali, secundari şi terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. La Camera Deputaţilor şi la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora. Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor de drept. Ordonatorii secundari sau terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite, finanţaţi din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale. 194

Ordonatorii principali de credite: • Repartizează creditele bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, pe unităţi ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele respective; • Aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu. Ordonatorii secundari de credite: • Aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale; • Repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţi ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori de credite terţiari. Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc. Ordonatorii principali, secundari şi terţiari au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor prevederilor legale. Creditele bugetare, aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite. Iar, cheltuielile aprobate la un capitol al clasificaţiei bugetare nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui capitol. Virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele unităţilor subordonate şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor, începând cu trimestrul al III-lea al anului financiar. Alături de aceste responsabilităţi, Legea contabilităţii stabileşte o serie de atribuţiuni pentru ordonatorii de credite cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii pentru instituţiile publice. Astfel, la art. 1 din Legea nr. 82/1991 se prevede obligativitatea organizării şi conducerii contabilităţii de către instituţiile publice, întrucât la art. 2 lit. C) se precizează că furnizarea informaţiilor financiar-contabile sunt” necesare stabilirii patrimoniului naţional, execuţiei bugetului public naţional, precum şi a întocmirii balanţelor financiare şi a bilanţului pe ansamblul economiei naţionale”. De asemenea, la art. 11 al. 3 se precizează că răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii, potrivit prevederilor legale revine „ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului”. De obicei, activitatea financiar-contabilă este organizată în compartimente distincte, conduse de directorul financiar-contabil sau contabilul şef. Aceste persoane trebuie să posede studii economice superioare. Prin excepţie, funcţiile respective pot fi îndeplinite şi de persoane cu studii medii care au calificare corespunzătoare în domeniu, cu avizul Ministerului Finanţelor, la solicitarea justificată a ordonatorilor de credite. La instituţiile publice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte sau care nu au personal angajat cu contract de muncă pentru conducerea contabilităţii şi întocmirea dărilor de seamă contabile, ordonatorii de credite vor dispune încadrarea de personal de specialitate prin încheierea de convenţii civile, plata serviciilor urmând a se face din fondul de salarii prevăzut în bugetele acestora şi în conformitate cu prevederile reglementărilor legale specifice unităţilor respective. 195

2. PRINCIPII GENERALE ALE ORGANIZĂRII CONTABILITĂŢII INSTITUŢIILOR PUBLICE Contabilitatea instituţiilor publice este organizată în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi a departamentelor sale subordonate şi include: operaţiuni legate de realizarea şi executarea bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetului asigurărilor sociale de stat; constituirea şi utilizarea mijloacelor extra-bugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială; administrarea datoriilor publice interne şi externe precum şi alte operaţiuni financiare în numele organismelor administraţiei publice centrale. Ministerele, departamentele şi celelalte organisme ale administraţiei publice centrale ai căror directori au calitatea de ordonatori principali de credite, precum şi instituţiile publice cu personalitate juridică şi subordonate acestora organizează şi gestionează contabilitatea veniturilor colectate şi a cheltuielilor făcute conform bugetului aprobat, a mijloacelor extra-bugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială. Contabilitatea bugetelor locale este organizată şi gestionată la nivelul judeţelor şi municipiului Bucureşti, a primăriilor, şi sectoarelor municipiului Bucureşti, a oraşelor şi comunelor conform normativelor emise de Ministerul Finanţelor Publice în vederea înregistrării operaţiunilor legate de: a) veniturile colectate şi plăţile în cadrul implementării bugetelor locale şi a fondurilor cu destinaţie specială constituite conform legii; b) înregistrarea transferurilor din bugetul de stat şi fondul de trezorerie constituit conform legii. Ministerul Finanţelor Publice pregăteşte bilanţul întregii economii naţionale în fiecare an. Principalul obiect al bilanţului întregii economii naţionale este patrimoniul naţional incluzând domeniul public şi cel privat, incluzând terenul, resursele naturale, depozitele şi alte bunuri cu potenţial economic exprimat în bani. Înregistrarea în unităţi naturale sau natural-convenţionale, după cum e cazul, a terenurilor, pădurilor, depozitelor minerale folositoare şi a altor resurse naturale ale solului şi subsolului va fi ţinută de organismele şi întreprinderile ce administrează, exploatează şi folosesc bunurile respective. Bilanţul întregii economii naţionale este prezentat Guvernului în acelaşi moment cu contul general anual pentru implementarea bugetului de stat. Principiile generale ale contabilităţii pentru instituţiile publice sunt următoarele: Principiul universalităţii Principiul publicităţii Principiul unităţii Principiul recurenţei anuale Principiul specializării bugetare Principiul unităţii monetare Principiul universalităţii Veniturile şi cheltuielile vor fi în totalitate incluse în buget, în sume brute. Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct către o anumită cheltuială bugetară, exceptând donaţiile şi sponsorizările, care au destinaţii distincte stabilite. 196

Principiul publicităţii Sistemul bugetar este deschis şi transparent, şi este realizat prin: a) Dezbaterea publică a proiectelor de buget, când se aprobă aceste proiecte; b) Dezbaterea publică a conturilor generale anuale pentru implementarea bugetelor, când se aprobă aceste conturi; c) Publicitatea în Monitorul Oficial al României, normele pentru aprobarea bugetelor şi conturile generale anuale pentru executarea acestor bugete; d) Mijloace ale mass-media, pentru distribuirea informaţiilor asupra conţinutului bugetar, exceptând orice documente şi informaţii ce nu pot fi divulgate conform legii. Principiul unităţii Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi trecute într-un singur document, în vederea asigurării unei monitorizări şi folosiri eficiente a fondurilor publice. Toate veniturile reţinute şi utilizate într-un sistem extra-bugetar, sub diverse forme şi denumiri, vor fi introduse în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile respectivului buget. Veniturile şi cheltuielile fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi cele ale fondului special pentru drumuri publice vor fi introduse în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmându-se regulile şi principiile bugetare. În scopul respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi, Guvernul va propune Parlamentului modificarea normelor pentru anularea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul de stat. Principiul recurenţei anuale Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi aprobate prin lege pentru o perioadă de un an, corespunzătoare exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasare şi plăţi derulate în timpul anului bugetar întrun cont de buget vor aparţine exerciţiului aferent pentru implementarea bugetului respectiv. Principiul specializării bugetare Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi scrise şi aprobate în buget pe surse de origine şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, clasificate după natura lor economică şi destinaţia lor, conform clasificării bugetare. Principiul unităţii monetare Toate operaţiunile bugetare vor fi exprimate în moneda naţională. Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

197

2.1. Planul de conturi al instituţiilor publice Sistemul de conturi general actual utilizat în instituţiile publice este cel introdus în anul 1984 cu modificările ulterioare, în conformitate cu precizările Ministerului Finanţelor şi instrucţiunile de aplicare a acestuia aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 324 din 21 decembrie 1984. Planul de conturi specific instituţiilor publice se bazează pe principii de clasificare si simbolizare ale sistemului zecimal. Acesta cuprinde 10 clase simbolizate cu o cifra de la 0 la 9. Cele 10 clase de conturi sunt prezentate după cum urmează: – clasa 0 - mijloace fixe si terenuri – clasa 1 - mijloace băneşti – clasa 2 - decontări – clasa 3 - fonduri – clasa 4 - cheltuieli – clasa 5 - venituri – clasa 6 - materiale – clasa 7 - finanţări şi credite bancare – clasa 8 - investiţii – clasa 9 - conturi în afara bilanţului Clasa 0 „Mijloace fixe” asigură evidenţa mijloacelor fixe, precum şi controlul asupra păstrării integrităţii lor. Totodată, conturile din această clasă furnizează datele necesare pentru analiza dinamicii şi structurii mijloacelor fixe, precum şi pentru stabilirea eficienţei folosirii lor în cadrul instituţiei. Clasa 1 „Mijloace băneşti” cuprinde conturile cu ajutorul cărora se ţine evidenţa mijloacelor băneşti ale instituţiilor publice, aflate în conturile de disponibil deschise la bănci sau la trezorerie, precum şi în casieria proprie sau a altor valori. Clasa 2 „Decontări” cuprinde conturi specifice utilizate pentru ţinerea evidenţei raporturilor reciproce de decontare între instituţia superioară şi instituţiile subordonate finanţate din bugetele locale privind finanţarea bugetară, precum şi evidenţa decontărilor cu debitorii şi creditorii instituţiilor bugetare şi activităţilor autofinanţate. Clasa 3 „Fonduri”. Cu ajutorul conturilor din această clasă se ţine evidenţa surselor mijloacelor proprii ale instituţiei, precum şi a fondurilor cu destinaţie specială. Clasa 4 „Cheltuieli”. Cu ajutorul conturilor din această clasă, instituţiile publice ţin evidenţa cheltuielilor efectuate pentru executarea acţiunilor cuprinse în bugetele de venituri şi cheltuieli potrivit clasificaţiei bugetare. Clasa 5 „Venituri” cuprinde conturile cu ajutorul cărora se ţine evidenţa veniturilor realizate de instituţiilor publice pentru acoperirea cheltuielilor acestora, a veniturilor obţinute din mijloacele activităţilor autofinanţate, precum şi a veniturilor ce urmează a se încasa şi pentru care se creează debite. Clasa 6 „Materiale” cuprinde conturile în care se înregistrează materialele necesare activităţii instituţiei (medicamente, materiale sanitare, de întreţinere şi gospodărie, alimente, furaje, materiale destinate procesului instructiv-educativ şi de producţie a atelierelor şcolare sau al altor activităţi care funcţionează în cadrul instituţiilor respective), materiale în prelucrare, obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată şi materiale şi obiecte de inventar aflate la terţi. 198

De asemenea, această clasă cuprinde conturile în care se înregistrează animale tinere, animale la îngrăşat, animale pentru experienţă, păsările, coloniile de albine, precum şi produsele obţinute în cadrul instituţiilor publice. Clasa 7 „Finanţări şi credite bancare” cuprinde conturile cu ajutorul cărora instituţiile publice finanţate de la bugetul de stat ţin evidenţa plăţilor prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli, iar ordonatorii principali de credite finanţaţi din bugetul local ţin evidenţa sumelor primite drept alimentare cu fonduri pentru efectuarea cheltuielilor prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate. De asemenea, această clasă cuprinde şi conturi în care se evidenţiază creditele acordate de bănci instituţiilor publice, în conformitate cu prevederile legale. Clasa 8 „Investiţii”. Cu ajutorul conturilor din această clasă se ţine evidenţa finanţării, executării lucrărilor şi obiectivelor prevăzute în planul de investiţii al instituţiei publice respective. Clasa 9 „Conturi în afara bilanţului” cuprinde acele conturi de ordine şi evidenţă, care prin conţinutul lor nu pot fi integrate în activul sau pasivul bilanţului, deoarece valorile la care se referă nu constituie elemente patrimoniale. Pentru conturile în afara bilanţului se foloseşte metoda de înregistrare în partidă simplă, adică înregistrările se fac în debitul sau în creditul unui singur cont, fără folosirea de conturi corespondente. 3. CONTABILITATEA FINANŢĂRII ŞI A CHELTUIELILOR BUGETARE Instituţiile publice sunt finanţate in fiecare an de la buget pe seama creditelor bugetare aprobate prin bugetul de venituri si cheltuieli. In mod corespunzător căile de finanţare a instituţiilor de la buget sunt diferite in funcţie de subordonarea lor. Din punct de vedere al subordonării exista instituţii publice de subordonare centrala si instituţii de subordonare locala. Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridica se numesc ordonatori de credite. Conducătorii instituţiilor publice de subordonare centrala (spre ex. ministerele) poartă numele de ordonatori de credite principali. Deschiderea finanţării la nivelul ordonatorilor principali se realizează cu documentul numit cerere pentru deschiderea de credite. Aici sunt precizate natura si destinaţia creditului solicitat, valoarea creditului şi defalcarea acestuia pe structura clasificaţiei bugetare. Pe verso se face o situaţie centralizatoare. Pentru alimentarea conturilor ordonatorilor secundari si terţiari de credite, ordonatorul principal elaborează dispoziţia bugetara în care precizează destinaţia creditului, contul de disponibil din care sumele vor fi efectiv alocate, valoarea finanţării şi momentul începând cu care se poate utiliza efectiv respectiva finanţare. In cazul instituţiilor de subordonare centrală, acestea sunt finanţate pe calea deschiderii de credite. De aceea, evidenţa contabilă a acestora are sarcina să urmărească atât creditele bugetare aprobate instituţiilor publice de subordonare centrală, cât şi modul in care aceste credite sunt repartizate unităţilor din subordine acestora. Conducătorii acestor unităţi se numesc ordonatori secundari si terţiari. Ordonatorii secundari de credite, aproba efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii si a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale si repartizează credite bugetare aprobate pe unităţi ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de credite. 199

Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate si in condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale. 3.1. Contabilitatea finanţării ordonatorilor de credite de la bugetul de stat Operaţiunile caracteristice finanţării de la bugetul de stat pot fi delimitate in două mari categorii: – plăţi de casă efective; – cheltuieli efective. Plăţile de casă cuprind sumele pe care unităţile bancare le eliberează în numerar sau le virează în contul altor unităţi, pe baza de cecuri, respectiv ordine de plată primite de la instituţiile de stat. Instituţiile finanţate de la buget pot sa efectueze plăţi de casă după deschiderea sau repartizarea prealabilă a creditelor bugetare. La nivelul instituţiilor de subordonare centrala se utilizează contul 700 „Finanţare de la buget privind anul curent”. În creditul contului se înregistrează plăţile de casă pe măsura apariţiei acestora. Se mai poate credita la sfârşitul anului, pentru închidere, cu soldul sau debitor, in cazul in care cheltuielile efective depăşesc plăţile nete de casă efectuate in timpul anului. In debitul contului se înregistrează sumele restituite in timpul anului din plăţile nete de casă neutilizate integral, cu care se reconstituie creditele bugetare, iar la sfârşitul anului se înregistrează soldul contului de cheltuieli bugetare şi în acelaşi timp soldul sau creditor în situaţia în care plăţile nete de casă au depăşit cheltuielile efective în timpul anului. La nivelul planului de conturi acest cont se dezvoltă pe analitice în funcţie de sursa de finanţare a instituţiei publice respective. Dezvoltarea în analitic se prezintă după cum urmează: 700

700.01 700.02

Finanţarea de la buget privind anul curent Finanţare de la bugetul de stat Finanţarea de la bugetul local

Cheltuielile efective sunt acea categorie de mijloace bugetare reprezentând consumuri de materiale, alimente, combustibil, salariile personalului, preţul de înregistrare al obiectelor de inventar de scurta durata si mica valoare si al unor mijloace fixe, procurate in executarea acţiunilor aprobate prin bugetele de venituri si cheltuieli. Operaţiunile de mai sus vor fi înregistrate cu ajutorul contului 410 „Cheltuielile instituţiei de la buget”. Acesta este un cont de activ. In debitul contului sunt înregistrate consumurile de materiale, medicamente, salariile, premiile si alte drepturi cuvenite pe baza statelor de salarii, contribuţia la asigurările sociale, impozitul pe salarii, preţul de facturare al obiectelor de inventar de mica valoare si scruta durata livrate de furnizori si al serviciilor prestate si lucrărilor executate de aceştia. Cu ocazia închiderii sale la sfârşitul anului contul de mai sus îşi transfera soldul in debitul contului 700 „Finanţare de la buget privind anul curent”. Încheierea execuţiei bugetului de stat se realizează astfel: 200

– în situaţia în care plăţile nete de casă sunt mai mari decât cheltuielile efective are loc înregistrarea: 700.01 = % Finanţare din bugetul 410 de stat Cheltuielile instituţiei de la buget 702 Finanţare din buget privind anii precedenţi – în situaţia în care plăţile nete de casă sunt mai mici decât cheltuielile efective are loc înregistrarea: % = 702 700.01 Finanţare din buget Finanţare din bugetul de stat privind anii precedenţi 410 Cheltuielile instituţiei de la buget Prezentăm în cele ce urmează exemple de înregistrare ale operaţiunilor prezentate mai sus: – Înregistrarea plăţilor nete de casă reprezintă in acelaşi timp cheltuieli efective; 410 Cheltuielile instituţiei de la buget

=

700.01 Finanţare din bugetul de stat

1.000.000 lei

– Înregistrare achiziţie carnete de numerar de la banca sau alte valori; 15 Alte valori

=

700.01 Finanţare din bugetul de stat

200.000 lei

– Înregistrarea sumelor plătite furnizorului pentru prestări de servicii, executări de lucrări, livrări de materiale; 234 Furnizori

=

700. 01 Finanţare din bugetul de stat

800.000 lei

– Înregistrarea contribuţiei la asigurări sociale; 410 Cheltuielile instituţiei de la buget

=

233 Decontări cu asigurările sociale

250.000 lei

– Înregistrarea salariilor conform ştatelor de plată; 410 Cheltuielile instituţiei de la buget

=

230 Decontări cu salariaţii

1.000.000 lei

201

– Înregistrarea ridicărilor de numerar de la bancă; 13 Casa

=

700.01 Finanţare din bugetul de stat

500.000 lei

– Închiderea contului de cheltuieli bugetare la sfârşitul anului; 700.01 Finanţare din bugetul de stat

=

410 Cheltuielile instituţiei de la buget

2.250.000 lei

– Închiderea contului de finanţare bugetară la finele anului in situaţia în care plăţile nete au fost mai mari decât cheltuielile efective; 700.01 Finanţare din bugetul de stat 410 1.000.000 250.000 1.000.000

=

250.000 lei

702 Finanţare din buget privind anii precedenţi 700.01

1.000.000 200.000 800.000 500.000

4. CONTABILITATEA MIJLOACELOR FIXE Prin mijloc fix se înţelege obiectul sau complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: − Are o valoarea de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a guvernului. Această valoare se actualizează periodic în funcţie de indicele de inflaţie. Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau care formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set. − Are durată normală de utilizare mai mare de un an. Duratele normale de funcţionare, precum şi clasificaţia mijloacelor fixe se aprobă prin hotărâre de Guvern. La determinarea lor se ţine seama de parametrii tehnico-economici stabiliţi de proiectanţi şi producători prin cărţile sau documentaţiile tehnice ale mijloacelor fixe respective, precum şi de efectele uzurii morale. Aceste durate se revizuiesc periodic, dar nu mai târziu de 5 ani. Activele fixe sunt evidenţiate în contabilitate cu ajutorul conturilor sintetice de gradul II, corespunzătoare următoarelor categorii: terenuri, amenajări de terenuri, construcţii etc. Astfel în contabilitatea instituţiilor publice se utilizează următoare conturi: 011 „Terenuri” 012 „Amenajări de terenuri” 013 „Active fixe corporale” etc. Activele fixe corporale şi activele fixe necorporale aflate în patrimoniul insituţiilor publice se amortizează utilizând metoda amortizării liniare. Amortizarea anuală se calculează prin aplicarea cotei de amortizare(CA) la valoarea de intrare a activelor fixe corporale si necorporale. Amortizarea se înregistrează lunar în contul 202

de cheltuieli corespunzător sursei de finanţare a activelor fixe, titlul 70 “Cheltuieli de capital”. Amortizarea activelor fixe corporale date cu chirie, în concesiune sau în folosinţă gratuită, se calculează de către instituţiile publice care le au în patrimoniu. În contabilitatea instituţiilor publice se utilizează următoarele conturi: 04 „Amortizări privind activele fixe necorporale” 05 „Amortizări privind activele fixe corporale”. Contul 04 „Amortizări privind activele fixe necorporale” Cu ajutorul acestui cont, instituţiile publice înregistrează amortizarea activelor fixe necorporale, care potrivit legii se supun amortizării. Este un cont de pasiv, rectificativ al valorii de înregistrare în contabilitate a activelor fixe necorporale. În creditul contului se înregistrează începând cu data de 1 ianuarie 2004 amortizarea activelor fixe necorporale iar în debit valoarea amortizării activelor fixe necorporale ieşite din patrimoniu. Soldul creditor reprezintă amortizarea activelor fixe necorporale existente în patrimoniu. Se detaliază pe conturi sintetice de gradul II pe categorii de active fixe necorporale, astfel: 041 „Amortizarea cheltuielilor de dezvoltare”; 042 „Amortizarea brevetelor, certificatelor de înregistrare, mărcilor şi altor titluri de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală, licenţelor şi altor valori similare”; 043 „Amortizarea altor active fixe necorporale”. Contul 05 „Amortizări privind activele fixe corporale” Cu ajutorul acestui cont, instituţiile publice înregistrează amortizarea activelor fixe corporale, care potrivit legii se supun amortizării. Este un cont de pasiv, rectificativ al valorii de înregistrare în contabilitate a activelor fixe corporale. În creditul contului se înregistrează începând cu data de 1 ianuarie 2004 amortizarea activelor fixe corporale, iar în debit se înregistrează valoarea amortizată a activelor fixe corporale ieşite din patrimoniu. Soldul creditor reprezintă amortizarea activelor fixe corporale existente în patrimoniu. Se dezvoltă în conturi sintetice de gradul II pe categorii de active fixe corporale, astfel: 051 „Amortizarea construcţiilor”; 052 „Amortizarea echipamentelor tehnologice”; 053 „Amortizarea aparatelor şi instalaţiilor de măsurare, control şi reglare”; 054 „Amortizarea mijloacelor de transport”; 055 „Amortizarea animalelor şi plantaţiilor”; 056 „Amortizarea mobilierului, aparaturii birotice, echipamentelor de protecţie ale valorilor umane şi materiale şi altor active corporale” În contabilitatea instituţiilor publice au loc următoarele înregistrări aferente cheltuielilor cu amortizarea activelor fixe necorporale: % 410 „Cheltuielile instituţiei publice finanţate de la buget” 411 „Cheltuieli din credite externe”

=

04 „Amortizări privind activele fixe necorporale” 203

420 „Cheltuielile instituţiei publice finanţate din venituri proprii” 421 „Cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială” etc. (titlul 70 „Cheltuieli de capital”) şi similar cu înregistrarea cheltuielilor aferente amortizării activelor fixe corporale: % = 05 „Amortizări privind activele fixe 410 „Cheltuielile instituţiei publice corporale” finanţate de la buget” 411 „Cheltuieli din credite externe” 420 „Cheltuielile instituţiei publice finanţate din venituri proprii” 421 „Cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială” etc. (titlul 70 „Cheltuieli de capital”) 4.1. Operaţiuni privind intrările de mijloace fixe De regulă, intrarea mijloacelor fixe în patrimoniu se poate face: 1 – Prin achiziţionare de la terţi 2 – Donaţii 3 – Primirea în regim de leasing financiar 4 – Din producţie proprie 5 – Diferenţe din reevaluare În mod obişnuit, la nivelul instituţiilor publice deosebim aceleaşi modalităţi de ieşire a mijloacelor fixe din patrimoniu ca si la agenţii economici. 1 - Ieşiri din patrimoniul instituţiei publice a activelor fixe corporale amortizate integral 2 - Ieşiri din patrimoniul instituţiei publice a activelor fixe corporale neamortizate integral Monografia principalelor operaţiuni privind înregistrarea în contabilitate a intrărilor de mijloace fixe Nr. crt. 1 2. 3. 4. 5.

204

Explicaţie Achiziţionare de la terţi Primirea prin donaţie

Cont Cont debitor creditor 011, 012, 013 234.02

Valoarea de înregistrare în contabilitate - cu valoarea de înregistrare în contabilitate 011, 012, 013 % - cu val. de înreg. în ctb 337, 528, 702 - ca val. neamortizată 013 231 - cu val de înreg. conform contractului 012, 013 337, 528, 702 -cu costul de producţie

Primirea în regim de leasing financiar Realizarea din producţie proprie Diferenţe din 011, 012, 013 305 reevaluare

-cu plusul de valoare dintre valoarea contabilă actualizată şi valoarea de înregistrare

Monografia principalelor operaţiuni privind înregistrarea în contabilitate a ieşirilor de mijloace fixe Nr. crt. 1

2.

Explicaţie

Cont debitor

Ieşirea din patrimoniu şi scoaterea din evidenţă a activelor fixe corporale amortizate integral Ieşirea din patrimoniu şi scoaterea din evidenţă a activelor fixe corporale neamortizate integral

Cont creditor

05

012, 013

% 05 410, 420 421, 411

012, 013

Valoarea de înregistrare în contabilitate - cu valoarea de intrare amortizată integral - cu val. de înreg. în ctb - cu val. amortizată - cu valoarea neamortizată

5. CONTABILITATEA STOCURILOR La nivelul instituţiilor publice se remarcă un consum însemnat de materiale. Aprovizionarea cu elemente de stocuri trebuie sa tina seama de execuţia bugetara, în special de defalcarea creditelor bugetare pe trimestre astfel încât sa se asigure o continuitate a desfăşurării activităţii fără sa se constituie stocuri mai mari decât cele normate si deci sa se imobilizeze inutil fondurile băneşti. Evaluarea stocurilor se realizează in funcţie de momentul producerii, astfel: – la intrare in patrimoniu; – la cost de achiziţie, când provine prin achiziţie; – la preţ standard(prestabilit), când se achiziţionează de pe piaţa libera; – la preţ de catalog, când elementele de stoc sunt obţinute din producţie proprie; – la ieşire din patrimoniu; potrivit metodei epuizării succesive a loturilor cu variantele: – FIFO ( first imput-first output) – NIFO (next imput-first output) – LIFO (last imput-first output) – preţ prestabilit Din punct de vedere al contabilităţii sintetice evidenţa materialelor se realizează cu ajutorul Contului: 600 – „MATERIALE”. Acest realizează nu numai evidenţa stocurilor de materiale ci şi a mişcării acestora în gestiunile instituţiei. Este un cont de activ. În debitul său se înregistrează materialele intrate în magazie (locuri de depozitare) provenite din aprovizionări sau alte surse (mijloace fixe scoase din funcţiune, plusuri de inventar, etc.), iar în credit materialele eliberate pentru consum sau alte destinaţii, precum şi cele constatate lipsă la inventariere sau declasate. Soldul contului reprezintă valoarea materialelor aflate în magazie la un moment dat. Operaţiuni aferente intrărilor de materiale 1. Achiziţie de la furnizori (finanţare de la buget) 600 Materiale

=

234 Furnizori

– cu valoarea materialelor achiziţionate 205

2. Intrare de materiale prin transfer: = 213 600 Materiale Alte decontări 3. Plusuri constatate la inventar: = 410 600 Materiale Cheltuieli ale instituţiei de la buget

– cu valoarea materialelor intrate prin transfer – cu plusurile de inventar

4. Înregistrarea de materiale din casarea mijloacelor fixe sau a obiectelor de inventar cu scopul de a fi vândute: – valoarea materialelor = 531 600 Materiale Venituri de realizat obţinute 5. Obţinere de materiale din producţie proprie 600 = 531 Materiale Venituri de realizat sau 600 Produse

=

531 Venituri de realizat

– cu valoarea materialelor realizate

– valoarea materialelor obţinute

Operaţiuni privind ieşirile de materiale În mod generic, ieşirile de materiale se pot realiza prin următoarele tipuri de operaţii economice: 1. Consumul efectiv al materialelor: = 600 410 Cheltuieli ale Materiale instituţiei de la buget 2. Înregistrarea de minusuri imputabile: = 600 220 Debitori Materiale 3. Vânzarea de materiale către terţi: = 600 220 Debitori Materiale sau = 600 225 Clienţi Materiale

– cu valoarea materialelor consumate

– minusurile imputate

– cu suma materialelor vândute – cu suma materialelor vândute

4. Pierderi din calamitaţi (se efectuează direct finanţarea din anul precedent): 702 – cu valoarea pierderilor = 600 Finanţare de la buget Materiale înregistrate privind anii precedenţi 206

5.1. Contabilitatea obiectelor de inventar Fac parte din categoria obiectelor de inventar tot ce înseamnă: echipament de lucru, de protecţie; material sportiv; instrumente si dispoziţii speciale; lenjeria şi accesoriile de pat (pături, saltele, cearşafuri); echipamentul salvamont, inclusiv schiuri, bocanci, echipamentul şi uniformele de serviciu care rămân în gestiunea instituţiilor, echipamentul ce se acordă copiilor din casele de copii, elevilor, studenţilor, asistaţilor şi altor persoane; benzile de casetofon folosite în unităţile de învăţământ, cultură etc., precum şi sculele şi instrumentele folosite în ateliere. Deoarece evidenţa obiectelor de inventar trebuie să reflecte starea contabilă şi valorică a acestora, precum şi locul unde se află, evidenţa contabilă se va realiza cu ajutorul conturilor: – Contul 602 – „OBIECTE DE INVENTAR IN MAGAZIE” este un cont de activ. In Debitul contului se înregistrează valoarea de înregistrare a obiectelor de inventar intrate in patrimoniu si depozitate. In Creditul contului se înregistrează obiectele de inventar date in folosinţa efectiva. Soldul contului reprezintă valoarea obiectelor de inventar aflate în stoc la preţ de înregistrare. activ.

– Contul 603 – „OBIECTE DE INVENTAR IN FOLOSINŢA” este un cont de

Cu ajutorul acestuia se ţine evidenţa obiectelor de inventar de mică valoare sau scurtă durată, aflate în folosinţa instituţiilor publice. De asemenea, în acest cont se înregistrează baracamentele şi amenajările provizorii la preţuri de deviz, precum şi lucrările de organizare a şantierelor de natura construcţiilor provizorii. In Debitul contului se înregistrează valoarea de înregistrare a obiectelor de inventar aflate in utilizare, iar in Creditul contului obiectele de inventar clasate (scoase din uz). Soldul contului reflectă valoarea obiectelor de inventar în folosinţă la preţ de înregistrare. Pentru evidenţierea sursei de provenienţa a fost creat Contul 311 – „FONDUL OBIECTELOR DE INVENTAR” cu funcţie contabilă de pasiv. În Creditul contului valoarea obiectelor de inventar intrate in patrimoniu prin diverse modalităţi, iar în Debitul contului se înregistrează diminuarea surselor ca urmare a scoaterii din uz sau transferării obiectelor de inventar. Soldul contului reprezintă sursele obiectelor de inventar. 6. CONTABILITATEA DECONTĂRILOR CU TERŢI Decontările instituţiilor publice privesc două mari categorii de relaţii şi anume: 1. relaţii de decontare cu terţe persoane juridice( din afara instituţiilor), având calitatea de instituţii superioare şi/sau instituţii subordonate privind finanţarea bugetară, respectiv de la care primesc sau cărora le repartizează mijloace băneşti aprobate prin buget. Tot aici se includ şi relaţiile de decontare cu terţii debitori sau creditori persoane juridice având calitatea de clienţi sau diverşi debitori reprezentând creanţe de încasat rezultate în urma activităţii instituţiei publice, 207

precum şi relaţii de decontare cu terţii creditori din afara instituţiei în calitatea acestora de furnizori de bunuri şi servicii, lucrări executate, etc. 2. relaţii de decontare în cadrul instituţiei publice privind drepturile şi obligaţiile evaluate în bani dintre instituţia publică şi personalul angajat pe baza contractelor individuale de muncă sau pe baza convenţiilor civile de prestări servicii, încheiate conform prevederilor legale în vigoare. 6.1. Contabilitatea decontărilor de natura creanţelor La nivelul instituţiilor publice aceste decontări sunt fie decontări rezultând in cadrul relaţiilor cu ordonatorii de credite subordonaţi ce sunt cunoscute sub denumirea de decontări interne, fie decontări cu terţii care pot avea mai multe cauze, cum ar fi: – acordarea de avansuri spre decontare – descoperirea unor lipsuri in gestiune – imputaţii înregistrate pe baza deciziei de imputare – vânzarea de bunuri aparţinând instituţiei publice, etc. Toate aceste creanţe sunt evidenţiate cu ajutorul contului sintetic de gradul I 22 „DECONTARI CU TERTII DEBITORI”, iar în cadrul acestuia se utilizează contul sintetic de gradul II 220 - „DEBITORI”. 6.2. Particularităţi privind decontările cu clienţii Ca şi agenţii economici, instituţiilor publice au relaţii de natură contractuală cu clienţii interni şi externi evidenţiate prin intermediul contului 225 „Clienţi”. Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa decontărilor cu clienţii pentru produsele vândute, serviciile prestate, facturate, precum şi a materialelor rezultate din declasarea bunurilor, scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe şi a celorlalte materiale în condiţiile legii. Contul 225 „Clienţi” are funcţiune contabilă de activ. În debitul contului se înregistrează sumele datorate de clienţi pe baza facturilor privind livrarea produselor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor. În creditul contului se înregistrează sumele încasate de la aceştia. Are sold final debitor şi reflectă mărimea sumelor datorate de clienţi. 6.3. Contabilitatea decontărilor de natura datoriilor Instituţiile publice înregistrează o serie de categorii de decontări de natura datoriilor („creditori”) care pot îmbrăca următoarele forme: 1. decontări cu salariaţii; 2. decontări cu bugetul statului; 3. decontări cu alte organisme publice; 4. decontări cu bursierii şi doctoranzii; 5. decontări cu furnizorii. Evidenţa contabilă se realizează cu ajutorul contului sintetic de gradul I 23 „DECONTARI CU TERŢII CREDITORI”, dezvoltat pe conturi sintetice de gradul II in funcţie de natura creanţelor.

208

6.4. Contabilitatea decontărilor cu salariaţii Decontările cu salariaţii sunt evidenţiate prin intermediul contului 230 „Decontări cu personalul”. Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa decontărilor cu personalul unităţii pentru drepturile de retribuţii( inclusiv premiile de orice fel) cuvenite acestuia. Retribuţiile plătite ca avans în prima chenzină se înregistrează în debitul acestui cont, urmând a fi reţinute din retribuţiile cuvenite pentru luna respectivă. Retribuţiile neridicate în termen se transferă în creditul contului 231 „Creditori” prin debitarea contului 230 „Decontări cu personalul”, iar sumele respective se depun la bancă, urmând a fi ridicate cu ocazia plăţii lor. Contabilitatea analitică se asigură pe baza statelor de retribuţii. Contul 230 „Decontări cu personalul” este un cont de pasiv. În creditul contului se înregistrează retribuţiile şi alte drepturi de personal, rezultate din statele de retribuţii, iar în debit, sumele plătite efectiv, precum şi reţinerile din retribuţii (avansurile chenzinale, chiriile, propriile etc.). Soldul creditor al contului reprezintă sumele datorate personalului, rămase neachitate la sfârşitul lunii. Contul 230 „Decontări cu personalul” se creditează prin debitul conturilor: – 410 „Cheltuielile instituţiei”, la finele lunii, cu retribuţiile, premiile şi alte drepturi cuvenite personalului pe baza statului de salarii; – 420 „Cheltuielile activităţii autofinanţate”, la finele lunii, cu retribuţiile, premiile şi alte drepturi cuvenite personalului pe baza statului de salarii; Contul 230 „Decontări cu personalul” se debitează prin creditul conturilor: – 13 „Casa”, cu sumele plătite în numerar personalul instituţiei, reprezentând retribuţii şi alte drepturi cuvenite; – 220 „Debitori”, cu sumele reţinute în caz imputaţiilor prin statul de salarii; – 231 „Creditori”, cu sumele reţinute prin statul de salarii, în favoarea altor instituţii publice pentru alte servicii prestate, cu drepturile salariale neridicate la termen, sau cu alte sume reţinute în baza titlurilor executorii în favoarea altor instituţii publice sau persoane fizice; – 233 „Decontări privind asigurările sociale”, cu contribuţia pentru pensia suplimentară, reţinută din retribuţii. La nivelul instituţiilor publice salariile neridicate vor fi evidenţiate prin contul 231 „CREDITORI”. La sfârşitul anului instituţiile publice vor depune contravaloarea chenzinei a II-a şi alte drepturi neridicate în luna decembrie, într-un cont distinct de depozit, contul 110 - „CONT DE DISPONIBILITĂŢI PENTRU SUME DE MANDAT ŞI SUME IN DEPOZIT”. Acest fapt este generat de retragerea din oficiu de către buget a disponibilităţilor băneşti existente în cont şi a creditelor bugetare repartizate şi neutilizate. 6.5. Contabilitatea decontărilor cu bugetul de stat Totalitatea obligaţiilor instituţiilor publice fata de bugetul de stat sunt evidenţiate cu ajutorul contului 232 „DECONTARI CU BUGETUL DE STAT”, se va dezvolta pe analitice funcţie de natura obligaţiilor (impozit pe salarii, pe profit, vărsăminte de efectuat la buget, alte impozite si taxe). Cu ajutorul acestui cont se ţine contabilitatea decontărilor cu bugetul statului pentru veniturile încasate de către instituţiile de stat care, potrivit normelor în vigoare, se varsă la bugetul statului cum sunt: 209

♦ impozitul pe salarii; ♦ veniturile instituţiilor publice ce se cuvin bugetului statului; ♦ penalităţi aplicate pentru neachitarea la termen a impozitelor şi taxelor datorate statului; ♦ sumele datorate creditorilor care nu se mai plătesc acestora după expirarea termenului legal de prescripţie; ♦ sumele încasate din imputaţii privind lipsuri în gestiune la materiale şi obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată, procurate din anii precedenţi; ♦ diferenţa dintre valoarea de înregistrare şi sumele trecute în sarcina persoanelor vinovate pentru lipsuri la valorile materiale, precum şi valoarea mijloacelor fixe imputate; ♦ plusuri de numerar constatate cu ocazia verificării casieriei; ♦ cu taxa pe valoarea adăugată datorată de subunităţi şi activităţile economice ale instituţiilor publice fără personalitate juridică, care desfăşoară activităţi pentru care datorează TVA. Contul 232 Decontări cu bugetul de stat este un cont de pasiv. În creditul acestui cont se înregistrează sumele datorate bugetului de stat. În debit se înregistrează sumele datorate bugetului de stat, în conturile deschise la trezoreriile teritoriale ale finanţelor publice potrivit clasificaţiei bugetare pentru fiecare sursă de venituri. Soldul creditor reprezintă sumele datorate bugetului statului şi neachitate de instituţiile publice. În planul de conturi, contul 232 Decontări cu bugetul de stat se desfăşoară pe următoarele analitice: ♦ 232.01. Decontări privind impozitul pe salarii ♦ 232.09. Decontări privind alte impozite şi taxe ♦ 232.33. TVA de plată ♦ 232.34. TVA de recuperat ♦ 232.35. TVA neexigibilă 6.6. Contabilitatea decontărilor cu furnizorii Pentru evidenţa datoriilor comerciale specifice instituţiilor publice se va utiliza contul 234 Furnizori. Contul 234 Furnizori este un cont de pasiv. În creditul acestui cont se înregistrează sumele datorate furnizorilor în baza facturilor emise de aceştia şi a notelor de recepţie şi constatare de diferenţe (NRCD) pentru bunuri, care constituie document primar obligatoriu pentru confirmarea primirii bunurilor în cantităţile şi calitatea comandate. În situaţiile în care sunt diferenţe dintre cantităţile facturate faţă de cale primite, preţuri în afara înţelegerilor dintre părţi, erori de calcul la facturi etc., recepţia se va face pe realitate şi se va încunoştinţa în cel mai scurt termen furnizorul (potrivit contractului dintre părţi). În debitul contului se înregistrează sumele plătite din disponibilităţile băneşti ale instituţiei aflate în conturile de la trezoreria teritorială a finanţelor publice. Atât pentru intrările de bunuri recepţionate de la furnizori, cât şi pentru plăţile acestora este recomandat ca în cadrul fişei fiecărui furnizor să se urmărească pe număr de factură, prin înscrierea acestora în fişa analitică a fiecărui furnizor. Soldul contului reflectă sumele datorate furnizorilor. 210

Potrivit planului de conturi contabilitatea furnizorilor se grupează în două analitice: 234.01 Furnizori pentru activitatea curentă 234. 02 Furnizori şi antreprenori pentru investiţii Exemplificăm înregistrări contabile privind contul 234 „Furnizori” la o instituţie publică: ♦ Se înregistrează obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată primite de la furnizori la valoarea de intrare în sumă de 500.000 lei, servicii prestate şi lucrări executate de 350.000 lei şi mijloace fixe procurate ( un autoturism) în valoare de 41.000.000 lei. 410 = 234.01 850.000 lei Cheltuielile instituţiei Furnizori pentru de la buget activitatea curentă sau 420 Cheltuielile instituţiilor publice finanţate din venituri extrabugetare sau Cheltuielile din fonduri cu destinaţie specială 7. CONTABILITATEA VENITURILOR INSTITUŢIILOR PUBLICE Contabilitatea veniturilor bugetare se conduce pe categorii de venituri, potrivit anexelor la Clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice (partea de venituri), aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 1.394/1995, cu modificările şi completările ulterioare. Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale care gestionează, potrivit legii, veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate au obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii drepturilor constatate. Drepturile constatate şi veniturile încasate reprezentând impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere. Dacă un venit bugetar urmează a fi încasat în tranşe succesive în cursul exerciţiului bugetar curent sau al mai multor execuţii bugetare, aceasta se înregistrează în contabilitate în momentul datorării cu întreaga sumă. În cazul încasărilor fără debit, dreptul constatat este egal cu suma din documentul de plată. 7.1. Veniturile bugetare se contabilizează pentru fiecare buget de următoarele autorităţi publice centrale şi locale, denumite potrivit legii creditori bugetari, după cum urmează: a. Ministerul Finanţelor Publice, pentru veniturile bugetului de stat, prin unităţile sale teritoriale unde contribuabilii sunt luaţi în evidenţă ca plătitori de impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului de stat, precum şi unităţile vamale pentru obligaţiile datorate în vamă. 211

b. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, prin: – Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi casele judeţene de pensii, respectiv Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat; – Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, pentru bugetul asigurărilor pentru şomaj. c. Ministerul Sănătăţii şi Familiei, prin: – Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele de asigurări de sănătate judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; – Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti, pentru bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate; – Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, pentru bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. d. Unităţile administrativ-teritoriale, respectiv primăriile comunale, orăşeneşti, municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru bugetele locale. Contabilitatea operaţiunilor privind constatarea şi încasarea veniturilor bugetare se organizează şi se conduce în cadrul compartimentului de contabilitate existent sau în alte compartimente create special pentru evidenţa contabilă a veniturilor bugetare. Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii veniturilor bugetare revine ordonatorului de credite. Contabilitatea veniturilor instituţiilor publice se conduce cu ajutorul conturilor din clasa 5 „Venituri” din planul de conturi. Aceste conturi evidenţiază veniturile realizate de instituţiile publice pentru acoperirea cheltuielilor acestora, respectiv venituri obţinute din mijloacele activităţilor autofinanţate, precum şi a veniturilor ce urmează a se încasa şi pentru care se creează debite. Din această clasă cele mai importante conturi utilizate de instituţiile publice sunt: Contul 501 „Veniturile bugetului de stat” Contul 531 „Venituri de realizat” Contul 501 „Veniturile bugetului de stat” Cu ajutorul acestui cont organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice ţin evidenţa veniturilor încasate din impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului de stat, pe structura clasificaţiei bugetare. Contul 501 „Veniturile bugetului de stat” este un cont de pasiv. În creditul contului se înregistrează sumele încasate reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului de stat, iar în debit, sumele restituite sau rambursate, sume încasate necuvenit, precum şi, la sfârşitul anului, totalul veniturilor încasate pentru închiderea contului. Soldul creditor al contului reprezintă veniturile bugetului de stat încasate la un moment dat. În contabilitatea instituţiilor au loc următoarele înregistrări contabile:

212

1. Evidenţierea sumelor reprezentând venituri ale bugetului de stat 531 = „Venituri de realizat”

501 – cu sumele încasate „Veniturile bugetului de stat”

2. Efectuarea viramentului pentru veniturile încasate 501 = 101 – cu sumele încasate „Veniturile bugetului „Disponibil al bugetului de stat de stat” la trezoreria statului” 3. Rambursarea sumelor pentru TVA, accize şi impozit pe venitul global 501 = „Veniturile bugetului de stat”

231.31 – cu sumele de rambursat „Creditori ai bugetului de stat”

Contul 531 „Venituri de realizat” Cu ajutorul acestui cont creditorii bugetari care gestionează veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului asigurărilor pentru şomaj, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate sau bugetelor locale, după caz, ţin evidenţa veniturilor de realizat din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume potrivit legii. Contul 531 „Venituri de realizat” este un cont de pasiv. În creditul contului se înregistrează veniturile de realizat din sume datorate de contribuabili, iar în debit, sumele încasate, respectiv diminuările în condiţiile legii. Contul 531 „Venituri de realizat” se desfăşoară în conturi analitice cu funcţiune de conturi sintetice de gradul II astfel: – 531.31 „Venituri de realizat ale bugetului de stat”; – 531.32 „Venituri de realizat ale bugetului local”; – 531.33 „Venituri de realizat ale bugetului asigurărilor sociale de stat”; – 531.34 „Venituri de realizat ale bugetului asigurărilor pentru şomaj”; – 531.35 „Venituri de realizat ale bugetului naţional unic de asigurări sociale de sănătate”. În contabilitatea instituţiilor au loc următoarele înregistrări contabile: 1. Înregistrarea sumelor datorate de contribuabili 220 „Debitori”

=

531 „Venituri de realizat”

– cu sumele datorate

2. Înregistrarea sumelorcuprinse în facturile emise pentru vânzarea bunurilor supuse executării silite 225 „Clienţi”

=

531 „Venituri de realizat”

– cu sumele facturate

3. Evidenţierea sumelor de restituit, potrivit legii, la cererea contribuabilului sau din oficiu 336 = 531 „Veniturile bugetului „Venituri de realizat” asigurărilor pentru şomaj”

– cu sumele de restituit

213

4. Evidenţierea sumelor de restituit, potrivit legii, la cererea contribuabilului sau din oficiu 379 = „Veniturile Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate”

531 – cu sumele de restituit „Venituri de realizat”

5. Evidenţierea sumelor de restituit, potrivit legii, la cererea contribuabilului sau din oficiu 500 „Veniturile curente ale bugetului local”

=

531 – cu sumele de restituit „Venituri de realizat”

6. Evidenţierea sumelor de restituit, potrivit legii, la cererea contribuabilului sau din oficiu 501 „Veniturile bugetului de stat”

=

531 „Venituri de realizat”

– cu sumele de restituit

7. Evidenţierea sumelor de restituit, potrivit legii, la cererea contribuabilului sau din oficiu 504 = „Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat”

531 „Venituri de realizat”

– cu sumele de restituit

8. Evidenţierea sumelor încasate, reprezentând venituri ale bugetului asigurărilor pentru şomaj 531 „Venituri de realizat”

= 336 – cu sumele încasate „Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj”

9. Evidenţierea sumelor încasate, reprezentând venituri ale bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate 531 „Venituri de realizat”

= 379 – cu sumele încasate „Veniturile Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate”

10. Evidenţierea sumelor încasate, reprezentând venituri ale bugetului local 531 „Venituri de realizat”

= 500 – cu sumele încasate „Veniturile curente ale bugetului local”

11. Evidenţierea sumelor încasate, reprezentând venituri ale bugetului de stat 531 „Venituri de realizat” 214

=

501 – cu sumele încasate „Veniturile bugetului de stat”

12. Evidenţierea sumelor provenite din încasarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat 531 = 504 – cu sumele încasate „Venituri de realizat” „Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat” Evidenţa debitorilor se organizează analitic cu ajutorul conturilor în afara bilanţului, conturi cuprinse în clasa 9. Între acestea cele mai utilizate sunt: Contul 931 „Valori materiale supuse sechestrului” Contul 932 „Garanţii depuse pentru sume contestate” Contul 933 „Garanţii depuse pentru înlesniri acordate” Contul 934 „Înlesniri la plata creanţelor bugetare” Contul 935 „Cauţiuni depuse pentru contestaţie la executarea silită” Contul 936 „Garanţii legale constituite în cadrul procedurii de suspendare a executării silite prin decontare bancară” În cele ce urmează este prezentată funcţiunea acestor conturi: Contul 931 „Valori materiale supuse sechestrului” Cu ajutorul acestui cont creditorii bugetari ţin evidenţa bunurilor sechestrate ca măsură asigurători dispusă prin procedură administrativă, precum şi ca modalitate de executare silită, în condiţiile legii. Contabilitatea analitică se ţine pe fiecare debitor, separat pentru bunuri imobile şi bunuri mobile supuse sechestrului. În debitul contului se înregistrează bunurile sechestrate, potrivit legii, iar în credit, ridicarea sechestrului, dacă obligaţia bugetară a fost stinsă prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, sumele încasate din valorificarea bunurilor sechestrate au fost încasate sau bunurile imobile supuse executării silite au fost trecute în proprietatea publică a statului. Soldul debitor al contului reprezintă bunurile sechestrate de către creditorul bugetar la un moment dat. Contul 932 „Garanţii depuse pentru sume contestate” Cu ajutorul acestui cont creditorii bugetari ţin evidenţa garanţiilor constituite de debitorii care solicită suspendarea obligaţiei de plată până la soluţionarea contestaţiei, potrivit legii. Contabilitatea analitică se ţine pe fiecare debitor. În debitul contului se înregistrează garanţiile constituite de către debitori la nivelul sumei contestate, sub formă de scrisoare de garanţie bancară, gaj sau ipotecă, precum şi orice formă de garanţie prevăzută de lege, iar în credit, garanţiile restituite sau ridicate, după caz, de către organele competente în cazul în care contestaţia a fost admisă. Soldul debitor al contului reprezintă garanţiile constituite de către debitor la un moment dat. Contul 933 „Garanţii depuse pentru înlesniri acordate” Cu ajutorul acestui cont creditorii bugetari ţin evidenţa garanţiilor constituite de debitori pentru acordarea înlesnirilor la plată a creanţelor bugetare. Contabilitatea analitică se ţine pe fiecare debitor. Garanţia poate fi constituită în numerar la unitatea de trezorerie a statului la care debitorul este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, sub forma unei scrisori de garanţie bancară, gaj ori ipotecă, precum şi orice formă de garanţie prevăzută de lege. În debitul contului se înregistrează garanţiile constituite sau reîntregirea celor consumate de către debitorii care au obţinut înlesnire la plată a obligaţiilor bugetare, potrivit legii, iar în credit, garanţiile restituite de către organele 215

competente în cazul în care convenţia de acordare a înlesnirilor la plata obligaţiilor bugetare a fost respectată şi creanţele bugetare recuperate în întregime, precum şi garanţiile utilizate pentru stingerea obligaţiilor bugetare cuprinse în convenţiile încheiate. Soldul debitor al contului reprezintă garanţiile constituite de către debitor la un moment dat. Contul 934 „Înlesniri la plata creanţelor bugetare” Cu ajutorul acestui cont creditorii bugetari ţin evidenţa înlesnirilor acordate la plata obligaţiilor bugetare în baza convenţiei încheiate între debitor şi creditorul bugetar, potrivit legii. Contabilitatea analitică se ţine pe fiecare debitor. În debitul contului se înregistrează obligaţiile bugetare care au fost eşalonate sau amânate la plată, precum şi reducerile şi scutirile acordate, potrivit legii, iar în credit, diminuarea obligaţiei bugetare ca urmare a plăţilor efectuate conform graficului de eşalonare sau a stingerii creanţelor datorate prin alte căi prevăzute de lege. Soldul debitor al contului reprezintă obligaţiile restante la plată la un moment dat. Contul 935 „Cauţiuni depuse pentru contestaţie la executarea silită” Cu ajutorul acestui cont creditorii bugetari ţin evidenţa cauţiunilor depuse de debitori, persoane juridice, care solicită suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei, potrivit legii. Contabilitatea analitică se ţine pe fiecare debitor. În debitul contului se înregistrează cauţiunile depuse în cuantumul prevăzut de lege la trezoreria statului la care debitorii sunt înregistraţi ca plătitori de impozite şi taxe, iar în credit, cauţiunile restituite total sau parţial în cazul admiterii totale ori parţiale a contestaţiei sau nerestituite în situaţia respingerii contestaţiei a executare silită. Soldul debitor al contului reprezintă cauţiunile constituite de către debitori, persoane juridice, la un moment dat. Contul 936 „Garanţii legale constituite în cadrul procedurii de suspendare a executării silite prin decontare bancară” Cu ajutorul acestui cont creditorii bugetari ţin evidenţa garanţiilor legale constituite în cadrul procedurii de suspendare temporară, totală sau parţială, a executării silite prin decontare bancară. În debitul contului se înregistrează garanţiile constatate, iar în credit, garanţiile legale restituite de organele de executare în condiţiile legii. Soldul debitor al contului reprezintă garanţiile legale constituite în cadrul procedurii de suspendare a executării silite prin decontare bancară, constituite de către debitori la un moment dat. 7.2. Contabilitatea veniturilor extrabugetare În scopul dezvoltării unor activităţi producătoare de venituri şi a realizării unor acţiuni proprii fără finanţare de la buget, instituţiile publice pot utiliza anumite venituri prevăzute de lege pentru autofinanţarea integrală sau parţială a unor cheltuieli determinate. Sumele realizate din venituri pentru autofinanţare sunt păstrate de instituţii într–un cont de disponibil deschis în acest scop la bancă. În acest cont se depun toate încasările şi din el se fac toate plăţile ocazionate de executarea planului de venituri şi de cheltuieli din mijloace pentru autofinanţare. Sursele de finanţare sunt evidenţiate cu ajutorul contului 520 „Venituri extrabugetare ale instituţiei publice”. 216

Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa veniturilor încasate din desfăşurarea activităţilor autofinanţate, care se lasă la dispoziţia acestora potrivit normelor în vigoare (inclusiv veniturile instituţiilor artistice de spectacole şi ale cantinelor pentru elevi şi studenţi). Contabilitatea analitică se ţine pe feluri de venituri, potrivit planului de venituri şi cheltuieli aprobat. Contul 520 „Venituri extrabugetare ale instituţiei publice” este un cont de pasiv. În creditul acestui cont se înregistrează veniturile realizate din activităţile autofinanţate aferente perioadei curente, iar în debit unele operaţiuni care diminuează veniturile cum ar fi: pierderile cauzate de calamităţi naturale, precum şi închiderea la sfârşitul anului, a totalului cheltuielilor aferente. Soldul creditor reprezintă veniturile nete obţinute. 8. LUCRĂRI CONTABILE DE ÎNCHIDERE Instituţiile publice au obligaţia, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, să efectueze inventarierea patrimoniului potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, şi potrivit Normelor privind organizarea inventarierii patrimoniului, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 2.388/1995, să întocmească registrul-inventar conform normelor legale în vigoare şi să reflecte rezultatele acestuia în bilanţul contabil de la finele anului. Prin inventariere se înţelege o acţiune de constatare faptică, la o anumită dată, a existenţei tuturor elementelor care constituie patrimoniul unităţii publice sanitare respective. Inventarierea este o modalitate specifică de control contabil şi anume un mijloc de verificare a concordanţei datelor evidenţei contabile cu situaţia reală existentă. Ordonatorii de credite au obligaţia de a analiza structura stocurilor inventariate şi de a stabili materialele aflate în stoc fără utilizare, cauzele acestora, precum şi răspunderea persoanelor vinovate de imobilizarea fondurilor în astfel de bunuri. Instituţiile publice au obligativitatea inventarierii tuturor bunurilor materiale, a valorilor, precum şi a altor bunuri ce se află la dispoziţia unităţilor temporar, fie ca urmare a încheierii unor procese verbale de primire-predare, fie primite spre prelucrare de la terţi sau deţinute în custodie. 8.1. Sistemul dărilor de seamă specifice instituţiilor publice Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome şi instituţiile publice subordonate au obligaţia, să întocmească situaţii financiare trimestriale şi anuale care se compun din: – bilanţ, – cont de execuţie, – anexe. Instituţiile publice au obligaţia să prezinte la unităţile de trezorerie şi contabilitate publică la care au deschise conturile: bilanţul contabil şi contul de execuţie bugetară pe anul 2003, pentru obţinerea vizei privind exactitatea plăţilor de casă şi a soldurilor conturilor de disponibilităţi, după caz, care trebuie să 217

coincidă cu cele din conturile corespunzătoare deschise la unităţile de trezorerie şi contabilitate publică. Instituţiile publice au obligaţia să prezinte situaţiile financiare ordonatorului de credite superior, la termenele stabilite de acesta, numai cu viza unităţilor de trezorerie şi contabilitate publică pentru confirmarea exactităţii plăţilor de casă şi a disponibilităţilor din conturi. Situaţiile financiare care nu corespund cu datele din evidenţa trezoreriilor statului se vor restitui instituţiilor publice respective pentru a introduce corecturile corespunzătoare. Este interzis instituţiilor publice să centralizeze bilanţurile şi conturile de execuţie ale instituţiilor din subordine fără viza unităţilor de trezorerie şi contabilitate publică. O dată cu întocmirea situaţiilor financiare, instituţiile publice au obligaţia de a întocmi şi raportul de analiză pe bază de bilanţ. În raportul de analiză pe bază de bilanţ se prezintă în mod deosebit situaţia creanţelor pe categorii şi surse de finanţare şi cauzele care le-au determinat, precum şi măsurile stabilite pentru lichidarea acestora. De asemenea, se vor menţiona şi cauzele care au determinat efectuarea de plăţi în avans pentru realizarea unor acţiuni şi categorii de cheltuieli finanţate din fonduri publice, potrivit legii, care nu s-au materializat în bunuri livrate, lucrări executate şi servicii prestate şi care nu au fost restituite instituţiilor publice până la finele anului, pentru reconstituirea plăţilor de casă. O atenţie deosebită se va acorda şi obligaţiilor rămase neachitate la finele anului, în special plăţilor restante către agenţii economici, cu efecte negative asupra blocajului economico-financiar, cu explicarea principalelor cauze care au dus la existenţa plăţilor restante la sfârşitul anului. În cazul în care din centralizarea datelor se constată existenţa unor facturi neachitate la scadenţă pentru bunuri achiziţionate, lucrări executate şi servicii prestate, ordonatorii principali de credite dispun, prin compartimentele de audit, controlul asupra modului de respectare a dispoziţiilor legale în vigoare la încheierea contractelor respective, având obligaţia de a prezenta în raportul de analiză pe bază de bilanţ măsurile luate. Situaţiile financiare reprezintă documente oficiale de prezentare a situaţiei patrimoniului aflat în administrarea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi a anexelor la buget. Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Luminiţa Ionescu, Bugetul şi contabilitatea instituţiilor publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 2. Luminiţa Ionescu, Reforma bugetului public şi a contabilităţii pentru instituţii publice în România, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 3. Luminiţa Ionescu, Contabilitatea instituţiilor publice, Caiet de lucrări practice Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 218

Legislaţie 1. OMFP nr. 520/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii veniturilor bugetare, Monitorul Oficial nr. 292 din 25 aprilie 2003. 2. OG nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, Monitorul Oficial nr. 624 din 31 august 2003. 3. HG nr. 15/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului. Monitorul Oficial nr. 49 din 20 ianuarie 2004. 4. HG nr. 16/2004 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor mijloace fixe aflate în administraţia Ministerului Finanţelor Publice, Monitorul Oficial nr. 50 din 21 ianuarie 2004. 5. OMFP nr. 117/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind închiderea conturilor contabile, întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare privind execuţia bugetară la 31 decembrie 2003, Monitorul Oficial nr. 67 din 27 ianuarie 2004.

219

NEGOCIERI ŞI UZANŢE DE PROTOCOL Prof. univ. dr. GH. M. PISTOL

OBIECTIVE Cursul „Negocieri şi uzanţe de protocol” îşi propune prezentarea unor concepte teoretice şi practice privind negocierile, respectiv caracteristicile acestora, pregătirea şi desfăşurarea propriu-zisă a procesului de negociere şi, mai ales, inventarierea şi explicitarea tehnicilor şi instrumentelor de lucru şi, nu în ultimul rând, analiza unor subtilităţi ale acestei acţiuni care este negocierea. Sunt prezentate o serie de tehnici ale negocierilor comerciale internaţionale, pentru ca, în ultima parte a cursului, să fie abordate câteva aspecte teoretice şi practice privind o serie de uzanţe de protocol, cu referire, în principal, la organizarea activităţii cotidiene a oamenilor de afaceri, arta de a primi invitaţi şi de a face vizite, aspectul fizic şi ţinuta vestimentară, rolul şi importanţa cadourilor în afaceri şi, nu în ultimul rând, locul şi rolul femeii în societate. De reţinut însă că sinteza de faţă nu are rolul de a înlocui manualul care stă la baza pregătirii studenţilor, ci reprezintă numai o introducere în problematica deosebit de complexă a negocierilor în economia de piaţă. 1. NEGOCIEREA – FORMĂ PRINCIPALĂ DE COMUNICARE ÎN RELAŢIILE INTERUMANE 1.1. Conceptul de negociere şi principalele caracteristici ale negocierii Negocierea trebuie privită drept cel mai eficient mijloc de comunicare, fiind unul dintre cele mai preţioase atribute ale vieţii contemporane. În general, negocierea reprezintă acea formă de comunicare al cărei scop constă în rezolvarea unei anumite probleme. Există mai multe definiţii ale negocierii, în funcţie de poziţia de pe care problema este abordată (economie, politică, viaţă socială etc.). În general, negocierea poate fi definită ca fiind „forma principală de comunicare, respectiv un complex de procese, de activităţi, constând în contacte, întâlniri, consultări, tratative desfăşurate între doi sau mai mulţi parteneri, în vederea realizării unei înţelegeri”. Negocierea are următoarele caracteristici principale: a) este un fenomen social ce presupune existenţa unei comunicări între oameni, purtând amprenta distinctă a comportamentului uman; b) este un proces organizat, fiind necesară respectarea anumitor cerinţe de ordin procedural şi deontologic, consacrate ca atare de-a lungul timpului; c) este un proces cu finalitate precisă, ce presupune, în ultimă instanţă, armonizarea intereselor; d) este un proces competitiv ce permite înfruntarea competenţelor individuale în realizarea scopului propus. 220

1.2. Tipologia şi formele negocierii Există o tipologie variată de negocieri, tipologie determinată de o mulţime de factori, precum domeniul în care se circumscrie procesul de negociere, obiectivele avute în vedere, scopul negocierii, nivelul de desfăşurare a acesteia, numărul participanţilor, modul, respectiv etapa de desfăşurare a negocierilor etc. Circumscrise în cadrul unor domenii specifice, negocierile pot avea în vedere obiective economice, politice, sociale, militare, cultural-sportive etc. În domeniul economic, cele mai importante sunt negocierile comerciale, iar în cadrul acestora, negocierile referitoare la afacerile economice internaţionale. De asemenea, în prezent au căpătat o amploare deosebită negocierile comerciale desfăşurate în activitatea internă, negocierile referitoare la contractele de livrări de mărfuri, de locaţie şi închirieri, de comision, de transport sau depozit etc. În domeniul politic, se evidenţiază negocierile internaţionale, în principal cele diplomatice, dar şi negocierile politice interne, purtate între partide politice, vizând diverse obiective. În funcţie de nivelul de desfăşurare, negocierile pot fi interstatale (guvernamentale) sau neguvernamentale, iar în funcţie de numărul participanţilor, acestea sunt bilaterale şi multilaterale. 1.3. Etapele procesului de negociere Practic fazele, etapele procesului de negociere sunt următoarele: a) Prenegocierea, b) Negocierea, ce cuprinde mai multe secvenţe, c) Postnegocierea, ce vizează obiectivele referitoare la punerea în aplicare a prevederilor înţelegerii. Protonegocierea, nu reprezintă propriu-zis o etapă distinctă, constând în acţiuni şi reacţii ale părţilor, manifestate prin actele lor unilaterale ulterioare negocierii propriu-zise. 1.4. Pregătirea negocierilor În condiţiile complexităţii vieţii social-economice actuale, reuşita negocierilor presupune o temeinică pregătire prealabilă a lor. O asemenea acţiune trebuie să aibă în vedere, în principal, studierea temeinică a pieţei, a conjuncturii, a partenerului de negociere, alegerea unor tehnici şi programe judicioase de negociere. O bună pregătire a negocierilor presupune: • constituirea echipei de negociere şi numirea conducătorului acesteia; • stabilirea momentului de începere a negocierii; • rezolvarea formalităţilor de deplasare, respectiv obţinerea, dacă este cazul, a paşapoartelor şi vizelor necesare, a documentelor de transport, pregătirea cadourilor etc. • stabilirea, împreună cu partenerul de negociere, a programului social al acţiunii şi rezolvarea unor eventuale solicitări ale partenerului; • definirea ordinii de zi a negocierii; • pregătirea documentelor şi dosarelor negocierii; •pregătirea variantelor de negociere; • simularea negocierii. 221

2. ECHIPA ŞI MANDATUL DE NEGOCIERE 2.1. Echipa de negociere şi conducătorul acesteia O componentă importantă a procesului de negociere o reprezintă constituirea echipei de negociere şi rezolvarea tuturor problemelor aferente acestei acţiuni. Eficienţa activităţii echipei nu este neapărat rezultatul mărimii acesteia, ci mai ales al profilului pregătirii profesionale şi psihologice a fiecăruia dintre membrii ei, al mobilităţii şi elasticităţii gândirii acestora, al bunei organizări şi coordonări a activităţii desfăşurate. La formarea echipei se vor avea în vedere o serie de aspecte, precum: • asigurarea continuităţii activităţii echipei; • cunoaşterea de către toţi membrii echipei a problemelor ce urmează să fie rezolvate şi a partenerilor de negociere, inclusiv a organizaţiei pe care aceştia o reprezintă; • asigurarea elasticităţii echipei de negociere. La numirea conducătorului echipei de negociere se va ţine seama de: • întrunirea calităţilor cerute tuturor membrilor echipei sale; • capacitatea de a organiza şi conduce echipa; • poziţia sa în cadrul organizaţiei; • gradul de responsabilitate şi de decizie pe care şi-l poate asuma, în corelare cu mandatul primit; • sudura psihologică cu membrii echipei, care să conducă la o conlucrare activă şi principială; După constituire, echipei de negociere i se stabilesc atribuţiile de realizat, iar după aceea are loc instruirea acesteia. Principalele atribuţii ale echipei se referă la: • elaborarea documentelor necesare negocierii; • fixarea legăturilor de comunicaţie; • elaborarea planului sau modelului de negociere; • participarea la elaborarea mandatului de negociere; • elaborarea proiectului de contract; • elaborarea şi lansarea ofertei, atunci când se negociază un contract de vânzare, respectiv a cererii de ofertă, în cazul negocierii unui contract de cumpărare; • participarea la pregătirea psiho-fiziologică specifică; • participarea la dezbateri. 2.2. Mandatul echipei de negociere Negocierile implică o serie de împuterniciri speciale acordate echipei de negociere de către organizaţia pe care aceasta o reprezintă. Asemenea împuterniciri presupun existenţa unui mandat de negociere, în care sunt incluse limitele în cadrul cărora negociatorul poate lua decizii. La întocmirea şi definitivarea mandatului de negociere se va ţine seama de: • elementele de strategie, tactică şi tehnică pe care le presupun negocierile; • informaţiile culese în prealabil despre partenerul de negociere şi organizaţia pe care acesta o reprezintă, performanţele acesteia, situaţia economico-financiară şi bonitarea ei. Cele mai multe asemenea informaţii au caracter neoficial, fiind culese prin canale informale. 222

Mandatul de negociere are un caracter elastic, lăsându-i negociatorului posibilitatea de a-şi stabili tactica cea mai adecvată, în funcţie de condiţiile concrete apărute. În final, mandatul de negociere va fi aprobat de către conducătorul organizaţiei, avându-se în vedere ca acesta să nu fie supradimensionat, dar nici subdimensionat. Prin mandat se va stabili nivelul de autoritate de care urmează şi dispune negociatorul. Se poate apela la una din următoarele variante: • autoritatea deplină; • autoritatea ascendentă; • autoritatea limitată. Cele mai multe negocieri au loc în condiţiile unei autorităţi limitate, care prezintă o serie de avantaje faţă de celelalte două. Un negociator aflat într-o asemenea situaţie poate amâna luarea deciziei, câştigând astfel timp pentru a gândi mai bine afacerea sau pentru a ieşi dintr-o situaţie delicată. În cazul autorităţii ascendente, ne aflăm în faţa unei escaladări a autorităţii, folosirea acesteia fără discernământ sau de către un negociator neexperimentat, conducând la compromiterea negocierii. 2.3. Psihologia, trăsăturile şi calităţile negociatorului Reuşita în negocieri depinde, în mare măsură, de negociator, de calităţile şi trăsăturile acestuia. Pe de o parte, un bun negociator trebuie să fie posesorul unor însuşiri, fie native, fie dobândite printr-o temeinică pregătire, ce se vor potenţa prin experienţa proprie şi observarea atentă a altora. Pe de altă parte, un bun negociator trebuie să fie înzestrat cu o serie de trăsături specifice native, precum inteligenţă, imaginaţie, o memorie bună, curaj, prezenţă de spirit, farmec, capacitate de adaptare la situaţii diferite sau neprevăzute, modestie, tact, fler etc. Buna pregătire profesională şi psihologică va da roade numai pe fondul unei personalităţi morale şi profesionale, instruirea urmând a se realiza atât teoretic, cât şi practic. Principalele calităţi ale unui bun negociator trebuie să aibă în vedere o cultură generală vastă, uşurinţă de expunere, minte clară şi mari rezerve de energie, o profundă şi solidă pregătire profesională, cunoaşterea tehnicilor de negociere, a regulilor şi alternativelor acestora, cunoaşterea perfectă şi în detaliu a tematicii şi problematicii puse în discuţie, claritate în gândire, mobilitate în spirit, adaptabilitate la situaţii complexe, capacitate de analiză, de a asculta şi reţine esenţialul, de a judeca problema în spirit practic. Puterea de a negocia depinde de o serie de factori, obiectivi sau subiectivi, strâns legaţi de domeniul în care se desfăşoară negocierile. În reuşita negocierilor, o importanţă deosebită o prezintă integritatea, cinstea şi credibilitatea negociatorului. În procesul de confruntate a personalităţilor la masa tratativelor se manifestă mai multe categorii de atitudini interpersonale, precum: • Cooperarea, utilizată în marile negocieri, mai ales în cele diplomatice, este atitudinea care creează premise certe reuşitei negocierii; • Ostilitatea se manifestă prin agresivitatea unuia sau ambilor parteneri de negocieri. Este o caracteristică a negociatorului orgolios, ce nu admite nici un fel de compromis; 223

• Dominaţia este o atitudine în aparenţă firească, apelându-se la ea în condiţiile în care mersul negocierii este favorabil; • Pasivitatea este indicată în negocierile în care partenerul de negociere dovedeşte ostilitate sau chiar neprincipialitate, reprezentând o armă subtilă, eficace şi derutantă în jocul negocierilor declanşat de partener; • Creativitatea rămâne atitudinea cea mai constructivă, ce trece dincolo de limitele unei cooperări fireşti; • Raţionalitatea, realismul reprezintă o atitudine bazată pe logică şi pe respect reciproc. 2.4. Stiluri de negociere Diferenţele de culturi naţionale, tradiţiile, deprinderile colective, obiceiurile impun un anumit stil de comportament în negocieri. În negocierile internaţionale se detaşează în principal următoarele stiluri de negocieri: a) Stilul european se diferenţiază pe mari zone geografice şi economice, pe culturi şi chiar pe fiecare ţară în parte. Putem vorbi astfel despre stilul: • nemţesc, un stil exact, cu o pregătire riguroasă a negocierii, ferm şi aproape matematic; • francez, ce se caracterizează prin eleganţă, elasticitate, multă cultură, negocierea fiind o operaţiune amplă, ce-şi propune să găsească soluţii bine fundamentate, corecte; • englez, un stil flexibil, negocierea fiind bine pregătită. Negociatorul englez este un bun profesionist, pretenţios, sociabil, apropiat şi agreabil; • italian, un stil prietenos, vesel, cald şi exploziv, cu multe înclinaţii spre mituire; • nord-european, un stil rece, reticent, precaut, liniştit. Negocierile se bazează pe informaţii serioase, iar negociatorul este bine pregătit profesional, serios, punctual, modest. b) Stilul american se apropie de cel englezesc, este stilul care domină în prezent negocierile. Este un stil mai puţin formalist, obiectivul principal în negociere fiind încheierea afacerii, iar criteriul avut în vedere este profitul. c) Stilul asiatic este dominat de suspiciune şi neîncredere, mai ales faţă de vestici; chinezii, de exemplu, sunt cinstiţi şi oneşti, bine pregătiţi şi specializaţi la maximum. Pentru chinez elementul fundamental rămâne reputaţia. De regulă, negocierile cu asiatici sunt greoaie, dar o dată ce tranzacţia a fost încheiată se respectă cu sfinţenie obligaţiile asumate. d) Stilul arab necesită crearea unui climat de ospitalitate desăvârşită. Este un stil „al deşertului”, în care timpul nu contează. De multe ori, stilul arab este un stil dezordonat, încâlcit, în aparenţă lipsit de o logică elementară. Arabii nu admit compromisuri oficializate, iar mita nu este exclusă în afaceri (cu excepţia ţărilor şiite, în care religia islamică condamnă pe cei ce iau mită). 3. MANAGEMENTUL NEGOCIERII 3.1. Informaţia în negociere Un sistem informaţional adecvat este o condiţie esenţială în reuşita negocierilor, iar în negocierile comerciale, existenţa unor informaţii privind piaţa, 224

conjunctura, partenerul, produsul şi preţul este o necesitate absolută. Tipologia informaţiilor este una complexă, existând posibilitatea clasificării acestora în funcţie de o serie de criterii. Astfel, în funcţie de modalităţile de obţinere a informaţiilor, se poate vorbi de: • informaţii oferite (cataloage, prospecte, comunicate etc.); • informaţii voalate, respectiv date privind cifra de afaceri, tehnologiile de fabricaţie utilizate etc.; • informaţii de uz intern; • informaţii secrete, obţinute pe diferite căi. O importanţă deosebită o are clasificarea informaţiilor în funcţie de canalul de obţinere a acestora, existând posibilitatea obţinerii de informaţii pe căi formale, oficiale, dar şi pe căi neoficiale, informale. Acestea din urmă au o deosebită importanţă, obţinându-se mult mai uşor, cu minimum de efort. Aceeaşi importanţă o au şi discuţiile particulare, care pot da o imagine reală asupra obiectului negocierii şi, mai ales, asupra problemelor pe care aceasta o presupune. Ele au rolul unui veritabil ventil de siguranţă, permiţând rezolvarea problemelor dificile, testarea unor ipoteze de lucru şi evaluarea integrităţii partenerului de negociere. Există însă şi informaţii care nu trebuie cunoscute, care nu pot şi nu trebuie să fie divulgate, informaţii care nu privesc partenerul de negociere sau de afaceri, plecând de la ideea că „ştirile senzaţionale trag după ele ştiri senzaţionale”. 3.2. Rolul prezumţiilor, convingerilor şi argumentaţiilor în negociere • Prezumţiile au un rol deosebit în negociere. Deşi există prezumţii bazate pe raţionament, cele mai multe sunt însă intuitive. Este recomandabil să nu se meargă prea departe cu prezumţiile. Dacă se apelează totuşi la ele, mai întâi se vor verifica, apoi se vor tria, fiind luate în seamă doar cele corecte. • Condiţia principală a reuşitei într-o negociere este ca cei ce negociază să fie convinşi că ceea ce susţin este adevărat, astfel încât argumentaţia susţinută să fie logică, judicioasă şi să se bazeze pe probe şi demonstraţii pertinente. Reuşita negocierii presupune ca negociatorul să se întrebe şi să gândească ce ar face dacă ar fi în locul partenerului de negociere, să „se transpună în locul acestuia”. Numai aşa puterea de convingere creşte, iar raportul dorinţă-realizare va fi stabilit în mod corect. În negociere este bine ca acest raport să fie stabilit pe suporturi reale, condiţia principală este însă ca întotdeauna să ai încredere în ceea ce ţi-ai propus. De asemenea, negociatorii vor urmări armonizarea cererii cu oferta şi, mai ales, stabilirea nivelului iniţial al acestora. De regulă, atunci când cumperi se începe de jos, iar când vinzi se începe de sus. • În ansamblul tehnicilor şi strategiilor de negociere, argumentaţia are un deosebit rol. Aceasta urmăreşte obţinerea adeziunii partenerului de negociere la ideea prezentată şi susţinută, considerată ca fiind adevărată, decurgând logic din alte afirmaţii adevărate. Există mai multe tipuri de argumente valabile şi eficiente, precum explicaţia, analogia, inducţia, deducţia, alternativa, motivaţia, paradoxul etc. În negocieri se apelează în principal la argumente de natură logică, afectivă sau combinaţii ale acestora. Principalele elemente ce pot asigura succesul argumentării sunt calităţile argumentului, comportarea în argumentare şi respectarea unor reguli, precum claritatea, menţinerea atenţiei partenerului, participarea activă a acestuia la negocieri şi declanşarea dorinţei de a încheia afacerea. 225

Punctul propriu de vedere va fi apărat în mod indirect prin respingerea motivată a argumentelor prezentate, apelând la tehnica contraargumentelor. 3.3. Importanţa experţilor în negociere Atât în pregătirea negocierii, cât mai ales în timpul desfăşurării propriu-zise a acesteia, rolul experţilor este deosebit. Eficienţa experţilor este rezultatul profesionalismului, reputaţiei, dar şi a altor factori obiectivi sau chiar subiectivi (titluri academice, vârstă, reputaţie etc.). Dar nu în toate cazurile experţii sunt cu adevărat ceea ce se crede a fi ei. Cea mai bună apărare în faţa unui expert este să ai propriul tău expert, iar dacă nu-l ai, este bine să-ţi păstrezi calmul şi să nu intri în defensivă. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că experţii, indiferent de valoarea şi reputaţia lor, au propriile lor limite. Pentru aceasta, în negociere este bine „să încerci” şi să te convingi de profesionalismul expertului părţii adverse, şi să nu se confunde „bogăţia” de cuvinte a acestuia cu profesionalismul adevărat. 3.4. Impasul şi concesiile în negociere De foarte multe ori pe parcursul negocierii se poate ajunge în impas, apărând fel de fel de probleme, unele foarte complicate. În asemenea cazuri, va apărea pentru ambele părţi sentimentul de eşec, apar probleme de conştiinţă, se intră în impas. De regulă, impasul nu este de dorit de nici una din părţi şi trebuie depuse toate eforturile pentru a ieşi dintr-o asemenea situaţie. De fapt, impasul reprezintă tot o tactică de negociere, o tactică des folosită şi chiar eficientă. Oricum însă, dacă într-adevăr se doreşte reuşita negocierii, trebuie depuse toate eforturile posibile pentru ieşirea din impas. Pentru aceasta, se va apela la diferite tehnici şi tactici, acordând atenţia cuvenită timpului de negociere şi gestionării corespunzătoare a acestuia. Practica negocierilor a demonstrat eficienţa unor tehnici de ieşire din impas, precum: • Tactica înţelegerilor pas cu pas; • Tactica răbdării; • Tactica promisiunii. Calea cea mai potrivită pentru ieşirea din impas este însă aceea a adoptării unei atitudini de substituire a negociatorului în rolul partenerului său, dar şi stârnirea interesului şi mândriei echipei partenere, prin denigrarea propriilor specialişti în mod regizat, fără a stârni însă demnitatea acestora. La rândul lor, concesiile sunt frecvent folosite în negociere, ele având un rol deosebit în reuşita acestei. De regulă, câştigă în negociere cel ce ştie să stăpânească mai bine tehnica concesiilor. Negociatorii buni fac concesii care au un efect considerabil mai mic decât al partenerului de negociere. Există şi în acest domeniu o serie de reguli ce trebuie respectate, principala rămânând aceea ca pentru orice concesie făcută să obţii ceva. În ultimă instanţă, chiar şi o promisiune făcută reprezintă o concesie, important fiind nu neapărat numărul concesiile făcute, ci efectul acestora. 3.5. Finalizarea negocierilor Reuşita negocierii depinde în mare măsură de modul în care sunt abordate obiecţiunile ridicate de partener. De fapt, deşi reprezintă un lucru nu tocmai plăcut, 226

obiecţiunile ridicare reprezintă confirmarea interesului manifestat de partener pentru problema ridicată. În acest context, se poate vorbi de următoarea tipologie a obiecţiunilor: • Obiecţiuni neexprimate, dar care „se citesc” pe faţa partenerului; • Obiecţiuni false, dar care ascund adevăratele probleme; • Obiecţiuni datorate prejudecăţilor sau lipsei de informaţii; • Obiecţiuni întemeiate. Cele mai multe dintre obiecţiunile ridicate de partenerul de negociere sunt cele întemeiate şi ele trebuie tratate ca atare, respectiv bine analizate, combătute, dacă este cazul, cu argumente pertinente, solide, politicos, poate chiar prietenos. Practica a stabilit o serie de reguli pentru combaterea obiecţiunilor partenerului de negociere, secretul reuşitei fiind acela de a da acestuia satisfacţia că punctul lui de vedere a fost înţeles. La o asemenea tehnică de abordare a obiecţiunilor trebuie adăugat un tratament adecvat al partenerului de negociere, o tratare corespunzătoare a acestuia. Un asemenea comportament presupune multe lucruri, inclusiv arta de a fi o bună gazdă, de a organiza un program social adecvat, de a acorda mici favoruri şi de a asigura un protocol corespunzător. Negocierea se încheie numai o dată cu semnarea contractului. Până atunci se poate vorbi doar de încheierea de acorduri, de înţelegeri, de proceduri etc. Pe parcursul unor asemenea etape, trebuie acceptate şi compromisuri, cunoscut fiind faptul că viaţa este un întreg şir de compromisuri. Altfel, există riscul ca negocierea să nu poată să fie finalizată. Încheierea afacerii se va realiza numai atunci când fiecare dintre cele două părţi consideră că partenerul a făcut toate concesiile posibile, iar alte eventuale eforturi nu ar mai fi productive. Un bun negociator va continua să aducă argumente atâta timp cât partenerul face acelaşi lucru. Finalizarea negocierii presupune un punct de criză în adoptarea deciziei, de fapt un punct culminant al procesului de negociere. Un asemenea punct poate fi identificat prin faptul că cei doi parteneri de negociere încep să se refere la probleme colaterale, de genul unde se vor semna documentele, la ce restaurant se va sărbători evenimentul etc. De asemenea, anumite gesturi conduc la ideea că se doreşte finalizarea negocierii: strângerea materialelor, aranjarea ţinutei, un zâmbet sugestiv etc. Într-un asemenea context, se poate vorbi de o serie de tehnici de finalizare a negocierii, precum: • finalizarea condiţionată; • tehnica comparaţiei; • tehnica concesiilor legate. Există mai multe metode de finalizare a negocierilor, acestea putând fi folosite fie separat, fie mai multe deodată, în funcţie de situaţia concretă şi mai ales de ce se aşteaptă în mod real de la negocierea în cauză. Astfel, se va apela la întrebări directe, la aprobări tacite, la opţiunea maximă, la simulare, la surprindere, la referinţe etc. 4. STRATEGII, TACTICI ŞI TEHNICI DE NEGOCIERE 4.1. Conceptul şi conţinutul strategiei, tacticii şi tehnicii de negociere Strategia negocierii are în vedere ansamblul de decizii care urmează să fie luate, constând în modul de combinare şi dirijare a deciziilor pentru a realiza 227

obiectivele proiectate. A stabili o strategie înseamnă a răspunde la întrebarea „Ce trebuie făcut pentru .... ?”. Strategia negocierii cuprinde obiectivele urmărite, modalităţile ce se au în vedere a fi folosite pentru atingerea obiectivelor în cauză, precum şi mijloacele (resursele) disponibile şi utilizate pentru realizarea obiectivelor propuse. conţinutul strategiei are în vedere patru probleme, respectiv: fixarea obiectivelor şi priorităţilor, stabilirea viziunii de ansamblu a negocierii, respectiv identificarea soluţiilor de repliere pe parcursul negocierii, în funcţie de condiţiile concrete de desfăşurare a acesteia. Alegerea unei strategii adecvate depinde de o serie de factori, precum conjunctura în care se desfăşoară negocierea, resursele proprii şi posibilităţile de acţiune ale partenerului de negociere. În negocieri se utilizează o multitudine de strategii, tipologia acestora fiind una complexă. Sunt de menţionat astfel strategiile active, pasive sau mixte, dar şi strategiile de tipul „când”, „cum” şi „unde”. Tactica de negociere stabileşte metodele, mijloacele şi formele de acţiune ce urmează să fie folosite în vederea realizării obiectivelor urmărite. Tacticile de negocieri răspund, de regulă, la întrebarea „cum trebuie procedat acum?”, tactica constituind elementul flexibil şi dinamic al managementului negocierii. Totalitatea procedeelor ce urmează să fie utilizate în desfăşurarea procesului de negociere formează tehnicile de negociere, care constituie instrumentul practic de care dispune negociatorul, reprezentând forme şi scheme de acţiune utilizate în vederea realizării diverselor tactici. 4.2. Tactici de asociere În orice acţiune, rezultatele sunt mai bune dacă se apelează la asocieri. Cu atât mai mult în afaceri. În acest sens, există o serie de tactici, cea mai cunoscută fiind cunoscută sub denumirea de tactica balanţei cognitive. Potrivit acestei teorii, în afaceri nu este recomandat să te asociezi cu o formă, cu o persoană de reputaţie proastă privind seriozitatea în tranzacţiile încheiate, chiar dacă la prima vedere asocierea ar fi benefică. În acest sens, înainte de a te asocia cu cineva, este bine să ai mai multe informaţii privind activitatea anterioară a acestuia şi mai ales despre prestigiul de care se bucură în lumea afacerilor. Ca regulă, nu este deloc bine să te asociezi cu primul venit, indiferent de potenţa şi capacitatea acestuia. De multe ori, cei ce intră în afaceri cu indivizi necunoscuţi, cu persoane din lumea interlopă, sunt parteneri ce trebuie evitaţi. De altfel şi în lumea afacerilor este în actualitate sintagma „cei ce se aseamănă se adună”. În condiţiile în care totuşi te-ai înşelat, intrând într-o afacere cu asemenea persoane, este bine să iei urgent măsurile necesare, inclusiv de reziliere a contractului încheiat. 4.3. Tactici şi tehnici imorale În practica negocierilor, în foarte multe cazuri, sunt folosite tactici şi tehnici neloiale, imorale chiar. A nu accepta asemenea tactici şi tehnici în negociere este un lucru de lăudat, dar a spune că nu se folosesc este o utopie. Principalele asemenea tactici şi tehnici imorale sunt: ofertele false, mituirea, neglijenţa, tactica faptului împlinit, erorile deliberate, tactica „omul care lipseşte”, tactica ostaticului, mistificarea, prefăcătoria, minciuna deliberată, tehnica opozantului sau atacul 228

personal. Asemenea tactici se folosesc mai ales atunci când se doreşte încheierea urgentă a unei faceri, de cele mai multe ori dând rezultate bune. a) Tactica ofertelor false poate angrena atât vânzători, cât şi cumpărători. De regulă, oferta falsă este folosită pentru a înlătura concurenţa, dând rezultate bune. Iată un exemplu: O persoană doreşte să-şi vândă autoturismul, sperând să obţină circa două mii de dolari. Face o ofertă în acest sens, primind mai multe apeluri telefonice sau directe de la persoane interesate. Dintre toate aceste persoane, doar una se prezintă pentru a constata starea autoturismului, oferind tranşant 1900 dolari. Oferta este acceptată, iar vânzătorul aşteaptă materializarea afacerii deja negociată. După câteva zile însă, partenerul îi comunică supărat, că înţelegerea nu mai poate fi finalizată, deoarece soţia sa nu mai este de acord cu achiziţionarea autoturismului în cauză, motivând că a constatat că există pe piaţă oferte pentru asemenea autoturisme la un preţ de 1500 de dolari. Bineînţeles, proprietarul maşinii se supără, este nemulţumit, mai ales că a refuzat alţi solicitanţi interesaţi în achiziţionarea autoturismului. Până la urmă va accepta însă să-şi vândă autoturismul cu suma de 1500 dolari. Există posibilităţi de contracarare a „ofertei false”, cea mai eficientă fiind solicitarea unui avans, care să nu se mai returneze în cazul în care partenerul renunţă la încheierea afacerii. b) Mituirea este o tactică des utilizată, mai ales într-o economie aflată în tranziţie, cum este economia românească. Cei ce primesc mită ştiu cum să facă acest lucru şi de cele mai multe ori reuşesc să-şi atingă scopul. Iată de ce trebuie luate o serie de măsuri de contracarare a mituirii, fără a se ajunge însă la o suspiciune generală, ce va bloca din start negocierea. Şi în acest caz, există posibilităţi de diminuare sau de eliminare a efectelor unei eventuale mituiri, în acest sens apelându-se la o politică activă de rotaţie a negociatorilor. c) Neglijenţa reprezintă o altă tactică imorală. Aceasta deoarece în multe cazuri negociatorii se mulţumesc să lase o serie de probleme procedurale şi operaţionale în seama celor care urmează să deruleze contractul. Tocmai datorită neglijenţei, de multe ori contractele semnate prezintă ambiguităţi, neclarităţi sau omisiuni. Asemenea lipsuri pot deveni costisitoare dacă se negociază cu cineva care vrea să profite de ele. Prin tactica neglijenţei se va profita de asemenea omisiuni şi ambiguităţi, prin interpretarea lor în interes propriu. Şi în acest caz, există contramăsuri, cea mai eficientă rămânând însă atenţia, seriozitatea ce trebuie acordată negocierii şi, mai ales, conţinutul documentului ce urmează să fie semnat. d) Tactica faptului împlinit (fait accompli) Este o tactică specifică negocierilor diplomatice. Ea constă în a iniţia o acţiune surpriză menită să-l plaseze pe cel care a iniţiat-o într-o poziţie favorabilă în cadrul negocierii ce urmează a se desfăşura. Puterea unei asemenea tactici constă în faptul că ceea ce s-a făcut deja rămâne un bun făcut. De regulă, nu este deloc uşor să negociezi cu cineva care exercită un „fait accompli”. În asemenea situaţii, măsura cea mai eficientă este aceea de a introduce penalizări atât de mari, încât „agresorul” să nu aibă curajul să încerce o asemenea tactică sau să fie forţat să se retragă, dacă totuşi o face. e) Tactica erorilor deliberate Deseori negociatorii „greşesc” în mod deliberat: adună sau înmulţesc greşit, schimbă înţelesul unor expresii, lasă pe dinafară unele cuvinte etc. Urmare unor asemenea „erori” pot apare situaţii delicate, inclusiv ca „eroarea” să nu fie observată sau să fie descoperită prea târziu, după semnarea contractului, când nu se 229

mai poate face ceva, prevederile contractului urmând să fie respectate ca atare. Majoritatea negociatorilor comit erori şi din această cauză este bine ca o terţă persoană să verifice calculele efectuate sau conţinutul proiectului de contract. f) Tactica „omul care lipseşte” Este o tactică imorală, des folosită, constând în faptul că atunci când trebuie semnată înţelegerea deja negociată, omul cheie, cel care trebuie să semneze, să nu fie de găsit. Se ajunge la un impas, dar un impas „provocat”. Se recurge la o asemenea tactică pentru a câştiga timp, diminuând astfel nivelul de aspiraţie al adversarului, pentru a întrerupe definitiv tratativele sau chiar pentru a negocia în paralel cu altcineva. Efectul asupra victimei este dur, speranţele justificate ale acestuia se năruie, de cele mai multe ori este nevoit să facă noi concesii. g) Tactica ostaticului – înţelegând prin „ostatic” nu neapărat o persoană, ci este orice altceva, dar un „altceva” care are o mare însemnătate. Obstacolul este „capturat” şi „ţinut” până se plăteşte o recompensă, un preţ, de regulă exorbitant. Este foarte greu să negociezi cu un partener care adoptă o asemenea tactică, fiind necesare măsuri care să descurajeze asemenea procedee. h) Mistificarea nu înseamnă neapărat minciună. În negocieri poţi să „ascunzi” anumite date, anumite lucruri, fiind necesar însă să poţi să faci deosebirea între regulile etice de altele. Există cazuri în care este necesar, uneori chiar în interesul public, să nu spui adevărul. Aceasta nu înseamnă însă că poţi chiar să minţi cu adevărat, deoarece în timp partenerii de negociere vor simţi acest lucru şi te vor ocoli. La fel şi prefăcătoriile fac parte din tehnicile de negociere, fiind însă bine să ştii până unde şi cât se poate folosi o asemenea tactică, urmând să delimitezi, cu grijă, între ceea ce este legal şi ceea ce este ilegal. Mistificarea, prefăcătoria şi minciuna sunt tactici destul de greu de mânuit, de multe ori se ajunge la exagerare, la exacerbarea lor, aceasta conducând la compromiterea negocierii. i) În practica negocierilor se recurge şi la alte tactici şi tehnici imorale, precum tehnica opozantului, aceasta constând în şicanarea permanentă a partenerului de negocieri sau „atacul personal”, constând în insulte, jigniri aduse partenerului, cele mai multe fără a avea legătură cu realitatea şi, cu atât mai mult, cu obiectul negocierii. 4.4. Tactici şi tehnici de hărţuire a partenerului de negociere Din această categorie fac parte tactici şi tehnici, precum tactica „asta-i tot ce am”, tactica „ultima ofertă”, tactica „schimbaţi negociatorul”, „schimbarea tacticii de negociere”, „evitarea partenerului de afaceri”, tactica „băiat bun – băiat rău”, tactica „tipi de treabă şi tipi de treabă pe care te poţi baza” etc. Asemenea tactici presupun hărţuirea continuă a partenerului de afaceri, urmărindu-se „obosirea” acestuia, astfel încât până la urmă să cedeze fizic şi mai ales psihic. Astfel, tactica „ultimă ofertă”, tactică de intimidare în ultimă instanţă, este destul de des folosită dând, de regulă, rezultatele scontate. Aceasta deoarece nu poţi să ştii niciodată dacă oferta partenerului este într-adevăr ultima, aşa cum susţine acesta. Dacă într-adevăr crezi că oferta făcută este ultima, atunci trebuie să finalizezi acordul, în caz contrar va trebui să continui negocierea sau să-ţi asumi riscul de a pierde afacerea. În ultimă instanţă, o asemenea tactică poate ajuta sau mări forţa de negociere. Dacă oferta partenerului nu este crezută, atunci forţa de negociere este diminuată. Din punctul de vedere al negociatorului confruntat cu o asemenea tactică, o înţelegere a 230

subtilităţilor ei este imperativă, miza fiind prea mare pentru ca acesta să nu se implice profund. În negocieri, atunci când cineva vă face o „ultimă ofertă”, nu este recomandabil să o acceptaţi pe loc, ci să apelaţi la o serie de contramăsuri. În ceea ce priveşte tactica „băiat bun – băiat rău” este o tactică împrumutată din filme, funcţionând şi în lumea afacerilor cu rezultate, de cele mai multe ori, peste aşteptări. Un exemplu: un individ este interogat privind o anumită problemă. Primul anchetator, de obicei cu un grad inferior, îi pune întrebări dure, îl bruschează, îl ameninţă, îl loveşte chiar. După aceea, este înlocuit de un altul, cu un grad superior, un om de treabă de această dată, care vorbeşte frumos, îl serveşte chiar cu o ţigară şi o cafea. În cele mai multe cazuri, în urma unui asemenea tratament, anchetatul spune tot ce ştie, uneori poate chiar mai mult. 4.5. Alte tactici şi tehnici de negociere În practica negocierilor există şi alte tactici şi tehnici de negocieri, cele mai cunoscute fiind: • Tactica „escaladării”; • Tactica „ai putea mai mult decât atât”. • Tactica „cumpăraţi acum, negociaţi mai târziu”; • Tactica „optimizatorului”; • Tactica „învinovăţirii reciproce”; • Confesiunea; • Tactici de rezistenţă (tactica de angajare a fiecăruia, tactica „războiului sfânt” etc.) • Tactica „soluţii simple, oferte bogate”; • Tactica „dacă nu poţi obţine un prânz, iei cel puţin un sandviş.” Există, de asemenea, situaţii când trebuie negociat în condiţii speciale, respectiv în condiţii emoţionale (greve, boicoturi, demonstraţii masive etc.), sau în condiţii diferite ale pieţei. De asemenea, negociatorii experimentaţi apelează şi la limbajul corpului, acesta constituind o tactică subtilă de negociere. 5. NEGOCIEREA COMERCIALĂ INTERNAŢIONALĂ 5.1. Tipologia negocierilor comerciale internaţionale În relaţiile economice internaţionale negocierea are un rol cu totul deosebit, ea fiind chemată să rezolve problemele complexe ce apar în desfăşurarea unor asemenea relaţii. Creşterea gradului de complexitate a negocierii în afacerile comerciale este rezultatul caracteristicilor actuale ale economiei mondiale, în general, a mutaţiilor structurale care au loc în relaţiile economice internaţionale, în particular. Ca noţiune, negocierea comercială internaţională reprezintă o acţiune întreprinsă de doi parteneri din ţări diferite, având obiective proprii, în cadrul unui proces dinamic de ajustare şi armonizare a ideilor şi argumentelor puse în discuţia dintre ele, în vederea adaptării progresive a poziţiilor acestora, astfel încât să se realizeze o înţelegere de afaceri reciproc acceptată, materializată în final în încheierea unui contract.

231

În ultimii 25-30 de ani, importanţa negocierilor comerciale internaţionale a crescut în mod considerabil, urmare unor factori de natură obiectivă şi subiectivă, precum: • creşterea numărului de state care au căpătat calitatea de subiect de drept în relaţiile internaţionale; • relaţiile la scară mondială desfăşurate dintre state şi în acest context, amplificarea rolului organismelor cu vocaţie mondială în activităţi diverse şi diferite; • tendinţele de regionalizare tot mai pronunţate, în primul rând în Europa, apărând astfel cerinţe noi de dialog şi de armonizare a intereselor naţionale cu cele de grup; • dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale, sub forme complexe şi multiple; • diversificarea şi modernizarea tehnicilor manageriale de afaceri comerciale şi financiar bancare, interne şi internaţionale. 5.2. Obiectul şi clasificarea negocierilor comerciale internaţionale În obiectul negocierilor comerciale internaţionale intră trei mari categorii a) Negocierea instrumentelor de politică guvernamentală, distingându-se în acest sens acordurile de cooperare comercială şi tehnico-ştiinţifică, acordurile comerciale, acordurile valutare şi acordurile comisiilor mixte de colaborare comercială şi tehnico-ştiinţifică; b) Negocierea contractelor comerciale internaţionale ce se realizează direct de către reprezentanţii agenţilor economici interesaţi. Forma cea mai cunoscută a unor asemenea negocieri este îmbrăcată de negocierea contractului extern. c) Negocierea litigiilor rezultate din derularea instrumentelor de politică guvernamentală şi a contractelor comerciale externe. Obiectivele negocierilor comerciale internaţionale se pot structura în obiective comune tuturor negocierilor, obiective specifice, speciale ce ţin de fiecare economie naţională în parte, precum şi obiective proprii fiecărui participant la negociere. Obiectivele comune se referă, în principal, la: • schimbul de utilităţi suplimentare interne şi utilităţi complementare externe, schimb ce constă în exporturi şi importuri; • realizarea de profit Obiectivele specifice, speciale fiecărui stat în parte au în vedere, mai ales: • aprovizionarea capacităţilor de producţie ale industriei naţionale cu materii prime şi materiale deficitare pe plan intern; • acoperirea capacităţilor industriale naţionale cu comenzi pentru export; • sprijinirea proceselor de investiţii de importanţă naţională. În sfârşit, obiectivele proprii fiecărui participant la negociere trebuie să fie cât mai complete, mai realiste şi în detaliu. Este vorba, în principal de obiective precum sfera de cuprindere a negocierii, consecinţele de durată ale succesului sau eşecului, volumul exporturilor (importurilor), calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite sau solicitate, preţul, condiţiile de livrare, de finanţare şi de plată, modalităţile de rezolvare a unor eventuale litigii etc.

232

5.3. Principii ale negocierilor comerciale internaţionale Este vorba de principii consacrate, care oferă premisele desfăşurării unei negocieri corecte şi eficiente, cele mai cunoscute fiind: • integrarea negocierilor în activitatea cotidiană; • cunoaşterea şi respectarea legilor economice care acţionează pe piaţa mondială (legea concurenţei, legea valorii, legea cererii şi ofertei, legea competitivităţii, legea profitului şi riscului comercial etc.); • cunoaşterea şi aplicarea normelor de drept ale comerţului internaţional şi a particularităţilor legislaţiilor naţionale în materie de comerţ exterior; • respectarea avantajului reciproc; • cooperare, respect, înţelegere; • operativitate decizională bazată pe analiza colectivă; • compensarea obligaţiilor reciproce; • păstrarea demnităţii şi integrităţii morale. 5.4. Premise ale reuşitei negocierilor comerciale internaţionale În negocierile comerciale internaţionale trebuie create premisele necesare pentru reuşită, premise referitoare, în principal, la: • cunoaşterea situaţiei economice şi politice, inclusiv a direcţiilor şi orientărilor de politică economică şi comercială, în acest scop fiind necesare analize la nivel macro şi microeconomic; • cunoaşterea de către negociator a legislaţiei şi uzanţelor internaţionale, a reglementărilor în materie de practică comercială şi financiar-bancară atât ale statelor pe care le reprezintă, cât şi a celor ale partenerilor; • cunoaşterea intereselor naţionale sau regionale ale statelor pe care le reprezintă partenerii de negociere; • analiza politicilor comerciale atât cele practicate pe plan mondial, cât mai ales în ţara în care îşi au sediul sau îşi desfăşoară activitatea agenţii economici care urmează să devină parteneri de afaceri şi implicit de negociere; • determinarea capacităţii pieţei şi apoi delimitarea segmentului de piaţă căruia i se adresează produsele care urmează să fie exportate sau de la care urmează să provină importurile, posibilităţile de distribuţie, condiţiile de promovare a vânzărilor, modalităţile de comercializare, de plată, de transport şi de asigurare; • cunoaşterea în detaliu a situaţiei partenerului, a solvabilităţii acestuia, a reputaţiei sale comerciale, identificarea surselor lui de finanţare etc.; • cunoaşterea concurenţilor potenţiali şi găsirea celor mai bune metode de a face faţă acestora; • cunoaşterea şi stăpânirea informaţiilor privind o serie de elemente de detaliu, concrete, precum locul unde se va desfăşura negocierea, ordinea de zi, aspecte de natură politică, socială, etnică, culturală, religioasă, toate referitoare la partenerul de negociere. 5.5. Rolul şi importanţa negociatorului în afacerile economice internaţionale Alături de însuşiri proprii tuturor negociatorilor (pe care le-am prezentat mai înainte), în domeniul afacerilor economice internaţionale negociatorul trebuie să 233

deţină un bogat bagaj de cunoştinţe profesionale şi să cunoască perfect limba în care se vor desfăşura negocierile. De asemenea, negociatorul în domeniul analizat trebuie să aibă o ţinută morală impecabilă şi un larg orizont cultural, deoarece cei cu care urmează să negociezi acţionează în medii culturale diferite, fiind purtătorii unor programe culturale la fel de diferite, corespunzător unor standarduri de cultură diverse, respectiv un standard naţional, un standard etnic şi religios, un standard dat de generaţia de care aparţine individul, dar şi standarduri de clasă socială, de organizaţie sau chiar de sex. 5.6. Negocierea contractelor economice internaţionale Modul în care se desfăşoară operaţiunile de comerţ exterior, înfăptuirea operaţiunilor post contractuale şi post livrare sunt condiţionate în măsură hotărâtoare de clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu partenerii externi. De aici rezultă şi importanţa negocierilor în relaţiile economice internaţionale. În aceste condiţii este necesară mai întâi o pregătire minuţioasă a negocierii, care presupune, de regulă aceleaşi etape ca la orice fel de negociere, respectiv: • întocmirea unor analize pertinente, care să cuprindă informaţii privind viitoarea afacere în contextul real al pieţei; • definirea şi delimitarea cât mai exactă a obiectivelor partenerului de negociere; • alegerea tehnicilor manageriale pentru viitoarele afaceri care urmează să fie negociate; • întocmirea documentaţiei necesare începerii tratativelor. Dacă ne-am referi doar la această ultimă etapă, trebuie remarcat că principalele documente aferente pregătirii negocierii sunt: planul de negociere, dosarul de negociere (tehnic, comercial, cu situaţia conjuncturală a pieţei, bonitatea partenerului etc.), agenda de lucru şi bugetul negocierii. O etapă de importanţă majoră a negocierii în afacerile economice internaţionale o reprezintă contactele cu viitorii parteneri de afaceri, fiind vorba fie de contacte directe, fie indirecte (corespondenţă, intermediari etc.). Contactul prin corespondenţă presupune cereri de ofertă şi oferta. După ce s-a trecut prin această etapă, a contactelor cu viitorii parteneri de afaceri se va trece la elaborarea unui proiect de contract, ca instrument ajutor pentru tranzacţie. Este vorba fie de un „contract lung”, de genul celor utilizat în ţările anglo-saxone, fie de un „contract scurt”, specific dreptului european, în acest caz contractul urmând a fi interpretat în spiritul său, desigur în baza legii şi uzanţelor comerciale. În redactarea proiectului de contract, se pot utiliza anumite modele de contract, contracte cadru, condiţii generale sau contracte tip, acestea din urmă elaborate sub egida unor instituţii specializate, precum Comisia Economică ONU pentru Europa sau Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, respectiv cele elaborate de asociaţiile profesionale ale comercianţilor (contracte tip pentru produse sau cele utilizate de bursele de mărfuri). Desfăşurarea propriu-zisă a negocierii pentru încheierea contractului internaţional de vânzare, presupune în principal: • negocierea condiţiilor tehnice şi de calitate; • negocierea condiţiilor comerciale; • negocierea preţului şi a condiţiilor de plată; 234

• negocierea problemelor de natură juridică; • negocierea altor aspecte, precum livrarea, controlul tehnic de calitate, recepţia mărfurilor, consolidarea preţului, asigurarea etc. 6. UZANŢE DE PROTOCOL 6.1. Organizarea activităţii cotidiene Activitatea cotidiană a omului de afaceri presupune o diversitate de probleme, legate în principal de: • relaţiile cu colaboratorii; • rezolvarea unor probleme de rutină (corespondenţă, convorbiri telefonice etc.); • întâlniri, participări la acţiuni diverse, inclusiv reuniuni sau mese oficiale. Dacă la asemenea probleme se adaugă alte lucruri, de cele mai multe ori imprevizibile, care pot apare zilnic, este evident faptul că timpul unor asemenea persoane „se scurge” foarte repede, lăsându-se impresia că toate lucrurile se fac „pe fugă” şi „superficial” şi de aici sentimentul de suprasolicitare şi, implicit, de imposibilitate de a stăpâni obligaţiile şi răspunderile asumate. De fapt, reuşitele şi eşecurile depind de modul în care se reuşeşte să se soluţioneze problemele cotidiene cu care se confruntă omul de afaceri. Avem în vedere: a) organizarea activităţii şi lucrul în echipă; b) rezolvarea problemelor de rutină în activitatea cotidiană; c) participarea la diverse acţiuni şi manifestări. În privinţa organizării activităţii şi lucrului în echipă se vor avea în vedere aspecte precum: • formarea unei echipe competente şi loiale, respectiv alegerea corespunzătoare a colaboratorilor; • recrutarea atentă a personalului de execuţie; • ştiinţa de a delega o parte din competenţe; • organizarea relaţiilor cu subordonaţii. Dacă avem în vedere modul în care trebuie rezolvate problemele de rutină în activitatea cotidiană, trebuie acordată atenţia cuvenită unor probleme precum: • rezolvarea corespondenţei, respectiv primirea şi transmiterea de scrisori, oficiale sau neoficiale; • utilizarea eficientă a telefonului şi a altor mijloace birotice (fax, telex, calculator etc.). În sfârşit, participarea la acţiuni şi manifestări sau organizarea acestora presupune rezolvarea problemelor legate de: • acceptarea sau respingerea invitaţiei; • onorarea invitaţiei, dacă aceasta a fost acceptată; • eventual desemnarea unui înlocuitor care să te reprezinte, cu transmiterea scuzelor de rigoare. 6.2. Arta de a fi o gazdă bună În lumea afacerilor se recurge destul de des la momente de divertisment, motivate mai mult sau mai puţin. Aceasta deoarece divertismentul este un puternic instrument pentru afaceri, dar care trebuie gestionat, urmărit cu foarte mare atenţie. 235

O asemenea atenţie presupune o organizare corespunzătoare, un personal profesionist şi eficient, servicii pe măsură, spirit creator şi, mai ales, o atitudine atentă, curtenitoare faţă de oaspeţi. În zilele noastre se organizează diferite genuri de petreceri de afaceri, începând cu cunoscutele de acum cocteiluri şi terminând poate cu un concert particular. Într-un asemenea context, organizarea unei petreceri în mediul afacerilor presupune acordarea atenţiei necesare unor probleme punctuale, legate de întocmirea listei musafirilor şi procedura de invitare a acestora, primirea şi prezentarea oaspeţilor, stabilirea meniului, precum şi respectarea regulilor de protocol. a) Lista invitaţiilor se întocmeşte cu atenţie, aceasta trebuind să cuprindă persoane distinse şi care au legătură cu scopul şi obiectivele evenimentului. Orice firmă serioasă trebuie să aibă în „banca de date” propria listă, permanent actualizată, care să conţină potenţialii musafiri, respectiv: • personalităţi „necesare afacerii”; • oficialităţi; • alte persoane publice; • presa; • personalul firmei sau reprezentanţii acestora. b) Primirea şi prezentarea oaspeţilor trebuie făcută de gazdă sau de reprezentantul acesteia, şi aici trebuind respectate câteva reguli de protocol. Amintim aici reguli precum: • se prezintă unei persoane vârstnice pe cea tânără; • se prezintă un membru al organizaţiei tale unei persoane din afară; • prezinţi unei persoane oficiale pe una neoficială; • prezinţi unui superior pe prietenul sau colaboratorul tău; • prezinţi unui partener de afaceri un angajat, un prieten sau o rudă. c) Aranjarea meselor şi stabilirea locului invitaţilor trebuie privită ca o acţiune complexă şi de mare responsabilitate, care va fi lăsată pe seama unor profesionişti. În acest sens, se va urmări: • întocmirea unei liste de control, care va cuprinde câteva aspecte precum: cine, ce, unde, când, de ce?, bugetul acţiunii, invitaţiile, lista oaspeţilor, în ordine alfabetică, organizarea sălii şi a meselor, personalul de primire, aşezarea la masă, programul de divertisment; • aranjarea şi decorarea sălii, inclusiv „plasarea meselor” (de patru, opt sau 12 persoane); • stabilirea locului invitaţiilor. d) Stabilirea meniului, pornindu-se de la idea, verificată de practica curentă, că mâncarea şi băutura reprezintă partea principală a bugetului alocat unui petreceri. O masă care denotă însă supraopulenţă şi risipă se va reflecta la fel de nefavorabil ca şi servirea unui meniu insuficient, sărac, care va da impresia de zgârcenie sau de situaţie precară a afacerii. Şi acum se vor respecta o serie de reguli, precum: • meniul se va baza pe ceea ce este proaspăt şi de sezon; • stabilirea meniului se va face în funcţie de ora la care va avea loc acţiunea; • meniurile vor fi echilibrate, nutritive şi consistente; • trebuie acordată o deosebită grijă asortării meniurilor cu băuturile servite la masă; • aceiaşi atenţie se va acorda formei şi prezentării listei meniu. 236

f) În organizarea unei petreceri, se va acorda atenţie şi unor reguli de protocol, precum: • crearea unui climat de amabilitate, de consideraţie şi respect; • când cineva intră în biroul sau casa ta, te vei ridica şi-l vei saluta respectuos; • când organizezi o petrecere într-o altă ţară sau regiune, vei respecta întocmai regulile protocolare locale; • dacă se organizează o asemenea acţiune cu ocazia zilei naţionale sau a unei aniversări importante, ori atunci când acest lucru se face la semnarea unor tratate, acorduri etc., se vor respecta toate atributele naţionale şi patriotice, respectiv folosirea de drapele, steguleţe, eşarfe cu culorile naţionale sau chiar se va intona imnul naţional; • o atenţie deosebită se va acorda ţinutei, comportării, limbajului corpului etc. 6.3. Aspectul fizic şi ţinuta vestimentară A „arăta bine” trebuie să fie o grijă permanentă a oricărui individ, iar a te îmbrăca „cu gust” este o adevărată artă. Există o mulţime de moduri de a te îmbrăca „bine”, în ultima instanţă fiecare individ în parte reclamând un stil propriu al vestimentaţiei. Există însă câteva principii de bază privind ţinuta, în general, şi cea vestimentară, în particular. Astfel: a) La locul de muncă (sau de studiu) se recomandă o ţinută sobră, formală, conservatoare chiar. Desigur, o asemenea ţinută prezintă particularităţi în funcţie de sex, vârstă, funcţie etc. Un caz special, care trebuie privit ca atare, îl reprezintă ţinuta bărbatului, dar mai ales a femeii conducătoare sau care vorbeşte de la o tribună, de la un microfon. Într-o asemenea situaţie, persoana în cauză este ţinta tuturor privirilor, iar în cazul că este de sex feminin, lucrurile sunt şi mai pretenţioase. b) O ţinută sobră, adecvată presupune un aspect îngrijit, un aspect plăcut. O privire succintă, atentă „de la cap la picioare” înainte de a pleca la muncă, trebuie să aibă în vedere capul (coafura), corpul, mâinile, picioarele. c) Întotdeauna prima impresie ţine de detalii mărunte. De aceea, înainte de a achiziţiona o anumită haină, trebuie să-ţi pui o serie de întrebări de genul: se pretează ea locului meu de muncă?; îmi vine, într-adevăr bine?; mi se potriveşte un asemenea stil?; este o haină într-adevăr la modă, sau este doar un capriciu? d) O situaţie specială o reprezintă stabilirea garderobei pentru persoane cu funcţii de conducere, sau pentru persoane publice. În acest caz pretenţiile sunt mult mai mari. e) Un caz particular îl constituie ţinuta vestimentară cu ocazia încheierii unei afaceri sau a unei vizite într-o altă ţară. În asemenea situaţii trebuie să ţii seama de obiceiurile şi tabieturile locale. 6.4. Cadourile în afaceri În relaţiile de afaceri oferirea cadourilor are un rol bine determinat. Acest lucru trebuie făcut potrivit unor anumite reguli, existând o tehnică a oferirii, respectiv a primirii cadourilor. Primul lucru care trebuie stabilit este diferenţierea ce trebuie făcută între conceptele de mită, cadou, comision şi bacşiş. 237

Oferirea unui cadou este un gest delicat, ce trebuie realizat cu foarte mult tact, fiind necesar să existe o îmbinare între „operaţia” de oferire a cadoului şi „afecţiunea” cu care se face acest lucru. În ultimă instanţă, arta oferirii unui cadou trebuie privită ca o tehnică de afaceri în general, şi în negocieri, în particular, o tehnică eficientă, care trebuie să dea răspunsuri la o serie de aspecte precum: motivul oferirii unui cadou, alegerea cadourilor, momentul şi manierea de a prezenta cadoul. Cel mai plăcut şi frumos cadou se face fără un motiv special, cadoul reprezentând doar un act de prietenie, de afecţiune. Cu toate acestea, oferirea unui cadou în asemenea condiţii poate fi privită drept un gest suspicios şi atunci trebuie găsit un motiv, un prilej „special” justificat. Se pot oferi astfel cadouri cu ocazia unui eveniment al persoanei în cauză, precum: data naşterii, onomastica, cununia civilă sau religioasă, naşterea unui copil etc. Indiferent de ce cadou faci sau primeşti, reciprocitatea trebuie avută întotdeauna în vedere, pentru a fi siguri că respectul reciproc va continua. Alegerea cadoului este o treabă cu adevărat complicată, ce presupune gust şi mai ales să cunoşti bine persoana căreia îi este destinat cadoul. Există diverse posibilităţi ce permit să găseşti cel mai potrivit cadou, sursele de inspiraţie fiind revistele şi rubricile de specialitate ale diverselor publicaţii, acţiunile publicitare, realizate mai ales la televiziune sau radio, sfaturile apropiaţilor etc. Poate cel mai important lucru în arta de a face cadouri rămâne modul în care acestea se oferă, fiind necesar să se respecte o serie de reguli, care au devenit deja cutume. Există o serie de caracteristici naţionale privind cadourile, care trebuie bine cunoscute şi respectate. Astfel, de exemplu, în China nu se oferă drept cadou un ceas, deoarece acesta sugerează scurgerea timpului şi apropierea de moarte. În această ţară, cel mai potrivit cadou rămâne un stilou sau un pix de calitate superioară, fabricat însă în străinătate. 6.5. Femeia în societate În zilele noastre, prezenţa femeilor în viaţa social-economică este un lucru absolut normal. În aceste condiţii, bărbaţii trebuie să trateze femeile ca pe orice alt coleg (la lucru), iar acasă soţiile într-o manieră cu totul deosebită. Acum a dispărut cavalerismul de pe vremuri, fiind înlocuit cu un gen nou de maniere, femeia, indiferent în ce postură s-ar afla aceasta, fiind tratată de la egal la egal. Ea este apreciată la justa ei valoare potrivit unor reguli de protocol clare, şi nu de cele impuse de sex. Aceasta deoarece viaţa a demonstrat că femeia poate răspunde aproape tuturor cerinţelor societăţii, în multe cazuri chiar dând rezultate superioare bărbaţilor (învăţământ, cultură, sănătate). Iată de ce comportamentul femeii persoană publică trebuie să constituie o preocupare permanentă a acesteia, de la femeie aşteptându-se aproape întotdeauna să aibă o comportare exemplară, iar manierele să fie cu adevărat elegante. Există numeroase situaţii „speciale” în care femeia, fie în calitatea sa de conducător, fie în aceea de om de afaceri, fie chiar ca simplă salariată, trebuie să 238

facă faţă. În asemenea cazuri, ea va fi mult mai atentă ca de obicei, în „joc” fiind nu numai persoana sa, ci va avea în vedere că ceilalţi vor judeca comportamentul ei global, văzând în aceasta comportamentul femeii, în general. Asemenea probleme se ridică în situaţii precum: • O şefă tânără în raport cu subordonaţii ei; • Femeia în deplasare etc. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Gh. M. Pistol, Negocieri şi uzanţe de protocol. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 2. Gh. M. Pistol, Luminiţa Pistol, Negocieri comerciale şi uzanţe de protocol. Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000. 3. Gh. M. Pistol, Tehnica şi strategia negocierilor. Uzanţe de protocol. Editura Universitară, 2002.

239

PREVIZIUNEA ECONOMICĂ Prof. univ. dr. ing. ION POPESCU

OBIECTIVE

Disciplina Previziunea economică urmăreşte: cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a problematicii specifice previziunii, a metodelor şi tehnicilor utilizate în fundamentarea şi elaborarea strategiilor dezvoltării social-economice; identificarea tendinţelor de evoluţie a evenimentelor, fenomenelor şi proceselor din natură şi din societate, a stărilor probabile sau posibile ale acestora în orizontul de timp viitor, precum şi a efectelor pe care le pot induce în dezvoltarea generală; formarea gândirii prospective şi sistemice, ca mijloc eficient de analiză şi acţiune creativă, novatoare în societatea contemporană din ce în ce mai informatizată şi mai interdependentă, în plan intern şi internaţional. Evaluarea situaţiei actuale. Activitatea social-economică din ultimele două secole a fost călăuzită de premise false şi păgubitoare pe termen lung, cu precădere acreditarea ideilor că resursele naturale sunt nelimitate, iar aerul şi apa sunt gratuite. Dacă la începuturi consecinţele acestui mod de a gândi şi acţiona erau insignifiante, de îndată ce productivitatea muncii şi populaţia au înregistrat niveluri fără precedent, ele au devenit evidente şi chiar alarmante. Pentru ca, în momentul de faţă, nu numai specialiştii, ci şi opinia publică să conştientizeze pericolul epuizării premature a unora dintre substanţe, în principal cele neregenerabile, precum şi al poluării excesive a mediului înconjurător, cu mult peste capacitatea-i de reciclare. În încercarea de a surmonta asemenea realităţi tulburătoare şi de a oferi alternative viabile de evoluţie pentru perioada următoare, cercetătorii propun edificarea unui nou tip de societate, bazată pe dezvoltarea durabilă sau sustenabilă, în care informaţia sau cunoaşterea şi predicţia sau analiza prospectivă au un rol propulsor. Situaţie legitimată de creşterea volumului trebuinţelor sociale raportate la resursele limitate – care impune anumite priorităţi şi opţiuni –, concomitent cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu accentuarea componentei psihosociale – ceea ce face ca oamenii să fie optimişti sau, dimpotrivă, pesimişti faţă de schimbările viitoare – şi cu dimensiunea entropiei sociale, care favorizează instalarea haosului, a dezordinii generale dacă nu se acţionează sistematic pentru reglarea evenimentelor, fenomenelor şi proceselor din natură şi din societate, pentru crearea unei noi structuri: o structură puternic informatizată, denumită societatea cunoaşterii, în care se lasă câmp liber de manifestare creativităţii, investiţiilor în neofactori de producţie, profesionalizării managementului, la nivel 240

micro şi macro, şi, nu în ultimul rând, educaţiei permanente şi autoinstruirii; o structură competitivă, organic integrată în economia de piaţă, în care activitatea la nivelul agenţilor economici ori al ramurilor şi al economiei naţionale să poată fi organizată, urmărită, analizată şi optimizată cu ajutorul metodelor şi al tehnicilor moderne, puternic matematizate; o structură flexibilă, a cărei dinamică se regăseşte în toate cele trei ipostaze particulare ale evoluţiei sociale: creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic, aflate în stare de echilibru şi complementaritate [9]. Obţinerea echilibrului general, însă, presupune existenţa unor raporturi explicite, de tip determinist, între factorii sociali, economici, tehnologici, ecologici şi juridici, capabili să asigure corelaţii favorabile între venituri şi cheltuieli, între circulaţia mărfurilor şi aceea a banilor, între dinamica şi structura locurilor de muncă şi, respectiv, ale resurselor umane active. Se impune, aşadar, necesitatea de a se înlocui de îndată analiza de tip cartezian, fondată pe principii absolute de libertate, raţionalitate şi liniaritate, cu demersul proactiv sau în „circuit închis” de forma: resurse naturale → producţie → consum → natură, în care rebuturile şi deşeurile sunt transformate în produse secundare utile sau în resturi biodegradabile, iar omul, natura şi societatea constituie un sistem unic şi coerent, caracterizat de schimbul permanent de substanţă, energie şi informaţii având evoluţie dinamică, în funcţie de timp [8, 11]. Cu alte cuvinte, integrarea omului în natură şi în societate decurge nu numai din relaţia lui cu Universul atotcuprinzător, ci şi din raportul dialectic sau obiectiv dintre existenţă, spaţiu şi timp (fig.0.1). Mediul ambiant

Existenţă (viaţă) Spaţiu Timp

Universul fizic

Gândire Conştiinţă Voinţă

Universul uman

Cultură Economie Politică

Universul social

Fig. 0.1 După ce, o perioadă îndelungată de timp, cercetătorii au examinat importante aspecte micro-economice, specifice agenţilor economici (cererea, oferta, preţurile, dotarea cu factori de producţie ş.a.), în prezent interesul ştiinţific se îndreaptă cu prioritate spre soluţionarea problemelor macro-economice, la nivelul economiei naţionale şi al economiei mondiale. Astfel, previziunea a devenit un instrument de lucru eficient la îndemâna participanţilor la procesul decizional, responsabili cu fundamentarea şi adoptarea strategiilor dezvoltării şi progresului, fie ei cercetători, 241

oameni de afaceri ori politicieni. Apelându-se la cunoştinţele din econometrie sau matematica economică, activitatea la nivelul economiei naţionale poate fi estimată cu ajutorul următorului sistem de ecuaţii:

⎧Vn = C + I ⎪ ⎨E = Vn − C ⎪E = I ⎩

0.1.

în care Vn reprezintă venitul naţional, C – cheltuielile pentru consum, E – acumulările sau economiile, iar I – cheltuielile pentru dezvoltare. Dacă Vn = C+I, iar E = I, înseamnă că cererea şi oferta se află în echilibru, asigurând ocuparea resurselor umane de pe piaţa muncii. Apariţia dezechilibrului între E şi I, generat de lipsa cererii, determină apariţia şomajului cronic, posibil de înlăturat prin încurajarea şi stimularea investiţiilor, inclusiv cu sprijinul direct al puterii politice sub diferite forme: lansarea de comenzi proprii, legislaţie fiscală şi monetară flexibilă, reglementarea creditului şi a dobânzilor ş.a. Fără a se ignora rolul pieţei în autoreglarea cererii şi a ofertei, se apelează la un instrument de lucru specializat, numit balanţa legăturilor, cu ajutorul căruia se asigură corelarea dinamică a resurselor disponibile – limitate – cu ansamblul nevoilor şi al aspiraţiilor, în continuă creştere şi diversificare, precum şi verificarea diferitelor calcule previzionale realizate cu alte metode matematice. Mai mult decât atât, se impune trecerea de la teoria modernă a dezvoltării economice, bazată pe echilibrele sistemelor dinamice, la activitatea economică în care schimbările structurale şi oscilaţiile sunt regula şi nu excepţia, iar stările staţionare devin instabile, ca urmare a alternanţei anumitor parametri economici, tehnologici, ecologici ş.a. 1. CONŢINUTUL ŞI PARTICULARITĂŢILE CERCETĂRILOR PROSPECTIVE Construcţia metodologică a cercetărilor prospective porneşte de la trei raţionamente logice fundamentale: * Deductiv, în conformitate cu care, aşa cum sublinia K. Popper, dacă premisele unui demers oarecare sunt valabile, atunci este adevărată şi concluzia acestuia. Spre exemplu, prin ataşarea unui operator temporal la evenimentele, fenomenele şi procesele prognozate, pot fi cunoscute şi stabilite stările lor viitoare cu ajutorul modelelor şi al scenariilor matematice, estimate sau simulate electronic. Pentru a trece de la propoziţii având caracter de axiomă la altele tot cu valoare de adevăr, se consideră că două mulţimi oarecare X şi Y sunt echivalente logic dacă mulţimea consecinţelor logice ale lui X este egală cu mulţimea consecinţelor logice ale lui Y. Dacă există o mulţime finită Y astfel încât X şi Y să fie logic echivalente, înseamnă că mulţimea X are caracter axiomatizabil, iar Y este o axiomatizare a mulţimii X. În eventualitatea în care, nici una dintre variabilele mulţimilor nu sunt deductibile din altele, atunci mulţimea de propoziţii este 242

independentă. Baza unei mulţimi X este o mulţime independentă Y şi, totodată, echivalentă logic cu X, ceea ce face ca un sistem deductiv să fie axiomatizabil dacă admite o bază finită. De reţinut că nu orice sistem deductiv admite o bază finită, iar dacă există o mulţime independentă infinită de propoziţii, atunci mulţimea tuturor propoziţiilor care pot fi deduse conţin două părţi: a) o infinitate numărabilă de sisteme axiomatizabile şi b) o infinitate nenumărabilă de sisteme deductive neaxiomatizabile [2]; * Inductiv, în conformitate cu care, dacă un eveniment, o proprietate sau caracteristică se repetă cu o anumită periodicitate (frecvenţă) într-un interval de timp mai lung, înseamnă că acestea se vor repeta şi în viitor, după o distribuţie similară. În eventualitatea în care proprietatea luată în consideraţie a fost selectată cu ajutorul cazurilor tipice şi constituie o caracteristică esenţială a elementelor pentru clasa respectivă, atunci se înregistrează creşterea gradului de încredere în varianta de acţiune aleasă. Dacă notăm cu Mn = {x1, x2,... , xn} o mulţime oarecare având submulţimea Mm = {x1, x2,... , xm}, în care Mn ⊂ Mm, şi proprietatea (caracteristica) constantă P(x) pentru elementele (x1, x2,... , xm), unde 0 ≤ i < n, sau i ∈ [0, n], atunci raţionamentul inductiv afirmă existenţa proprietăţii P(x) pentru oricare x ∈ Mn ⊃ Mm. În eventualitatea în care i = 0, inducţia este completă în Mn, iar când 0 ≤ i < n inducţia este incompletă în Mn, devenind amplificatoare, ceea ce înseamnă că proprietăţile observate sau înregistrate în n-1 situaţii au fost extinse la cel puţin un alt element x ∈ Mn. Dacă i < n, atunci inducţia în Mn este în principiu completă, iar toate cazurile sau elementele pot fi observate şi înregistrate cu ajutorul proprietăţii P(x). Rezultă că inducţia este numai contingent incompletă, adică amplificatoare. După cum, dacă mulţimea Mn este infinită, înseamnă că inducţia este cel puţin în principiu incompletă. Inducţia are structura raţionamentului deductiv, întrucât şi atunci când se aplică la mulţimile infinite condiţia logică este următoarea: dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia este adevărată. Deducţia este specifică procedeului extrapolării (extinderea a ceea ce se ştie despre proprietăţile şi legităţile manifestate în trecut şi în prezent şi pentru evoluţia din viitor), iar inducţia stă la baza interpolării, înglobând conceptele de substituire (admiterea faptului că o proprietate aparţinând unei entităţi a domeniului explorat aparţine şi altei entităţi a domeniului respectiv); * Analogic: extensia, potrivit principiului izomorfismului (identitate de structură), a caracteristicilor unui sistem oarecare – examinat – şi asupra altora. Astfel, dacă proprietăţile a1, a2, ..., an, corespunzătoare structurii S1, integrată în structura generică a sistemului examinat ΣS1 , sunt asemănătoare proprietăţilor similare b1, b2,…., bp, identificate la un alt sistem S2, integrată în structura ΣS2, atunci şi celelalte proprietăţi identificate, adică Pn+1, Pn+2, ..., Pn+r, sunt asemănătoare. Raţionamentul se foloseşte cu precădere în modelarea matematică. Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că previziunea sau prognoza este o disciplină ştiinţifică relativ nouă şi destul de abstractă, din familia celor de sinteză, precum filozofia, economia, psihologia şi managementul. În lucrarea History and Futurology, publicată în 1943, Osip Kurt Flechtheim 243

examina, pentru prima oară, evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor (proceselor) în orizontul de timp viitor, ajungând la concluzia că, de fapt, realitatea din natură şi din societate rezidă în două structuri diferite de elemente: unele care se „mişcă” din prezent spre viitor în conformitate cu legităţi obiective, independente de voinţa omului, şi generează viitori posibili, acceptabili deci, şi viitori imposibili, adică excluşi; altele care au evoluţie dirijată sau orientată, în funcţie de interese şi aspiraţii umane subiective, inducând viitori dezirabili sau doriţi şi viitori indezirabili, neaveniţi (fig.1.1). Ambele categorii sunt de tip arborescent, în sensul că stările viitoare reprezintă un „nod” care determină, la rândul său, apariţia altora, raţionamentul continuând la infinit. Vp

Vd

Evoluţii logice sau obiective

Evoluţii controlate sau orientate

Vpi

Vdi

Fig. 1.1 Prin urmare, viitorul nu este univoc şi obiectiv, ci se prezintă sub forma unui evantai de posibilităţi din care se alege varianta favorabilă din punctul de vedere al decidentului – exprimat explicit, aflată în câmpul viitorilor posibili şi dezirabili. Din câte se observă, există şi variante posibile, dar indezirabile, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de situaţii catastrofice. Spre exemplu, amplificarea gradului de poluare a mediului fizic şi social sub presiunea creşterii populaţiei şi a dezvoltării industriale unilaterale, în afara oricăror restricţii. Rezultă că structura viitorului este pluralistă, tendenţială şi probabilistă (a se vedea subcapitolul 1.3), sau mai precis – spus una parţial incertă, ce urmează a fi examinată în funcţie de spaţiu (aria de întindere) şi de timp. Sub raportul spaţiului, investigaţia are loc la scară micro (agent economic, instituţie financiare şi bancară, localitate – comună şi oraş, produs) sau macro (ţară, regiune, continent, planetă), iar sub raportul temporalităţii, variantele de acţiune sunt independente sau, dimpotrivă, dependente de axa timpului. 1.1. Gândirea, atitudinea şi acţiunea prospective – valori intrinseci ale naturii umane Realizarea de produse şi de servicii solicitate de piaţă este consecinţa actelor deliberate ale omului, motivate de scopuri cuprinzând un anumit orizont de anticipare, în sensul că se proiectează şi debutează, în prezent, momentul tp, iar înfăptuirea propriu-zisă are loc în viitor, momentul tv, în care tv > tp. Mai mult decât 244

atât, activitatea se desfăşoară în concordanţă cu un plan constând în: estimarea posibilităţilor şi a mijloacelor disponibile necesare atingerii scopurilor; stabilirea etapelor ce urmează a fi parcurse; definirea timpului de finalizare a lucrărilor. De altfel, însăşi existenţa omului parcurge aceeaşi traiectorie: începe în prezent şi se încheie cândva, în viitor, impunând luarea în considerare a simultaneităţilor celor trei dimensiuni temporale – trecut, prezent, viitor. Dacă ne raportăm la axa timpului 0 – T (fig. 1.2), putem emite judecăţi de valoare asupra celor două zone, virtuală şi potenţială. Zona certă sau virtuală

Trecut

Prezent

Timpul

O t0

tt

tp

Viitor

tv

Zona probabilă sau potenţială

Fig. 1.2 După cum sugerează şi diagrama, zona virtualităţii se caracterizează prin cunoaşterea sistematică, adică ordonată în principii şi axiome, în teze şi teorii confirmate şi validate de situaţii reale, consemnate în statistici indubitabile, iar zona potenţialităţii operează cu ipoteze de lucru, dezvăluind doar posibilităţile de a cunoaşte şi de a aproxima şi, eventual, acţiona. Cum viitorul este rodul necesităţii, exprimată cu ajutorul variabilelor deterministe, şi al întâmplării, indusă de factori aleatori, conjuncturali, pentru a se cunoaşte şi alege varianta de acţiune avantajoasă demersul continuă cu evaluări succesive pe toată durată realizării obiectivelor preconizate, prestabilite. Desigur, strategiile actuale ale dezvoltării economice au de făcut faţă unor constrângeri impuse de raritatea resurselor şi, mai cu seamă, de restricţiile ecologice. Chiar şi în aceste condiţii, descoperirile din ştiinţă şi din tehnologie menţin în actualitate viabilitatea relaţiei de optim a producţiei posibile: P = f(M, N, K, F) = optim 1.1 în care M exprimă munca, N – natura, K – capitalul şi F – cunoaşterea tehnologică. Dacă notăm cu X mulţimea finită a variabilelor de intrare (resurse naturale, umane, financiare, informaţionale, decizionale şi de timp), adică eforturile depuse, şi cu Y a celor de ieşire (produse, servicii, resurse financiare), respectiv efectele obţinute ca urmare a transformării resurselor în produse şi servicii solicitate de piaţă, rezultă că activitatea desfăşurată este eficientă, rentabilă numai în eventualitatea în care sunt satisfăcute inegalităţile: 245

⎧ X{x1 , x 2 ,..., x m } ⎪ Y{y , y ,..., y } 〈1 1 2 n ⎪⎪ sau ⎨ ⎪ Y{y , y ,..., y } 1 2 n 〉1 ⎪ ⎪⎩ X{x1 , x 2 ,..., x m }

Dacă

1.2

Y este subunitar, înseamnă că activitatea nu este rentabilă şi, pentru a X

evita falimentul, se impune adoptarea neîntârziată de măsuri tehnologice şi manageriale, capabile să asigure asimilarea descoperirilor ştiinţifice, în care funcţia de prevedere a procesului de conducere are rolul esenţial. Prin urmare, previziunea face parte din categoria conceptelor cognitive sau ale cunoaşterii, care îmbină armonios analiza retrospectivă asupra trecutului şi a prezentului, denumită în literatura de specialitate şi diagnoză (în funcţie de date certe, statistice, de teze, axiome şi principii validate de realitate), cu analiza anticipativă sau prospectivă. Aceasta din urmă ne introduce în orizontul de timp viitor, un câmp cu totul special, al incertitudinilor şi riscurilor, al probabilităţilor ca posibilitate de a produce un eveniment în condiţii bine determinate. Cele două categorii de analiză – retrospectivă şi prospectivă – se află în raporturi de complementaritate, mai concret sunt legate prin fluxuri informaţionale şi prin conexiuni dependente de timp; caracterul dinamic al demersului previzional (fig.1.3) caracterizează gândirea şi acţiunea umană vizând obţinerea performanţelor într-o economie de piaţă concurenţială şi restrictivă în raport cu mediul înconjurător. Evoluţia resurselor Informaţii (cunoştinţe)

Previziuni

Obiective de atins Decizii

Evoluţia cererii

Rezultate Mijloace de utilizat

Fig.1.3 Spre deosebire de alte ştiinţe (tehnice, sociale şi comportamentale, economice), cum sunt chimia, fizica, mecanica, biologia şi sociologia, care asigură cunoaşterea şi înţelegerea domeniilor de care se ocupă exclusiv pe baza principiilor şi axiomelor de raţionalitate, cercetările previzionale ţin seama şi de divergenţele de interese, acceptând ab initio compromisul şi automotivaţia ca forme ale eficacităţii şi eficienţei, ale echităţii sociale. Cu alte cuvinte, interacţiunea dintre cauză şi efecte este o concepţie filosofică bazată pe principiul determinismului. Astfel, orice fenomen social sau economic are o cauză ce exprimă raportul între o acţiune sau, dimpotrivă, lipsă de acţiune şi urmările imediate ale acestora; cauza este un fenomen 246

ce prevede şi provoacă, determinând apariţia altui fenomen, denumit efect. Operaţia logică de la cauză la efect sau trecerea de la un concept la altul, în care ultimul decurge din primul, se numeşte inferenţă, având sensul de deducţie, de analogie. De obicei, determinarea legăturilor dintre două variabile oarecare nu ridică probleme prea complicate, însă estimarea celor dintre variabilele aleatoare este foarte dificilă, deoarece se modifică raportul direct între cauză şi efect. În asemenea situaţii, stabilirea relaţiilor cauzale presupune extinderea analizei asupra mai multor variabile independente. Sub raport teoretic, varianta aleasă reflectă un raport definit între redondanţă sau redundanţă (capacitatea omului de a percepe şi recepţiona informaţii utile, necesare cunoaşterii şi orientării conexiunilor dintre el şi mediul în care trăieşte şi se manifestă) şi informaţia relevantă, între redundanţă şi entropie (dezordine şi disfuncţionalităţi izvorâte din insuficienţa informaţiilor concludente). Având în vedere elementele prezentate, previziunea poate fi considerată o succesiune de analize, un ansamblu de cunoştinţe sistematizate, de maximă generalitate şi sinteză, care ne ajută să gândim şi să acţionăm adecvat şi realist în orizontul de timp viitor: pe de o parte, identificarea, interpretarea şi orientarea corectă a tendinţelor semnificative manifestate în evoluţia prezentă, însă posibil să continue şi în viitor, în scopul optimizării lor (Procedeul matematic la care se apelează este extrapolarea – a se vedea capitolul al patrulea); pe de altă parte, proiectarea şi înfăptuirea strategiilor dezvoltării, pe baza ultimelor descoperiri în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, a experienţei acumulate pe plan internaţional şi a exigenţelor impuse de competiţie. În acest scop, se concep modele şi scenarii pornind de la anumite criterii de performanţă, se consultă specialiştii în domeniu, prin anchete pe bază de chestionar sau prin organizarea de întâlniri directe. Prin urmare, apelând la construcţii de investigaţie bazate pe cunoştinţe logice, în principal matematice, omul poate anticipa nu numai starea viitoare a evenimentelor şi a fenomenelor (proceselor) oarecare, ci şi rezultatele posibile, impactul sau efectele pe care acestea le produc asupra indivizilor şi a grupurilor organizate, a societăţii în ansamblul său. Există patru tipuri de analiză, aflate în raporturi de complementaritate, care contribuie la fundamentarea şi adoptarea previziunilor şi a deciziilor, şi anume: intelectuale (stabilirea alternativelor de acţiune probabile şi viabile), empirice (descrierea, constatarea şi verificarea situaţiilor existente), normative (definirea universului valorilor în interiorul căruia urmează să se înfăptuiască obiectivele preconizate sau dorite) şi semantice (identificarea sensului conceptelor şi termenilor utilizaţi, în vederea asigurării unui limbaj comun între parteneri: putere şi societate, instituţii publice şi private, producători şi beneficiari). 1.2. Funcţiile sau atributele cercetărilor prospective Previziunea nu este un simplu exerciţiu intelectual, ci are de îndeplinit un rol explicit, bine conturat, şi anume să contribuie la fundamentarea deciziilor manageriale, adică a proiectelor şi programelor vizând îmbunătăţirea performanţelor organizatorice şi de funcţionalitate, prin evaluarea cât mai corectă a 247

stărilor în orizontul de timp viitor şi a consecinţelor pe care acestea le produc asupra omului, naturii şi societăţii. Din câte se poate uşor imagina, evoluţia evenimentelor, fenomenelor şi proceselor este continuă, discontinuă ori, pur şi simplu, generatoare de altele inedite, având structură şi funcţionalitate necunoscute. Pentru a le putea identifica şi cunoaşte starea şi dinamica, precum şi elementele particularizante, acestea sunt supuse anumitor teste empirice şi analize interdisciplinare. Determinarea lor se face cu relaţia următoare: yt = f(y0, α, β, γ)

1.3

în care yt şi y0 exprimă valoarea variabilei dependente sau rezultative la orizontul de timp al previziunii (anul final) şi, respectiv, în anul de bază (de pornire); α – coeficientul de transformare a variabilei y0 în yt, având în vedere doar influenţa factorilor care au acţionat în perioada anterioară, fără a se ţine seama de influenţa unor factori noi; β – coeficientul care exprimă influenţa unor factori necunoscuţi sau slab definiţi în anul de bază, dar cu implicaţii semnificative asupra subiectului analizat în intervalul de previziune; γ – coeficientul gradului de încredere în varianta de acţiune aleasă, care corectează rezultatele obţinute. În fundamentarea previziunilor se utilizează două categorii de variabile: a) variabile dependente sau rezultative, a căror evoluţie se anticipează, şi b) variabile independente sau factoriale, care condiţionează evoluţia celor dependente. Studiile prospective au o singură variabilă dependentă, în timp ce variabilele independente pot fi mai multe. Spre exemplu, în relaţia: y = a + bx

1.4

variabila dependentă y este influenţată de variabila independentă x, iar în relaţia: y = a + bx1 + cx2 x2.

1.5

variabila dependentă y este influenţată de două variabile independente, x1 şi Forma generică a ecuaţiei este următoarea: n ⎧ ⎪y = a 0 + ∑ a i x i i =1 ⎪⎪ sau ⎨ ⎪ y = f (x ) ⎪ ⎪⎩

1.6

Între variabilele de previziune există mai multe tipuri de legături, cele mai importante fiind: * Relaţia de definiţie sau cantitativă, care decurge din logica proceselor economice: exprimarea produsului intern brut ca diferenţă între produsul global brut şi consumurile intermediare sau ca sumă a produsului intern net cu 248

amortizarea capitalului fix; din relaţiile de bază se deduc altele secundare, necesare la recalcularea elementelor componente ale produsului intern brut; * Relaţia deterministă, dintre două sau mai multe variabile, în care evoluţia variabilei dependente este legată organic de cea a variabilei independente; relaţia este unifactorială, dacă variabila dependentă este influenţată de o singură variabilă independentă, şi multifactorială, dacă aceasta este influenţată de mai multe variabile independente; * Relaţia econometrică, respectiv luarea în considerare a unora sau mai multor variabile independente cuantificate individual, precum şi a unei variabile independente suplimentare care înglobează influenţa factorilor a căror contribuţie la evoluţia de ansamblu nu se cuantifică individual; * Relaţia de echilibru, în care variabila dependentă rezultă din compunerea variabilelor independente cunoscute: produsul global brut pe economia naţională este egal cu suma producţiilor brute pe ramuri şi subramuri; * Relaţia de tendinţă sau de trend, în care timpul devine variabilă independentă. Între variabilele dependentă şi independentă există conexiuni şi legături, a căror intensitate se determină cu ajutorul indicatorilor statistici, dintre care: coeficientul de corelaţie, simplă şi multiplă; raportul de corelaţie şi covarianţa. Identificarea şi cunoaşterea relativă a evoluţiilor în orizontul de timp viitor nu sunt altceva decât modalitatea prin care factorii decizionali de la nivel micro şi macro-social încearcă să pregătească soluţiile cele mai favorabile de a înfrunta neprevăzutul. Aşa cum sublinia M. Masserato, alegerea alternativei de acţiune, din mai multe posibile, care să răspundă cel mai bine nevoilor şi aspiraţiilor umane legitime, individuale şi sociale, se face pornind de la criterii explicite, în măsură să confere cercetărilor prospective rolul de „creuzet” al celor două categorii de prerogative sau atribute: funcţia generală sau principală (având mai multe componente – socială, cognitivă, motivaţională şi managerială), generată de factori logici de tip determinist, decurgând din raportul cauză-efect (anumite cauze observate în timp determină întotdeauna acelaşi efect, posibil de măsurat sau cuantificat cu tehnicile cantitative), şi funcţia specifică sau secundară şi particularizantă, cu misiunea de a reduce la minimum posibil incertitudinile şi riscurile, prin utilizarea metodelor econometrice: modele şi scenarii simulate cu mijloace electronice, în concordanţă cu interesul naţional pe termen mediu şi lung. Aceasta din urmă foloseşte variabile aleatoare (stochastice) şi fuzzy sau aproximative, care se manifestă în afara relaţiilor de cauzalitate, făcând dificilă cercetarea previzională. Există două feluri de variabile aleatoare: a) care s-au manifestat cu o frecvenţă redusă, făcând posibilă estimarea probabilistă, b) care nu s-au mai întâlnit, intrând în categoria riscurilor imprevizibile, ale căror consecinţe se includ în resursele antirisc, alocate în limitele costurilor de oportunitate. Deosebim trei categorii de previziuni: * Previziuni în condiţii de incertitudine, la care nu se cunosc şansele rezultatelor sau toate rezultatele posibile. Alegerea variaţiei de acţiune se face pe baza unor informaţii suplimentare obţinute de la specialiştii proprii, necesare pentru a 249

stabili limitele probabilităţii de apariţie a unui rezultat favorabil, în intervalul celor posibile; * Previziuni în condiţii de risc, adică fără certitudinea de a obţine rezultatele scontate, deşi fundamentarea acestora a pornit de la anticiparea corectă a rezultatelor posibile şi a gradului de risc. Alegerea variantei de acţiune se face pe baza riscului minim, iar în situaţiile mai complexe prin optimizarea raportului dintre risc şi costul măsurilor antirisc; * Previziuni în condiţii de ambiguitate, la care incertitudinea este generată de absenţa informaţiilor relevante şi actuale. Alegerea variantei de acţiune se face după consultarea experţilor externi. 1.3. Structura şi dinamica sistemelor-variabile generatoare de incertitudini şi riscuri Activitatea (ansamblul actelor fizice, intelectuale şi morale care urmăresc atingerea unor obiective sau ţinte prestabilite) desfăşurată de om este călăuzită de două obiective fundamentale: pe de o parte, nevoia de a cunoaşte anticipat ce se întâmplă în jurul său, respectiv evenimentele, fenomenele şi procesele, precum şi mecanismele care le guvernează şi condiţionează evoluţia, în încercarea de a le orienta în folosul său şi al semenilor. Un demers explicit având două componente (fig.1.4): una sistematică (reflectă actul deliberat al conştientului sub formă de meditaţie) şi alta intuitivă (dar hărăzit de subconştient, ca răsplată a activităţii anterioare a conştientului); pe de altă parte, cerinţa de a-şi satisface trebuinţele Gândirea ştiinţifică Gândirea sistematică

Empirică

Empirică dirijată

Gândirea intuitivă

Meditaţie profundă

Scânteie de geniu

Intuiţie ştiinţifică

Fig. 1.4 materiale şi spirituale, de a-şi împlini aspiraţiile şi interesele, inclusiv cele de natură morală. În expresie matematică, sunt mărimi scalare (exprimate prin valoarea lor numerică, atunci când se cunoaşte unitatea prin care se exprimă această valoare), şi mărimi vectoriale (exprimate printr-o valoare numerică, o direcţie şi un sens), dependente sau funcţie de timp. În plus, activitatea se desfăşoară în conformitate cu un plan constând din estimarea mijloacelor şi a căilor 250

de atingere a scopului urmărit, precum şi din stabilirea etapelor de parcurs şi a timpului de finalizare a demersului. Pornind de la raţiunile enumerate, orice realitate din natură şi din societate, din ştiinţă şi din tehnică poate fi simplificată şi exprimată simbolic, sub forma convenţională de sistem, pe care-l notăm cu S: grupare de elemente componente care acţionează împreună în vederea atingerii unui obiectiv comun [4, pag. 11]. Admitem că S este o mulţime formată din m părţi componente sau elemente primare, legată prin n conexiuni (relaţii de interdependenţă), şi are o proprietate oarecare α. În eventualitatea în care, în cadrul mulţimii, apar anumite relaţii, nu înseamnă că aceasta poate fi asimilată neapărat cu un sistem. Pentru a dobândi o asemenea calitate, mulţimea trebuie să aibă o însuşire (relaţie) care prezintă interes pentru analist. Rezultă că mulţimea formează un sistem numai în situaţia în care cuprinde o relaţie predeterminată (ri), cu proprietăţi anterior stabilite [12, pag. 591], care poate fi exprimat cu ecuaţiile: ⎧E = {e1 , e 2 ,..., e m } ⎪ ⎨R = {r1 , r2 ,..., rn } ⎪α = {α , α ,..., α } 1 2 o ⎩

1.7

Cum sistemul evoluează în raport cu timpul, adică are de îndeplinit o anumită misiune (obiective), înseamnă că între variabilele S, e şi r se formează o anumită relaţie funcţională ce poate fi prezentată în cuvinte sau verbal, în expresie matematică (algebrică) şi geometrică (grafic). Pentru a exprima dependenţa dintre variabile introducem un simbol, în acest caz litera f, ceea ce ne permite să scriem: S = f ( e, r )

1.8

Mărimea din partea stângă a ecuaţiei – S – poartă denumirea de variabilă dependentă, din moment ce valoarea sa depinde de valoarea variabilelor din partea dreaptă, iar mărimile din partea dreaptă – e şi r – se numesc variabile independente, întrucât pot lua orice valoare. Precizăm, de asemenea, că orice sistem, cu excepţia Universului, este un sub sau un supra-sistem al altuia care-l include şi cuprinde, influenţându-i evoluţia. În cazul substanţei (materiei), se admite existenţa unei limite inferioare a elementarităţii, denumită „quarc” în fizică. Dacă singura lege cauzală ce guvernează evoluţia (funcţionarea) sistemului analizat este dependenţa ieşirilor (y) de intrările (x), adică x → y (fig.1.5, a), atunci acesta este de tip deschis şi se află sub influenţa unor perturbaţii (P), induse de mediul exterior. În eventualitatea în care, acestei legităţi cauzale i se adaugă şi altele, cum ar fi intrarea este influenţată de ieşire (y – – → x), apare reacţia inversă, cunoscută sub denumirea de feed-back, sistemul fiind cibernetic, având capacitatea de autoreglare (fig.1.5, b).

251

P X

Conexiune directă X

x→y

– +

Y

X’

x→y y--→x

Y

∆x Conexiune inversă b

a

Fig. 1.5 Un sistem din clasa celor orientate poate fi descris cu ajutorul mărimilor de intrare x şi al celor de ieşire y.

⎧X = {x 1 , x 2 ,..., x i } ⎪ ⎨Y = {y1 , y 2 ,..., y j } ⎪ ⎩P = {p1 , p 2 ,..., p o }

1.9

în care X reprezintă mulţimea finită a variabilei independente (explicită şi implicită) sau eforturile depuse; Y – mulţimea finită a variabilei de ieşire sau efectele obţinute; P – mulţimea finită a perturbaţiilor. Atributele sau funcţia de utilitate a sistemului se exprimă cu relaţia: X=f(y)

1.10

După natura efectelor pe care le produce, feed-back-ul poate fi pozitiv (ieşirea influenţează intrarea, în sensul că accentuează cauzalitatea dintre cele două mărimi) ori negativ, respectiv reacţia inversă îndeplineşte funcţia de echilibrare a celor două mărimi, limitând cauzalitatea intrare-ieşire. Sistemul general (S) are în componenţă mai multe subsisteme, din punctul de vedere al sintezei de faţă prezentând interes subsistemul de conducere (decizional) Sd, subsistemul informaţional Si şi subsistemul condus (de execuţie) Se, între care există relaţii de interdependenţă (fig. 1.6), adică fluxuri informaţionale şi decizionale menite să-i asigure funcţionarea normală, potrivit scopului pentru care a fost creat. Mediul ambiant

U

–

+

U'

Sd Subsistem decizii decizional informaţii

Si

∆u

Fig. 1.6 252

decizii X date

P Se Subsistem de execuţie Z(t)

Y

⎧U = {u 1 , u 2 ,..., u α } ⎨ ⎩Z = {z1 , z 2 ,..., z β }

1.11

în care U reprezintă mulţimea finită a scopurilor sistemului, a raţiunii sale de a fi, iar Z(t) starea acestuia, respectiv transformarea tehnologică a resurselor disponibile în bunuri şi servicii solicitate de piaţă, care, prin valorificare, devin capital financiar. Funcţia-scop sau atribuţiile sistemului se exprimă cu relaţia: X = f ( y, z )

1.12

Aşadar, sistemul real (natură, societate, educaţional, sănătate etc.) este un ansamblu organizat perceput ca întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă elementele sale componente, putând fi caracterizat de anumite valori sau mărimi abstracte. În raport cu mediul interior sau cu el însuşi, sistemul se caracterizează prin mărimile: *Structura sistemului (∑), ca ansamblu al elementelor e şi al relaţiilor r, exprimată cu relaţia: ∑ = f (e, r) 1.13 *Starea sistemului (Zt) sau transformarea mărimilor de intrare x în altele de ieşire y; *Dinamica sistemului sau trecerea de la un moment la altul al stării, respectiv de la Zt la Zt+1; În raport cu mediul ambiant sau exterior, sistemul se caracterizează prin mărimile: intrări (x), ieşiri (y) şi comportare (modificarea ieşirilor y sub influenţa intrărilor x, în procesul de atingere a obiectivelor prestabilite). 2. TIPOLOGIA SAU CLASIFICAREA CERCETĂRILOR PROSPECTIVE Într-un univers în care diversitatea şi complexitatea, incertitudinea şi riscul sunt condiţii date şi acceptate sau asumate, raţiunile didactice şi ale pragmatismului reclamă preocuparea pentru sistematizarea şi gruparea cunoştinţelor în aşa fel încât să faciliteze utilizarea lor eficientă în cercetarea şi soluţionarea problemelor ivite în activitatea practică. Dintre criteriile folosite frecvent în clasificarea previziunilor enumerăm: A. După modul în care se cuantifică sau măsoară trecerea de la o stare (cea prezentă) la alta (cea viitoare), deosebim: previziuni cantitative (estimarea se face cu ajutorul ecuaţiilor matematice) şi previziuni calitative (estimarea se face pornind de la raportul cauză-efect, în sensul că orice efect este consecinţa unei cauze, iar orice cauză conduce, în anumite condiţii, numai la acelaşi efect); B. După orizontul de timp, există: previziuni pe termen scurt (de la 1 la 4 sau 5 ani, cât ţine, de regulă, un ciclu guvernamental), previziuni pe termen mediu (de 253

la 5 la 10 ani), previziuni pe termen lung (de la 10 la 20 de ani) şi previziuni pe termen foarte lung, al căror orizont de timp depăşeşte 20 de ani; C. După criterii de tip determinist, previziunile se grupează după cum urmează: modalitatea de a cunoaşte viitorul, atitudinea faţă de viitor şi, respectiv, metodele utilizate pentru cunoaşterea acestuia. c1) Atitudinea faţă de viitor în ansamblu sau faţă de anumite elemente ale sale, în funcţie de care există două categorii de analize prospective: pe de o parte, explorative: estimarea succesivă, din aproape în aproape, a evoluţiei logice în care starea finală, adică cea dorită, are altă înfăţişare decât cea existentă – în momentul fundamentării –, dar se regăseşte potenţial în aceasta (fig.2.1,a). De fapt, este o evoluţie inerţială indusă de un anumit impuls ce face ca analiza prospectivă să fie pasivă, posibil de măsurat sau cuantificat cu ajutorul ecuaţiilor liniare şi neliniare, al anchetelor de tip Delphi sau brain-storming; demers logic, ce permite identificarea intereselor de grup şi a dinamicii raportului de forţe dintre diferitele grupuri sociale, pornind de la reacţia lor faţă de valorile culturale şi morale ale societăţii; pe de altă parte, normative, având la bază un raţionament invers celui explorativ (fig.2.1,b): porneşte de la obiective şi exigenţe urmărite, ceea ce face ca analiza să fie una de regresie de la starea dorită (finală) spre cea iniţială, adică invers desfăşurării timpului, cât se poate de controlabilă şi controlată. Starea

Opinia

Starea finală

Starea

Decizia

Starea existentă

existentă

specialiştilor

dorită

dorită

optimă

iniţială

a

b Fig.2.1

Dacă atitudinea faţă de viitor este una pasivă, considerat doar ca un simplu obiect de studiu, atunci analiza capătă un pronunţat caracter explorativ. După cum, în eventualitatea în care este privit ca un câmp de acţiune umană, atunci aceasta este de tip normativ. Spre exemplu, continuând raţionamentul din subcapitolul 1.3, ne propunem să determinăm evoluţia dinspre prezent spre viitor a sistemului convenţional S, pornind de la ipoteza că are o evoluţie discretă ce poate fi reorientată şi dirijată în fiecare dintre momentele t1, t2, ..., tn. Presupunem, de asemenea, că starea sistemului, pe care am notat-o cu Z, este caracterizată de o anumită mărime sau de o mulţime finită de mărimi. În tratarea explorativă, decizia la momentul t, pe care o notăm cu Dt, se adoptă în funcţie de stările anterioare ale sistemului (Z1, Z2, ...,Zt), schimbându-i starea Zt anterioară deciziei, în alta ulterioară Zt+1, cea dorită adică. În expresie matematică [1], notăm efectul deciziei printr-un operator Et, a cărui aplicare la momentul t dirijează, cu ajutorul deciziei Dt, evoluţia stării Zt, din momentul t al analizei, la Zt+1, din orizontul de timp viitor. În final, se ajunge la următoarea dinamică:

254

⎧Z1 = E1 ( Z o , d1 ) ⎪ ⎪Z 2 = E 2 ( Z1 , d 2 ) ⎨ ⎪M ⎪⎩Z k = E k ( Z k −1 , d k )

2.1

Din punct de vedere grafic, se înregistrează schema următoare (fig.2.2). Dinamica stării Decizii 01 Axa timpului:

Z0

E1

Z1

Zi

D1

Ei

Zit1…Zk-1

Ek

Zk

Dk

Di

T 1

2

i

k

Fig. 2.2 De îndată ce operatorii E1, E2,..., Ei,..., Ek sunt daţi, înseamnă că putem construi cu ajutorul acestora un alt operator Ek, astfel încât: Zk = Σk (Zo; D1, D2,..., Dk)

2.2

În consecinţă, cunoscându-se starea iniţială (Zo) a sistemului examinat şi modul său de evoluţie controlată, în sensul parcurgerii timpului, rezultă că orice stare ulterioară, deci şi cea finală sau dorită, depinde în cazul evoluţiei deterministe numai de starea iniţială şi de deciziile adoptate (D1, D2,..., Dk) în momentele t1, t2,..., tk, care antrenează doar cunoaşterea trecutului şi a prezentului. În tratarea normativă, decizia la momentul t, notată cu Dt, se ia ţinând seama de starea finală a sistemului, considerată dată, şi anume Zk. În acest caz, se poate demonstra că simularea unei decizii antrenează cunoaşterea tuturor deciziilor şi a stărilor ulterioare, ceea ce permite să construim un tip nou de operatori, de „reacţie” Rt, în care t = 1, 2,..., k, a căror aplicare la momentul t are drept efect formal regresia sistemului din starea Zt şi decizia Dt în starea Zt-1. În condiţii generale, operatorii E şi R sunt echivalenţi. Cu alte cuvinte, legea de evoluţie, în sensul timpului, este echivalentă cu legea de involuţie, obţinându-se următoarea dinamică inversă axei timpului (fig.2.3):

⎧Z k −1 = R k ( Z k , D k ) ⎪Z = R ( Z , D ) ⎪ k −2 k −1 k −1 k −1 ⎨ ⎪M ⎪⎩Z o = R 1 ( Z1 , D1 )

2.3

255

Stare

Zk

Rk

Zk-1…Zi

Decizii

Ri Di

D1 Axa T timpului

Zi-1

Z1

Z0

R1 D1

0

1

Fig. 2.3 Ca şi în cazul anterior, operatorii R1, R2,..., Ri fiind daţi, se poate construi cu ajutorul lor un operator Rk astfel încât: Zo = Rk (Zk; Dk, Dk-1, ..., D1)

2.4

Prin urmare, dacă starea finală şi cea iniţială ale sistemului sunt cunoscute, respectiv Zk şi Zo, atunci există o mulţime de decizii D1, D2, ..., Dk care dirijează sistemul către starea finală, care depind de obiectivele preconizate a fi înfăptuite, de cunoaşterea riguroasă a acestora. Din câte se poate constata, atât în tratarea explorativă, cât şi în cea normativă s-a folosit logica programării dinamice. Totodată, viziunea sistemică presupune utilizarea ambelor tipuri de analiză, ceea ce conduce la sporirea semnificativă a gradului de încredere în varianta de acţiune aleasă, iar stabilirea obiectivelor antrenează şi elemente axiologice, ţinând de valori şi de funcţia lor în viaţa socială, De altfel, cele două categorii de analiză se află în raporturi de complementaritate, realitate pusă în evidenţă de cercetătorul norvegian Johan Galtung. Deşi face distincţie între studiile de tip predictiv, similare celor explorative, şi cele de tip prescriptiv (fig. 2.4), având un evident conţinut normativ, acesta a sesizat şi pus în valoare conexiunile şi interdependenţele dintre ele. Mai mult decât atât, o astfel de viziune facilitează identificarea legăturilor dintre cercetările propriu-zise, explorative ori normative, şi acţiunile de operaţionalizare a lor. Tip predictiv

Analiza tendinţelor

Analiza evenimentelor

Tip prescriptiv

Analiza intereselor de grup

a.

Analiza conceptuală (valori, teorii)

Analiză (micro, macro) b.

Fig. 2.4 Pornind de la premisa că viitorul reprezintă, de fapt, o prelungire a trecutului şi a prezentului, cercetătorul norvegian ajunge la concluzia că există trei categorii 256

de analize, şi anume: a tendinţelor de evoluţie, a evenimentelor, situaţiilor şi fenomenelor ca realităţi şi a aspiraţiilor sau intereselor de grup, ce au propriul lor aparat metodologic. Astfel, analiza tendinţelor se bazează pe extrapolare, postulând continuitatea firească, logică dinspre prezent spre viitor; analiza evenimentelor acordă prioritate absolută impactului descoperirilor din ştiinţă şi tehnologie asupra activităţii productive şi a manifestării societăţii în ansamblul său, în care scop apelează la consultarea specialiştilor cu ajutorul anchetei de tip Delphi sau la metoda scenariilor şi modelelor; analiza intereselor de grup explorează dinamica raporturilor dintre grupurile sociale şi modul în care ele acţionează, identificate în comunicarea, motivarea şi satisfacţia în muncă, în eficienţa acţiunilor desfăşurate. În opinia lui J. Galtung, în afară de structurile predictive şi prescriptive apar şi altele subsidiare, cum sunt cele mono şi pluri-explorative sau, după spusele sale, singulariste, atipice, hibride, urmărind identificarea stării ideale, a soluţiei optimale, convergente şi, respectiv, pluraliste, percepute ca potenţial, ca sursă pentru soluţia cea mai bună. Din câte se observă, ne aflăm în faţa unei viziuni eclectice (îmbinare necritică a unor elemente luate din sisteme de gândire diferite) asupra viitorului, care înglobează cercetările predictive şi prescriptive, alături de cele utopice, denumite de autor entropice, dacă permit identificarea viitorilor posibili şi dezirabili, adică pozitivi, sau distropice, dacă viitorii sunt indezirabili şi imposibili, respectiv negativi. c2) Modalitatea de a cunoaşte viitorul sau calea aleasă pentru identificarea acestuia, care poate fi: intuitivă sau empirică, înglobând experienţa colectivă dobândită prin practică, şi teoretică sau abstractă, sugerată de tipologia generală a procesului de cunoaştere şi creativitate, de invenţie originală. Din analiza comparată, rezultă că abordarea intuitivă porneşte de la aspectele concrete ale universului cotidian şi urmăreşte identificarea suportului logic, al judecăţilor de valoare subiective, obţinute prin obiectivarea şi formalizarea proceselor intuitive, iar cea abstractă operează cu modele şi scenarii ale realităţilor în dinamica lor, care includ şi stările din orizontul de timp viitor. În acest scop, se apelează la cunoştinţe şi metodologii specifice teoriei proceselor euristice, teoriei matematice a învăţării şi a dinamicii grupurilor, la anchetele bazate pe chestionare, care arată că, de fapt, distincţia între intuitiv şi teoretic nu este la nivelul metodologiei, ci al cunoaşterii. În viziunea sistemică, cele două modalităţi de explorare sunt, totuşi, corelate şi integrate, realitatea socială, economică, şi nu numai, evidenţiind pregnant că intuiţia construieşte modelul sau scenariul, care, la rândul lor, verifică intuiţia. Cu alte cuvinte, modelul se verifică teoretic, iar rezultatele sunt confruntate cu intuiţia. Desigur, în literatura de specialitate se întâlnesc şi susţineri unilaterale. Astfel, cercetătorul american J.W. Forrester susţine „caracterul anti-intuitiv” al sistemelor sociale, iar austriacul Robert Jungk opune „imaginaţia logică” celei creatoare, pe care o consideră imposibil de modelat teoretic şi sistematic. Metodologia prezentată de austriacul Erich Jantsch operează cu trei categorii sau tipuri de previziuni: explorative, care facilitează alegerea variantei dorite sau preferate, din mulţimea finită a celor probabile, normative, urmărind atingerea unor obiective şi a unor exigenţe prestabilite, şi intuitive, reflectând experienţa acumulată în domeniu. Potrivit acestuia, abordarea explorativă şi cea normativă 257

reflectă diferenţa între acţiune şi reacţie, adică între posibilităţi şi funcţiuni, aplicându-se cu precădere în prognozarea descoperirilor din ştiinţă şi tehnologie, sau, mai concret, în transferul tehnologic, reflectat în nivelul dezvoltării şi al consecinţelor, aşa cum rezultă din următoarea diagramă bidimensională: Nivelul consecinţelor sau al efectelor

VIII: Societate VII : Sisteme sociale VI : Mediul înconjurător sau ecologic V : Aplicaţii ------------------------------------------------Nivelul dezvoltării IV : Sisteme tehnologice funcţionale sau al cauzelor III : Tehnologie elementară II : Resurse tehnologice I : Resurse ştiinţifice Direcţia evoluţiei Fig. 2.5

Transferul tehnologic se propagă atât în plan vertical, de la cercetarea fundamentală sau teoretică spre aplicaţii tehnologice majore (procedee), şi sisteme elementare (produse şi servicii), până la consecinţe sau efecte, cât şi în plan orizontal, căruia îi corespund următoarele situaţii (fig.2.6): I – postularea empirică a unei teorii ştiinţifice; II – fructificarea altor cercetări ştiinţifice fundamentale; III – îmbinarea mai multor tehnologii disparate; IV – generalizarea tehnologiilor existente; V – cererea de sisteme auxiliare sau de sprijin; VI – extinderea în alte sectoare industriale; VII – ajutor tehnic pentru ţările defavorizate, în curs de dezvoltare şi VIII – restricţii etico-morale ce acţionează asupra obiectivelor sociale. VIII VII VI V IV III II I Fig. 2.6

Întrucât reprezentarea simplificată – bidimensională – nu ţine seama de interacţiunea existentă obiectiv între evoluţia tehnologică şi mediul netehnic, schema a fost extinsă la spaţiul tridimensional, evidenţiind două variante distincte, una specifică societăţii „deschise” (fig. 2.7, a) şi alta societăţii „închise” (fig. 2.7, b). Analiza comparată arată că diferenţa dintre cele două structuri se accentuează pe măsură ce înaintează spre cercetarea la nivelele superioare. Interacţiunea dintre 258

prognoza explorativă, orientată către posibilităţi, şi cea normativă, orientată către funcţiuni sau misiuni, trebuie analizată într-o perspectivă dinamică, temporală. Adaptarea se obţine prin iteraţie sau printr-un proces în circuit închis [4;5].

a.

b. Fig. 2.7

Prognoza tehnologică normativă se utilizează doar dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, dintre care: nivelele la care se aplică să fie caracterizate de restricţii, ceea ce se întâlneşte doar în societăţile de tip închis; cunoaşterea posibilităţilor de optimizare în situaţia restricţiilor date, ceea ce implică opţiuni. c3) Modul de investigare a viitorului, care introduce distincţia între abordarea morfologică sau analitică (descompunerea problemei în părţi componente sau elemente caracteristice, în vederea examinării individuale) şi cea sintetică sau agregată (porneşte de la ipoteza că problema studiată poate fi asimilată cu un sistem general, iar întregul sau ansamblul reprezintă mai mult decât suma părţilor componente), bazată pe studiul dinamicii indicatorilor caracteristici, în măsură să aproximeze satisfăcător evoluţia unui domeniu, cum ar fi poluarea, calitatea vieţii şi a muncii ş.a. În acest caz, parametrii sau variabilele de stare apar sub forma unor funcţii care leagă restrictiv elementele (părţile) componente, respectiv structuri logice, algoritmi de comportament, egalităţi, inegalităţi, conexiuni inverse sau de feed-back, definindu-se obiectivele (sub forma unor funcţii) şi criteriile care condiţionează acţiunea, în majoritatea situaţiilor sub forma dezideratelor şi a condiţiilor impuse de funcţiile-obiectiv. Cele două tipuri de analiză – morfologice şi sintetice – sunt corelate şi integrate în viziune sistemică, de unde cerinţa de a se folosi simultan. Metodologia cea mai completă a fost elaborată de americanul Herman Kahn, care introduce trei dimensiuni ale cercetării viitorului, fiecare având câte două variante de acţiune (fig.2.8, a). În primul rând, opţiunea între abordarea explorativă (prelungirea în viitor a tendinţelor manifestate în trecut şi prezent, prin extrapolarea parametrilor caracteristici) şi cea normativă (soluţii inedite pentru soluţionarea problemelor apărute în desfăşurarea activităţii normale sau pentru realizarea anumitor proiecte şi decizii). În al doilea rând, opţiunea între abordarea sintetică (evaluarea dinspre întreg spre părţile componente, prin operaţiunea algebrică de regresie) şi cea morfologică (evaluarea dinspre părţi spre întreg). În al treilea rând, opţiunea între abordarea intuitivă sau empirică bazată pe date reale, pe imaginaţie 259

şi experienţa acumulată, şi cea teoretică sau abstractă, cu ajutorul modelelor şi scenariilor, precum şi al unor tehnici specifice. Sintetic

Explorativ

Normativ

Intuitive Normative

Teoretice

Teoretic

Intuitiv

Explorativ

Morfologice

Sintetice

Morfologic

a.

b. Fig. 2.8

În funcţie de opţiunile evocate, rezultă următoarele combinaţii posibile: 1: explorativ – sintetic – intuitiv 2: explorativ – sintetic – teoretic 3: explorativ – morfologic – intuitiv 4: explorativ – morfologic – teoretic 5: normativ – sintetic – intuitiv 6: normativ – sintetic - teoretic 7: normativ – morfologic – intuitiv 8: normativ – morfologic - teoretic Dacă avem în vedere că viziunea sistemică introduce, de fapt, nu simple dihotomii, ci corelări între cele trei opţiuni, precum şi complementarităţi ale atitudinii faţă de viitor, modalitatea de a cunoaşte viitorul şi metodologia de cercetare a viitorului, atunci se ajunge la o integrare obiectivă a cercetărilor prospective (fig.2.8, b). D. După estimările de tip probabilist, sau, mai precis, gradul de concretizare a studiilor prospective, se înregistrează patru structuri semnificative (fig.2.9), adică prognoza, strategia, planificarea şi programarea, aflate sub influenţa factorilor endogeni sau interni (starea cantitativă şi calitativă a infrastructurii şi a echipamentelor din dotare; utilizarea resurselor umane, incluzând şi procedurile manageriale şi operaţionale aplicate; echiparea cu mijloace informatice moderne) şi a factorilor exogeni sau externi, cum ar fi: evoluţia tehnologiilor; politicile guvernamentale şi cadrul legislativ; schimbările cantitative şi calitative ale fluxurilor informaţionale şi decizionale; combaterea poluării şi protecţia mediului înconjurător.

260

Diagnoză

Zonă virtuală

Prognoză Zonă potenţială

Strategie Planificare

Programare

Fig. 2.9 d1) Prognoza sau afirmaţia probalistă asupra viitorului este ansamblul de acţiuni intelectuale consacrate identificării structurilor invariabile ale evenimentelor şi fenomenelor, ale realităţilor şi obiectivelor, precum şi ale raporturilor dintre acestea, demers destul de amplu şi anevoios ce presupune parcurgerea a trei etape: construcţia, potrivit unor metodologii şi algoritmi specifici, a alternativelor posibile de evoluţie; stabilirea criteriilor care să permită evaluarea şi selectarea variantelor posibile şi dezirabile; estimarea resurselor şi a mijloacelor necesare pentru realizarea într-un timp rezonabil, cât mai scurt, a variantei dorite, aleasă dintre cele posibile. Există următoarele categorii de prognoze, şi anume: probabiliste (estimează evoluţia fenomenelor incerte, cum ar fi: creşterea productivităţii muncii la nivelul economiei naţionale, al ramurilor sau subramurilor; schimbările survenite în structura producţiei, creşterea sau descreşterea economiei mondiale); condiţionate (stabilirea comportamentului întrun sector în funcţie de schimbările intervenite în alte sectoare); voliţionale (stabilirea condiţiilor şi a mijloacelor necesare pentru realizarea unui obiectiv preconizat sau predeterminat) şi de finalitate – condiţiile ce trebuie îndeplinite în anumite sectoare pentru a se produce o evoluţie dorită în altele; d2) Strategia sau politica dezvoltării, care desemnează ansamblul obiectivelor urmărite la nivelul economiei naţionale şi al agenţilor economici pe termen mediu, precizându-se principalele modalităţi de realizare efectivă a lor, precum şi resursele alocate pentru obţinerea avantajului competitiv. Spre exemplu, pentru a soluţiona crizele apărute în activitatea social-economică, există următoarele categorii de strategii: strategia stabilizării (bazată pe conceptul de echilibru); strategia creşterii (relaxarea restricţiilor care limitează extinderea marjei de manevră a parametrilor economici); strategia structurării (valorificarea ajustărilor pozitive ale economiei în condiţiile intervenţiei statului); strategia restructurării – reducerea rigidităţilor şi a distorsiunilor întâlnite pe piaţa muncii; amenajarea mediului înconjurător; reforma structurilor economice la nivel naţional şi internaţional. Politicile economice pot fi clasificate în felul următor: după obiectivul final (politici de restructurare şi stabilizare macroeconomică; de creştere şi dezvoltare; de subvenţionare a producţiei şi exportului ori, dimpotrivă, de limitare a importurilor; de protecţie socială şi reducere a şomajului ş.a.); după instrumentele de promovare (politici bazate pe reglementări directe – preţuri, venituri ori indirecte, respectiv pârghii monetare şi bugetare, legislaţii specifice); după intervalul de timp al obiectivelor (politici conjuncturale – ciclice, de relansare, 261

antidepresionale şi ale dezvoltării durabile); după modul de influenţare a agenţilor economici (politici de limitare sau restricţionare, de schimbare şi de concentrare); după sfera în care se aplică (politici globale, sectoriale şi teritoriale); după orientarea doctrinală (politici tradiţionale, care permit intervenţia autorităţilor publice în bunul mers al activităţii, liberale, având încredere deplină în mecanismele pieţei, şi mixte – neoclasice, neoliberale, autarhice ş.a. Prognoza şi strategia sunt legate de anumite fluxuri informaţionale şi decizionale (fig. 2.10), iar pentru a fi aplicate, strategiile trebuie să fie realiste şi, extrem de important, acceptate, urmate şi îndeplinite de către populaţie; Valori

Complexitate Mediu

Incertitudine Instabilitate Strategie Prospecţie

Obiective

Inventivitate Analiză Strategie

Fig. 2.10 d3) Planificarea, forma de activitate umană cea mai previzibilă şi activă, sau ansamblu coerent de acţiuni prin care se dirijează activităţile individuale, în concordanţă cu anticiparea determinărilor obiective, ştiinţifice, cu principiile de funcţionare ale concurenţei, mai presus de subiectivitatea cercetătorilor şi a decidenţilor. De regulă, activitatea de planificare se concretizează într-un model tehnico-aplicativ având caracter de recomandare pentru manageri şi întreprinzători. Existând suficiente imperfecţiuni în funcţionarea economiei de piaţă, planificarea îndeplineşte un rol sui-generis, şi anume acela de a sincroniza, de a regla demersurile, factorilor decizionali, în scopul prevenirii dezechilibrelor flagrante, generatoare de tensiuni şi disfuncţionalităţi pe termen scurt, dar şi consecinţe negative majore pe termen mediu şi lung. Principalele etape ale elaborării planurilor sunt: stabilirea obiectivelor evoluţiei, pe baza consultării specialiştilor şi a studierii dinamicii conjuncturilor interne şi internaţionale; elaborarea schiţei de dezvoltare, pornind de la varianta de prognoză agreată şi aleasă, actualizată prin introducerea judecăţilor de valoare apărute după fundamentarea acesteia; precizarea angajamentelor asumate de 262

autorităţile publice, prin comenzi ale statului, achiziţii guvernamentale, convenţii regionale şi internaţionale; proiectarea unor structuri moderne şi flexibile ale sectoarelor de activitate, în care scop se procedează la consultarea agenţilor economici, materializată în încheierea de contracte; definitivarea, cu ajutorul experţilor în domeniu, a proiectului de plan, corelându-se nevoile (aspiraţiile) şi posibilităţile (resursele) într-o anumită ordine de prioritate, susţinută şi de autorităţi; dezbaterea şi aprobarea planului în forurile instituţionalizate şi abilitate, adică guvern, parlament, consilii de administraţie, comitet director; informarea mass-media pe parcursul desfăşurării diverselor etape, pentru fa testa interesul manifestat de opinia publică. În economia de piaţă funcţională, există următoarele tipuri de planificare: indicativă sau orientativă (autorităţile stabilesc principalele obiective şi durata înfăptuirii lor, în încercarea de a convinge opinia publică asupra oportunităţilor respective); incitativă (obiectivele se stabilesc pe cale democratică, a căror înfăptuire depinde de capacitatea autorităţilor de a determina agenţii economici şi instituţiile să se încadreze în prevederile respective); imperativă (autorităţile stabilesc planul şi obligă agenţii economici şi instituţiile să acţioneze pentru înfăptuirea obiectivelor), utilizată în situaţii speciale şi pe o perioadă limitată de timp; strategică, în măsură să amortizeze tendinţele majore, exprimând trebuinţele, interesele şi cerinţele colectivităţilor organizate; informală, prin care se face o anumită coordonare a deciziilor individuale aparţinând instituţiilor publice şi agenţilor economici particulari; d4) Programarea sau stabilirea succesiunii logice a obiectivelor ce urmează a fi înfăptuite cu ajutorul metodelor matematice (ecuaţii numerice de optimizare a funcţiilor – obiective ale căror variabile satisfac un sistem de relaţii restrictive) sau euristice (folosirea unor reguli empirice pentru găsirea soluţiilor acceptabile, inspirate, de regulă, din experienţa dobândită de un competitor cu realizări de referinţă). În mai puţine cuvinte, programul este un instrument al previziunii, care precizează acţiunile, lucrările şi operaţiile eşalonate în timp (durata şi resursele alocate pentru fiecare secvenţă) şi în spaţiu, în măsură să asigure realizarea obiectivelor, sub raport cantitativ şi calitativ. E) După sfera de cuprindere, deosebim previziuni macroeconomice (studiază ansamblul dezvoltării sociale şi economice, în special indicatorii principali, cum sunt: populaţia şi structura resurselor umane, produsul intern brut şi net, volumul şi structura importurilor şi a exporturilor, veniturile populaţiei; dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei ş.a.), previziuni pe ramuri şi subramuri (resursele naturale, evoluţia principalelor ramuri industriale, transporturi), previziuni pe probleme de sinteză (probleme prioritare de interes, spre exemplu: dezvoltarea bazei de materii prime, pregătirea cadrelor, consumul populaţiei, protecţia mediului înconjurător), previziuni teritoriale (dinamica producţiei, utilizarea resurselor de muncă, valorificarea resurselor naturale) şi previziuni pe grupe de produse (fig.2.11).

263

Prognoză macroeconomică Prognoze pe probleme de sinteze

Prognoze pe produse şi grupe de produse

Prognoze pe ramuri şi subramuri

Prognoze în profil teritorial

Prognoze microeconomice

Fig. 2.11 Pentru a identifica oportunităţile de evoluţie, dar şi vulnerabilităţile respective se apelează la informaţii relevante cât mai actuale, fiecare dintre categoriile de analiză dispunând de o bază specifică de date (fig.2.12): intervalul de timp to-tp este egal cu tp-tv, iar perioada tt-tp, este consacrată întocmirii analizei diagnostic, pe baza datelor certe, şi a prognozei, pornind de la estimări cu caracter previzional, de la abateri înregistrate în intervalul to-tv precum şi de la anticiparea factorilor de decizie. În consecinţă, diagnoza îndeplineşte un rol „curativ”, de îmbunătăţire a performanţelor din prezent, cât şi de prevenţie, de preîntâmpinare a apariţiei în viitor a unor fenomene sau evoluţii nedorite, iar prognoza, rolul de anticipare a celor mai bune şi, deci, indirecte alternative de acţiune. Diagnoză Informaţii 0 t0

preliminare

statistice tt

tp

Prognoză Informaţii estimative

T tv

Fig. 2.12 După alegerea variantei de acţiune se trece la pregătirea condiţiilor materiale şi organizaţionale favorabile declanşării procesului de realizare, urmărindu-se sistematic apropierea rezultatelor înregistrate de nivelul obiectivelor preconizate. 3. FIABILITATEA SAU GRADUL DE ÎNCREDERE ÎN PREVIZIUNI În pofida aparenţelor, utilizarea conceptului de fezabilitate în studiile prospective nu este nici întâmplătoare, nici forţată sau abuzivă. Dimpotrivă, are o semnificaţie mult sporită faţă de cea atribuită în tehnică, unde a fost folosită prima oară, din nevoia de a exprima capacitatea unui mecanism de a funcţiona în siguranţă perioadă cât mai îndelungată. În cazul de faţă, este vorba de încrederea în 264

varianta de acţiune aleasă, din mai multele probabile, în condiţiile în care la fundamentarea şi adoptarea acesteia a participat un număr redus de persoane, iar consecinţele sau efectele pe care le produce se răsfrâng asupra unui „eşantion” mult mai mare. Apelând la concepte din alte domenii ale cunoaşterii, precum ştiinţele tehnice şi cele sociale sau comportamentale, cercetătorii au demonstrat că fiabilitatea previziunilor poate fi măsurată, cuantificată cu ajutorul relaţiilor logice şi algebrice. 3.1. Fiabilitatea – expresie a opţiunii sociale. În esenţă, fiabilitatea exprimă probabilitatea de a se accepta de către colectivităţile organizate, mai mari ori mai mici, riscurile pe care le incumbă operaţionalizarea anumitor previziuni, respectiv strategii, programe şi proiecte ale dezvoltării ori decizii vizând îmbunătăţirea performanţelor, în plan cantitativ, dar, mai ales, calitativ. Cum acţiunea omului introduce anumite modificări în structura şi în evoluţia mediului natural şi social în care acesta se află integrat, este de la sine înţeles că realizarea efectivă a obiectivelor preconizate (prestabilite) depinde în mare măsură de cunoaşterea, acceptarea şi însuşirea lor de către grupurile din sfera de impact, de către comunitate în ansamblul său. Cu atât mai mult cu cât între fiabilitatea previziunilor şi costurile aferente înfăptuirii lor există raporturi de proporţionalitate (fig.3.1), zona optimalităţii situându-se în intervalul ri-rz, în care variabila Ci reprezintă costurile pentru cercetare, proiectare şi realizare efectivă, C1 costurile pentru desfăşurarea normală a activităţii, iar Ct costurile pentru menţinerea nivelului de activitate şi pentru eliminarea cauzelor care generează eventualele disfuncţionalităţi. Costuri Zonă

Ct

optimă

C2

C0

Ci Σ Ri

Σ ro

Fiabilitate rt

Fig. 3.1

Din câte se observă, creşterea gradului de încredere în varianta aleasă sau preferată presupune cheltuieli suplimentare, iar păstrarea lui depinde de eforturile depuse de factorii decizionali pentru asimilarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice, inclusiv în organizarea şi conducerea activităţii. La nivel macro, al economiei naţionale, variabilele determinante în perceperea şi acceptarea oportunităţilor şi a opţiunilor în favoarea soluţiei adoptate sunt următoarele: atitudinea agenţilor economici, publici şi privaţi, precum şi a societăţii civile faţă de implicarea în realizarea proiectelor şi a deciziilor adoptate; climatul politic intern şi reglementările constituţionale, parlamentare şi guvernamentale, concomitent cu presiunile exercitate din exterior pentru 265

acceptarea anumitor valori culturale, ştiinţifice, tehnologice, manageriale şi morale; flexibilitatea clasei politice, manifestată în efortul de a se ajunge la un consens în ceea ce priveşte implicarea în realizarea proiectelor de interes general, naţional; constituirea unei majorităţi politice stabile, capabilă să promoveze proiecte şi strategii ale dezvoltării pe termen mediu şi lung. Din punct de vedere strict economic, acceptabilitatea vizează nivelul tehnologiilor utilizate şi al managementului practicat, capacitatea competiţională şi de creativitate, dar şi exigenţele în aceste domenii, în funcţie de care se estimează raportul între cerere şi cost. La nivel micro, al agenţilor economici, al instituţiilor financiare şi bancare etc., acceptarea şi participarea la punerea în operă a obiectivelor depind de abilitatea, de capacitatea structurilor decizionale de a face ca obiectivele să fie bine cunoscute şi însuşite de angajaţi ca propriile lor ţinte, aspiraţii şi interese. În acest context, reuşita este legată de constituirea, la nivelul agenţilor economici şi al autorităţilor guvernamentale, a unor compartimente distincte, specializate, care să examineze sistematic evoluţiile viitoare ale creaţiei materiale şi spirituale, în vederea promovării şi susţinerii progresului general, a diseminării cunoaşterii invenţiei, inclusiv la nivel managerial. De altfel, cunoaşterea şi fiabilitatea sunt legate prin profunde conexiuni informaţionale şi decizionale, influenţându-se reciproc în planul performanţelor (fig.3.2). Nivelul fiabilităţii Nivel ideal Nivel preconizat Nivel potenţial

Nivel real Nivel efectiv

0

Evaluarea tendinţelor t0

Elaborarea prognozei t1

Alegerea variantei Realizarea optime prognozei t2

t3

Timp t4

Fig. 3.2

Indiferent care sunt aspectele examinate – politice, sociale, economice, ecologice –, fiabilitatea constituie un concept fundamental al analizei riscurilor ce pune în valoare probabilitatea de a realiza obiective prestabilite într-un anumit timp, fără a se înregistra disfuncţionalităţi majore, greu de surmontat; după cum, viabilitatea şi corectitudinea sau validitatea acesteia sunt sinonime cu precizia de a răspunde scopului pentru care a fost concepută şi înfăptuită previziunea respectivă. În plan social, riscurile decizionale se manifestă în pierderi economice şi de oportunităţi, reducându-se astfel şansele de ameliorare a performanţelor, precum şi de afirmare a valorilor democraţiei şi moralităţii. 266

Ca demers sistemic, analiza de risc implică parcurgerea a patru faze principale (fig.3.3): * Definirea obiectivelor, în scopul estimării probabilităţilor de a le realiza în timpul preconizat; * Identificarea riscurilor potenţiale, cu ajutorul demersului inductiv de la cauze la efecte sau consecinţe, al descompunerii sistemului în părţile sale componente, pentru a le evalua disfuncţionalităţile; * Exprimarea abstractă, prin modele matematice şi scenarii, pornind de la legăturile de cauzalitate (arbori de defecţiuni şi de evenimente; diagrame cauză – efect; procese Marcov; simularea Monte Carlo); * Analiza caracteristicilor calitative, clasificarea riscurilor sau a evenimentelor nedorite cu ajutorul arborelui de defecţiuni (calitative şi cantitative), al estimării probabilităţii de apariţie a lor pornind de la datele confirmate de experienţa anterioară. Definirea obiectivelor sistemului Identificarea riscurilor

Modelarea sistemului

Analiză calitativă

Analiză cantitativă

Date certe, statistice

Informaţii de expert

Fig.3.3 Uneori, estimarea probabilităţilor de apariţie a unor evenimente sau situaţii nedorite se face prin consultarea experţilor, cu ajutorul metodei Delphi. În final, analiza de risc facilitează cuantificarea diferitelor forme de manifestare ale fiabilităţii. 3.2. Măsurarea fiabilităţii. Întrucât previziunea are şi o componentă aleatoare, încrederea în valoarea sau avantajele soluţiei aleasă se alterează treptat, mai ales dacă orizontul de timp este îndelungat. Din această raţiune, o importanţă metodologică aparte o capătă evaluarea fiabilităţii previziunilor, ca raport între starea dorită, deci prestabilită, şi starea efectiv realizată, posibil de estimat cu ajutorul abaterii medii pătratice (am): 267

am = [ Σ (R – P)2]1/2

3.1

în care R şi P exprimă valoarea obţinută şi, respectiv, cea prognozată. Comparaţia între cele două mărimi se face cu ajutorul coeficientului de asemănare (Ca), pornind de la particularităţile lor reprezentative, exprimat cu relaţia următoare: Ca =

[m ⋅ d(R , S)] + [(1 − m) ⋅ d(R ′, S′)] d(R , S) + d(R ′, S′)

3.2

în care m reprezintă coeficientul de ponderare pentru asemănarea a două caracteristici importante; d (R,S) – dintre caracteristicile de bază sau de referinţă, d (R΄,S΄) – distanţa dintre ceilalţi indicatori, în afara celor de bază. În consecinţă, orice prognoză are un anumit grad de probabilitate care tinde să se apropie de cifra unu, echivalând cu certitudinea, sau de cifra zero, ceea ce înseamnă că aceasta este imposibilă şi indezirabilă, renunţându-se la analizarea căilor şi a măsurilor de operaţionalizare. Cele mai importante categorii de analiză întâlnite în literatura de specialitate sunt: A. Analiza ex-ante sau anterioară procesului de înfăptuirea prognozei, mai precis din momentul fundamentării acesteia. Demersul specific constă în simularea modelelor şi a scenariilor care exprimă variantele de acţiune probabile, în primul rând a celor luate în calcul pentru a fi operaţionalizate, în funcţie de abaterile înregistrate între valorile simulate (S) şi cele efectiv realizate (R). Scopul urmărit este evaluarea efectelor induse de fiecare dintre acestea. Testarea se încheie în momentul în care abaterile sunt sub 3% pentru variabilele sau indicatorii de bază şi, respectiv, sub 5% pentru celelalte. De regulă, se calculează următorii parametri: a1 – Abaterea absolută (A), exprimată cu relaţia: A=R–S 3.3 a2 – Abaterea relativă (a): a=

R −S A R = ⋅ 100 = − 1 S S S

3.4

După determinarea abaterilor se efectuează eventualele corecturi, obţinânduse astfel argumente în favoarea variantei dorite. Cele două categorii de abateri – absolută şi relativă – pot lua atât valori pozitive, cât şi negative, după cum valorile variabilei R sunt superioare sau, dimpotrivă, inferioare variabilei S. a3) Coeficientul de inegalitate (Ci) sau de abatere, cunoscut şi sub denumirea de coeficientul lui Theil, descoperitorul acestuia: 1

2 ∑ (St − R t )

Ci =

t =0 1

2 ∑Rt t =0

268

+

1

2 ∑ St t =0

3.5

în care St exprimă datele de simulare pentru fiecare an al orizontului de timp avut în vedere, iar Rt datele obţinute pentru anii respectivi. Coeficientul de inegalitate variază în intervalul [0,1], adică 0≤C1≤1. Dacă abaterea este mică, rezultă că Ci = 0. a4) Coeficientul de asemănare (Ca) indică apropierea dintre valoarea simulată şi cea efectiv realizată, observate statistic, şi se determină cu relaţia clasică, respectiv 3.2. B. Analiza post-factum sau ulterioară alegerii variantei de acţiune optime. Operându-se în acelaşi interval de timp [0,1], calculele sunt similare celor utilizate la analiza ex-ante, cu deosebire că, în loc de valorile simulate (S), se introduc valorile preconizate (P) sau dorite. Relaţiile de calcul sunt următoarele: b1) Abaterea absolută: A=R–P

3.6

b2) Abaterea relativă:

a=

R−P A R = ⋅ 100 = − 1 P P P

3.7

Abaterea poate fi pozitivă sau negativă, după cum valoarea realizată (R) este superioară şi, respectiv, inferioară celei prevăzute (P). b3) Coeficientul de inegalitate (Ci): 1

∑ (Pt − R t )

Ci =

2

t =0 1

2 ∑ Pt t =0

+

1

3.8

2 ∑Rt t =0

b4) Coeficientul de asemănare (Ca): Ca =

[m ⋅ d(R , P )] + [(1 − m ) ⋅ d(R ′, P ′)] d(R , P ) + d(R ′, P ′)

3.9

Din câte se poate observa, concluziile desprinse din astfel de analize sunt oarecum tardive, adică nu pot servi la îmbunătăţirea studiilor prospective, dobândind doar o valoare teoretică, metodologică; ele se utilizează, de obicei, pentru estimarea şi interpretarea evoluţiei proceselor pe termen lung, ca instrument de lucru al factorilor decizionali în fundamentarea şi elaborarea strategiilor dezvoltării sociale şi economice. De reţinut, totuşi, că aceste analize fac posibilă eliminarea abaterilor neconvenabile şi, mai cu seamă, dimensionarea destul de riguroasă a resurselor materiale, financiare, umane, informaţionale şi de timp 269

destinate realizării optimului economic, tehnologic, ecologic şi, de ce nu, moral. Folosindu-se datele şi informaţiile statistice şi teoretice, ajustate şi recalculate, se pot determina anumiţi estimatori, cel mai semnificativ din punctul de vedere al lucrării de faţă fiind abaterea medie pătratică procentuală (am):

am =

⎛ y i − y i' ∑ ⎜⎜ ⎝ yi n

⎞ ⎟⎟ ⎠ =

⎛ y i − y i' ⎞ 1 ⋅ ∑ ⎜⎜ ⋅ 100 ⎟⎟ n ⎝ yi ⎠

2

3.10

în care yi şi y i' reprezintă datele statistice reale sau empirice pentru fiecare an al perioadei considerată concludentă pentru analiza retrospectivă (diagnoză) şi, respectiv, datele teoretice reajustate pe baza celor reale pentru fiecare an al perioadei statistice, iar n – numărul anilor din perioada statistică. Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că fiabilitatea reprezintă criteriul de bază al veridicităţii prevederilor ce au precumpănit în alegerea acelei variante, deschizând calea trecerii la etapa operaţională, de planificare şi programare a activităţilor propriu-zise. Conceptul de ajustare porneşte de la ipoteza că legătura între două sau mai multe variabile poate fi descrisă, dar nu neapărat şi explicată. În cazul variabilelor de previziune, funcţia economică trebuie să ţină seama de faptul că legătura între două variabile generează, pentru variabila dependentă, o nouă serie de date, respectiv y i' . Pentru a determina aceste date se pune condiţia cu suma pătratelor diferenţelor dintre yi şi y i' . Pentru a determina aceste date se pune condiţia ca suma pătratelor diferenţelor dintre yi şi y i' să fie minimă, adică:

(

⎧⎪S = ∑ y − y ' i i ⎨ ⎪⎩i = (1, n )

)

2

= min

3.11

La ajustarea datelor statistice se ţine seama de mai multe aspecte, printre care: a) nu se urmăreşte stabilirea corelaţiilor exacte, ci a unora convenabile, cu abateri minime faţă de datele rele; b) rezultatele obţinute cu ajutorul funcţiilor econometrice explicite trebuie asociate unor analize economice calitative; c) metodele econometrice se completează şi cu alte metode de analiză prospectivă, pentru a spori gradul de încredere în soluţia aleasă. 3.3. Caracteristici ale fiabilităţii. Din analiza elementelor prezentate anterior rezultă că fiabilitatea reflectă fidel dacă previziunea exprimă realităţi, mecanisme şi legităţi obiective ale pieţei şi nu dorinţe, dacă la fundamentarea acesteia s-a pornit de la informaţii relevante şi exacte. Într-un astfel de context, apare cerinţa de a se preciza caracteristicile particularizante: 270

a) Fiabilitatea este o probabilitate, respectând toate regulile acesteia. Deci, valorile numerice pe care le poate lua sunt cuprinse între 0 (incertitudinea) şi 1 (certitudinea), posibil de exprimat prin inegalitatea: 0 ≤ r ≤ 1 în care r reprezintă fiabilitatea; b) Fiabilitatea depinde de orizontul de timp pentru care se calculează:

⎧r = e − λ t ⎪ 1 ⎨ ⎪λ = t m ⎩

3.12

în care e reprezintă baza logaritmilor naturali, t – timpul, tm –timpul mediu de evoluţie normală, iar λ - rata neconcordanţelor din prevederile previziunii şi realităţile înregistrate în momentul realizării cesteia. Deoarece tm are totdeauna o valoare finită, rezultă că λ este totdeauna mai mare decât 0. Întrucât λ t < 0. c) Fiabilitatea depinde de condiţiile în care se înfăptuieşte previziunea În sinteză, este vorba de o analiză cantitativă a metodelor utilizate şi mai puţin calitativă, de unde cerinţa ca programele, strategiile şi politicile bazate pe acestea să dispună de flexibilitate şi adaptabilitate în raport cu modificările intervenite în realitatea economică-socială. Un rol aparte, în acest context, îl are evaluarea factorilor obiectivi şi subiectivi care stau la baza fundamentării previziunii, precum şi a raportului dintre stabilitatea şi mobilitatea sistemului. 3.4. Urmărirea înfăptuirii previziunilor. Declanşarea procesului de înfăptuire a prevederilor coincide, de fapt, cu punerea în mişcare a unui sistem complex de analiză şi control, pornind de la următoarele premise fundamentale: Prevedere y

Comparare y-z

Decizie

Comandă

Control şi de stare analiză Vector

Proces

z

Fig. 3.4

• Caracterul opţional al previziunii, în sensul că adoptarea acesteia s-a făcut fără constrângeri administrative, însă în interesul agentului economic respectiv, pe bază de opţiuni libere; previziunea poate fi considerată un „tablou de bord” care indică direcţiile şi structurile de urmat, precum şi caracterul de referinţă la care trebuie raportată activitatea curentă, adică realitatea economică. • Flexibilitatea şi adaptabilitatea previziunii la modificările survenite în realităţile economice, de unde rolul deţinut de raportul obiectiv-subiectiv în activitatea previzională; componenta obiectivă rezultă din poziţia primordială a omului în creaţia de bunuri şi servicii, (acţionează potrivit unor principii şi reguli de raţionalitate), iar cea subiectivă decurge din responsabilitatea autorităţilor 271

publice de a genera organizarea, legislaţia şi mediul adecvate performanţelor economice, tehnologice şi ecologice. • Stabilitatea şi mobilitatea în procesul efectiv de înfăptuire a prevederilor previziunii. Pe de o parte, stabilitatea pledează în favoarea evoluţiei sincrone, a continuităţii structurilor organizatorice, legislative şi informaţionale, a îndeplinirii adecvate, într-o anumită ordine de prioritate, a obiectivelor şi structurilor previziunii, în concordanţă cu mecanismele şi cerinţele economiei de piaţă. Pe de altă parte, mobilitatea presupune adaptarea la schimbările ce au loc în mediul economico-social, obligând factorii de conducerii să vegheze la raportul dintre inerţie şi transformare. Activitatea de control şi analiză a îndeplinirii previziunilor constituie o componentă organică a procesului de reglare a economiei. Controlul şi analiza previziunilor se realizează pe diferite paliere ale economiei: a) la nivelul autorităţilor publice centrale; b) la nivelul autorităţilor publice regionale şi locale; c) la nivelul firmelor. Controlul şi analiza se pot desfăşura atât prin observarea nemijlocită a a proceselor şi fenomenelor din economie, cât şi prin folosirea sistemului informaţional (statistic, financiar, contabil); când datele folosite nu sunt suficiente, îndeosebi pentru realizarea de analize, se pot organiza sondaje şi simulări (fig.3.5). Activitate previzională

Activitatea managerială

Procese economice

Sistem informaţional

Actualizare

Activităţi de control şi analiză Fig.3.5

3.5. Actualizarea cercetărilor prospective. În funcţie de concluziile desprinse în urma analizei şi controlului se fac reevaluările şi rectificările de rigoare. Rectificarea constă în recalcularea prevederilor iniţiale în scopul articulării acestora, ţinând seama de noile realităţi din economie generate de factori ca: schimbarea dinamicii diverselor compartimente ale economiei; apariţia unor structuri inedite sau îmbunătăţirea celor existente, reclamate de modificarea cererii şi ofertei; descoperirea şi punerea în valoare a noi resurse primare şi energetice, precum şi noi tehnologii; modificarea fluxurilor de mărfuri şi devize în raporturile 272

cu străinătatea, ca urmare a unor conjuncturi economice, politice şi sociale în schimbare. Rectificarea se poate realiza prin: corectarea abaterii valorilor reale de la valoarea prestabilită; compensarea perturbărilor cu ajutorul unor pârghii compensatoare; eliminarea factorilor perturbatori cu ajutorul măsurilor şi mijloacelor antirisc. Reevaluarea previziunilor constă în recalcularea acestora din punct de vedere al expresiei băneşti, avându-se în vedere mobilitatea preţurilor. În acest fel, previziunea operează cu măsuri exprimate atât în preţuri constante (comparabile), cât şi în preţurile pieţei (curente). Folosirea de preţuri constante serveşte la proiectarea dinamicii, obţinându-se astfel evoluţia economiei în valori reale, în timp ce preţurile pieţei exprimă valori nominale, necomparabile în timp. Preţurile pieţei pot fi: a) previzionate cu ajutorul indicilor de preţuri prognozaţi şi b) reevaluate pe parcursul perioadei de previziune. Rectificarea şi reevaluarea se întrepătrund în cadrul acţiunii complexe de actualizare a previziunilor, iar actualizarea este o componentă a procesului decizional de reglare a procesului economic pe diferite paliere. 4. METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE PREVIZIUNII Metodologia a fost şi rămâne punctul de pornire şi de susţinere al efortului vizând soluţionarea problemelor apărute în activitatea curentă ori stabilirea de obiective şi decizii ce urmează a fi realizate într-o perioadă de timp predeterminată. Mai concret, este un „ghid” care facilitează analiza şi a aspectelor inedite ale cunoaşterii umane: cum sunt evoluţia stărilor viitoare şi orientarea lor în favoarea omului, identificarea anticipată a efectelor pe care acestea le induc în mediul ambiant în care se manifestă. Prin metodă previzională înţelegem modalitatea de cercetare şi de cunoaştere a realităţii în procesul de anticipare a acţiunilor viitoare bazate pe criterii de raţionalitate şi de optim. După cum tehnicile previzionale, denumite şi tehnici cantitative, se prezintă sub formă de funcţii, relaţii de definiţie, relaţii econometrice, trenduri, coeficienţi de elasticitate, relaţii de echilibru şi de estimare sau ajustare. Acestea sunt interconectate şi se află în raporturi de complementaritate, condiţionând înseşi structurile şi modalităţile concrete ce urmează a fi utilizate. Cu toate că realităţile examinate au structură, complexitate şi chiar particularităţi individualizante, metodologia de analiză rămâne relativ aceeaşi, trebuind să satisfacă anumite cerinţe: cunoaşterea temeinică a realităţii; folosirea unei game largi de metode; utilizarea în cea mai mare măsură a metodelor şi tehnicilor matematice sau econometrice; adaptarea permanentă a metodologiei previzionale la exigenţele managementului şi ale pieţei; îmbinarea abordării cantitative a proceselor economice cu judecăţi de valoare de ordin calitativ. În acest context, literatura de specialitate menţionează următoarele categorii de metode şi tehnici previzionale [3; 6; 10]: A. Metode fundamentale sau principale, aplicabile în cercetarea tuturor problemelor sociale, economice ori de altă natură. Există două subgrupe reprezentative, şi anume: 273

a1) Interpretarea sistemică, decurgând din caracterul de sistem al activităţii economice şi sociale, din necesitatea reglării optime a acesteia. Etapele principale ale demersului sunt: stabilirea clară a obiectivelor urmărite; proiectarea indicilor de performanţă pentru starea dorită, pe traiectoria dintre perioada de bază şi orizontul previziunii; definirea riguroasă a algoritmilor sau procedeelor de determinare a strategiei (alternativei) convenabile; introducerea în sistem a variabilelor de intrare şi a parametrilor decizionali, precum şi obţinerea variabilelor de ieşire (rezultative), luându-se în considerare fluxurile intermediare; optimizarea funcţionării variantelor de acţiune acceptate, din care se alege varianta dorită. Dintre particularităţile sistemului macroeconomic luate în calcul enumerăm: este un sistem complex cu caracter dinamic, de tip cibernetic (implică existenţa unui mecanism de reglare) şi deschis (se află în conexiune cu mediul naţional şi cu alte economii naţionale), conţinând mai multe fluxuri interconectate – resurse naturale, umane, financiare, informaţionale, decizionale şi de timp; a2) Analiza, adică descompunerea subiectului examinat (evenimente, fenomene, procese) în elementele sale constitutive, în vederea cercetării aprofundate a acestora, şi sinteza, care constă în recompunerea întregului pe baza procesului de cunoaştere de la simplu la complex, în funcţie de concluziile desprinse din analizarea elementelor sale componente, respectiv expresii cantitative agregate şi generalizarea aspectelor particulare ale realităţii. Sinteza introduce caracterul interdisciplinar şi multicultural al cercetărilor prospective, iar analiza presupune cunoaşterea elementelor cantitative (reflectarea integrală a dimensiunilor şi a structurilor, şi doar parţială a modificărilor de ordin calitativ) şi a celor calitative, care evidenţiază cerinţele şi manifestările concrete ale legităţilor dezvoltării, de la cauză la efecte, de unde şi nevoia de a evalua cât se poate de exhaustiv toate dimensiunile analizei, printre care: * Dimensiunea logică – deductivă şi inductivă – a analizei, care poate fi: empirică (fără o evaluare teoretică prealabilă a datelor şi informaţiilor disponibile), bazată exclusiv pe experienţa acumulată şi pe imaginaţia sau intuiţia umană ţinând de profunzimea instrucţiei profesionale, şi sistematică, în conformitate cu anumite norme şi reguli raţionale. Legăturile între momentele trecut, prezent şi viitor (fig.4.1.) sugerează şi o anumită succesiune a operaţiunilor de efectuat: a) construcţia, potrivit unor metodologii şi algoritmi specifici, a alternativelor posibile; b) stabilirea criteriilor care permit evaluarea şi selectarea alternativelor posibile şi dezirabile, în funcţie de nevoile reale şi de voinţa decidentului şi c) estimarea resurselor şi a mijloacelor necesare pentru înfăptuirea alternativei preferate.

Trecut

Prezent

Fig.4.1 274

Viitor

* Dimensiunea cognitivă sau informaţională a analizei: identificarea structurilor invariabile ale realităţilor şi ale obiectivelor preconizate, precum şi ale raporturilor dintre acestea, ca premisă a trecerii efective la o activitate viitoare mai eficientă. Trecerea de la o situaţie oarecare (reală, din prezent) la cea dorită (din viitor) prezintă o serie de particularităţi, dar şi de trăsături comune. Aşa cum arăta R. Beckhard, probabilitatea succesului unei schimbări poate fi exprimată cu relaţia:

P=

f (A, B, D ) C

4.1.

în care A exprimă nivelul insatisfacţiilor la diferite nivele organizatorice; B – rigoarea definirii stării viitoare, adică dorite; D – primul pas spre starea viitoare; C – costul schimbării. De obicei, ponderea cea mai mare a schimbărilor provine din afara organizaţiei şi doar o parte redusă din interiorul acesteia, situaţie reflectată şi în structura informaţiilor (fig.4.2): Inexistente

Informaţii

Metode de generare

În stare latentă

Cunoscute

Metode de stimulare şi orientare

Nesistematizate

Metode de clasificare şi de organizare

Sistematizate, grupate Fig. 4.2

* Dimensiunea normativă a analizei: se porneşte de la judecăţi de valoare asupra situaţilor necorespunzătoare înregistrate la un moment dat şi a fundamentelor analizei prospective spre starea ideală, corespunzătoare nevoilor aspiraţiilor populaţiei; * Dimensiunea proiectivă a analizei: se porneşte de la realitatea înregistrată (zona virtuală) şi se stabilesc obiective realiste, prin extrapolarea tendinţelor din trecut şi prezent; * Dimensiunea creativă a analizei: se estimează şansa unor soluţii inedite, ideale, facilitate de cunoaşterea de „ultimă oră”, de experienţa dobândită, de pregătirea şi de imaginaţia experţilor desemnaţi să ofere soluţii viabile. 275

Din câte se observă, este un demers extrem de complex şi de anevoios (fig.4.3.), a cărui calitate este proporţională cu încrederea în capacitatea managerială de a găsi şi înfăptui soluţii adecvate, care să reflecte posibilităţile reale, nu dorinţele şi aspiraţiile. INFORMAŢII DESPRE: - starea din trecut - starea din prezent a sistemului Evoluţie virtuală (trecut şi prezent)

Evoluţie potenţială logică (viitor) Evoluţii probabile Stări posibile şi dezirabile Modelare şi simulare

Decizie (alegerea variantei optime) Fig. 4.3

B. Metode secvenţiale, care cuprind următoarele subgrupe mai semnificative: b1) Extrapolarea: prelungirea în viitor a evoluţiei înregistrate în trecut şi în prezent, de unde caracterul său explorativ. Există mai multe procedee de extrapolare, cele mai cunoscute fiind: b1.1 – Extrapolarea pe baza seriilor cronologice: se determină trendul sau linia principală de acţiune a unui indicator pentru care se cunosc valorile sale în perioada din trecut. Există extrapolarea mecanică, bazată exclusiv pe prelungirea tendinţelor manifestate anterior, extrapolarea euristică, introducând şi un factor (coeficient) de corecţie a trendului, în funcţie de modificarea previzibilă a desfăşurării procesului economic sau de unele opţiuni ale factorilor de decizie, ceea ce poate duce la intensificarea sau atenuarea evoluţiei precedente, şi extrapolarea analitică, pornind de la analiza datelor şi a variabilelor seriei dinamice, în funcţie de care se estimează comportarea ulterioară a fenomenului examinat. Această categorie de extrapolare se poate realiza cu ajutorul unor parametri specifici: • Sporul mediu anual sau raţia medie, utilizată pentru procesele economice evoluând sub forma progresiei aritmetice: 276

– extrapolarea mecanică:

yt = yo ± n t ∆ t

4.2

– extrapolarea euristică:

y2 = yo ± n t ∆t ⋅ k

4.3 în care yt reprezintă variabila extrapolată pentru orizontul t al previziunii; yo – valoarea variabilei în anul de bază; nt – numărul de ani de după anul de bază şi până la anul t al perioadei de previziune, inclusiv, ∆ - sporul mediu anual şi k – coeficientul de corecţie, aflat în una din situaţiile: k>1(accentuează tendinţa) şi k<1(diminuează tendinţa). Semnul plus se foloseşte pentru evoluţia ascendentă (fig.4.4, a), iar minus pentru cea descendentă (fig.4.4, b), rezultând trendurile liniare respective. y

y a

Perioada trecută

b c

a

Perioada de previziune z

0

t

a

b c z

0

t

b

Fig. 4.4 Cele trei variante a, b şi c reprezintă extrapolarea analitică pe baza coeficientului de corecţie supraunitar k>1, cea mecanică k=1 şi, respectiv, cea euristică pe baza coeficientului de corecţie subunitar (k<1); • Ritmul mediu anual, utilizat pentru procesele economice evoluând sub forma progresiei geometrice: – extrapolarea mecanică: y t = y o (1± r )n t 4.4 – extrapolarea euristică: y t = y o (1± r )n t ⋅ k

4.5 în care r exprimă ritmul mediu anual (sau altă unitate de timp) sub formă de coeficient, nu de procent. Semnul plus se foloseşte pentru evoluţia ascendentă (fig.4.5, a), iar minus pentru cea descendentă (fig. 4.5, b), rezultând trendurile exponenţiale respective.

277

Variantele a, b şi c reprezintă extrapolarea analitică pe baza coeficientului de corecţie supraunitar, cea mecanică şi, respectiv, cea euristică pe baza coeficientului de corecţie subunitar. a b

y

y

c

a b c z

0

t

z

a

0

t b

Fig. 4.5 b1.2 – Extrapolarea cu ajutorul funcţiilor de corelaţie: proiectarea unei variabile dependente (y) în corelaţie cu evoluţia uneia sau mai multor variabile independente. Şi în acest caz sunt două variante: • funcţia de corelaţie de o singură variabilă y = f (x ) 4.6 în care y este variabila dependentă (rezultativă), iar x variabila independentă. Dacă variabila independentă este timpul (t) atunci funcţia de corelaţie este o funcţie de trend: y = f (t) sau y = a0 + a1t , funcţia liniară în care a0 şi a1 sunt parametrii funcţiei Dacă există şi influenţe aleatoare (u), atunci relaţia 4.6 devine y = f (x) + u • funcţia de corelaţie de mai multe variabile: y = f (x1, x2,..., xo) 4.7 în care y este variabila dependentă, iar x1, x2,...,xo sunt variabile independente. Spre exemplu: y = ao + a1x1 + a2x2 +...+ anxn (funcţia de corelaţie lineară multiplă) în care ao, a1, a2, ..., an sunt parametrii funcţiei. b1.3 – Extrapolarea fenomenologică: analiza logică a experienţei anterioare, pentru descifrarea sensului principal al evoluţiei viitoare. Se pot desprinde astfel anumite „legi” de variaţie a procesului urmărit, care se reprezintă grafic cu ajutorul „norului de puncte”, (fig. 4.6), iar pe această bază se configurează curba tendinţei dominante care trece prin mijlocul norului de puncte. 278

y

y

z

0

t

a) evoluţia liniară

y

z

0

t

b) evoluţia exponenţială

z

0

t

c) evoluţia logaritmică

Fig. 4.6

b1.4 – Extrapolarea prin curbă înfăşurătoare: descrie dinamica rezultantei unor procese complexe, formate fiecare din mai multe elemente care intervin succesiv în evoluţia aceluiaşi proces. Constă în ajustarea prin înfăşurare a unor curbe secvenţiale (fig. 4.7). Perioada precedentă

Perioada de previziune

y

Curba înfăşurătoare I

z

II

III T

Fig. 4.7

b2 – Interpolarea: stabilirea mărimilor intermediare între două mărimi date, şi anume: între nivelul de bază (de referinţă) şi nivelul prestabilit pentru orizontul previziunii. Are, deci, caracter normativ. Se poate realiza folosind două procedee: • Interpolarea cu ajutorul sporului mediu anual: ∆y =

yT − y0 n (0→T )

4.8

yt = y0 + n(0→t) ∆ y în care ∆y exprimă sporul mediu anual, yT – variabila exogenă (dată), corespunzătoare anului final (T) al perioadei de previziune; y0 – mărimea variabilei la nivelul anului de bază, yt – mărimea variabilei rezultative (interpolate) pentru un an t al perioadei de previziune; 0 ≤ t ≤T; n(0→T) – numărul de ani de după anul de 279

bază până la orizontul previziunii, inclusiv; n(0→t) – numărul de ani de după anul t, inclusiv. Calcularea variabilelor rezultate pentru intervalul dintre 0 şi t, respectiv un an în care se poate obţine o evoluţie ascendentă (+) sau descendentă (-).

( ) ( )

y t = y 0 ± n t ∆y y t1 = y 0 ± n t1 ∆y . . . y t n = y 0 ± n tn ∆y

(

)

• Interpolarea cu ajutorul ritmului mediu anual: ⎧ y ⎪r = x t y0 ⎨ ⎪ y = y (l ± r )n 0 ⎩ t

4.9

în care r reprezintă ritmul mediu anual; x – ordinul radicalului, echivalent cu numărul de ani între 0 şi T. Radicalul se rezolvă cu ajutorul ecuaţiilor logaritmice:

(1 + r )n

1

= en 1

(1 + r ) = 10 n

(ln y1−ln y0 )

(ln y1−ln y0 )

, când se folosesc logaritmi naturali;

, când se folosesc logaritmi în baza 10.

Ritmul mediu anual pentru un an oarecare de după anul de bază (0) şi până la orizontul de timp al previziunii (t) se determină cu relaţiile:

( )2 y t 2 = y 0 (r ± r ) y t1 = y 0 1 ± r

. . . n y tn = y 0 1 ± r

4.10

( )

b3 – Evenimentele precursoare sau metoda tendinţei conducătoare reflectă legăturile cauzale dintre două sau mai multe direcţii de evoluţie în scopul descifrării, în final, a tendinţei dominante pentru perioada viitoare. Deci, pornindu-se de la premisa că legăturile anterioare (precursoare) vor avea aceeaşi evoluţie şi în viitor, se poate estima, prin analogie, dinamica unor indicatori economici în corelaţie cu dinamica prevăzută a altora (spre exemplu, consumul de apă potabilă 280

în corelaţie cu creşterea populaţiei, consumul casnic de energie electrică în corelaţie cu consumul total de electricitate pe economia naţională, consumul specific de combustibil pentru centralele termoelectrice în corelaţie cu randamentul instalaţiilor etc.). b4) Normarea: proiectarea unor parametri de comandă purtând numele de norme sau normative, cu ajutorul cărora se urmăreşte: a) minimizarea consumurilor de resurse (umane, materiale, financiare etc.); b) maximizarea rezultatelor economice (producţie, profit); c) încadrarea condiţiilor de muncă între limite rezonabile (temperaturi, luminozitate, zgomote ş.a.); d) respectarea unor restricţii ecologice (de poluare a mediului, de degradare a solului şi subsolului etc.). Activitatea de normare necesită: utilizarea unor mijloace de măsurare adecvată (instrumente şi aparate specializate); folosirea unor metode de calcul cât mai riguroase; aplicarea de măsuri tehnico-organizatorice şi social-economice care să conducă la realizarea practică a normelor şi normativelor, precum şi la perfecţionarea lor la anumite intervale de timp. b5) Sondajele previzionale: consultarea unor eşantioane de persoane reprezentative pentru fenomenul urmărit, realizată de persoane specializate, cu ajutorul unor chestionare. Sondajele previzionale asigură procurarea de informaţii semnificative privind: preferinţele populaţiei pentru anumite bunuri şi servicii; comportamentul demografic (naţionalitatea, nupţialitatea, divorţul etc.); atitudinea faţă de unele măsuri cu caracter socio-economic. Pentru ca sondajul să aibă o utilizare previzională este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) întrebările să fie formulate asupra unor fenomene a căror durată de viaţă să atingă orizontul previziunii (sau chiar să-l depăşească); b) structura eşantionului ales să fie reprezentativă pentru evoluţia de perspectivă a populaţiei pe vârste, sexe, trepte de venituri, medii (urban, rural), nivele de educaţie, zone ale ţării. C. Metode structurale, care cuprind următoarele subgrupe: c1) Aproximaţiile succesive: determinarea din aproape în aproape a valorilor necunoscute, pornindu-se de la valori stabilite într-o primă aproximaţie şi corectându-se apoi treptat până când se ajunge la soluţia convenabilă (ce nu mai este perfectibilă). Ea este apreciată astfel atunci când variabilele obţinute şi introduse în ecuaţiile corespunzătoare asigură verificarea acestor ecuaţii sau relevă abateri neglijabile (de regulă, până la 3%). Metoda se întemeiază, deci, pe continua ameliorare a primei soluţii, în cadrul unui dialog permanent între factorii implicaţi în elaborarea şi transpunerea în practică a previziunii. c2) Arborele de pertinenţă sau de posibilităţi: realizarea unei reţele arborescente de elemente ce condiţionează înfăptuirea obiectivului prestabilit, ierarhizate sub forma unui graf (fig. 4.8). Principalele componente ale acestui procedeu sunt: obiectivul principal urmărit (0); căile de urmat (Ci) şi mijloacele ce trebuie folosite (Mn).

281

Fig. 4.8

Subdiviziunilor care derivă din obiectivul principal li se acordă coeficienţi de importanţă, suma lor pe fiecare treaptă fiind egală cu 1. În final, se acordă note de pertinenţă, calculate ca un produs între coeficientul de importanţă al căii şi coeficientul de importanţă al mijlocului. Notele de pertinenţă evidenţiază ponderea cu care contribuie diversele mijloace antrenate în realizarea scopului urmărit. În funcţie de greutatea specifică a notelor de pertinenţă se stabileşte ordinea de prioritate în repartizarea resurselor şi a eforturilor. m ⎧n ∑ k ij = 1, i = 1.n şi m i ∈ N ⎪ ∑ q i = 1; i =1 ⎪⎪i =1 şi ⎨ ⎪p = q ⋅ k ; ∑ ∑ p = 1 i 0 ij ⎪ 0 i j ⎪⎩

4.11

în care qi este coeficientul de importanţă al căii C; kij – coeficientul de importanţă al mijlocului Mn; pij – nota de pertinenţă corespunzătoare. Pe baza graficului se întocmeşte tabelul coeficienţilor de importanţă ai căilor şi mijloacelor (tabelul 4.1), care servesc la determinarea notelor de pertinenţă (pij), ca produs între coeficienţii căilor (qi) şi coeficienţii mijloacelor (kij). Notele de pertinenţă, respectiv coeficienţii (pij), indică aportul direct al mijloacelor la realizarea obiectivului prevăzut (fără intermedierea căilor). Tabelul 4.1 Căile Coeficienţii de importanţă ai căilor C1 0,3 C2 0,5 C3 0,2 Σ 1,0 282

Mijloacele şi coeficienţii de importanţă ai acestor mijloace M11 M12 M21 M22 M31 M32 M33 0,4 0,6 0,7 0,3 0,5 0,3 0,2 0,12 0,18 0,35 0,15 0,10 0,06 0,04 Notele de pertinenţă

Σ 1,0 1,0 1,0 1,0

Pentru programele complexe, cu mai multe trepte, elementele grafului se divid pe diferite ramificaţii (grade de subordonare), rezolvarea făcându-se pe module, fiecare cuprinzând câte trei trepte, iar apoi se face agregarea (tot după regula celor trei trepte). De asemenea, în unele cazuri se construieşte un arbore de pertinenţă pentru evaluarea verosimilităţii variantelor. Dacă în cazul precedent căile şi mijloacele acţionează cumulativ pentru un anumit obiectiv, în situaţia de faţă (cu variante) căile şi mijloacele acţionează alternativ pentru fiecare variantă. c3) Scenariile: construirea unor structuri şi evoluţii viitoare prin reprezentarea succesiunii probabile a evenimentelor, avansând treptat, din prezent spre viitor. Aceste secvenţe logice, de evenimente în devenire, sunt concepute sub formă de variante posibile. Metoda scenariilor este solicitată să ofere soluţii pentru două categorii de probleme: a) care sunt căile de urmat pentru a se ajunge la o anumită situaţie? şi b) cum poate fi înlesnită sau frânată o anumită tendinţă de evoluţie? c4) Comparaţia internaţională: parcurgerea a două etape distincte: a) alegerea unui fenomen sau proces ce a avut loc în trecut într-o altă ţară şi a cărei evoluţie anterioară se consideră a fi probabilă în viitor, în ţara care face obiectul previziunii; b) studierea prognozelor, programelor şi planurilor elaborate în alte ţări în domenii care interesează propria evoluţie şi descifrarea tendinţei cu gradul cel mai înalt de probabilitate pentru ţara care face obiectul previziunii. Pentru ca rezultatele să fie plauzibile, este necesar să se acorde atenţie alegerii zonei de referinţă, astfel încât să existe condiţii comparabile cu cele din ţara care face obiectul previziunii. Totodată, soluţia adoptată nu reprezintă doar rezultatul acestei analogii, ci se întemeiază şi pe elemente normative, corespunzătoare realităţilor din ţara care elaborează previziunea. D. Metoda modelării economico-matematice, respectiv cunoaşterea realităţii prin cuantificarea fenomenelor şi proceselor analizate, în vederea fundamentării deciziilor. Prin urmare, modelul economico-matematic constituie un sistem artificial bazat pe analiza cantitativă, cu ajutorul căruia se studiază comportamentul sistemului real, pe care îl reprezintă prin analogie. Orice model economico-matematic trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: să corespundă mecanismului de funcţionare a procesului sau fenomenului economic pe care îl reprezintă; să fie în concordanţă cu legile economice, ţinând seama de legăturile cauzale dintre diferitele activităţi care definesc evoluţia indicatorilor economici şi caracterizează nivelul cantitativ şi calitativ al acestuia; să utilizeze corect informaţiile disponibile; să permită elaborarea unor algoritmi de rezolvare şi utilizarea mijloacelor de prelucrare automată a datelor. În activitatea previzională, se folosesc diferite tipuri de modele economicomatematice posibil a fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: a) după tehnica de elaborare, în modele de tipul funcţiilor de producţie; de optimizare; de simulare; interramuri (input-output), b) după gradul de agregare, în modele agregate, cu un număr redus de variabile, reprezentând forma concentrată a unui sistem economic, sau modele dezagregate, în care domeniile analizate sunt structurate pe componente (exemplu: economia naţională este abordată pe sectoare 283

sau ramuri de activitate), c) după factorul timp: modele statice, folosite pentru reprezentarea unor procese sau fenomene economice la un moment dat; modele dinamice care ilustrează evoluţia în timp a fenomenelor şi proceselor economice analizate. Din categoria metodelor previzionale fac parte: d1) Funcţiile de producţie: corelaţia multiplă dintre rezultatul activităţii economice (produsul global, produsul intern brut, valoarea adăugată sau alt indicator ce exprimă rezultatul producţie) şi factorii de producţie (de regulă, capitalul fix şi forţa de muncă, iar uneori şi progresul tehnic). Factorii de producţie sunt variabilele independente. Cea mai cunoscută şi mai des utilizată este funcţia Cobb-Douglas, în variantele: a) fără progres tehnic: Yt = AK αt Lβt 4.12 b) cu progres tehnic: Yt = AK αt Lβt ⋅ e γt 4.13 în care Yt este rezultatul activităţii (producţia); A – factorul de proporţionalitate; K – capitalul fix; L – forţa de muncă; α şi β - coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu K, respectiv L (arată cu cât creşte Y la creşterea cu 1% a lui K, respectiv L); e – baza logaritmilor naturali (2.718...); γ – coeficientul progresului tehnic; t – factorul timp. Relaţiile de calcul pentru α şi β:

dY dK ∂γ Y ⎧ ⎪⎪α = Y : K = ∂K : K ⎨ ⎪β = dY : dL = ∂Y : Y ⎪⎩ ∂γ L Y L

4.14

Dacă α + β = 1 funcţia este omogenă, iar dacă α + β ≠ 1, atunci funcţia este neomogenă, fiind posibile următoarele două situaţii a) dacă α + β > 1, creşterea producţiei este superioară creşterii factorilor, ceea ce indică un randament crescând al acestora, şi b) dacă α + β < 1, producţia se obţine în condiţiile descreşterii randamentului factorilor. De asemenea, raportul dintre coeficienţii de elasticitate α şi β relevă următoarele caracteristici posibile ale dezvoltării economice: dacă α + β > 1, activitatea economică se bazează pe folosirea unei tehnologii care necesită un volum mare de muncă, iar dacă α + β < 1, activitatea economică se bazează pe o tehnologie ce presupune utilizarea unui volum mare de mijloace fixe. Funcţiile de producţie oferă posibilitatea conceperii unor strategii de combinare a celor doi factori de producţie în diverse variante, astfel încât să se obţină acelaşi rezultat Y (fig. 4.9). 284

K K3 K2

Y = ct

K1

L3 L2

L

L1 Fig. 4.9

Pentru aceasta se calculează coeficientul de substituire a factorilor, s:

∂Y A ⋅ β ⋅ K α Lβ−1 β K s = ∂L = = ⋅ ∂Y α L A ⋅ αK α −1 Lβ ∂K

4.15

Pe această bază se poate calcula cu cât trebuie să crească volumul unuia dintre factori la scăderea cu 1% a celuilalt, astfel încât producţia stabilită să rămână neschimbată. Astfel, ştiind că Y = f(K.L) = ct ⇒ dY = 0

∂Y ∂Y ∂Y dK ⋅ dL + dY = dK = 0 ⇒ ∂L = − ⇔ ∂ Y ∂L ∂K dL ∂K β K dK dK ⇔s=− ⇒ ⋅ =− α L dL dL

4.16

Spre exemplu dacă, L scade cu 1%, creşterea lui K pentru ca Y să rămână neschimbat se determină după relaţia:

285

dK β dL β =− ⋅ = ⋅ 100 K α L α

4.17

-1% Analog,

dL α dK α =− ⋅ = ⋅ 100 L β K β

-1% În esenţă, funcţiile de producţie previzionale se folosesc în următoarele scopuri: pentru a calcula rezultatul activităţii (Y) ce se poate obţine la orizontul previziunii pe baza factorilor de producţie disponibili, în condiţiile de elasticitate admise; pentru a determina ritmul de creştere a factorilor necesar pentru obţinerea lui Y prevăzut; pentru proiectarea unei combinări raţionale a factorilor; pentru a determina eficienţa diferenţială a factorilor de producţie; pentru a analiza relaţia dintre productivitatea muncii, înzestrarea muncii cu capital fix şi eficienţa utilizării capitalului fix. d2) Simularea: se bazează pe valorificarea variabilelor de intrare (exogene) şi pe proiectarea parametrilor opţionali, în diferite variante, precum şi a unor factori aleatori (pentru lucrările previzionale în condiţii de risc şi incertitudine), din combinarea lor rezultând o serie de ecuaţii în lanţ, din care se obţin variabile de ieşire (endogene, rezultative), ce devin elemente de calcul ale noilor ecuaţii. d3) Optimizarea: construcţie matematică operând cu un sistem de variabile supuse anumitor restricţii, pentru care se urmăreşte obţinerea celei mai bune soluţii, privite prin prisma funcţiei de optimizare (de maximizare sau minimizare a valorii unui indicator). În această categorie de modele, se înscriu problemele de programare matematică (lineară sau nelineară), apelând la algoritmul Simplex sau la alte tehnici de calcul ori de reprezentare grafică. E) Metoda de echilibrare, cunoscută şi sub denumirea de balanţă a legăturilor dintre ramuri sau tabelul intrări-ieşiri. Modelele inter-ramuri au caracter statistic sau previzional şi pot fi elaborate în expresie valorică sau fizică, fie ca modele statice, fie ca modele dinamice. În cadrul tabelului intrări-ieşiri se disting două categorii de fluxuri: intrările (input-urile) într-o anumită ramură sau subramură, reprezentând consumuri de resurse; ieşirile (output-urile) din fiecare ramură sau subramură, finalizate în producţia rezultată şi repartizată pe destinaţii. Prin cele două categorii de fluxuri se realizează cuantificarea relaţiilor dintre resurse şi utilizarea lor, echilibrul de ansamblu din economie. Cel mai frecvent se utilizează modelul static în expresie valorică, atât cu caracter statistic, cât şi previzional (fig.4.10).

286

RA M

Produs intermediar I

IND AGR CR C.I VAB X IMP RT

A

CR PI

PRODUS FINAL ŞI CEREREA FINALĂ Consum final FBC CM CA Tot FBCF DSR

SBC

Tot

CI

Y=CF+ X= EXP UF=CF+ UT= FBC+SBC PI+Y FBC+EXP PI+UF

C II

PIB

PIB

C III

C IV Fig. 4.10

Tabelul intrări-ieşiri este compus din patru cadrane: Cadranul I se prezintă sub forma unei matrici pătratice ce reflectă, pe linii, producţia intermediară (PI) (supusă prelucrării ulterioare – materii prime, materiale, energie etc.), iar pe coloane consumul intermediar (CI). Elementul generic al acestei matrici este xj care arată producţia intermediară a ramurii i destinată consumului intermediar în ramura j. x11

x12

K

x21

x22

Λ

M

M

xm1 m

∑ xi1

i =1

xm2 m

∑ xi2

n

x1n

∑ x1j

j =1 n

x2n

∑ x 2j

j =1

M Λ

M n

xmn m

Λ

∑ xin

i =1

i =1

∑ x mj

j =1 m

∑

i =1

n

∑ xij

j =1

Suma elementelor xij pe linie nu este egală cu suma elementelor xij pe coloană pentru aceeaşi ramură, dar, pe total, suma este aceeaşi, adică suma producţiilor intermediare este egală cu suma consumurilor intermediare. De observat, de asemenea, că pe diagonala principală a acestei matrice se regăsesc autoconsumurile ramurilor. Cadranul II cuprinde utilizările finale (UF), compuse din: consumul final al menajelor (CM); consumul final al administraţiei (CA); formarea brută de capital fix (FBCF); variaţia stocurilor şi a rezervelor (∆SR); exportul (EXP). UF = CM + CA + FBCF + ∆SR + EXP 4.18 Dacă în loc de exportul total se ia în calcul doar exportul net (adică soldul balanţei comerciale, SBC = EXP – IMP) se obţine produsul final (Y). Y = CM + CA + FBCF + ∆SR + SBC 4.19 Dacă se face suma pe linii (pe ramuri) între elementele cadranelor I şi II, se obţine: a) totalul utilizărilor pe ramuri şi pe economie: m

U i = PI i + UFi = ∑ x ij + UFi

4.20

i =1

287

b – totalul produsului global, pe ramuri şi pe economie:

⎧X = PI + Y = m x + Y ∑ 0 i i i i ⎪⎪ i =1 ⎨m m ⎪∑ U i = U : ∑ X i = X; i = 1.n i =1 ⎩⎪ i =1 Cadranul III conţine: a) valoarea adăugată brută, VAB, cu elementele sale componente: fondul de salarii (FS); impozitele şi taxele (IT); amortizarea (AM); excedentul net (EN).

VABi = FSi + ITi + AM i + EN i n

∑ VABi = PIB (la preţurile pieţei) i =1

4.22 în care PIB este produsul intern brut. b) produsul global al ramurilor (Xj) (suma pe coloane între elementele cadranelor I şi III) şi al economiei naţionale (X) Xj = CIj + VABj n

∑ X j = X ; j = 1.n

4.23

j=1

Dacă la produsul global se adaugă importul se obţine totalul resurselor R = X + IMP (pe ramuri şi pe totalul economiei) Cadranul IV se foloseşte numai experimental, în lucrările de cercetare ştiinţifică, pentru relevarea procesului de redistribuire din economia naţională. Relaţia de echilibru fundamentală a modelului este: CI + VAB + IMP = PI + UF, adică R= U 4.24 Modelul matematic pe care este construit tabelul intrări-ieşiri se compune dintr-un sistem de ecuaţii de balanţă. Pe linii, prin însumarea elementelor cadranelor I şi II, se constituie ecuaţiile de balanţă ale repartizării producţiei: n

X i = ∑ x ij + Yi

4.25

i =1

i = 1.n Pe coloane, prin însumarea elementelor cadranelor I şi III, rezultă ecuaţiile de balanţă ale structurii valorice a producţiei: n

X j = ∑ x ij + VAB j

4.26

j=1

j = 1.n Se consideră un factor de întârziere (lag) de un an, reprezentând durata de transformare a unui volum de investiţii în capital fix, pentru a se realiza un anumit spor de producţie. 288

Se definesc: a) matricea investiţiilor inter-ramuri,

⎧⎪I j = I ij ⎨ ⎪⎩ij = 1, n

4.27

în care Iij reprezintă investiţia ce trebuie să se efectueze în ramura producătoare i pentru a se obţine sporul de producţie previzionat, ∆X j în ramura consumatoare j b) matricea coeficienţilor investiţiilor specifice.

B = b ij ij = 1, n

unde b ij =

I ij

4.28

∆X j

Rezultă I ij = b ij ⋅ ∆X ij sau, matricial

I1 = B1 ⋅ ∆X 1

4.29

Înlocuind în relaţia iniţială se obţine

⎧X i = AX i + B ⎨ ⎩(X i =1 − X i ) + Z i

4.30

în care Zi este produsul final net. În această categorie de metode, se disting următoarele grupe: e1) Balanţe materiale: instrumente metodologice cu ajutorul cărora se proiectează echilibrele dintre necesităţile şi resursele disponibile de materii prime, materiale, energie şi produse finite de importanţă strategică, precum şi structurarea optimă a atragerii şi folosirii acestora în perioada de previziune (tabelul 4.2). Tabelul 4.2

Necesar (utilizări) 1. Pentru producţie 2. Pentru investiţii 3. Pentru consumul populaţiei 4. Pentru export 5. Pentru rezerve 6. Stoc la sfârşitul perioadei Total necesar

Resurse 1. Stoc la începutul perioadei 2. Producţia 3. Resurse recuperabile şi refolosibile 4. Import 5. Consum din rezerve Total resurse

Balanţele materiale previzionale trec printr-un proces complex de elaborare şi echilibrare astfel încât în final resursele să acopere integral necesităţile, în condiţii de eficienţă ridicată. e2) Balanţe valorice: reflectă venituri şi cheltuieli, respectiv încasări şi plăţi, ca expresii ale proporţiilor de sinteză din economia naţională privind formarea, distribuirea şi redistribuirea rezultatelor producţiei sociale prin intermediul diferitelor fonduri băneşti. Aşadar, balanţele valorice reflectă relaţii privind echilibrul financiar, monetar şi valutar. 289

Principalele balanţe valorice sunt: bugetul de stat; balanţa comercială (balanţa comerţului exterior); balanţa de plăţi externe. e3) Balanţa forţei de muncă: exprimă raporturile cantitative ce se creează prin piaţa forţei de muncă şi în procesul de folosire a acesteia pe ramuri şi domenii de activitate, pe mediul urban şi cel rural, precum şi pe sexe. În esenţă, ele cuprind: resursele totale; populaţia ocupată (din care: salariaţi); rezervele de muncă (populaţie casnică potenţial activă, elevi şi studenţi în vârstă de muncă, apţi de a lucra, militari în termen, şomeri); rata şomajului. Balanţele forţei de muncă se întocmesc atât ca balanţe totalizatoare (pe întreaga ţară), cât şi ca balanţe cu caracter parţial (pe judeţe sau alte unităţi teritoriale). F. Metode intuitive: constau, în esenţă, la consultarea unor grupuri de experţi în vederea rezolvării problemelor pentru care nu există metode standardizate corespunzătoare. Distingem două subgrupe reprezentative şi anume: f1) Brainstorming sau „asaltul ideilor”, constând din discuţii în grup, în cadrul unor reuniuni de experţi din domenii diferite, urmând rezolvarea problemelor cu caracter interdisciplinar. Activitatea este organizată de beneficiar, care poate lucra cu întregul colectiv sau pe grupe de lucru şi, în final, cu ajutorul colectiv. Pentru ca metoda să dea rezultatele aşteptate, se cer respectate următoarele condiţii: organizatorul dezbaterii trebuie să aibă un orizont larg, pentru a încuraja dezbaterea liberă a problemelor; discuţia trebuie să se concretizeze pe o problemă bine definită, pentru a nu se declanşa dezbateri colaterale nedorite; organizatorul trebuie să ia în considerare toate ideile exprimate, chiar dacă iniţial i se par inaplicabile; pe baza ideilor formulate, organizatorul trebuie să încurajeze combinarea şi asocierea prin consens a ideilor formulate, obţinându-se un flux continuu de opinii până la adoptarea soluţiei. Se înregistrează şi anumite limite ale metodei, printre care: oricât de libere ar fi discuţiile, există pericolul ca unii experţi să fie influenţaţi de colegii lor cu personalitate mai puternică; în unele cazuri, poate conduce la soluţii insuficient fundamentate. Pe ansamblu, trebuie respectată condiţia: n

n

i =1

j=1

∑ Xi = ∑ X j

4.31

Ca modelul să devină operaţional, trebuie definită matricea A, adică matricea tehnologică (matricea coeficienţilor tehnici ai cheltuielilor materiale directe): a 11

a 12

L a ij

L a 1n

a i2

L a ij

L a in

M A = a i1 M a n1

290

a n 2 L a nj L a nn

în care a ij =

x ij Xi

arată cât trebuie să producă ramura i pentru a se realiza o

producţie de o unitate în ramura j. Rezultă: x ij = a ij ⋅ X j Coeficienţii aij se determină pe baze statistice, fiind consideraţi constanţi şi se actualizează periodic în funcţie de modificările tehnologice previzibile. În studiile previzionale, modelul input-output se utilizează în următoarele momente: În fazele preliminare ale acestor studii, când se stabileşte un anumit produs final, Y, dezirabil şi se urmăreşte determinarea produsului global, X, ce trebuie realizat pentru obţinerea acestui produs final. Se porneşte de la sistemul:

⎧X 1 = a 11 X 1 + a 12 X 2 + L a 1n X n + Y1 ⎪ ⎨M ⎪X = a X + a X + L + a X + Y n1 1 n2 2 nn n ⎩ n n

4.32

care, matricial, se scrie: X = AX +Y 4.33 Rezultă: X – AX = Y ⇒(E – A) X = Y ⇒X = (E – A)-1⋅ Y Matricea (E – A)-1 reprezintă matricea coeficienţilor cheltuielilor materiale totale (directe şi indirecte). În faza finală a studiilor previzionale, când se cunoaşte producţia totală (X) ce poate fi realizată şi se urmăreşte să se determine care este produsul final (Y) posibil de atins. Se porneşte de la: X = AX + Y ⇒ Y = (E – A)X Modelul dinamic previzional în expresie bănească porneşte tot de la relaţia: Xt = AXt + Yt, 4.34 Mai departe, Yt se descompune în: Yt= It + Z 4.35 în care It reprezintă investiţiile pentru producţie. f2) Delphi, cunoscută şi sub denumirea de metoda anchetelor iterative: un răspuns posibil la deficienţele relevate de metoda Brainstorming. Constă în consultarea unui grup de experţi cu ajutorul chestionare, fără ca experţii să se cunoască între ei. Presupune trei faze: a) pregătirea lucrării (stabilirea problemei care face obiectul studiului previzional; elaborarea unui chestionar pe baza căruia se realizează consultarea experţilor, chestionarul; fiind însoţit de instrucţiuni de completare; constituirea grupului de experţi, potrivit cu specificul problemei; informarea experţilor asupra obiectivului şi modului de desfăşurare a activităţii); b) consultarea experţilor (transmiterea chestionarelor către experţi, cărora li se solicită răspunsuri pe baza principiului întrebării închise; la fiecare întrebare sunt ataşate toate răspunsurile posibile, fiecare expert urmând a face o opţiune; se colectează chestionarele, se grupează răspunsurile, se stabileşte valoarea mediană, 291

aceste răspunsuri sunt împărţite fie în decile, fie în cvartile, extremităţile fiind eliminate; organizatorul îi informează pe experţi asupra rezultatelor obţinute şi le transmite un nou chestionar, însoţit de informaţii suplimentare, cerându-li-se să reflecteze dacă îşi menţin sau nu opţiunea iniţială. Pentru a veni în sprijinul lor, organizatorul le poate transmite şi un chestionar-interviu prin care li se cere să motiveze cauzele care le determină opţiunea; se colectează din nou chestionarele, operaţiile putând fi repetate până când soluţia nu mai este perfectibili); c) valorificarea rezultatelor. Organizatorul interpretează rezultatele obţinute şi uneori – singur sau în colaborare cu specialiştii proprii - poate aduce unele corective soluţiei obţinute, dacă el a avut interes să nu divulge unele aspecte, considerate secrete. Această metodă poate fi utilizată pentru următoarele categorii de probleme: anticiparea unor evenimente tehnico-ştiinţifice, solicitându-se să se estimeze anul când astfel de evenimente se vor produce, intervalul de ani sau numărul de ani necesari; stabilirea anului când poate deveni operaţională o soluţie tehnologică cunoscută, dar care deocamdată este inoperantă fie datorită costurilor prea ridicate, fie datorită unor efecte secundare nocive. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Botez, M., coordonator, Curs de prognoză, Editura CIDSP, Bucureşti, 1972 2. Busuioc, A., Euristica şi structura ştiinţei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978 3. Caracota, D., Previziunea economică. Elemente de macroeconomie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996 4. Forrester, W-J., Principiile sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979. 5. Lantoş, Şt., Valoarea euristică a previziunii ştiinţifice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976 6. Popescu, I., Eficienţa economică a sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986 7. Popescu, I., ş.a., Noua economie şi societatea informaţională, Editura MondoEc, Craiova, 2002 8. Popescu, I., ş.a., Previziunea – premisă a dezvoltării durabile, vol. I şi II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003 9. Sabău, G., Societatea cunoaşterii. O perspectivă românească, Editura Economică, Bucureşti, 2001 10. xxx Dicţionar de matematică şi cibernetică în economie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

292

DISCIPLINE OPŢIONALE GESTIUNEA FINANCIARĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE Prof. univ. dr. DUMITRU MARIN

OBIECTIVE – Definirea obiectului de activitate, a surselor legale de finanţare a cheltuielilor – integral sau parţial de la bugetul statului – şi a structurii organizatorice a instituţiei publice; – Determinarea calităţii instituţiei publice: ordonator principal, secundar sau terţiar de credite şi subordonarea sa din punct de vedere al finanţării; – Însuşirea principalelor destinaţii ale cheltuielilor, pe subcapitole, şi gruparea acestora în funcţie de sursa de finanţare folosită; – Stabilirea gradului de acoperire a cheltuielilor de la buget; – Respectarea legalităţii în achiziţionarea bunurilor materiale şi a investiţiilor. 1. CONŢINUTUL GESTIUNII FINANCIARE A INSTITUŢIILOR PUBLICE • Conţinutul gestiunii financiare a instituţiilor publice are în vedere obiectivele pe care le au de îndeplinit acestea, şi anume: • Definirea obiectului de activitate, a surselor legale de finanţare a cheltuielilor – integral sau parţial de la buget – şi a structurii organizatorice a instituţiei publice. • Calitatea instituţiei publice: ordonator principal, secundar sau terţiar de credite şi subordonarea sa din punct de vedere al finanţării: de la bugetul de stat sau de la bugetul local. • Existenţa şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat pe instituţie, pe surse de finanţare. • Principalele destinaţii ale cheltuielilor, pe subcapitole, şi gruparea acestora în funcţie de sursa de finanţare folosită. • Natura veniturilor realizate şi destinaţia dată acestora. • Gradul de acoperire a cheltuielilor din surse proprii şi natura acestora: a) în completarea sursei de finanţare bugetare, care se folosesc cu prioritate; b) cu venituri extrabugetare şi în completare, cu subvenţii de la buget. • Gradul de acoperire a cheltuielilor de la buget. • Urmărirea corelaţiei dintre gradul de realizare a principalilor indicatori specifici activităţii instituţiei şi gradul de utilizare a creditelor bugetare deschise. • Modul de organizare a controlului financiar preventiv şi controlului financiar de gestiune şi al circuitului documentelor primare. • Organizarea şi ţinerea evidenţei contabile şi tehnic-operative a bunurilor materiale (mijloace fixe, obiecte de inventar, materiale) şi băneşti. 293

• Stabilirea şi delimitarea răspunderii materiale pe locuri de depozitare şi de folosinţă. • Respectarea legalităţii în achiziţionarea bunurilor materiale şi a investiţiilor. • Respectarea legalităţii în acordarea drepturilor băneşti de orice fel. • Respectarea legalităţii şi a principiului economicităţii în efectuarea celorlalte cheltuieli (servicii, reparaţii, protocol etc.). • Valoarea, frecvenţa şi natura pagubelor materiale evidenţiate în anexa la bilanţ şi ritmul de recuperare. Dinamica şi structura debitorilor, creditorilor şi furnizorilor, de la începutul anului până la sfârşitul anului, conform bilanţurilor anuale şi trimestriale. • Efectuarea inventarierii patrimoniului şi a controlului financiar intern (propriu) de gestiune, precum şi controlul lunar al operaţiunilor băneşti efectuate prin casă. • Imobilizări de fonduri în debitori şi clienţi neîncasaţi, avansuri acordate furnizorilor pentru prestări de servicii sau livrări de bunuri materiale neexecutate sau nelivrate la termenul convenit prin contract, stocuri de materiale sau de mijloace fixe mari, fără mişcare, fără utilizare eficientă sau lucrări de investiţii neaprobate sau cu ritm lent de execuţie. • Încadrarea în conturile contabile a operaţiunilor patrimoniale, conform funcţiunii acestora din planul de conturi aprobat de MFP. • Respectarea principiilor de înregistrare cronologică şi sistematică a operaţiunilor şi a concordanţei dintre evidenţa contabilă analitică, evidenţa contabilă sintetică, bilanţul contabil şi anexele la bilanţ. • Respectarea corelaţiilor dintre formularele de bilanţ şi anexele la bilanţ şi calitatea raportului explicativ la bilanţ. • Organizarea şi ţinerea evidenţei formularelor cu regim special şi a altor valori. • Existenţa unor cheltuieli neeconomicoase, neimputate şi nerecuperate. • Existenţa unor debitori insolvabili, neurmăriţi şi nereactivaţi. • Existenţa pe teren a unor bunuri materiale fără a fi prinse în evidenţa patrimoniului unităţii, din lipsă de documente sau datorită primirii lor gratuite (donaţii externe) şi neevaluării acestora în vederea evidenţierii în contabilitate. • Existenţa pe teren de mijloace fixe, obiecte de inventar, ambalaje, mărfuri nefolosibile, deteriorate, greu vandabile şi nevalorificate, neîncasate, nedeclasate sau imputate, conform legii, şi valorificării rezultatelor inventarierii. 2. GESTIUNEA FINANCIARĂ LA INSTITUŢIILE PUBLICE 2.1. Elaborarea şi aprobarea bugetului de stat – verigă a bugetului public naţional Conform noii Legi a Finanţelor Publice nr.500/2002, nu Ministerul Finanţelor Publice, ci Guvernul răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor fondurilor speciale, precum şi ale conturilor generale de execuţie ale acestora şi de realizarea acestora, după aprobarea de către Parlament. De luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului financiar, aplicarea politicii financiare a statului, de cheltuire cu eficienţă a resurselor financiare răspunde Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul asigurând 294

realizarea politicii financiare a statului conform programului de guvernare acceptat de Parlament. La elaborarea şi executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale stau principiile unicităţii, universalităţii, echilibrului, realităţii, anualităţii şi publicităţii, aplicate la specificul fiecărui buget. Elaborarea proiectului bugetului de stat se asigură de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget şi a proiectelor bugetelor locale. În bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale şi în bugetele fondurilor speciale nu se pot înscrie şi aproba cheltuieli fără stabilirea resurselor din care urmează a fi efectuate. Prin legile bugetare anuale pot fi aprobate măsuri fiscale în concordanţă cu evoluţia economică şi asigurarea resurselor stabilite pentru finanţarea cheltuielilor publice, precum şi veniturile cu destinaţie specială, în scopul acoperirii unor cheltuieli stabilite distinct prin bugetul de stat. În cursul anului, pe parcursul execuţiei bugetare, dacă se fac propuneri de elaborare a unor acte normative prin a căror aplicare se micşorează veniturile sau majorează cheltuielile stabilite prin buget, iniţiatorul are obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare compensării golului de venituri sau acoperirii sporului de cheltuieli. În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificative, care se prezintă Parlamentului până la 30 noiembrie a fiecărui an. Lucrările de elaborare, aprobare şi executare a bugetului de stat se fundamentează pe analize în execuţie şi prognoze ale stadiilor de evoluţie a echilibrului financiar, monetar şi valutar, a datoriei publice interne şi externe a ţării. În acest scop, Ministerul Finanţelor Publice foloseşte, în condiţiile legii, proiectele şi exerciţiile privind: • balanţa de plăţi externe; • balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti aLE populaţiei şi a masei monetare; • balanţa creanţelor şi angajamentelor externe, pe ţări. 2.2. Modalităţi de acoperire a cheltuielilor bugetare în timpul exerciţiului bugetar Conform Legii nr.500/2002 a finanţelor publice, în afara resurselor financiare publice sunt folosite şi alte modalităţi de acoperire a cheltuielilor bugetului de stat, inclusiv a deficitului bugetar, pe parcursul exerciţiului bugetar, cum ar fi: 1) Refinanţarea datoriei publice şi finanţarea deficitului bugetului de stat se asigură prin împrumuturi de stat, în condiţiile legii. Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze şi să garanteze împrumuturi de stat pe piaţa financiară internă şi externă în vederea asigurării fondurilor necesare refinanţării datoriei publice interne şi finanţării deficitului bugetar la nivelul fiecărui an şi echilibrului balanţei de plăţi externe, în limitele aprobate prin lege. 2) Golurile temporare de casă se acoperă pe seama resurselor aflate temporar în contul general şi în conturile de trezorerie ale statului, împrumutate cu dobândă stabilită de Ministerul Finanţelor Publice, până la încasarea veniturilor programate prin bugetul aprobat. 295

3) Cu aprobarea Guvernului, prin legea anuală privind aprobarea bugetului de stat se poate autoriza Ministerul Finanţelor Publice să emită, în primele 10 luni ale anului, bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice, purtătoare de dobândă, reprezentând 8% din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat, a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului, iar retragerea lor trebuie să se facă până la 31 decembrie al exerciţiului financiar în care au fost emise. Aceste bonuri de tezaur intră în circulaţie prin achiziţionarea de către agenţii economici şi populaţie de la Banca Naţională a României. 4) Tot prin legea bugetară anuală se poate stabili acordarea de către Banca Naţională a României a unui împrumut fără dobândă, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului de stat, fără a depăşi 10% din totalul cheltuielilor bugetului aprobat. Rambursarea împrumutului se face până la sfârşitul anului financiar în curs, pe seama veniturilor bugetare curente sau a unui împrumut de stat efectuat în condiţiile legii. 5) Pentru acţiunile şi sarcinile noi intervenite în cursul anului, în bugetul de stat şi bugetele locale se înscriu Fondul de rezervă bugetară, pus la dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, care se utilizează pe bază de hotărâri ale acestuia, cu menţinerea echilibrului bugetar. 6) Veniturile ce se realizează peste cele aprobate pe ansamblul bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale vor putea fi folosite, în cursul anului, pentru finanţarea unor acţiuni stabilite prin legea de rectificare a bugetului sau altă lege sau vor diminua deficitul bugetar ori vor majora excedentul bugetar. 7) În completarea veniturilor bugetare se constituie în afara bugetului de stat şi fonduri ale căror bugete se aprobă de Parlament, ca anexă la acest buget. Trebuie reţinut faptul că constituirea şi utilizarea de mijloace financiare aparţinând statului, în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, se pot face numai prin lege. Execuţia bugetară din aceste fonduri se efectuează potrivit legilor de constituire şi utilizare, precum şi normelor valabile pentru bugetul de stat, prevăzute de Legea finanţelor publice. Pe măsura stabilizării şi restructurării sectoarelor economice şi bugetului, Guvernul analizează şi propune Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale constituite în afara bugetului de stat ori a bugetului asigurărilor sociale de stat sau includerea acestora în bugetele respective. 8) Legea finanţelor publice prevede că, din excedentul bugetului de stat, se va rezerva anual o cotă de 50% pentru crearea unui fond de tezaur al statului, care se păstrează în contul trezoreriei la Banca Naţională a României şi se utilizează pe bază de lege aprobată de Parlament, sursă însă nerealizabilă întrucât acest buget este programat a fi încheiat astfel că s-a încheiat, în ultimii ani, cu deficit. 9) La acoperirea cheltuielilor bugetului de stat se au în vedere şi unele principii generale specifice acestuia şi anume: a) se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin emisiune monetară sau finanţare directă de către bancă; b) este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate pentru bugetul de stat, cu excepţia cazurilor când legea prevede altfel; c) este interzisă folosirea veniturilor realizate de instituţiile publice în valută., indiferent de natura lor, acestea fiind depuse la Banca Naţională a României unde se păstrează rezerva valutară a statului, iar contravaloarea acestora, în lei, fiind virată în contul bugetului de stat. 296

2.3. Principiile şi criteriile de bază pentru finanţarea cheltuielilor la buget În Legea finanţelor publice se menţionează că prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, în structura funcţională şi economică a acestora, stabilită de această lege. Utilizarea acestor credite se face pe baza unor principii şi criterii de finanţare. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept. 2.4. Modalităţi de finanţare a cheltuielilor instituţiilor publice şi reglementarea legală a surselor în afara bugetului Finanţarea cheltuielilor de funcţionare şi investiţii ale instituţiilor publice se face în conformitate cu Legea finanţelor publice şi a legii de aprobare a bugetului fiecărui an. 2.5. Sursele de finanţare a investiţiilor publice, modul de planificare şi aprobare Potrivit Legii finanţelor publice, cheltuielile pentru investiţiile instituţiilor publice, precum şi alte cheltuieli de investiţii care se finanţează, potrivit legii, din bugetul de stat şi din bugetele fondurilor speciale, se cuprind în proiectele acestor bugete pe baza listei de investiţii, cu desfăşurare pe obiective, atât cantitativ, cât şi valoric, elaborată de fiecare ordonator principal de credite (minister, organ central) şi anexată la bugetul propriu. Această listă, avizată în prealabil de Ministerul Finanţelor Publice, şi documentaţiile tehnico-economice se aprobă conform Anexei la Legea de aprobare a bugetului pe fiecare an de către: A. Finanţate din bugetul de stat şi bugetele fondurilor speciale: a) Guvern – pentru valori mai mari de 80 miliarde lei; b) ordonatori principali de credite pentru valori între 9 miliarde lei şi 80 miliarde lei; c) ceilalţi ordonatori de credite – pentru valorile de până la 9 miliarde lei, cu avizul prealabil al ordonatorului principal de credite. B. Finanţate integral sau în completare din bugetele unităţilor administrativteritoriale, conform Legii nr.189/1998 a finanţelor publice locale. 3. GESTIONAREA BUNURILOR MATERIALE ŞI VALORILOR BĂNEŞTI LA INSTITUŢIILE PUBLICE 3.1. Inventarierea bunurilor materiale şi valorilor băneşti existente în gestiunea instituţiilor publice. Înregistrarea rezultatelor inventarierii Instituţiile publice sunt obligate să inventarieze totalitate bunurilor materiale şi a valorilor băneşti existente în patrimoniul lor, precum şi a acelora care aparţin altor instituţii şi agenţi economici cu capital de stat şi care, temporar, se află în păstrarea instituţiei care face inventarierea. 297

Prin inventariere se înţelege acţiunea de constatare faptică, la o anumită dată, a existenţei tuturor elementelor care constituie patrimoniul unităţii, precum şi de verificare a exactităţii valorii creanţelor şi obligaţiilor unităţii. Inventarierea este un mijloc de verificare a concordanţei datelor evidenţei cu realitatea de pe teren. De organizarea şi desfăşurarea lucrărilor de inventariere, la termenele stabilite şi potrivit prevederilor dispoziţiilor legale, răspund conducătorul instituţiei şi conducătorul compartimentului financiar-contabil. Inventarierea mijloacelor fixe, obiectelor de inventar, materialelor, debitorilor, creditorilor, clienţilor şi furnizorilor se face obligatoriu cel puţin o dată pe an şi cel puţin până la 31 decembrie a anului financiar. Sunt supuse inventarierii anuale şi mijloacele fixe primite sau date cu chirie, valorile materiale primite sau date în custodie sau primite sau date spre prelucrare altor unităţi. A. Inventarierea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar Pentru inventarierea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar se folosesc listele de inventar, cod 14-3-12 şi cod 14-3-12b sau cod 14-3-12a, pentru evidenţa globală valorică, deschise pe locuri de folosinţă, care se centralizează apoi în lista cod 14-3-14 – trecându-se în dreptul fiecăruia cantitatea şi valoarea din evidenţa contabilă şi diferenţele în plus sau în minus faţă de inventar. B. Inventarierea materialelor, produselor, valorilor băneşti şi altor valori În listele de inventar cod 14-3-12b sau cod 14-3-12a ale materialelor se trece modul cum s-a făcut inventarierea arătându-se baza calculelor tehnice şi datele care au stat la baza calculelor. Listele se întocmesc pe locuri de depozitare (gestionari) şi cuprind denumirea materialului, codul, U.M., cantitatea constatată, preţul. C. Stabilirea rezultatelor inventarierii şi înregistrarea acestora Determinarea rezultatelor inventarierii, în plus sau în minus, se face direct pe listele de inventariere. 3.2. Soluţii metodologice de evaluare a bunurilor materiale la instituţiile publice În activitatea instituţiilor publice pot exista situaţii în care, datorită unor motive independente de voinţa lor (ex., abandonarea unor bunuri de către antreprenori, constructori, furnizori, foşti proprietari etc. după evenimentele din 1989), patrimoniul efectiv a fost încărcat cu diverse bunuri de natura mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar, fără corespondent în contabilitatea instituţiilor respective, care neavând documente primare, nu a fost afectată. 3.3. Scoaterea din funcţiune şi casarea mijloacelor fixe la instituţiile publice. Declasarea şi casarea bunurilor materiale Problema scoaterii din funcţiune şi casării mijloacelor fixe la instituţiile publice este reglementată prin Lege şi normele metodologice de aplicare a legii privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale aprobate prin HG.

298

3.4. Vânzarea mijloacelor fixe la instituţiile publice – o posibilitate legiferată Prin HG se aprobă condiţiile şi procedurile de transmitere, fără plată, de la o instituţie publică la altă instituţie publică a unor bunuri în stare de funcţionare şi a Regulamentului privind valorificarea bunurilor scoase din funcţiune aparţinând instituţiilor publice în cazul imposibilităţii transmiterii lor fără plată, prin vânzare la licitaţie. 3.5. Contabilitatea şi gestionarea mijloacelor fixe la instituţiile publice Organizarea evidenţei tehnic-operative şi contabile, precum şi gestionarea mijloacelor fixe la instituţiile publice se fac în baza Normelor metodologice privind contabilitatea unităţilor bugetare aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice, a planului de conturi aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice, a HG privind gestionarea bunurilor materiale şi a legii privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor. Controlul financiar se realizează în baza Legii nr.672/2002 privind auditul public intern şi controlul financiar preventiv privind organizarea şi exercitarea controlului financiar propriu la ministere, departamente, alte organe centrale de stat, prefecturi şi Primăria municipiului Bucureşti şi la regii autonome. 3.6. Soluţii practice de evidenţă tehnic-operativă a mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar la instituţiile publice Evidenţa tehnic-operativă, ca parte componentă a evidenţei economice pe lângă celelalte două forme de evidenţă – evidenţa contabilă şi evidenţa statistică – contribuie în mod consecvent la reflectarea şi controlul existenţei valorilor materiale şi băneşti în condiţiile organizării ei corespunzătoare cerinţelor unităţii. Obiectul acestei forme de evidenţă îl constituie înregistrarea şi reflectarea fenomenelor primare care au loc în unitate, adică intrarea şi ieşirea de valori materiale şi băneşti, dare în consum sau în folosinţă, precum şi existenţa lor întrun anumit loc al unităţii sau la o anumită dată. Evidenţa tehnico-operativă se organizează pe compartimente de activitate ale unităţii şi foloseşte ca tehnică de înregistrare şi de exprimare a datelor fie etalonul natural (număr, greutate, lungime, volum), fie etalonul bănesc (valoarea), fie ambele sau alte etaloane (ex. ore-om), în funcţie de scopul urmărit de organizatorul său şi de specificul activităţii unităţii. Caracteristicile acestei forme de evidenţă constau în faptul că ea îmbracă forme proprii fiecărui gen de activitate şi este operativă, adică promptă, rapidă în furnizarea datelor. 3.7. Necesităţi imperative – evaluarea şi reevaluarea la instituţiile publice Hotărârea Guvernului nr.945/11.08.1990, privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, nu a afectat şi patrimoniul instituţiilor publice, ci numai pe cel al unităţilor economice de stat şi al societăţilor comerciale şi regiilor autonome înfiinţate în baza Legii nr.15/1990. 299

3.8. Aplicarea la instituţiile publice a H.G. nr.51/1996 Reglementările privind executarea investiţiilor au fost completate cu H.G. nr.51/5 februarie 1996. Prin această hotărâre a fost aprobat Regulamentul de recepţie a lucrărilor de montaj utilaje, echipamente, instalaţii tehnologice şi a punerii în funcţiune a capacităţilor de producţie, publicat în Monitorul Oficial nr.29/1996, care se aplică şi la instituţiile publice care realizează asemenea investiţii şi urmează a fi recepţionate de acestea în calitate de beneficiar şi investitor. Conform acestui regulament, recepţia este actul prin care investitorul declară că acceptă să preia lucrarea cu sau fără rezerve şi că aceasta poate fi dată în folosinţă sau pusă în funcţiune. Prin acest act se certifică că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu autorizaţiile, avizele, prevederile contractuale ale documentaţiei de execuţie, precum şi cu reglementările tehnice aplicabile. 3.9. Noutăţi în acordarea drepturilor băneşti de delegare, detaşare, deplasare în cadrul localităţii, la instituţiile publice şi regii autonome cu specific deosebit 3.10. Principalele îmbunătăţiri aduse reglementărilor privind deplasările în străinătate 4. COMPENSAREA ŞI EVALUAREA LIPSURILOR MATERIALE 4.1. Compensarea şi evaluarea lipsurilor materiale la instituţiile publice Inventarierea valorilor materiale la instituţiile publice se face în baza Normelor metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice privind organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului. Instituţiile publice administrează, în principal, mijloace fixe şi obiecte de inventar şi anumite materiale specifice domeniului lor de activitate: rechizite de birou, combustibil, alimente etc. Întrucât pentru degradarea acestora instituţiile publice, neaplicând principiul prudenţei, nu constituie provizioane, înregistrarea valorilor materiale în contabilitatea instituţiilor publice se face numai la preţurile folosite în funcţie de metoda de evidenţă adoptată – metoda cantitativ-valorică, operativ-contabilă sau pe solduri şi global-valorică – adică la: preţ efectiv de aprovizionare (achiziţie), preţ mediu, preţ fix prestabilit la începutul anului, preţul primei intrări – primei ieşiri (FIFO) sau preţul ultimei intrări – ultimei ieşiri (LIFO). Aceleaşi norme mai stabilesc câteva reguli principale cum ar fi: Bunurile inventariate la instituţiile publice se evaluează şi se înscriu în listele de inventariere la valoarea contabilă (valoarea de înregistrare). Bunurile constatate lipsă la inventariere se evaluează şi se înregistrează, în contabilitate, la valoarea contabilă. Lipsurile imputabile se recuperează, de la persoanele vinovate, la valoarea de înlocuire, determinată potrivit prezentelor norme. Scăderea din contabilitate a unor pagube care nu se datorează culpei unei persoane se face în baza aprobării ordonatorului de credite respectiv, cu avizul ordonatorului de credite ierarhic superior. 300

Bunurile constatate în plus se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la costul de achiziţie al acestora, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr.82/1991, în funcţie de preţul pieţei la data constatării sau de costul de achiziţie al bunurilor similare. Aplicarea acestor reguli la instituţiile publice impune delimitarea unor operaţiuni practice efectuate cu ocazia inventarierii şi a modului de evaluare referitoare la acordarea de perisabilităţi în cadrul normelor legale aprobate şi compensarea minusurilor cu plusurile la grupele de mărfuri admise. 4.2. Evaluarea şi înregistrarea pagubelor la instituţiile publice Nu numai la sfârşitul anului, când se face inventarierea bunurilor, ci şi în cursul anului se pot constata situaţii în care, ca urmare a degradării unor bunuri accidental (ex. mijloace auto), este necesară evaluarea pagubei înregistrate. La ce preţ se face această evaluare la instituţiile publice, care nu constituie provizioane pentru deprecierea bunurilor? La preţul practicat pe piaţă la data constatării pagubei, în principiu. Dar diferenţa dintre preţul de pe piaţă şi preţul de înregistrare folosit în contabilitate se varsă la bugetul statului dacă pentru repararea bunului sau folosit piese de schimb aprovizionate în anul curent? Deşi aceasta este o cheltuială efectuată în anul curent, dacă evaluarea pagubei ce urmează a fi imputată se face tot în anul curent, diferenţa de preţ trebuie vărsată la bugetul din care este finanţată instituţia. Dar când se folosesc piese de schimb aflate în stoc, diferenţa de preţ încasată de la persoana vinovată se varsă la bugetul de stat? Având în vedere că aceste piese au fost înregistrate în bilanţul contabil de la sfârşitul anului în contul 702 pe credit, cu preţurile din contabilitate şi ele se dau în consum cu acelaşi preţ, diferenţa de preţ încasată peste acest preţ constituie o sursă suplimentară de finanţare pentru anul curent şi deci, în momentul încasării de la persoana căreia i s-a imputat paguba, această diferenţă trebuie vărsată la bugetul din care este finanţată instituţia respectivă. În cazul în care nu este vinovată o anumită persoană de producerea pagubei respective şi paguba trebuie suportată din cheltuielile instituţiei şi recuperată, eventual, de la instituţia de asigurare, în cazul în care bunul a fost asigurat, preţul de evaluare folosit trebuie să fie cel din evidenţa contabilă, dacă repartiţia s-a făcut în regie proprie, nu preţul pieţei, iar cu suma încasată de la instituţia asiguratoare se face reconstituirea creditului consumat în anul curent, prin debitarea contului 700, pentru că instituţia a plătit asigurarea în anul curent şi a făcut deja cheltuiala. Aşa se procedează chiar dacă piesele de schimb consumate au fost în stoc la începutul anului. În acest caz nu se mai încasează nici o diferenţă de preţ suplimentară faţă de preţul din contabilitate şi nu se varsă la buget nici o diferenţă de preţ ca încasată în plus, finanţarea anului curent şi nici a anului precedent nefiind afectată în nici un fel, nici prin majorarea cheltuielilor cu diferenţa de preţ, nici prin încasarea diferenţei de preţ de la instituţia de asigurare, aceasta necalculându-se şi nerecuperându-se, decontarea făcându-se la costul efectiv al lucrării executate în cadrul instituţiei, cu forţele sale proprii. 4.3. Stabilirea răspunderii şi urmărirea recuperării pagubelor Principiul fundamental care stă la baza desemnării organelor competente care au dreptul de a stabili răspunderea materială este acela că acest drept revine celor 301

care angajează unitatea: conducerii unităţii, consiliului de administraţie, comitetului de direcţie. Mai au dreptul de a stabili răspunderea materială şi organele de control şi revizie proprii ale ministerelor, ale Ministerului Finanţelor Publice sau ale Curţii de Conturi. Conform Codului Muncii, persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse patrimoniului din vina şi în legătură cu munca lor. Ele nu răspund de pierderile inerente procesului de producţie sau care se încadrează în limitele prevăzute de lege, de pagubele provocate datorită unor cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate ori în cazul pagubelor provocate din riscul normal al serviciului sau forţă majoră. În stabilirea răspunderii materiale, paguba ce trebuie reparată nu cuprinde foloasele nerealizate de unitate ca urmare a faptei săvârşite de cel încadrat în muncă. 4.4. Răspunderea materială în general (trăsături, elemente, forme) Răspunderea materială se caracterizează prin următoarele trăsături: 1) Se referă numai la persoanele încadrate în muncă cu contract individual de muncă. 2) E limitată la daunele efective, evaluate la preţul pieţei, fără beneficiu şi foloasele nerealizate, cu excepţia daunelor datorate unei infracţiuni, când evaluarea cuprinde şi beneficiul şi foloasele nerealizate, iar răspunderea se stabileşte conform Codului penal şi Codului civil. 4.5. Răspunderea materială generată de obligaţiile faţă de gestionari Prin legea privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor se definesc funcţiile incompatibile cu cea de gestionar: conducătorii unităţii, angajaţii cu atribuţii de control financiar, precum şi contabilii, cu excepţia acelora care sunt încadraţi în unităţi mici, determinate de ministere şi celelalte organe centrale. 4.6. Particularităţile răspunderii gestionarilor Conform Legii privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, răspunderea principală a gestionarilor este răspunderea materială integrală, individuală. Cauzele producerii de pagube în gestiune care generează răspunderea integrală sunt: 1) degradarea bunurilor; 2) lipsa efectivă a bunurilor; 3) primirea, în cantităţi inferioare, fără acte legal întocmite; 4) primirea bunurilor cu vicii aparente, fără acte întocmite: a) din afara unităţii, cu un delegat neutru; b) din cadrul unităţii, de comisia de primire-recepţie. 5) nesolicitarea asistenţei tehnice de specialitate la primirea bunurilor, deşi era necesară; 302

6) atribuţiunile gestionarului sunt exercitate de un delegat sau o comisie, în timpul căreia se produce paguba, fără a se putea stabili că paguba s-a produs în acest timp. Faţă de răspunderea materială individuală ca răspundere principală, Legea privind angajarea gestionarilor admite încă două forme de răspundere: A. Răspunderea conjugată. B. Răspunderea solidară. 5. ÎNCHIDEREA EXERCIŢIULUI FINANCIAR 5.1. Conţinutul normelor metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice privind închiderea exerciţiului bugetar Potrivit acestor norme, operaţiunile de încasări şi plăţi aferente închiderii exerciţiului bugetar se efectuează până în ziua de 31 decembrie inclusiv şi în conformitate cu programul calendaristic anual al principalelor operaţiuni prevăzute în anexe. În baza programului respectiv care precizează pe date calendaristice, termenele până la care se pot face operaţiunile respective, agenţii economici şi instituţiile publice au obligaţia de a plăti, iar agenţii fiscali, băncile comerciale, trezoreriile statului au obligaţia de a încasa şi vira în contul general al trezoreriei statului impozitele şi taxele datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetelor asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, până cel târziu la data de 31 decembrie inclusiv. În acest program trebuie să se stabilească metodologia efectuării operaţiilor pentru a se înţelege din ce conturi în ce conturi se face virarea soldurilor de disponibilităţi ale fondurilor speciale, astfel: „Virarea disponibilităţilor din contul instituţiilor publice beneficiare, în contul fondurilor speciale deschise pe seama ordonatorilor de credite (ministere), care administrează fondurile respective”, şi să se renunţe la „Restituirea sumelor primite din fonduri speciale pentru efectuarea de cheltuieli”, care nu-şi are rostul aşa cum este formulat (dacă este vorba de justificarea sumelor primite din fonduri speciale pentru efectuarea de cheltuieli, atunci poate rămâne ca punct 26, înlocuindu-se cuvântul „restituirea” cu „justificarea”). Ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a Normelor metodologice, vom adnota şi comenta decât precizările mai importante care trebuie să fie reţinute şi anume: 1. Ordonatorii principali de credite finanţaţi din bugetul de stat, vor deschide şi vor repartiza credite bugetare instituţiilor publice din subordine, până la data de 20 decembrie, asigurându-se timpul necesar efectuării cheltuielilor până la finele anului, inclusiv retragerea de credite de la instituţii, în cazurile „justificate”. Aici trebuie subliniat faptul că înainte de repartizarea creditelor, deci de 20 decembrie, trebuie retrase creditele neconsumate de la instituţiile care nu le vor consuma şi apoi repartizate la cele care au nevoie, nu invers. Acest text se referă probabil la retragerile de credite rămase neconsumate la sfârşitul anului, pentru care termenul de retragere este de 28 decembrie, însă pentru acestea nu trebuia dat termen pentru că ele se anulează de drept. Această operaţiune este prevăzută în norme: „Creditele bugetare deschise şi repartizate, precum şi cele care nu au fost deschise (sau nu au fost repartizate aş adăuga), rămase neutilizate la 303

data de 31 decembrie în conturile ordonatorilor de credite se anulează de drept, adică acestea nu mai pot fi angajate şi utilizate după încheierea exerciţiului bugetar anual”. În consecinţă, dacă trebuia inclus un termen de retragere a eventualelor credite ce nu se vor consuma, acesta nu trebuia să fie 28 decembrie, ci 15 decembrie pentru ca apoi pe 21 decembrie (sau pe 16) ele să fie distribuite prin repartizare celor care urmau să le folosească (în prealabil se face operaţiunea de virare a creditelor bugetare pe baza căreia se face apoi retragerea şi redistribuirea creditelor între subunităţi). 2. Ordonatorii de credite vor dispune măsuri severe pentru angajarea fondurilor până la sfârşitul anului, în limita creditelor bugetare aprobate şi deschise şi numai pentru cheltuielile strict necesare, în care scop vor acţiona, în principal, pentru: a) repartizarea creditelor bugetare în limita alocaţiilor prevăzute; b) achitarea numai a contravalorii bunurilor achiziţionate, lucrărilor efectuate şi recepţionate; c) acordarea de avansuri spre decontare numai pentru acţiunile care se încheie şi se justifică până la sfârşitul anului (nu în luna ianuarie); angajarea de cheltuieli pentru deplasări, detaşări, transferări, se va face în limita creditelor bugetare aprobate, fiind interzisă majorarea acestora prin virări de credite bugetare; d) verificarea zilnică a operaţiunilor privind deschiderea şi repartizarea de credite şi a plăţilor efectuate prin extrasul de cont, precum şi luarea de măsuri operative pentru corectarea erorilor; e) acordarea avansurilor din împrumuturi externe pentru achiziţii de bunuri din import şi justificarea acestora conform clauzelor prevăzute în contractele comerciale şi acordurile încheiate. 3. Avansurile acordate precum şi cele din împrumuturi externe la care statul are cotă de participare, pe baza contractelor încheiate cu furnizorii, vor fi decontate definitiv în cursul lunii decembrie, astfel încât la 31 decembrie, acestea să se regăsească în bunuri achiziţionate, lucrări executate şi servicii prestate, iar sumele rămase neutilizate să fie restituite ordonatorilor de credite până la data de 29 decembrie, pentru reconstituirea plăţilor de casă. Sumele reprezentând plăţi în avans, efectuate pe bază de contracte, pentru acţiunile şi categoriile de cheltuieli prevăzute şi nejustificate prin prestaţii realizate până la sfârşitul anului, vor fi recuperate în condiţiile anului următor de către instituţia publică şi vor fi restituite bugetului din care au fost avansate la subcapitolul 22.01.05 „Restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi”, deschis atât la bugetul de stat, cât şi la bugetele locale. 4. Instituţiile publice vor efectua până la data de 24 decembrie, plata drepturilor de personal, a indemnizaţiilor de asigurări sociale şi a altor drepturi băneşti aferente lunii decembrie, în limita creditelor bugetare deschise cu această destinaţie, precum şi din disponibilul de mijloace extrabugetare sau din fonduri speciale, după caz. În cazul în care au rămas neplătite drepturi de personal aferente anului în curs, acestea se achită în anul următor, din sumele prevăzute cu această destinaţie în bugetul pe anul următor. 5. Instituţiile publice au obligaţia ca până la 24 decembrie să lichideze operaţiunile de mandat primite de la alte instituţii sau agenţi economici şi să 304

restituie sumele neutilizate, contul 110 „Sume de mandat şi sume în depozit”, rămânând cu sold numai pentru operaţiunile prevăzute în anexa nr.2 la norme. 6. Instituţiile publice care au deschise acreditive în lei pentru procurarea de bunuri în care este posibil să rămână sume neutilizate până la sfârşitul anului, vor lua măsuri ca acestea să fie restituite până la 28 decembrie în conturile din care au fost deschise, în vederea reconstituirii plăţilor de casă. Acreditivele în valută, deschise de instituţiile publice pentru importurile care sunt în curs de derulare, se menţin în conturi până la lichidarea contractului respectiv. Sumele în valută rămase nefolosite după expirarea termenelor contractuale se virează la rezerva internaţională (termen nou introdus pentru prima dată şi neexplicat, denumirea de până acum fiind „rezerva valutară”) a statului, iar contravaloarea în lei se varsă la bugetul de stat pe anul următor, la subcapitolul 22.01.05 „Restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi”, în termen de 5 zile de la încheierea importurilor. 7. Instituţiile publice care au rezervat în cursul anului la bănci, în conturi deschise, sume de la buget, din mijloace extrabugetare şi din fonduri speciale, pentru procurarea de valută potrivit normelor în vigoare vor dispune restituirea, până la data de 29 decembrie, a disponibilităţilor neutilizate, aflate în conturile deschise la băncile comerciale, pentru reîntregirea plăţilor de casă în conturile din care au fost alocate. Ordonatorii de credite răspund de efectuarea acestei operaţiuni în timp util. 8. Valuta procurată din credite bugetare şi rămasă neutilizată la finele anului se depune la bancă, în contul rezervei internaţionale a statului, iar cu contravaloarea în lei a valutei se reconstituie plăţile de casă la subdiviziunea respectivă. Face excepţie valuta procurată până la finele anului în scopul rambursării la extern a ratelor la împrumuturile guvernamentale şi a plăţii dobânzilor şi comisioanelor la termenele scadente până la data de 15 ianuarie anul următor. 9. Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice care sunt finanţate din venituri extrabugetare şi din alocaţii acordate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, după caz, sub formă de transferuri sau de subvenţii, se regularizează la sfârşitul anului în curs în limita sumelor primite de la aceste bugete. Cu sumele regularizate ordonatorii de credite – principali şi secundari – vor reconstitui plăţile de casă pe anul în curs în conturile din care au fost acordate transferurile şi subvenţiile. 6. REGLEMENTĂRI PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI REGIMUL JURIDIC AL ACESTEIA 6.1. Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (nr.213/17.XI.1998) La sfârşitul anului 1998 a fost aprobată noua lege privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia cu nr.213/17.11.1998 – Monitorul Oficial nr.448/24.11.1998, care aduce o serie de clarificări în baza art.135 din Constituţie şi a Legii nr.82/1991 a contabilităţii, care era singura lege după 1990, prin care se definea conţinutul patrimoniului naţional, alcătuit din cel public şi privat, la art. 12(1) şi 36(2), astfel: 305

12(1) „Obiectul contabilităţii patrimoniului îl constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile persoanelor prevăzute la art.1, precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de acestea”. 36(2) „Obiectivul principal al bilanţului pe ansamblul economiei naţionale îl constituie patrimoniul naţional, cuprinzând patrimoniul public şi cel privat, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic, evaluate în expresie bănească”. În baza art.3 din noua lege domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin(4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa la lege şi din orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat, sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Aceste bunuri se grupează în: a) domeniul public al statului; b) domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale (judeţe, municipii, oraşe, comune). a. domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135(4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct.I din anexa la lege şi din alte bunuri de uz sau de interes public, declarate ca atare prin lege; b. domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din: • domeniul public al judeţelor care cuprinde bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi alte bunuri de uz sau de interes judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional; • domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor care cuprinde bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean. 135(4) „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Şi tot art.135 al Constituţiei, la alin.(5), prevede că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome, ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”, lucru consfinţit şi de noua lege, la lit. c) al art.11: „Ele nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin.(1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”. 6.2. Regimul concesionării bunurilor, activităţilor, serviciilor publice O lege importantă după cea privind proprietatea publică şi regimul său juridic şi legată de aceasta, este Legea nr.219/25.11.1998 privind regimul concesiunilor publice apărută în Monitorul Oficial nr.459/30.11.1998. 306

Legea reglementează regimul concesionării pentru: a) bunurile proprietate publică şi privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei; b) activităţile şi serviciile publice de interes naţional sau local. Prin concesionare persoana care concesionează, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, altei persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, serviciu public sau a unei activităţi, în schimbul unei redevenţe stabilite prin contract. Şi această lege reia regimul prevăzut de art. 135(4) din Constituţie „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”. Conform legii „nu pot face obiectul concesiunii bunurile, activităţile sau serviciile publice în privinţa cărora nu există autorităţi de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii, în ceea ce priveşte preţurile sau tarifele practicate de concesionar”, condiţie foarte importantă introdusă numai de această lege şi numai în cazul concesionării, nu şi a dării spre administrare sau închirierii. Competenţa de a aproba concesionarea altor bunuri, activităţi sau servicii aparţinând proprietăţii private a statului, care nu sunt prevăzute la art.2, revine Guvernului, consiliului judeţean sau local, prin hotărâre. Redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetul statului sau la bugetele locale, după caz. 7. ORGANIZAREA LICITAŢIILOR ŞI EVALUAREA OFERTELOR LA ACHIZIŢIILE PUBLICE 7.1. Reglementări noi privind achiziţiile publice şi sfera lor de aplicare Începând cu 1 ianuarie, anul 2000 a intrat în vigoare Ordonanţa Guvernului nr.118/31 august 1999 privind achiziţiile publice. Conform art.3 din această ordonanţă prin achiziţie publică se înţelege „dobândirea, definitivă sau temporară de către o persoană juridică, definită ca autoritate contractantă în sensul prevederilor art.5, a unor produse, lucrări sau servicii prin atribuirea unui contract de achiziţie publică”. După cum este definită achiziţia publică şi conţinutul acesteia, se observă că ea cuprinde atât achiziţiile de bunuri şi servicii, cât şi cele de lucrări, adică de investiţii. Şi mai este o noutate care rezultă din definiţia contractului de concesiune de lucrări, aceea privind extinderea sferei de aplicare a ordonanţei şi asupra concesionarului remunerat, în contrapartida lucrărilor executate, căruia îi cedează dreptul de a exploata/administra rezultatul lucrărilor, în totalitate sau în parte. Faţă de reglementările actuale, noua ordonanţă introduce posibilitatea înlocuirii unui singur contractant cu o asociere pe bază de convenţie civilă între două sau mai multe autorităţi contractante, fără personalitate juridică, denumite „consorţiu”, în scopul atribuirii, în comun, a unui contract de achiziţie publică. Şi sfera fondurilor publice este mai largă acum, ea cuprinzând, pe lângă sumele primite din bugetul de stat sau bugetele locale, veniturile extrabugetare, bugetele fondurilor speciale sau creditele externe garantate sau contractate direct de stat şi pe cele primite din bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor 307

sociale de sănătate, bugetul trezoreriei statului, bugetul Fondului Proprietăţii de Stat, ajutoare financiare externe contractate sau garantate de stat ori de autorităţi ale administraţiei publice locale. 7.2. Procedurile de organizare a licitaţiilor de atribuire a contractului de achiziţie publică Începând cu anul 2000 s-au modificat reglementările privitoare la achiziţiile publice ca urmare apariţiei Ordonanţei Guvernului nr.118/31 august 1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Trebuie spus că apariţia unei asemenea reglementări era aşteptată ca o necesitate de simplificare şi unificare a multitudinii reglementărilor existente până în prezent pentru achiziţiile de bunuri, servicii şi investiţii finanţate din fonduri publice administrate de instituţii publice, regii sau societăţi comerciale. Se constată însă că această nouă reglementare numai a unificat legislaţia în acest domeniu, fără să o şi simplifice, ci din contră să o complice printr-o serie nouă de principii, definiţii şi criterii restrictive introduse, inclusiv privind anunţurile de publicitate în jurnalul oficial al Comunităţii Europene şi înfiinţarea de către Ministerul Finanţelor Publice a Registrului achiziţiilor publice şi publicaţiei „Buletinul Achiziţiilor Publice din România”, în afara Părţii a VI-a a Monitorului Oficial. Se lărgeşte însă sfera de aplicare a reglementării prin definirea noţiunii de „fonduri publice” formată acum din „sume alocate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele locale, bugetul instituţiilor publice finanţate din venituri extrabugetare, bugetul Fondului Proprietăţii de Stat, ajutoare financiare externe acordate României sau instituţiilor publice şi credite externe contractate sau garantate de stat ori de autorităţi ale administraţiei publice locale”. 7.3. Procedura de participare, prezentare, evaluare şi adjudecare a ofertelor pentru atribuirea contractului de achiziţie publică La baza atribuirii contractului de achiziţie publică stau, potrivit art.2 din ordonanţă, următoarele principii: a) libera concurenţă; b) eficienţa utilizării fondurilor publice; c) transparenţa; d) tratamentul egal; e) confidenţialitatea. Orice furnizor, executant sau prestator român sau străin, persoană fizică sau juridică, are dreptul de a participa, în condiţiile prezentei ordonanţe, la procedura pentru atribuirea contractului de achiziţie publică. 7.4. Alte noutăţi aduse de reglementările privind achiziţiile publice Potrivit art. 73(1) din recenta ordonanţă privind achiziţiile publice, autoritatea contractantă prevăzută la art. 5(1), lit. a) – b), are obligaţia de a face cunoscută, în 308

cel mult 30 de zile de la data începerii anului bugetar, intenţia de a efectua achiziţii publice prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a VI-a – Achiziţii publice, a listei contractelor de achiziţie publică previzionate a fi atribuite în anul respectiv, separat pentru produse, lucrări şi servicii şi a căror valoare estimată, fără TVA, este egală sau mai mare decât echivalentul în lei a 125.000 euro. 7.5. Cum se fac achiziţii de bunuri şi investiţii publice fără licitaţii repetate Şi prin noua ordonanţă se menţine ca procedură de achiziţie cererea de oferte de preţ care constă în: • persoana juridică achizitoare va cere oferte de preţ de la cel puţin 3 sau nu mai puţin de 2 furnizori, executanţi sau prestatori. Fiecărui contractant i se va cere detalierea preţului pe elemente componente, plecând de la structura care convine cel mai bine nevoilor de evaluare ale unităţii achizitoare; • fiecare ofertant are voie să prezinte doar o singură ofertă de preţ şi nu poate schimba propunerea de ofertă de preţ. Nu vor avea loc negocieri între unitatea achizitoare şi contractant; • contractul de achiziţie va fi încheiat cu contractantul care a oferit cea mai scăzută ofertă de preţ, raportată la nevoile unităţii achizitoare. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Audit financiar 2003 elaborat de Camera Auditorilor Financiari din România. 2. Legea nr.672/2002 privind auditul public intern. 3. Legea nr.560/2002 privind finanţele publice. 4. Legea nr.189/1998 a finanţelor publice locale. 5. H.G. nr.966/1998 privind vânzarea mijloacelor fixe la instituţiile publice.

309

BĂNCI EUROPENE ŞI INTERNAŢIONALE Prof. univ. dr. DUMITRU NICA

OBIECTIVE Disciplina „Bănci europene şi internaţionale” oferă o imagine cuprinzătoare asupra necesităţii şi rolului sistemului bancar european şi mondial. Totodată, conţinutul tematic al disciplinei oferă posibilitatea studierii aspectelor majore referitoare la structura, mecanismele de funcţionare ale băncilor cu o vocaţie europeană şi internaţională şi la sistemul de relaţii existente între aceste bănci şi statele lumii, ca parteneri ai instituţiilor financiare respective. Nu în ultimul rând această disciplină ajută studenţii să înţeleagă mai bine paşii ce trebuie făcuţi în continuare de sistemul bancar românesc pentru racordarea lui tot mai deplină la cel european şi internaţional la început de mileniu trei. 1. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI MONEDA EURO 1.1. Scurt istoric al Sistemului Monetar European (SME) Sistemul Monetar European (S.M.E.; engl. European Monetary System, E.M.S.) a luat fiinţă la 13 martie 1979, ca urmare a rezoluţiei din 5 decembrie 1978 a Consiliului European (compus din conducători de state şi guverne ale ţărilor din C.E.E.), precum şi a hotărârii aceluiaşi Consiliu la sesiunea din 12-13 martie 1979. O parte din ţările membre ale C.E.E. participă la S.M.E. cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei, care au declarat că vor putea participa mai târziu. S.M.E. înlocuieşte „şarpele valutar” al C.E.E., care nu a fost însă un sistem, ci un aranjament de menţinere în comun a unor cursuri valutare. Obiectivul S.M.E. este crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa de Vest, precum şi o mai mare convergenţă a politicilor financiare şi economice ale ţărilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare şi de intervenţie, combinat cu largi facilităţi de credit. În conformitate cu rezoluţia Consiliului European din 5 decembrie 1978, în centrul S.M.E. se afla E.C.U. (engl. European Currency Unit – unitate monetară europeană, ecu fiind totodată o veche monedă franceză care circula în Evul Mediu). Acest instrument monetar artificial este utilizat ca numitor comun pentru mecanismul cursurilor valutare, al „intervenţiei pe pieţele valutare şi al tranzacţiilor” „Frontului European de Cooperare Monetară”, precum şi ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale ţărilor membre ale C.E.E. Iniţial, valoarea şi structura E.C.U. au fost considerate ca fiind aceleaşi ca ale E.U.A. (engl. European Unit of Account – unitatea de cont europeană), introdusă în aprilie 1975 în sfera tranzacţiilor economice şi financiare dintre C.E.E. şi ţările asociate din Africa şi zonele Caraibilor şi Pacificului (Convenţia de la Lomé). Pe lângă rolul asumat în cadrul Convenţiei de la Lomé, E.U.A. mai era folosită în operaţiile 310

Băncii Europene de Investiţii şi în evidenţele bugetului comunitar. E.U.A. consta dintr-un „coş valutar” în care intrau cele 15 monede ale ţărilor membre ale C.E.E., în sume fixe. Ponderea iniţială a monedelor din coşul E.C.U. a fost stabilită în funcţie de nivelul participării la comerţul intercomunitar, de mărimea P.I.B. şi de cotele fixate în cadrul mecanismului de sprijin financiar. Nu au fost prevăzute revizuiri automate ale structurii coşului E.C.U. în cazul modificării cursurilor centrale în cadrul S.M.E. sau a cursurilor valutare ale ţărilor membre care nu participă la S.M.E. Ponderea monedelor putea fi modificată la fiecare 5 ani. La cerere, aceasta putea fi, de asemenea, modificată în cazul în care ponderea procentuală a unei monede, bazată pe cursurile valutare respective se modifica cu 25% sau peste. Faţă de S.M.E., S.U.A. au adoptat o poziţie rezervată: S.M.E. să nu aducă prejudicii relaţiilor S.U.A. cu Europa sau cu alte zone; coordonarea politicilor de intervenţie pe piaţa valutară ale ţărilor membre să nu fie în detrimentul stabilirii cursurilor valutare ale ţărilor membre; înfiinţarea S.M.E. să nu ducă la diminuarea rolului F.M.I. ca organ de supraveghere a desfăşurării relaţiilor monetare internaţionale etc. Dar şi în ţările U.E. au existat rezerve în legătură cu „apărarea lipsită de sens a unor cursuri valutare nerealiste”. În deceniul zece s-au pus bazele Uniunii Economice şi Monetare. 1.2. Prevederile acquis-ului comunitar în domeniul Uniunii Economice şi Monetare Temeiul juridic pentru funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare este constituit de Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Partea I, Titlul VI „Politica economică şi monetară”, precum şi de protocoalele la acest tratat privind procedura deficitului bugetar excesiv şi privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene (republicate, cu modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Amsterdam, în J.O.C.E. nr. C.340, 10.11.1997, p. 173-308). O serie de dispoziţii ale acestora vor fi modificate şi completate prin intrare în vigoare a Tratatului de la Nisa (J.O.C.E. nr. C.80, 10.03.2001, pp. 3-87). Expresie a consensului economic dintre statele membre ale Uniunii Europene, euro a devenit factorul decisiv al integrării europene. Obiectivele introducerii monedei unice, precum şi avantajele derivate, izvorăsc din dorinţa europeană de a constitui Uniunea Economică şi Monetară. Principiile care stau la baza realizării Uniunii Economice şi Monetare şi care constituie o componentă principală a obiectivelor Uniunii sunt: • Sistemul economic de piaţă sau al concurenţei este liber acolo unde pieţele sunt deschise; • Stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare ritmică a economiei; • Existenţa unui nivel înalt de ocupare a forţei de muncă şi a stabilităţii sociale; • Finanţe publice puternice şi sănătoase în toate statele membre; • Libertatea deplină a mişcării capitalurilor şi o perfectă integrare a pieţei financiare; • Stabilitate irevocabilă în ceea ce priveşte cursul de schimb, şi în final o monedă unică. De aceea, ele sunt numai coordonate la nivelul Uniunii în conformitate cu orientările politicilor economice şi financiare ale statelor membre şi ale Uniunii. 311

Acestea sunt adoptate la nivel comunitar, fiind transmise statelor membre sub forma orientărilor generale. 1.3. Instituţiile monetare ale Sistemului European al Băncilor Centrale Institutul Monetar European a avut ca principal scop susţinerea obiectivului comunitar de stabilitate a preţurilor. A reprezentat o primă instituţie care a dezvoltat instrumentele şi procedurile aferente implementării euro. Organul său decizional, reprezentat de Consiliul Institutului includea preşedinţii băncilor centrale ale statelor membre. Institutul Monetar European, care a fost înlocuit de Banca Centrală Europeană, a constituit împreună cu băncile centrale sistemul de facilitare a circulaţiei plăţilor „Target” (Trans European Automated Real Time Gross Settlement Expres Transfer System). În acest sens, Banca Centrală Europeană a adoptat în aprilie 2001 un ghid al Sistemului de transfer „Target”. Acesta reprezintă o reţea între sistemele de circulaţie a plăţilor naţionale în scopul promovării şi dezvoltării afacerilor în euro la nivel supra-naţional. Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale constituie un sistem cunoscut sub numele de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), sistem care răspunde de moneda unică. Banca Centrală Europeană fixează rata inflaţiei (până în anul 1999 această sarcină revenea Băncilor Centrale Naţionale), asigură stabilitatea preţurilor, sprijină politica economică şi conduce politica monetară în cadrul Comunităţii. Tratatul de la Maastricht a statuat că, după instituirea Uniunii Monetare Europene, politica monetară va fi condusă de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) constituit din Banca Centrală Europeană (BCE) şi Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale statelor membre. Sistemul European al Băncilor Centrale, potrivit Tratatului, va fi guvernat de Consiliul Guvernatorilor şi de Consiliul de conducere executiv al Băncii Centrale Europene. În scopul asigurării independenţei Sistemului European al Băncilor Centrale atât faţă de Comisia Europeană, cât şi faţă de guvernele statelor membre, băncile centrale naţionale, cu toate că vor continua să aparţină guvernelor lor, sunt supuse cerinţelor de a deveni independente de procesul politic din propria lor ţară. Aceste cerinţe sunt pe larg prezentate în toate reglementările internaţionale stabilite prin tratat. Sarcinile de bază ale Sistemului Băncilor Centrale sunt stabilite de articolul 105 (2) al Tratatului, astfel: 1) de a defini şi implementa politica monetară a comunităţii (a Uniunii Monetare); 2) de a conduce operaţiunile de schimb valutar; 3) de a deţine şi administra rezervele valutare oficiale ale ţărilor membre; 4) de a promova derularea fluentă a operaţiunilor din sistemele de plăţi. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Sistemul European al Băncilor Centrale se sprijină pe un ansamblu de verigi de organe de decizie, în număr de trei: 1) Directoratul, compus din 6 membri: un preşedinte, un vicepreşedinte şi patru alţi membri numiţi de şefii de state sau de guverne, la recomandarea Consiliului de miniştri şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului Guvernatorilor. Mandatul membrilor Directoratului este de 8 ani şi nu este reînnoibil (pentru a garanta astfel independenţa lor). 312

Activitatea acestora este deplină (cu normă întreagă), iar votul lor este decisiv în condiţiile în care hotărârile se iau prin majoritate simplă a voturilor exprimate. 2) Consiliul Guvernatorilor este compus din membrii Directoratului şi guvernatorii Băncilor Centrale Naţionale ale statelor participante la Uniunea Monetară, Consiliul se reuneşte de cel puţin zece ori pe an, iar deciziile se iau cu majoritate simplă. 3) Consiliul General este cel de-al treilea organ de decizie al SEBC, dar atribuţiile sale sunt limitate la domeniul stabilirii acordurilor de schimb între EURO şi monedele ţărilor participante. Structura este constituită din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene, Preşedintele şi vicepreşedintele Băncii Centrale Europene. 2. BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE ŞI BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII 2.1. Istoricul şi rolul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) Creată în anul 1991 – ca urmare a propunerii fostului preşedinte francez François Mitterrand şi a consilierului său de atunci, Jacques Attali, – are ca obiectiv acordarea de asistenţă ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi din C.S.I. în procesul de tranziţie spre economia de piaţă. Banca finanţează prioritar sectorul particular, procesul de restructurare şi privatizare, precum şi infrastructura care asigură desfăşurarea acestor activităţi. Principalele forme de finanţare ale B.E.R.D. sunt creditele, investiţiile în capitalul social şi garanţiile pentru obţinerea de credite de la alte organizaţii. Cu sediul la Londra, banca are 60 de membri: 58 de ţări, Uniunea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii. Cele 28 de reprezentanţe, deschise în ţările unde operează, participă la elaborarea proiectelor ce urmează a fi finanţate şi urmăresc desfăşurarea operaţiunilor. Resursele B.E.R.D. provin din aportul de capital al membrilor săi, din venitul plasamentelor sale şi din dobânzile ce îi sunt plătite din împrumuturi. La crearea băncii, capitalul a fost fixat la 10 miliarde E.C.U. În aprilie 1997, capitalul s-a dublat, ajungând la 20 miliarde E.C.U., ceea ce îi permite să satisfacă cererea crescândă de asistenţă. La finele anului 1997, volumul proiectelor semnate de B.E.R.D. cu ţările în care banca operează a totalizat 10,26 miliarde E.C.U. (circa 11,4 miliarde de dolari). Capitalul B.E.R.D. este controlat de S.U.A., care deţin 10% şi de ţările membre ale U.E. Ţările beneficiare ale împrumuturilor sale au, în cea mai mare parte, participări simbolice la capital. Profitul obţinut de B.E.R.D. din activitatea de bază a atins, în 1997, 193,8 milioane E.C.U., aproape dublu faţă de anul 1996, iar rezervele totale – 508 milioane E.C.U. Eficienţa B.E.R.D. în extinderea activităţii investiţionale este evidenţiată de capacitatea de a atrage şi surse suplimentare de finanţare. Evenimentele care au avut loc la sfârşitul deceniului nouă în Europa Centrală şi de Est au determinat probleme deosebite şi pe plan financiar. Un număr important de ţări au trecut de la economia centralizată spre economia de piaţă, intrând în aşa numita fază de tranziţie. Pentru a sprijini procesele economice, sociale şi politice care au loc în această zonă a Europei, s-a înfiinţat Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ea are drept scop principal acordarea de credite pentru dezvoltare. Peste 50% din creditele acordate se adresează sprijinirii sectorului privat şi procesului de tranziţie. 313

Banca, prin politicile şi strategiile adoptate, are în vedere susţinerea financiară a mai multor sectoare de activitate din ţările beneficiare de finanţare: telecomunicaţii, informatică şi media; resurse naturale; transport; mediu înconjurător; infrastructura; operaţiuni energetice; operaţiuni navale; operaţiuni ale sistemului financiar. În acelaşi timp, BERD a dezvoltat programe individuale, pentru fiecare ţară în tranziţie, sub forma strategiilor pentru această etapă, prin care se precizează direcţiile de acţiune ale BERD în vederea susţinerii fiecărei ţări în tranziţie, dar şi rezultatele obţinute ca urmare a finanţării acordate. Astfel că, la finele anului 2002, numai România beneficiase de asistenţă financiară (atât sub forma creditelor, cât şi sub forma investiţiilor directe sau a garanţiilor acordate) de 2.251 mil. Euro. 2.2. Rolul actual al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) • Astăzi BERD foloseşte instrumente ale investiţiei pentru a ajuta construirea economiilor de piaţă şi democraţiilor în 27 de ţări, de la Europa Centrală până la Asia Centrală. • BERD este singurul şi cel mai mare investitor în regiune şi mobilizează însemnate investiţii străine, pe lângă finanţarea directă. • Dar în ciuda faptului că există acţionari în sectorul public, BERD investeşte în principal în întreprinderi private, de obicei împreună cu parteneri comerciali. • BERD furnizează proiecte de finanţare pentru bănci, industrie şi afaceri, asumându-şi noi riscuri şi investind în companii în extindere. • BERD lucrează, de asemenea, cu companiile proprietate publică, pentru a sprijini privatizarea, restructurarea firmelor proprietate publică şi îmbunătăţirea serviciilor oferite de administraţiile locale. • Banca foloseşte relaţia deschisă cu guvernele din regiune pentru a promova politici ce susţin dezvoltarea în domeniul afacerilor. • Mandatul BERD stipulează că banca trebuie să lucreze numai în ţările care se orientează către principiile democratice. • Respectul pentru mediul înconjurător este parte a unei puternice administrări ataşată la toate investiţiile BERD. Fiecare investiţie tip BERD trebuie: a) să ajute orientarea unei ţări mai deschis către o economie totală de piaţă (impactul legat de tranziţie); b) să-şi asume riscul de a sprijini investitorii privaţi şi să nu-i constrângă; c) să aplice principiile bancare sănătoase. În prezent BERD cuprinde 60 de ţări şi două instituţii inter-guvernamentale. Prin investiţiile sale BERD promovează: 1) reformele structurale şi sectoriale; 2) competiţia, privatizarea şi spiritul antreprenorial; 3) instituţii financiare mai puternice şi sisteme legale (bazate pe lege); 4) dezvoltarea infrastructurii care este necesar să sprijine sectorul privat; 5) adoptarea unei guvernări puternice, unite care să ia în calcul şi sensibilitatea mediului înconjurător.

314

2.3. Scurt istoric al Băncii Europene de Investiţii (B.E.I.) B.E.I. este o bancă regională de finanţare a investiţiilor, înfiinţată în 1958 în conformitate cu art. 129 al Tratatului de la Roma, care a pus bazele C.E.E. Are sediul la Luxemburg. Iniţial au fost stabilite următoarele resurse ale B.E.I.: 1) cota subscrisă de fiecare membru la capital; 2) fonduri procurate de pe pieţele de capital; 3) resurse „speciale”, în general de origine bugetară, provenite fie de la ţările membre, fie de la C.E.E. şi care sunt administrate de B.E.I. ca mandatar al C.E.E. Organele de conducere sunt: Consiliul guvernatorilor, Consiliul executiv şi Comitetul de direcţie. Capitalul iniţial al B.E.I. a fost stabilit la un miliard unităţi de cont, repartizat între ţările membre în funcţie de puterea lor economică, din care 25% vărsământ efectiv, şi anume: 1/4 în aur sau valute convertibile şi 3/4 în monedă naţională. Statutul B.E.I. prevede şi obţinerea de credite speciale din partea ţărilor membre, în măsura în care asemenea credite purtătoare de dobândă ar fi necesare pentru finanţarea anumitor proiecte de investiţii. Potrivit art. 130 al Tratatului de la Roma, B.E.I. are ca sarcină să contribuie la „dezvoltarea echilibrată a Comunităţii”, fără să urmărească un scop lucrativ. B.E.I. acordă împrumuturi pe termen lung sau garanţii întreprinderilor, colectivităţilor publice şi instituţiilor de finanţare, în scopul susţinerii investiţiilor destinate dezvoltării unor regiuni rămase în urmă din punct de vedere economic (de ex. Bretania în Franţa, Mezzogiorno în Italia). Art. 18 din Statutul B.E.I., care formează un protocol anexă al Tratatului de la Roma, prevede posibilitatea ca pe baza unei aprobări a consiliului de administraţie al băncii, împrumuturile să se acorde în afara Comunităţii. Această dispoziţie este aplicată de la caz la caz atunci când anumite investiţii externe prezintă un interes deosebit pentru C.E.E., cum ar fi aprovizionarea cu energie. Pe această bază, activitatea B.E.I. a fost extinsă în Grecia, Turcia, peste 50 state din Africa, Marea Caraibelor şi Pacific (semnatare ale Convenţiei de la Lomé), Portugalia, Iugoslavia, Malta, ţările din Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia), Egipt, Iordania, Liban, Siria, Israel, Cipru. În majoritatea cazurilor, cooperarea financiară cuprinde atât împrumuturi din resursele proprii ale băncii, cât şi din resursele bugetare ale ţărilor din Uniunea Europeană. Tratatul asupra U.E. semnat la Maastricht în februarie 1992, precizează cadrul în care B.E.I. îşi va desfăşura activitatea în viitor, ca instituţie comunitară de creditare pe termen lung. Conform acestor prevederi, B.E.I. are un rol major în promovarea Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte politica de coeziune economică şi socială; crearea reţelelor transeuropene de transport, telecomunicaţii şi transfer de energie (reţelele TENS); realizarea competitivităţii industriale şi protejarea mediului înconjurător. Tratatul confirmă rolul B.E.I. în implementarea politicii externe comunitare către ţările asociate la U.E. La cerinţa Comisiei Europene de a contribui la stimularea activităţii economice şi a ocupării forţei de muncă B.E.I. a răspuns prin crearea unor noi instrumente financiare, în scopul facilitării relansării economice pe termen scurt, cu impact pe termen lung. 2.4. Misiunile actuale ale Băncii Europene de Investiţii Misiunea actuală a Băncii Europene de Investiţii este să investească în proiecte care promovează obiectivele Uniunii Europene. Este o instituţie non-profit şi nu obţine nici un ban din economii sau conturi curente. Şi nici nu foloseşte vreun 315

fond din bugetul U.E. În schimb B.E.I. este finanţată prin împrumuturi de pe pieţele financiare şi de acţionarii băncii – statele membre ale Uniunii Europene. Ele subscriu în comun la capitalul B.E.I., contribuţia fiecărei ţări reflectând „greutatea” ei economică în interiorul Uniunii. Acest sprijin al statelor membre îi dă băncii cea mai mare valoare pe credit posibilă (AAA) pe pieţele monetare, unde îşi poate deci aduna cantităţi foarte mari de capital în termeni foarte competitivi. Acest lucru permite băncii să investească în proiecte de interes public care, altfel, n-ar primi banii – sau ar fi trebuit să-i împrumute mai scump. Proiectele în care investeşte banca sunt alese cu grijă, conform cu următoarele criterii: 1) ele trebuie să ajute la realizarea obiectivelor UE cum ar fi: industriile şi micile afaceri europene să fie mai competitive; crearea de reţele trans-europene (transport, telecomunicaţii şi energie); susţinerea sectorului tehnologiei informaţiei; protecţia mediului natural şi urban; îmbunătăţirea serviciilor pentru sănătate şi educaţie; 2) ele trebuie să ajute mai întâi cele mai dezavantajate regiuni; 3) ele trebuie să atragă şi alte surse de fonduri. Aceste criterii se aplică activităţilor, atât din interiorul, cât şi din exteriorul Uniunii Europene. Aproape 90% din activităţile B.E.I. au loc în interiorul Uniunii, dar o proporţie semnificativă din fonduri se duce la viitoarele state membre. Banca tratează direct cu promotorii proiectelor pe scară largă (cel puţin 25 de milioane de euro), în timp ce pentru proiectele mai mici (SME sau autorităţi locale) colaborează cu alte 180 de bănci şi intermediari financiari specializaţi din Europa. Banca cooperează cu instituţiile Uniunii Europene. De exemplu, reprezentanţii ei pot face parte din comitete ale Parlamentului European şi preşedintele B.E.I. poate participa la şedinţele Consiliului. Deciziile Băncii sunt luate de următoarele organe: • Consiliul Guvernatorilor, care este constituit din miniştrii (în mod normal miniştrii de finanţe) din toate statele membre. El stabileşte politica generală de împrumut a Băncii, aprobă balanţele şi rapoartele anuale, autorizează Banca să furnizeze fonduri pentru proiecte din afara UE şi ia decizii cu privire la creşterile de capital. • Consiliul Executiv, condus de Preşedintele Băncii, este alcătuit din 24 de membri desemnaţi de statele membre şi unul de comisia Europeană. Aprobă operaţiile de luare şi dare de împrumut şi se asigură că B.E.I. este condusă corect. • Comitetul de Direcţie este consiliul executiv permanent (non-stop) al Băncii. Tratează afacerile de zi cu zi ale Băncii. Drept virtuţi actuale ale B.E.I. reţinem: • B.E.I. se bucură de propria ei personalitate legală şi de autonomie financiară în sistemul Comunităţii. Misiunea B.E.I. este să promoveze obiectivele Uniunii Europene acordând finanţare pe termen lung pentru proiecte cu capital specific conform cu practica strict bancară. • Ea contribuie astfel la construirea unei Europe mai unite, în special în termenii de integrare economică şi coeziune economico-socială mai puternică• Ca instituţie a Uniunii, B.E.I. îşi adaptează în mod continuu activitatea conform schimbărilor în politicile Comunităţii. 316

• Ca Bancă, lucrează în strânsă colaborare cu comunitatea bancară atât când ia cu împrumut de pe pieţele de capital, cât şi când finanţează proiectele de capital. • B.E.I. acordă împrumuturi, în principal, din procedurile legate de împrumuturile luate, care, împreună cu „fondurile proprii” (capital paid-in şi rezerve), constituie „resursele proprii”. • În afara Uniunii Europene, operaţiunile financiare ale B.E.I. sunt făcute în principal din resursele proprii ale Băncii, dar şi prin mandat, din resursele bugetare ale Uniunii sau statelor membre. 3. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL 3.1. Caracteristicile sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods (s.m.i. BW) S.M.I. este denumire dată ansamblului normelor de conduită monetară internaţională incluse în statutul Fondului Monetar Internaţional, elaborat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods, Fondul fiind organismul chemat să supravegheze şi să sprijine aplicarea s.m.i. B.W. de către ţările membre. Crearea s.m.i. B.W. ilustrează trecerea de la relaţiile pur bilaterale la o structură a relaţiilor multilaterale care implică un consens al diverşilor participanţi. Înainte de primul război mondial, relaţiile valutar-financiare internaţionale erau bazate în principiu pe etalonul aur, fără să existe vreo convenţie sau regulă de comportare internaţională în acest sens. Aplicarea etalonului aur, întreruptă în cursul primului război mondial, a fost reluată după război, însă concentrarea aurului (monetar) în S.U.A. şi sărăcirea relativă a ţărilor europene a condus, în 1922, la recomandarea de a se trece la etalonul aur-devize, în cadrul căruia un rol important era atribuit valutelor (dolarul, lira sterlină) ca instrumente internaţionale de rezervă. Nici de astă dată nu a existat vreo înţelegere internaţională care să instituie un atare sistem. Etalonul aur-devize nu a rezistat crizei economice din 1929-1933, care a dus la devalorizarea lirei sterline (1931) şi a dolarului (1934), la revenirea la protecţionism şi la tendinţele de autarhie economică. În urma celui de-al doilea război mondial, Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton Woods a abordat, deci, pentru întâia oară, problema creării unui s.m.i. bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolar ca principală monedă de rezervă. Principiile s.m.i. B.W. au fost următoarele: 1) universalitatea; orice stat care recunoaşte prevederile statutului F.M.I. putând adera la acest organism şi implicit la principiile s.m.i.; 2) fixarea parităţilor şi cursurilor valutare; pentru aceasta, moneda naţională a statului trebuie să aibă o definiţie legală iniţială (valoare paritară), stabilită în aur ca numitor comun sau în dolari cu greutatea şi aliajul în vigoare la 1 iulie 1944, adică 1 dolar = 0,888671 g aur fin sau 1 uncie de aur fin = 35 dolari; modificarea valorii paritare poate fi efectuată numai: a) la propunerea ţării membre; b) în urma consultării cu F.M.I.; c) pentru corectarea unui dezechilibru fundamental; 3) realizarea unui volum de rezerve internaţionale, adecvat nevoilor de echilibrare a balanţei plăţilor, compus din rezervele oficiale de aur, rezervele valutare, creanţa faţă de F.M.I. (depăşirea – pozitivă – a cotei de participare la F.M.I. a ţării faţă de deţinerile efective ale F.M.I. în moneda naţională a acelei ţări) şi deţinerile de D.S.T. (după 1970). 317

Organizarea s.m.i. B.W. a însemnat: a) primul mare succes al ideii de cooperare internaţională în domeniul monetar; b) un succes al S.U.A. care, profitând de conjunctura celui de-al doilea război mondial, favorabilă S.U.A., au asigurat supremaţia lor economico-financiară asupra celorlalte state occidentale şi a dolarului asupra celorlalte monede capitaliste; c) un succes al concepţiei potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale şi, ca atare, poate funcţiona ca pivot al S.M.I.; d) asumarea de către guvernul S.U.A. a unor răspunderi internaţionale şi, în primul rând, pe aceea a asigurării stabilităţii dolarului faţă de aur şi faţă de celelalte monede naţionale. Funcţionalitatea sistemului nu a putut dura decât atâta vreme cât contradicţiile inerente lui au fost acoperite prin situaţia deosebită care a existat în anii postbelici, marcată de politica S.U.A. de a-şi menţine şi consolida rolul conducător în lumea capitalistă. Pentru realizarea unui nou sistem se consideră că sunt necesare cel puţin câteva condiţii prealabile între care: 1) flexibilitatea cursurilor valutare, însă cu evitarea mişcărilor anarhice şi de prea mare anvergură a acestor cursuri; 2) angajamentul ţărilor cu mari excedente ale balanţei plăţilor de a furniza ţărilor deficitare o finanţare compensatoare pe termen lung: 3) creşterea concertată a lichidităţilor internaţionale în aşa fel încât crearea unor asemenea lichidităţi să nu rezulte din politica unei mari puteri de a-şi realiza expansiunea externă prin export de inflaţie. 3.2. Locul Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) în cadrul S.M.I. F.M.I. are următoarele obiective statutare: 1) promovarea cooperării monetare internaţionale printr-o instituţie permanentă care să pună la dispoziţie mecanismul de consultare şi colaborare în problemele monetare internaţionale; 2) facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea, prin aceasta, la promovarea şi menţinerea unor niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă şi de venituri reale, precum şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective primordiale ale politicii economice; 3) promovarea stabilităţii valutare, menţinerea unor aranjamente ordonate de schimb între membri şi evitarea deprecierii competitive a cursurilor valutare; 4) sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente între membri şi eliminarea restricţiilor valutare care stânjenesc creşterea comerţului mondial; 5) propagarea încrederii în rândurile membrilor prin punerea temporară la dispoziţia acestora a resurselor generale ale Fondului pe bază de garanţii adecvate şi dându-le în felul acesta posibilitatea de corecta dezechilibrele balanţei lor de plăţi fără să recurgă la măsuri care să afecteze prosperitatea naţională sau internaţională; 6) în concordanţă cu cele de mai sus, scurtarea duratei şi reducerea gradului de dezechilibru al balanţelor de plăţi ale membrilor. Resursele financiare ale F.M.I. provin nu numai din cotele de participare ale ţărilor membre, ci şi din aranjamentele generale de împrumut, precum şi din alte surse. Potrivit statutului modificat al F.M.I., intrat în vigoare la 1 aprilie 1978, principalele drepturi ale ţărilor membre sunt următoarele: a) dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu F.M.I. (în terminologia Fondului, sunt denumite tranzacţii schimburile unor active monetare cu alte active monetare de către F.M.I., iar operaţiile sunt denumite alte utilizări sau încasări de active monetare), prin Ministerul Finanţelor, banca centrală sau o altă instituţie financiară similară; 318

b) dreptul de a cumpăra la iniţiativa ţării membre, „valute liber utilizabile ale altor membri sau drepturi speciale de tragere” (D.S.T.) din resursele generale ale F.M.I., în schimbul echivalentului în moneda naţională pe un timp nelimitat şi în vederea echilibrării balanţei plăţilor; mărimea acestui drept este direct proporţională cu cota de participare a ţării membre la F.M.I.; c) dreptul de a primi din partea F.M.I. alocaţii de D.S.T., de asemenea, proporţionale cu cota de participare la F.M.I., de a deţine D.S.T. şi de a le folosi în operaţii şi tranzacţii cu alţi deţinători (cu condiţia participării exprese la Departamentul D.S.T. – fostul „Cont special de tragere”); d) dreptul de a participa la luarea deciziilor în cadrul F.M.I., în măsura numărului de voturi corespunzătoare cotei de participare (150 de voturi în mod automat, atribuite din oficiu fiecărei ţări membre şi câte un vot în plus pentru fiecare 100.000 D.S.T. din cotă); e) obţinerea dreptului de aderare la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), numai membrii F.M.I. putând fi şi membri ai B.I.R.D. Obligaţiile generale ale membrilor F.M.I. sunt: a) evitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor curente, afară de cazul în care F.M.I. este de acord cu ele; b) evitarea practicilor valutare discriminatorii sau a cursurilor valutare multiple, afară de cele autorizate de stat sau aprobate de Fond; c) convertirea soldurilor în monedă naţională deţinute de o altă ţară membră, în cazurile prevăzute de statut; d) furnizarea de informaţii cu privire la principalii indicatori economici şi financiari ai ţării, necesare pentru activitatea Fondului şi pregătirea de studii pentru sprijinirea politicii membrilor de îndeplinire a obiectivelor F.M.I. Fiecare ţară membră mai este obligată să efectueze vărsământul integral al cotei de participare, stabilită de acord cu F.M.I. pe baza unor indicatori economici şi financiari şi a comparaţiei cu ţările care au un nivel similar de dezvoltare şi majorărilor de cotă. Cota este exprimată în D.S.T. şi se achită în general în proporţie de 25% în D.S.T. sau valută (anterior modificării statutului, în aur), iar 75% în monedă naţională. Statutul modificat prevede dreptul fiecărei ţări membre de a alege aranjamentele valutare pe care intenţionează să le aplice în îndeplinirea obligaţiilor statutare. Statutul modificat mai cuprinde ca prevederi noi faţă de statutul iniţial: 1) restrângerea utilizării monetare a aurului, între altele şi prin micşorarea rezervelor de aur ale F.M.I.; renunţarea la aur ca etalon monetar; înlăturarea preţului oficial al aurului şi recunoaşterea preţului pieţei; desfiinţarea plăţilor obligatorii în aur ale ţărilor membre de către F.M.I. şi invers şi înlocuirea lor prin plăţi D.S.T.; evitarea de către F.M.I. a influenţării preţului aurului pe piaţă sau a stabilirii unui preţ fix; 2) ridicarea D.S.T. la rangul de principal activ de rezervă al sistemului monetar internaţional, înlocuind aurul; dreptul F.M.I. de a modifica tehnica de evaluare a D.S.T.; dreptul ţărilor membre de a efectua tranzacţii directe între ele cu D.S.T., fără a mai avea nevoie de F.M.I. ca intermediar; dreptul F.M.I. de a autoriza alte operaţii cu D.S.T. decât cele prevăzute în vechiul statut; dreptul F.M.I. de a lărgi categoriile de deţinători de D.S.T. însă limitându-se la sfera organelor oficiale; dreptul ţărilor membre de a exprima în D.S.T. valoarea monedelor naţionale, în relaţiile cu F.M.I.; 3) lărgirea numărului monedelor utilizate în operaţiile Fondului, introducându-se principiul utilizării, cu acordul ţărilor respective, a tuturor deţinerilor de monede naţionale al F.M.I., cu condiţia ca balanţa plăţilor şi rezervelor internaţionale ale ţării respective să fie suficient de puternice şi pe măsura creşterii nevoilor lui de creditare; dreptul F.M.I. de a cumpăra sau vinde monede ale membrilor în schimbul D.S.T. pentru contul unei ţări membre; extinderea modalităţilor specifice de utilizare a resurselor financiare ale F.M.I. 319

Organele de conducere ale F.M.I. sunt: 1) Consiliul guvernatorilor, 2) Consiliul executiv, 3) Comitetul Consiliului guvernatorilor. F.M.I. acordă credite numai în măsura satisfacerii unor condiţii de politică economică şi financiară. F.M.I. supervizează oferta internaţională de lichidităţi. În momentul în care se consideră că există pericolul diminuării lichidităţilor internaţionale. Fondul poate aloca drepturi special de tragere (D.S.T.) pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale ţărilor membre. D.S.T. sunt lichidităţi internaţionale create de F.M.I., folosite de băncile naţionale în circuit închis. Ele sunt alocate de F.M.I. ţărilor membre în mai multe tranşe, proporţional cu cotele de participare ale acestora în cadrul Fondului. Fondul numără 181 de membri şi dispune de 288 miliarde dolari S.U.A. România a aderat la F.M.I. în 7 decembrie 1972. Prevederile statutului F.M.I. au dobândit forţă legală în România, începând cu 9 decembrie 1972. România participă şi la Departamentul D.S.T., având dreptul de a primi alocări de D.S.T. şi a le folosi conform prevederilor statutare. 3.3. Rolul Fondului Monetar Internaţional în etapa actuală În conformitate cu statutul său, F.M.I. realizează activităţi care se încadrează în structura pieţelor internaţionale ale sistemului (operaţiuni de creditare, de producere a informaţiilor financiar-monetare etc.), dar, mai cu seamă, activităţi care se încadrează în conexiunea de reglare a sistemului financiar şi monetar internnaţional. Din punctul de vedere al structurii financiare, de cele mai multe ori se afirmă că F.M.I. acţionează ca o bancă. Această afirmaţie este susţinută doar de natura acţiunilor sale, deoarece, contrar activităţilor specifice unui fond, acesta nu acţionează ca intermediar între investitori şi solicitanţii de credite. Fondul Monetar Internaţional acţionează ca o uniune de credit ai cărei membri au acces la resursele comune ale Fondului (resurse determinate de contribuţiile ţărilor membre), pe perioada acordării finanţării ţările beneficiare dispunând şi de asistenţă (tehnică) din partea Fondului. Astfel, F.M.I. joacă următoarele roluri: • promovează cooperarea monetară internaţională; • realizează o supraveghere fermă a politicilor valutare ale ţărilor membre; • elaborează documente care conţin principiile de orientare a politicii valutare, principii care sunt recomandate ţărilor membre; • pune la dispoziţia ţărilor membre fonduri sub formă de credite, pe baza unor resurse acumulate prin participarea cu cote-părţi a membrilor sau prin emisiuni de DST. Scopul acestor fonduri era precizat în statut ca fiind de a scurta durata şi de a micşora dezechilibrul balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre, precum şi de a contribui la expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional; • contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi dintre ţările membre, eliminând, pe cât posibil, restricţiile valutare care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional. La finele lunii aprilie 2002, F.M.I. cuprindea 182 de ţări membre. Resursele disponibile ale F.M.I., la aceeaşi dată, erau de 64,7 miliarde DST, provenienţa acestora fiind, în mare măsură, din cotele-părţi ale ţărilor membre; la acestea se adaugă şi alte vărsăminte realizate sub formă de aur, precum şi fonduri constituite în DST, precum şi atrageri de pe piaţa internaţională. 320

La aceeaşi dată, F.M.I. avea angajate resurse în valoare de 39,4 miliarde DST, în principal sub forma mecanismelor ordinare de finanţare. Prin modificările aduse ulterior statutului, rolul F.M.I. în cadrul reglării sistemului financiar şi monetar internaţional a crescut simţitor, în direcţia accentuării atribuţiilor şi competenţelor de supraveghere a funcţionalităţii sistemului respectiv, dar şi în cea de conectare a acestuia la necesităţile economiei mondiale. 3.4. Strategia F.M.I. pentru crizele financiare Larga colaborare a F.M.I., cu ţările lumii vizează şi dezvoltarea unor metode concrete de consolidare a sistemelor financiare atât în economiile dezvoltate, cât şi în cele aflate în tranziţie. Toate acestea sunt orientate către gestionarea riscurilor manifestate la nivelul economiilor, riscuri care, de cele mai multe ori, se află la baza crizelor înregistrate. Un prim aspect al investiţiei F.M.I. vizează gestionarea riscului corporativ şi controlul în instituţiile financiare. Riscurile la nivelul instituţiilor financiare sunt reprezentate de: • riscul de credit; • riscul de dobândă; • riscul valutar; • riscul de lichiditate; • riscul de reputaţie; • riscul operaţional. Toate aceste riscuri pot fi generate de aranjamentele ce stau la baza managementului corporaţiilor, aranjamente care asigură funcţionarea şi respectarea sistemului de control şi de gestionare a riscurilor. Se impune, astfel, dezvoltarea standardelor prudenţiale acceptate în plan internaţional pentru lichiditatea sistemelor bancare. Gestionarea riscului valutar reprezintă un element important în managementul riscurilor, tocmai acest element fiind omis în recenta criză asiatică. Gestionarea riscului valutar de către companiile nonfinanciare: Riscul de lichiditate – crizele de pe pieţele emergente au evidenţiat importanţa gestionării lichidităţii exprimate atât în monedă naţională, cât şi în valută, în funcţie de structura activelor şi pasivelor unei ţări riscurile de lichiditate vizând diferite domenii de activitate: • structura scadenţei datoriei sectorului public (vezi cazul Mexicului în 1994 şi al Rusiei); • lichiditatea sectorului bancar (cazul Coreei în 1997 şi cel al Argentinei, în 1995); • sectorul companiilor nonfinanciare (implicaţii puternice în generarea crizelor de lichiditate – cazul Coreei şi al Indoneziei). Gestionarea lichidităţii în valută – reprezintă o importantă problemă de plată sau chiar de încetare de plăţi, deoarece capacitatea unei ţări de a furniza lichiditate în monedă străină se limitează la: • rezervele valutare proprii; • vânzarea altor active valutare lichide; • posibilitatea obţinerii de împrumuturi în moneda naţională. 321

Gestionarea lichidităţii în monedă naţională – chiar dacă statul deţine monopolul emisiunii monetare, aceasta nu înseamnă că gestionarea lichidităţii în monedă naţională poate fi mai puţin strictă decât cea în valută. În cazul ţărilor care au pieţe emergente, o problemă imediată se manifestă când obligaţiunile guvernamentale îşi pierd brusc lichiditatea ca urmare a manifestării de dificultăţi. Aceasta generează o mai grea sterilizare a injecţiilor monetare interne, ceea ce generează presiuni asupra cursului valutar, deoarece această ofertă suplimentară de monedă este foarte puţin probabil să fie însoţită de o cerere mai mare. Efectul de contagiune care apare din evoluţia unor terţe ţări poate declanşa ajustări masive de portofoliu, influenţând capacitatea debitorilor dintr-o ţară de aşi refinanţa împrumuturile pe termen scurt. Efectele ulterioare asupra cursului valutar şi ratei dobânzii generează repercusiuni asupra: • nivelului activităţii economice; • gradului de ocupare a forţei de muncă; • creşterii economice; • nivelului externalităţilor. 4. BANCA MONDIALĂ. LOCUL BĂNCII INTERNAŢIONALE PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE ÎN CADRUL BĂNCII MONDIALE 4.1. Caracterizarea generală a Grupului Băncii Mondiale Grupul Băncii Mondiale este format din B.I.R.D. (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi A.I.D. (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare). Scopul principal al Băncii Mondiale este să promoveze progresul economic şi social al naţiunilor în curs de dezvoltare. Din Grupul Băncii Mondiale fac parte: B.I.R.D. (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare), A.I.D. (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare), C.F.I. (Corporaţia Financiară Internaţională), care lucrează cu investitori particulari din toată lumea şi investeşte în întreprinderi comerciale din ţările în curs de dezvoltare, precum şi M.I.G.A. (Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale), care a fost înfiinţată pentru a încuraja investiţiile străine directe în ţările în curs de dezvoltare, prin protejarea investitorilor faţă de riscurile necomerciale. Fondată în acelaşi an cu Fondul Monetar Internaţional, Grupul Băncii Mondiale (devenit acesta în mod treptat, pentru început constituindu-se doar Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) reprezintă una dintre cele mai importante surse de asistenţă (atât tehnică, cât şi financiară) pentru dezvoltare economică. Pentru realizarea acestui obiectiv, Grupul Băncii Mondiale realizează un mix între resursele financiare de care dispune şi programele menite să conducă, în definitiv, la îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiilor vizate şi la eliminarea celor mai grele forme ale sărăciei din cadrul ţărilor membre. Aplicarea acestor programe se bazează pe buna conlucrare cu: • agenţiile guvernamentale; • organizaţiilor nonguvernamentale; • sectorul privat. pentru a se formula strategia de asistenţă (tehnică şi financiară) corespunzătoare. 322

Spre deosebire de Fondul Monetar Internaţional, Grupul Băncii Mondiale are în vedere ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare în sensul asigurării unei creşteri economice stabile şi durabile, dar şi ajutorarea celor mai sărace ţări pentru eliminarea acestui flagel – sărăcia. Astfel că principalele direcţii de acţiune vizează: • realizarea de investiţii în domeniul asistenţei medicale şi al educaţiei; • dezvoltarea socială, guvernamentală şi instituţională care să asigure reducerea sărăciei; • stimularea abilităţilor guvernelor în scopul îmbunătăţirii calităţii serviciilor oferite (atât din punctul de vedere al eficienţei acestora, cât şi din punctul de vedere al transparenţei politicilor adoptate); • protejarea mediului natural; • susţinerea şi încurajarea sectorului privat; • promovarea reformelor în scopul creării unui mediu macroeconomic stabil favorabil realizării de investiţii durabile. 4.2. Structura Grupului Băncii Mondiale • Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; • Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare; • Corporaţia Financiară Internaţională; • Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor • Centrul Internaţional pentru Reglementarea Incidentelor Investiţionale. În activitatea curentă, nu de puţine ori se vorbeşte, simplu, de Banca Mondială. Aceasta include, în fapt: • Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; • Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare. Prin natura sa, Banca Mondială este considerată un partener important în asigurarea revigorării economiilor slab dezvoltate şi în dezvoltarea pieţelor, toate acestea având ca finalitate îmbunătăţirea standardului de viaţă al populaţiei de pe glob, dar mai ales din zonele sărace ale lumii. Spre deosebire de programele de ajutorare (practicate în principal de Fondul Monetar Internaţional), Banca Mondială nu finanţează proiectele prin intermediul alocaţiilor financiare. Activitatea Băncii Mondiale constă, în fapt, în intermedierea finanţării la nivel mondial, în sensul direcţionării resurselor de la ţările bogate către cele cu nevoi acute de resurse. Din acest punct de vedere vorbim de două tipuri importante de credite: • credite acordate ţărilor în curs de dezvoltare, ţări ce dispun de capacitatea rambursării creditului la nivelul ratei dobânzii practicate pe piaţă. Resursele disponibile pentru aceste credite sunt furnizate de investitorii internaţionali care cumpără obligaţiuni emise de Banca Mondială; • credite acordate ţărilor sărace care, în mod normal, nu se pot împrumuta de pe pieţele financiare internaţionale sau sunt incapabile să ramburseze creditele la o rată a dobânzii apropiate de cea practicată pe piaţă. 4.3. Locul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în cadrul Grupului Băncii Mondiale Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.; engl. International Bank for Reconstruction and Development - B.I.R.D.) – face parte 323

din Grupul Băncii Mondiale (engl. World Bank). Organism financiar interstatal înfiinţat în 1945, cu sediul la Washington, odată cu organismul financiar cu funcţii complementare – Fondul Monetar Internaţional, prin hotărârile Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods. B.I.R.D. face parte din sistemul O.N.U., având un rol proeminent în activitatea de finanţare a dezvoltării ţărilor membre. Număr de membri în 1995: 178. Capitalul subscris de ţările membre era, în 1995, de 176 miliarde dolari, susceptibil de majorări succesive (majorarea din 1979, de exemplu a fost de 44 miliarde dolari). B.I.R.D. sprijină investiţiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare, prin acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea părţii din proiectele de investiţii care necesită cheltuieli în valută, precum şi prin garantarea de împrumuturi obţinute de statul respectiv pe piaţa financiară. B.I.R.D. utilizează atât capitalul propriu pe acţiuni, subscris de ţările membre, cât şi – în cea mai mare măsură – capitalul împrumutat pe pieţele financiare internaţionale prin emisiuni de obligaţiuni. Structura conducerii B.I.R.D. este similară celei a F.M.I.: un Consiliu executiv, cu deosebirea că directorii executivi aleg un preşedinte (de regulă, american) şi nu un director general ca la F.M.I. Ţările membre au următoarele drepturi: 1) Contractarea de împrumuturi pentru investiţii în vederea realizării unor proiecte prioritare pentru economia naţională, prezentând garanţii din punct de vedere tehnic, economic, financiar şi al aprovizionării şi desfacerii, într-o mărime condiţionată exclusiv de obiectivul aprobat de bancă pentru finanţare şi de posibilităţile economiei de a suporta sarcina financiară, dar nu de mărimea participării la capital, ca în cazul F.M.I. 2) Participarea la licitaţiile internaţionale organizate de B.I.R.D. pentru adjudecarea lucrărilor finanţate de B.I.R.D. în diferite ţări, întreprinderile naţionale beneficiază de o marjă de preferinţă de 15%. 3) Obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucrări de specialitate. Obligaţiile asumate de ţări sunt: 1) Aderarea prealabilă la F.M.I.; 2) Participarea la capitalul pe acţiuni al băncii. Vărsământul efectiv cerut de bancă a fost de 10% din capitalul subscris. Acest vărsământ s-a efectuat în proporţie de 1% în aur sau dolari şi 9% în monedă naţională. Restul de 90% se prevede a fi vărsat numai în cazuri excepţionale. 3) Furnizarea de informaţii şi date privind situaţia economică şi financiară a ţării, în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a B.I.R.D. faţă de ţara respectivă. B.I.R.D. are două afiliate: Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.) şi Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.). De asemenea, aparţine de B.I.R.D., ca instituţie autonomă, Centrul Internaţional de Aplanare a Diferendelor Determinate de Investiţii (I.C.S.I.D.; engl. International Centre for Settlement of Investment Disputes). Numărul statelor care au semnat Convenţia de înfiinţare a I.C.S.I.D. a fost de 79. România a aderat la B.I.R.D. la 15 decembrie 1972. 4.4. Locul Corporaţiei Financiare Internaţionale (IFC) în cadrul Grupului Băncii Mondiale Corporaţia Financiară Internaţională a fost creată în 1956, având drept obiectiv promovarea investiţiilor sustenabile la nivelul sectorului privat din cadrul ţărilor în curs de dezvoltare, ca modalitate de reducere a sărăciei şi de îmbunătăţire a nivelului de trai. Este membră a Grupului Băncii Mondiale şi în această calitate subscrie la obiectivele de bază ale acestuia, şi anume îmbunătăţirea 324

calităţii vieţii populaţiei. Prin natura sa, Corporaţia Financiară Internaţională pune la dispoziţia solicitanţilor o gamă largă de resurse de finanţare a proiectelor privind sectorul privat (atât sub forma creditelor, cât şi a titlurilor emise). Promovarea dezvoltării sectorului privat se realizează nu numai prin acordarea de finanţare, dar şi prin sprijinul acordat companiilor private în scopul accederii pe pieţele financiare internaţionale (în vederea obţinerii de finanţare de pe acestea), precum şi prin asigurarea de consultanţă şi asistenţă tehnică guvernelor şi societăţilor comerciale. Proiectele susţinute de Corporaţia Financiară Internaţională vizează trei arii largi de acţiune: • asigurarea de produse financiare, în primul rând produse destinate managementului riscului financiar, acestea impunând, în fapt, intermedierea între investitor şi solicitantul de resurse; • servicii de consultanţă şi asistenţă tehnică, servicii ce acoperă o arie largă: de la consultanţa pentru privatizare, la consilierea în ceea ce priveşte realizarea de investiţii guvernamentale şi până la probleme cu specific industrial; • mobilizarea resurselor, serviciu prin intermediul căruia ajută companiile din ţările vizate să acceadă pe pieţele internaţionale de capital. La aceasta se mai adaugă şi posibilitatea constituirii de credite sindicalizate prin atragerea de bănci importante în finanţarea solicitanţilor de credit, ca de altfel şi atragerea de resurse de la instituţiile financiare internaţionale prin intermediul fondurilor de investiţii, al titularizărilor, al plasamentelor private etc. 4.5. Locul şi rolul Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) şi ale Centrului Internaţional pentru Reglementarea Incidentelor Investiţionale (CIRII) în cadrul Grupului Băncii Mondiale Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA) a fost creată în 1988, având ca obiectiv promovarea investiţiilor directe străine în economiile emergente, în scopul îmbunătăţirii nivelului de trai al populaţiei şi al reducerii sărăciei. În acest scop, MIGA se remarcă prin următoarele aspecte: • dă posibilitatea asigurării investiţiilor (ale investitorilor şi creditorilor străini) împotriva riscului politic; • sprijină ţările în curs de dezvoltare, membre, în eforturile de a atrage şi de a crea condiţiile optime de menţinere a investitorilor străini. Riscurile manifestate de aceste economii emergente fac obiectul de activitate şi al Centrului Internaţional pentru Reglementarea Incidentelor Investiţionale (CIRII). Creat în 1966, obiectivul de bază al acestuia a fost acela de a elimina implicarea directă a preşedintelui Grupului Băncii Mondiale în medierea diferitelor divergenţe dintre guverne şi investitori, toate acestea în scopul promovării creşterii fluxurilor investiţionale internaţionale. Concluzionând, se poate afirma că acţiunile întreprinse de instituţiile ce formează Grupul Băncii Mondiale se încadrează şi în alte activităţi care contribuie la corectarea produselor sistemului financiar şi monetar internaţional, cum ar fi formarea şi perfecţionarea de specialişti, editarea de lucrări şi rapoarte, furnizarea de informaţii etc. 325

5. BANCA REGLEMENTELOR INTERNAŢIONALE (B.R.I.) 5.1. Rolul Băncii Reglementelor Internaţionale (B.R.I.) B.R.I. este organism financiar internaţional cu sediul la Basel. A fost înfiinţată în 1930 prin acordurile Conferinţei de la Haga din acelaşi an, referitoare la reglementarea definitivă a plăţii reparaţiilor datorate aliaţilor de către Germania, pe baza Tratatului de pace de la Versailles, după primul război mondial, în urma propunerilor comisiei de experţi condusă de Owen D. Young („Planul Young”). B.R.I. avea sarcina aplicării acestui plan ca mandatar al guvernelor participante, în sensul încasării şi transferării către ţările creditoare a sumelor datorate de Germania în contul reparaţiilor. Din cauza crizei economice mondiale din 1929-1933, Germania a fost scutită, prin moratoriul Hoover din 1931, de obligaţiile prevăzute în „Planul Young”. Ca urmare, B.R.I. s-a orientat în principal spre cooperarea cu băncile centrale. În prezent, B.R.I. efectuează operaţii bancare curente, îndeosebi pentru contul băncilor centrale membre (primiri şi constituiri de depozite, acordarea de credite, cumpărări şi vânzări de aur şi valute etc.). B.R.I. mai acordă sprijin acţiunilor de cooperare interbancară, desfăşoară o activitate de mandatar sau agent pentru aducerea la îndeplinire a operaţiilor financiare încredinţate de băncile membre, lansează pe pieţele de capital vest-europene titluri de credit exprimate în unităţi de cont. E.U.A. (engl. European Unit of Account), are dreptul să deţină D.S.T. etc. B.R.I. este o societate pe acţiuni cu un capital de 1,5 miliarde franci elveţieni aur (cu un conţinut de 0,29032258 g aur), subscris de 30 ţări europene şi extraeuropene. La B.R.I. participă şi băncile centrale europene, precum şi Sistemul Rezervei Federale din S.U.A. B.R.I. este condusă de un Consiliu de administraţie compus din 13 membri, din care 10 sunt numiţi de cele 5 bănci fondatoare: Belgia, R.F.G., Franţa, Anglia şi Italia, iar ceilalţi 3 de Olanda, Suedia şi Elveţia. Consiliul alege un director general, căruia îi sunt subordonate cele 3 departamente ale B.R.I.: bancar, valutar şi economic. Începându-şi activitatea cu un rol istoriceşte determinat, B.R.I. a devenit ulterior foarte utilă băncilor centrale, fiind unul din principalele organisme bancare internaţionale, o „bancă a băncilor centrale” europene. România participă la B.R.I., prin Banca Naţională, încă din anul 1930. În prezent, activitatea B.R.I. este orientată în următoarele direcţii: – B.R.I. asistă băncile centrale şi alte autorităţi financiare în susţinerea eforturilor acestora orientate în direcţia promovării stabilităţii monetare şi financiare. Această asistenţă se concretizează în: • contribuţii directe la nivelul cooperării internaţionale; • servicii acordate prin intermediul comitetelor alcătuite de către guvernatorii băncilor centrale pe parcursul ultimilor ani. – B.R.I. acţionează ca o bancă destinată exclusiv băncilor centrale, oferind servicii legate de operaţiunile lor financiare, funcţiile de mandatar, respectiv de agenţie colaterală fiind parte a acestor servicii. 5.2. Contribuţii directe ale B.R.I. la asigurarea cooperării monetare şi financiare internaţionale În acest sens, B.R.I. are în vedere stabilirea unor direcţii de acţiune în vederea asigurării cooperării monetare internaţionale, reprezentând, în acelaşi timp, locul de 326

desfăşurare a numeroase întâlniri pentru băncile centrale, dar şi pentru alte autorităţi financiare şi cu rol de reglementare din plan internaţional. La nivelul acesteia se disting astfel două departamente: • Departamentul Economic şi Monetar, care are rolul de a asigura cercetarea şi analizele statistice; • Institutul de Stabilitate Financiară, care are rolul de a evidenţia cele mai bune practici şi standarde în domeniul supravegherii, jucând un rol important în această direcţie. Activitatea sediului central al B.R.I. este susţinut şi de cele două filiale din străinătate cu sediul în Hong-Kong (Oficiul pentru ţările din Asia şi Pacific) şi în Mexic (Oficiul pentru America). În direcţia asigurării cooperării monetare şi financiare internaţionale, B.R.I. asigură realizarea de întâlniri, cercetări şi furnizarea de analize statistice, ca de altfel şi diverse seminarii şi întâlniri de lucru. Cele mai importante întâlniri sunt cele realizate bilunar, întâlniri care reunesc guvernatorii băncilor centrale membre, în cadrul acestora avându-se în vedere starea actuală a economiei mondiale şi perspectivele acesteia, situaţia pieţelor financiare internaţionale, analiza unor probleme particulare ridicate de diverse bănci centrale, probleme legate de stabilitatea monetară şi financiară. În acelaşi timp, în cadrul acestor întâlniri sunt discutate şi diverse probleme ridicate în cadrul comitetelor coordonate de guvernatorii băncilor centrale din ţările ce alcătuiesc G10. Discuţiile purtate au în vedere şi probleme legate de legislaţie, guvernanţă, IT şi resurse umane, probleme ce vizează interesul reprezentanţilor băncilor centrale. Reglementările elaborate în cadrul B.R.I. sunt destinate nu numai băncilor centrale, dar şi băncilor din cadrul sistemului bancar al fiecărei ţări membre, fie că este vorba de bănci cu capital de stat, fie cu capital privat. Activitatea B.R.I., prin departamentele specializate, se concretizează şi în numeroase studii prin care se evidenţiază diverse probleme cu care se pot confrunta băncile centrale în implementarea propriilor politici monetare. 5.3. Servicii acordate de B.R.I. unor comitete şi altor grupuri ale autorităţilor financiare În cadrul B.R.I. funcţionează şi Comitetele G10, create prin participarea guvernatorilor băncilor centrale ale principalelor 10 state ale lumii, în scopul studierii cerinţelor de bază şi/sau elaborării celor mai bune practici în ceea ce priveşte funcţionarea şi arhitectura pieţelor financiare internaţionale. În cadrul acestor comitete se evidenţiază: • Comitetul pieţelor (Markets Committee); • Comitetul privind Sistemul Financiar Global (Committee on the Global Financial System); • Comitetul de la Basel privind Supravegherea Bancară (Basel Committee on Banking Supervision); • Comitetul privind Sistemul de Plăţi şi Reglemente (Committee on Payment and Settlement System). Dintre acestea, rolul cel mai important este jucat, la nivel internaţional, de ultimele două, deoarece asigură reglementarea operaţiunilor bancare şi a celor de plăţi într-un cadru uniform la nivel internaţional. 327

Tot la nivelul B.R.I. sunt localizate, fără însă a avea o legătură directă cu aceasta, secretariatele unor organizaţii independente, precum: • Forumul Stabilităţii Financiare (Financial Stability Forum – FSF); • Asociaţia Internaţională a Asigurătorilor de Depozite (International Association of Deposit Insurers – IAIS). Operaţiunile derulate de B.R.I. sunt orientate în direcţia asigurării nevoilor financiare ale băncilor centrale, acţionând, în acelaşi timp, ca bancă şi ca administrator al resurselor financiare ale diverselor instituţii financiare internaţionale. Astfel că, la finele lunii martie 2003, aproximativ 130 de bănci centrale constituiau rezerve la nivelul B.R.I., volumul total al depozitelor în valută constituite reprezentând aproximativ 122,5 mld. DST. Această sumă reprezintă aproximativ 6,5% din totalul rezervelor valutare internaţionale. Concluzionând, activităţile B.R.I. orientate în direcţia conexiunii de autoreglare a sistemului financiar şi monetar internaţional sunt reprezentate de: Promovarea cooperării dintre băncile centrale naţionale în domeniul financiar şi monetar; Organizarea reuniunilor periodice ale guvernatorilor băncilor centrale (Comitetul de la Basel) şi ale experţilor pe problemele curente şi de perspectivă ale pieţei financiare şi monetare internaţionale; Acordarea unor facilităţi suplimentare pentru operaţiuni financiare şi asumarea funcţiei de garant şi agent pentru operaţiunile de reglementări financiare internaţionale pentru ţările membre; Acordarea de credite, pe baza depozitelor formate de băncile centrale naţionale la banca respectivă; Formarea unor bănci de date absolut necesare băncilor centrale naţionale pentru luarea deciziilor de participare la piaţa internaţională. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003. 2. Aurel Burciu, Petru Sandu, Gheorghe Sandu, Activitatea bancară internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 3. Nicolae Hoanţă, Bani şi Bănci, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 4. Costin Kiriţescu, Emilian Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998. 5. Dumitru Miron, Economia integrării europene, Editura A.S.E., Bucureşti, 1998.

328