Sinaxis, 1 Mai 2009

Scurte poeme ieroglifice (2)

Complotul lupilor la apus de soare Iar când făclia cea de aur în sfeşnicul de diamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor se pune, Lupul şi altă soţie [tovarăş] îşi cercă şi pe altul ca sine află (…) Deci, după ce părintele planetelor şi ochiul lumii razele sub ipoghei [orizont] îşi sloboade şi lumina sub pământ îşi ascunde, când ochiul păzitorului se închide şi a furului [hoţului] ca a şoarecelui se deschide (că toată fapta grozavă şi ocărâtă precum cu întunericul se acoperă şi se ascunde socoteşte, măcar că şi noaptea are lumina sa, precum şi pădurile urechi şi hudiţoşi pereţii de piatră şi adâncă peştera de vârtoapă [groapă, vale adâncă] la vedere ascuţiţi ochi au), lupii împreună spre locul ştiut se coborâră. * Povestea Sfintei Iudita transformată în parabolă

1

De multe ori ce nu biruieşte omul biruieşte pomul, şi împăraţi care toată lumea în robia lor au adus, pe aceiaşi, alminterea nebiruiţi fiind, vinul în robia sa i-a răpit şi beţia cu mâna muierii i-a biruit. * Pedagogia sărăciei Foamea în toate zilele muritori a fi ne învaţă şi este o boală care nedespărţit tovarăş tuturor părţilor trupului şi pururea se află de faţă. * Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă… Nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are, de pe care de înţelept sau de nebun să se cunoască (…) Că alminterea, mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au, iar de lucrul ei prea lipsiţi sunt, şi dimpotrivă, mulţi de pompa şi frumuseţea cuvântului sunt depărtaţi, iar faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încoronaţi. * Dragostea Inima care în dragostea cuiva este lovită, cu cât îndrăgitul se ascunde şi se fereşte, cu atâta dragostea cuprinzându-l îl topeşte. * Gura slobodă Gura desfrânată mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată, pe care un nebun cu piciorul poate a o prăvăli

2

şi o mie de înţelepţi a o opri nu pot. * Înţelepciunea şi teatrul lumii Cine în lume este atât de înţelept căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască? Cine între muritori este atât de învăţat căruia mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsească? Cine în tot theatrul acesta este atât de ascuţit la minte care vânt să socotească a altora cuvinte? Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică Publicat în: 

Literatura română din perspectivă ortodoxă  Literatură română veche

on 01/05/2009 at 9:59 PM Comentarii (0) Tags: Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Literatura română din perspectivă ortodoxă, Literatură română veche, Poezia prozei medievale, psa. gianina picioruş, sinaxis, teologie pentru azi

3

Aforismele lui Cantemir (3)

Întotdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor şi surdul asupra auzului, şi hadâmbul [ologul] asupra întregului obidă are. Cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi pofteşte lauda, nicio deosebire nu are de acela care prin gurile tuturor pe drept se huleşte. Norocul aşa de aspru cu muritorii şuguieşte [glumeşte], cât, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi. Mai bunu-i şi mai de nădejde este dulăul deşteptat decât străjerul însomnorat sau cu vinul îngropat. Lăcomia, dacă este în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesăţioasă va fi.

4

De multe ori, cei împietroşaţi la socoteală [dacă sunt luaţi] cu blândeţea mai tare se semeţesc. Iar apoi văzând sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îi este voia se îndoiesc. Puţini sunt care întâmplările în vremi schimbătoare a fi ştiu, însă prea puţini se află care cu norocul de ieri astăzi să nu se îndârjească. Căci mai cu credinţă este cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decât norocul până în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea. Cei cu socoteală dinainte au ochi privitori, iar din dos socotitori, şi lucrurile înainte mergătoare trebuie oglindă să fie celor dinapoi următoare. Ispita o dată făcută a înţelepţilor, iar de multe ori poftorită a nebunilor dascăl este. Cine cu sorbirea dintâi peste ştiinţă se arde în lingura de pe urmă de două ori şi de trei ori a sufla i se cade. Mulţi, văzând că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asemănându-se şi din moarte au scăpat, şi pe alţii cu piciorul pe cerbice [grumaz] au călcat. Publicat în:  Literatura română din perspectivă ortodoxă  Literatură română veche

on at 9:48 PM Comentarii (0) Tags: Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Literatura română din perspectivă ortodoxă, Literatură română veche, psa. gianina picioruş, sinaxis, teologie pentru azi

5

Un dor de nespus (vol. 1, 1996) [2]

* lumina se naşte din pietrele schimbării adie-mi haina ta orelor împilării robită în taină urmez serii albastre poezia mi-e naşă disperării din faşă copil răsfăţat doinind din plăcere ţi-ntind carnea mea şi cuiul durerii

6

s-o transpari în mătase din fire de patimi orbind o culeasă aromă din paltini robind-o smereniei ce mă apleacă izvorul din teacă adoarmă vecerniei pe veci întinsă pe ape ropotind golul iubirii în inima mea dreaptă în osul fericirii * rubin de veşminte în minte mi-aprind inefabile focuri roşind ţesută cu stele cenuşă din cenuşă sărutări grele în inimă simt poezia nu te-nvaţă nimic între asfinţit şi infinit e loc pentru multe pentru seri fără luntre când treci pasager printre sfinte ramuri de ger aprinzi misterului ochiul să strălucească zăpada din cer * am sedus mintea mea spre verdele câmpului azur de taină ascuns sub haină ochiul lui robust ţine focul sus

7

sub o frunte largă plutind spre apus ţie poate să ţi se pară un joc cititor neavizat dar eu îţi spun ce s-a-ntâmplat când inima a plâns rug de vetre am văzut seară în spirală foc de aur am băut din a lui chitară romb de flacără şi ger în întunecare şi-am ieşit c-un ochi de fier ca să pier de jale * asprimea ta e focul meu ce arde-n nemirare din tot ce sunt mă simt mereu un dor sorbind o jale iubirea ta mi-e semizeu legându-mă de mare şi ochiul vag se simte greu să prindă-n mână-un cer de stele rare robind în gând o necutremurare plânsă îmi cer iubirii osul meu şi-adâncul nepătrunsă cu apa plânsului alin umbra de mir albastră şi inima se-nchide lin în nori de hiliastre * suspinul e o pasăre care nu moare în interiorul gândului naşterea e un soare

8

aprins în zenit infinit de tăcere albastru în sfere pasărea nu moare frumuseţea poeziei plutind pe o apă limpede cât arde o rază între timp şi nemişcare cât să se nască o viaţă paradise plouă peste vise în lumina smirnei ochiul verde-l muşc în secunda tindei în lumină prunc fiinţa mirării îşi întinde spaţiul proza disperării îşi întoarce ceasul * cine înţelege că e capabil de poezie îşi modifică scrisul după ciocârlie timpul se dilată materia se dizolvă din fibra serii mi-am făcut unealtă sentimentul înavuţirii mele hrăneşte visul meu ceresc din glie-n glie pâinea mi-o cerşesc cu care să zbor în focul de sus în imperiul apus cu pasărea Phoenix în plâns

9

e în stare orice cuvânt să poarte inefabilul dacă aripile-au ars pe pământ * ţi-aş spune omul meu de dor cum am murit de patimi cum apa sunetului lor m-a înecat în lacrimi mai iartă-mă din dor în dor în limpede amiază o trecere-n salcâmi uşor cu amintirea trează legenda ce mă ţine vie aprinde-şi focu-n linişti o pasăre se-ntoarce-n sine sclipindu-şi aromie rămâie osul meu pribeag şi limpede ca ceara topindu-şi inima de veac şi în icoană para culoarea veşniciei iubiri trupeşte stă-n izvoare pe iarba verde-n simfonii foşnind din chitare adorm în dor şi în uitare şi mă prefac în semn culege-mă ca pe-o năframă de vis boem preschimbă-mi deci arama-n bronz şi cimbrul în izvoare miros de aspru chiparos rodind o noapte-n soare tu ce te naşti ca să revii din scânteierea minţii aprinde-mi ochiul în tulpini cu respirarea vieţii

10

deschis e raiul cel cu stele şi infinite feluri de iubiri deschisă inima din ele şi-n veci milostiviri cum mă pătrunde şi mă taie în reci dureri un vânt uscat nu aş putea să primesc jertfa şi s-o mănânc pe înserat din frumuseţea cu tăceri rănite-n albe pajişti iubirea-i înger care ieri privea la noi în capişti durere-n ochi neplâns ea-i fără de durere iubirea naşte în ascuns şi creşte în tăcere în ramure-i ascuns prilejul de durere şi când aştepţi răspuns ea prinde a se teme ca să petreci în sus mai mori din vreme-n vreme şi nimeni înaintea ta nu m-a-nchis în refrene în racla inimii te văd întins ca să te-aprinzi în astre temeiul ei e nesfârşit în inimile noastre Publicat în: 

Am fost Nika Dora

on at 9:41 PM Comentarii (0) Tags: Am fost Nika Dora, psa. gianina picioruş, sinaxis, teologie pentru azi, un tag pentru poeziile mele

11