Romanul Meu.docx

FORMII CARTEA I

DUMINICĂ

Poanta zilei : Să vezi ce-am pățit, am pierdut avionul și l-am pierdut și pe tac-tu!!!

Felix ”Ne vedem curând! O sa-mi fie dor de voi”! Zâmbesc, cât de ușor îmi vine să spun cuvintele când știu că sunt pe jumătate neadevărate. Dar care jumătate? N-aveam să-mi revăd părinții prea curând. Probabil, cel mai repede, în vacanța de iarnă, adică peste patru luni. Ii urmăresc cu privirea cum se îndreaptă spre ghișeele unde se face controlul de securitate. Cu o firavă undă de duioșie nu-mi dezlipesc ochii de la ei, până nu se pierd în mulțime și până nu mă conving că nu se pot întoarce. "În sfârșit, sunt stăpână pe viața mea". Nu cred că am simțit vreodată gustul dulce al libertății, atât de puternic, atât de îmbătător, ca acum. Oare toți se bucură așa când scapă de părinți ?! 'Scuze!' O femeie mă împinge blând și trece pe lângă mine spre punctele de checking. Stau în mijloc, înfiptă în pământ, în calea oamenilor care roiesc cu genți, trolere și le blochez calea. O secundă am sentimentul că sunt abandonată, lăsată în urmă, dar sunt împăcată și ușoară. Mă simt deodată ca ciorba mamei în care punea tot felul de legume și mirodenii: fierbinte și pișcătoare la limbă, acrișoară și dulceagă în același timp, cu gust care-ți rămâne pe cerul gurii, ca o alintare. Hmm, tocmai am scăpat de sub tirania ei și tot la ea mă gândesc! Trebuie să sărbătoresc. Și să fac curățenie în viața mea și în cameră, mai ales ... Mă gândesc cu drag la camera mea de cămin, noua mea casă și cu groază la felul în care am lăsato înainte să-i conduc pe ai mei la aeroport. Nu am fost niciodată o fire ordonată. Acasă obișnuiam să-mi pun lucrurile pe scaun, în straturi care s-ar fi putut ridica peste înălțimea mesei și, dacă nu m-ar fi împiedicat să stau comod, ar fi rămas acolo vreme îndelungată. Îmi defilează prin fața ochilor imagini cu haine, bluze, tricouri, blugi, alte tricouri, prea multe pentru vremea rece din țara asta și adidași de trei categorii, toate scoase din trolere și toate puse pe pat, pe jos, pe scaun, peste tot. Dar am toată viața înainte să le aranjez ... și mai e o săptămână întreagă până încep cursurile la Uni. Și nu am nimic de făcut zilele astea, (nu prea cred!). Sunt convinsă că mai târziu am să-mi aduc aminte de clipele astea, când eram atât de nerăbdătoare, dornică și bucuroasă să fiu ”fresher”. Ies din aeroport. Aerul e rece, proaspăt. Nici vara nu e cald aici, d-apoi într-o dimineață de la sfârșit de septembrie! De la aeroportul Luton, până acasă, la cămin fac maximum două ore, ceea ce e fantastic, având în vedere distanțele din Londra. Cred că sunt o ciudată, îmi place la nebunie să merg prin Londra, cu orice, cu autobuzele roșii, supraetajate, cu trenul, cu metroul... Scările rulante mă încântă, ca un parc de distracții. Ador ”să mă dau” în ele, când intru sau ies din stațiile de metrou. Dar cred că așa e la început. Peste douăzeci de ani, o să fiu o babă acră, cu glas ca ascuțitoarea și o să mă adresez tuturor cu ”dear”. Nu, nu o să am glasul hârșâit, glasul nu se schimbă, când îmbătrânești... Și nici nu știu dacă o să mai fiu aici, deși cred că locul acesta îmi este predestinat și am sentimentul nebunesc că trecutul lui e legat de trecutul meu. Ajung în apropiere de campus. Mi se face foame. Deja e aproape de prânz. Nimeresc străduța corectă. La naiba, ce seamănă între ele, poate când o să cunosc mai bine zona n-o le mai încurc. Mă opresc în fața ușii de la intrare în clădire și scotocesc în geantă după cheie. Geanta mea, întotdeauna, e plină de cele mai folositoare lucruri din viață și cele mai nefolositoare lucruri în momentul de față. Nu găsesc cheia. O clipă mi se zbârlește părul la gândul că am pierdut-o. Într-o fracțiune de secundă mi-amintesc clinchetul ei când am pus-o în geantă și parcă o văd în minte. Geanta mea e o scorbură fără fund.

-Dă-mi voie să te ajut! Aud în spatele meu și simt o răsuflare fierbinte în ceafă. Nu mă face să mă simt mai bine, dar mă salvează pe moment și-mi dă timp să cotrobăi în continuare. - Eu sunt Felix . -Eu sunt... mă opresc pentru că, în sfârșit, degetele mele ating ceva metalic, ascuțit . -Cheia ! aproape că strig și abia atunci văd tânărul înalt. Îl văd cu adevărat, adică mă uit la el ca o proastă și nu - mi pot desprinde privirea de pe fața lui. Are părul lung, negru, ondulat și poartă un hanorac verde - măslină. -Cheia ... zic încurcată, înciudată că mă fâstâcesc în fața primului băiat cu care vorbesc de când am venit aici. Dacă nu mi-aș fi înghițit limba, i-aș fi povestit că m-am speriat teribil, deja aveam viziuni de groază cum o să-mi petrec ziua pe afară, pentru că nu știam ce se întâmplă dacă pierzi cheia. În România, spargi ușa...îi tragi niște picioare ... până ies vecinii de pe palier și îți oferă și ajutorul verbal de rigoare, cu îndemnuri în care mama ta e pe primul loc. - Ce nume drăguț ai ! Nu mă mir că stai la ușă... când ușa e descuiată, probabil mă așteptai pe mine ... spune el mustăcind, arătând spre ledul verde care clipocește. - Înainte era încuiată zic eu convinsă și abia atunci mă prind că el crede că mă cheamă „Cheia”. Cât despre miștoul că-l așteptam, nu apuc să reacționez. Uneori sunt cam înceată, de felul meu, ca să nu zic grea de cap. -Mi-a părut bine că te-am cunoscut! Ne mai vedem, eu stau aici..., îmi arată ușa din fața apartamentul meu și dispare . -Și eu stau aici, deșiratule! Văd că suntem vecini, mormăi furioasă, deschizând ușa de la camera mea, ultima de pe culoar. O, doamne, ce dezastru !!! Mi-am lăsat lucrurile, unele peste altele, grămadă, într-o dezordine de care numai eu sunt în stare. "Vă aranjez eu, pe voi !" le spun tare, cu un ton amenințător, ca și cum lucrurile erau vinovate că nu s-au ordonat singure, la locul lor, în cele două dulapuri portocalii goale. Dacă ar fi mama aici, le-ar fi împăturit meticuloasă, ea știe să o facă exact ca la magazin când le iei de pe raft, le-ar fi găsit locul potrivit.... Știați că șosetele nu se simt bine decât într-un anumit loc, tainic?!, ei bine, vă spun eu ... Altfel, te lovește blestemul șosetelor, nu le găsești, în veci, perechea! Și cum mama nu e aici, ci în avion în drum spre casă, spre casa ei, care a încetat de azi să mai fie și casa mea, eu o să-mi aranjez hainele cum pot mai bine. De aceea le iau cu brațul și le pun în locul rămas, la capătul patului - e vreo jumătate de metru liberă până la perete, probabil a fost acolo vreo etajeră, somnieră, noptieră, cum s-o fi numind. Le stivuiesc, braț după braț. În mai puțin de două minute camera mea e curată și căpița de haine e gata să sar pe ea, așa cum săream pe căpițele de paie din curtea bunicii, nu cu mulți ani în urmă. Mă tolănesc în pat, foarte mulțumită. "I want to break free...." Ritmurile arhicunoscute se aud în surdină de undeva, le îngân și eu câteva secunde. Muzica se oprește și începe iar. Cu aceeași tonalitate scăzută. Sar din pat și mă reped la căpița de haine, pentru că în aceeași secundă realizez că îmi sună telefonul . Conform protocolului de acomodare pe care l-am inventat, am schimbat aseară tonul de apel... Mi s-a părut haios și atât de potrivit cu situația de față, să aleg melodia cântată de Queen. Problema e că nu găsesc telefonul. Și hainele zboară cu o viteză de supersonic. Telefonul nu e printre ele, unde poate fi, dracu să-l ia ? Nici nu mai sună, ca să-l pot localiza. " I want to..." Oh, da îl găsesc, e în blugi, i-am dat jos de pe mine, cu tot cu el în buzunar. Sigur nu mai face nimeni ca mine, așa zice mama. Dar ea e în aer, acum, la propriu.

”Ei da, ai vrea tu...”. Mama nu e în aer, nu știu unde dracu e, și mă sună, că din avion nu ar fi avut cum s-o facă. Îngheț la gândul care-mi trece prin minte. Scutur capul ca să-l alung. -Da, mamă, spun cu vocea piano, cât pot de dulce, printre dinți. -Să vezi ce-am pățit, am pierdut avionul și l-am pierdut și pe tac-tu!!! Casc ochii și nu pot sa îngaim decât "Cuuum... ?!" Și mama îmi derulează vocal toată povestea. Mă așez pe grămada de haine, aia de trebuia ordonată în dulap și rămân multă vreme cu telefonul lipit de ureche.

Emoticon titirez -Mamă, vrei să spui că l-ai pierdut pe tata, la budă ?????! !!!! Precis, fața mea arată ca un emoticon-titirez. Emoticonul titirez e cea mai nouă emotigramă, care s-a impus foarte repede în domeniu, datorită mobilității ei: animația sugerează o gamă diversă de stări sufletești contradictorii, într-o multitudine de culori, care se schimbă rapid. Cine l-a inventat a folosit fața mea ca model. Îmi vine să râd, să plâng, și nu știu ce să cred și nici cum să reacționez. „Cum ai putut să-l pierzi pe tata la budă??? ” Evident e o întrebare retorică, dar mama o ia la propriu. Dacă o las să-mi explice, mi se termină bateria la iPhone, știi astea nu țin decât juma de zi... Așa că, mai bine, fac eu rezumatul: - Mamă, deci, să înțeleg că ți-a venit să mergi la baie, fix când tata era și el, tot la toaletă...? Și, pentru că nu aveai cu cine să lași bagajele, ai intrat în cabină cu tot cu ele. Nu intrau pe ușă. Ușa s-a blocat din cauza valizelor. Te-ai panicat. Ai țipat, a venit poliția.Tu nu vorbești foarte bine în engleză... Dar nu înțeleg, unde a rămas tata? Aaa, a rămas în WC și apoi când a ieșit, a plecat să te caute. Păi, și unde se putea duce ? Că înainte e zona de checking și nu putea să dispară, iar în zona liberă l-ai căutat. O să-l găsești, stai liniștită și așteaptă-mă . În cinci minute ies din casă și vin la tine. Stai acolo, unde ești, ia-ți un sandviș, bea un ceai, vin cât de repede pot.` Redare video ( transcriere după imaginile de pe camera de înregistrare 572, Luton Airport) Femeia și bărbatul se desprind din fluxul de persoane care se îndreaptă spre peronul de îmbarcare. Bărbatul cară un troler masiv și un rucsac pe umărul drept. Femeia are un troler identic și o poșetă neagră, voluminoasă. Arată cu mâna spre cele două uși din dreapta și apoi spre scaunele galbene, de plastic, din apropiere, pune geanta pe unul din ele. Se aşază în timp ce bărbatul intră grăbit, pe prima ușă. Femeia trage fermoarul genții și scoate telefonul. Atinge ecranul, îl pune la loc în geantă, trage fermoarul. Se ridică în picioare, face doi pași, se așază pe scaunul din mijloc, picior peste picior. Se scoală, merge spre ușa încăperii în care a intrat bărbatul. Nu i se văd buzele mișcându-se, dar gușa i se clatină de câteva ori. Se întoarce, rămâne în picioare balansându-se ușor. Ia un troler și îl trage spre ușa a doua, iese, fără troler, îl ia pe celălalt și cele două bagaje de mână și intră iar, lovinduse de canaturile ușii. Bărbatul iese, întoarce capul în dreapta și în stânga, privește împrejur, face cinci pași, se răsucește, se uită iar, apoi pornește precipitat spre direcția inversă celei din care a venit.

Într-adevăr, nu durează decât cinci minute, cât îmi trag pulovărul meu preferat, (cel muștar, pe care sunt brodate cuvintele „ I'm not perfect " ) și cobor câte două, scările, până ajung afară. Mă lovește o pală de vânt și-mi răvășește părul, aruncându-mi-l în față. Ce senzație nesuferită, întotdeauna când mi se întâmplă asta, am impresia, o bună bucată de timp, că îmi rămân fire de păr pe față. Cu cât încerc să le îndepărtez, cu atât mă gâdilă mai tare. Acum, însă, n-am timp să despic firul în patru, așa că las la o parte sensibilitățile și mă ocup de lucruri esențiale, cum ar fi de exemplu, un exercițiu de imaginație pe tema : unde se duce un om care a ieșit din toaletă Mai sunt vreo două sute de metri până la stația de metrou. Trebuie doar să traversez strada și am ajuns. Cum nu e semafor, scrutez cu atenție traficul, așteptând momentul potrivit să mă strecor printre mașini. Și îl găsesc, acum. Ajung la refugiu. O mașină claxonează in spatele meu, întorc capul involuntar. Pe trotuar îl zăresc, printre trecători pe lunganul acela, care zicea că-s "cheia lui", nu mai țin minte cum îl cheamă. Obrajii mei devin roșii de indignare, când îmi amintesc scena. Nu vreau să-l văd, renunț chiar „să mă dau" pe scările rulante, cobor repede pe trepte, ca să evit o posibilă întâlnire. Trenul tocmai pleacă și peronul rămâne pustiu. Mă așez pe băncuța roșie, resemnată, așteptând să vină următorul. Caut cu ochii tabela cu afișajul electronic, dar privirea îmi îngheață pe silueta pe care o văd la câțiva pași, apropiindu-se de mine. E el... Felix. Nu e nimic ciudat în faptul că merge cu metroul, la aceeași oră la care merg și eu. Nu durează două minute și vine un alt tren. Nu e bun pentru mine și se pare, că nu e nici pentru el. Probabil nu-i place ruta. Tabela arată două minute până la următorul tren. E aglomerat, dar mă strecor și am noroc să găsesc și un loc. Chiar dacă nu sunt decât trei stații, simt nevoia să stau jos. Îmi las gândurile libere și ele, în loc să se îndrepte spre dispariția părintelui meu, se îndreaptă spre Felix. Dar revin repede la realitate, pentru că trebuie să cobor. Peronul unde trage autobuzul National Express e chiar în fața stației de metrou, în dreapta. Bine că nu e aglomerat. E doar un om, care ajunge în același timp cu mine ... Și omul ăsta e Felix. -De ce mă urmărești? Mă proțăpesc în fața lui, războinică... -Cine, eu ??? Mă privește, căscând ochii. Are ochii rotunzi, tipic omului surprins. Evident că se preface. -Da, tu. Nu te face că nu știi... M-ai urmărit de la cămin. -Nu te-am urmărit, de ce aș face-o ? Chiar, de ce te-aș urmări ?! Acesta era un afront direct, l-am primit ca pe o lovitură peste bot. Știu că nu atrag atenția băieților, sunt mică, slabă, cu ten acneic, nu am țâțe mai deloc... Și mai sunt și tunsă scurt... , în concluzie, nu prezint niciun interes din punct de vedere sexy . Dar frumos e să fii politicos, chiar dacă înseamnă să minți... - Atunci, de ce iei același metrou, cobori în aceeași stație, ieși din gară și te îndrepți spre peronul cu National Express ? Că, doar nu mergi la Luton, tocmai Duminica, la prânz? -Ba, exact acolo merg. E interzis, cumva ?? ! Pare iritat și neprietenos, gata să-mi întoarcă spatele. -Păi.... Și eu merg acolo... De aia am crezut că mă urmărești, că aveam același drum ... Îmi pare rău, am crezut că ești vreun obsedat nemernic... -Ce să fiu ? Tocmai atunci șoferul trage autocarul în fața peronului și nu aude ultimele cuvinte . Mai bine, că nu le-a auzit... Câteodată spun ce nu trebuie ! Mă urc în autobuz, se aşază lângă mine, firesc. O vreme nici unul, nici altul nu mai zicem nimic.

Eu mă uit pe geam și mă gândesc unde s-ar putea duce tata și mai ales cum o să-l găsim. Apoi mă gândesc la mama. Trebuie să fie foarte nervoasă. Poimâine e ziua ei de naștere. Se duce dracului cuconada! Adică n-o să-și mai invite colegele de școală, și ele profesoare de liceu, profesioniste ale austerității și responsabile cu ordonarea minților adolescenților. Va fi un adevărat dezastru, o săptămână întreagă s-a tot gândit la meniul cu care să le impresioneze. Să nu mai spun de oboseala și timpul pierdut, când a colindat toate magazinele cu suveniruri... -Pleci sau aștepți pe cineva ? Întrebarea îmi întrerupe șirul gândurilor. -O iau pe mama... Mă bâlbâi, pentru că nu știu cum să-i spun și hotărăsc să nu-i spun nimic din ce mă frământă. Oricum nu are nicio legătură cu chestiile astea. Și nici el nu pare că vrea să-mi destăinuie ceva din problemele lui. -Eu o aștept pe... bunica. Cred că își bate joc de mine, dar nu reacționez prea tare, par indiferentă, ceea ce-l determină să continue. -Vine din Atena . -Ești grec? Îl întreb . -Eu nu, dar bunica mea este. Eu sunt american. Părinții mei s-au născut pe pământ american și eu tot acolo, în ... dar e o poveste lungă... -Ce drăguț, mă grăbesc să spun, bunica ta vine atâta amar de drum să te vadă...! -Nu pe mine ... Bunicul meu a .... plecat acum un an, zice cu voce mai joasă și nu aud exact ultimele cuvinte. Le bănuiesc. Cine știe ce scorpie de femeie trebuie să fi fost grecoaica, dacă omul a lăsat-o la bătrânețe. Ne despărțim la intrarea în aeroport. Mama mă așteaptă, imediat pe dreapta, la Starbucks. Felix dispare repede înghițit de mulțimea mișcătoare. Tare aș fi fost curioasă să o văd pe bunica-scorpie-grecoaică. În schimb, o văd pe mama. Stă la o masă spre geam și se holbează la trecători. Are o privire de uliu, la pândă. Ciudat că nu mă observă, probabil nu mă încadram în semnalmentele pe care le urmărea. -Mamă, o strig, mamă ! Are ochii in flăcări, e nervoasă și caută pe cineva să-și reverse mânia. Mă vede . Sunt victima perfectă, de 20 de ani aproape. Exagerez, am rotunjit în plus cu câțiva ani . -De ce strigi, dacă mă vezi ? mă ia la zor.

Întâlnirea farmazoanelor Mama îmi povestește încă o dată, de la cap la coadă, cum stau lucrurile. În timp ce ea era la toaletă, tata negăsind-o unde a lăsat-o, a plecat să o caute. Nimic anormal până acum, doar că au trecut peste patru ore de atunci și tata nu a apărut, parcă ar fi intrat în pământ. Să colindăm împreună terminalele, în speranța că-l vom găsi, ar fi o prostie, deși îmi trece prin cap o asemenea idee. Și nici timpul nu stă pe loc, s-a făcut deja două . Singura soluție este să anunțăm din nou ofițerul de serviciu. Ceea ce-și facem. E același care a scos-o pe mama din WC. Îi explic cum pot mai elegant situația. Mama tace mâlc, dar e atât de agitată, că e gata să explodeze. După ce mă ascultă cu atenție, ofițerul mă întreabă dacă tata are telefon. Evident că nu, cine se duce la WC cu telefonul după el? Îmi cere toate datele, numele și prenumele, vârsta, data nașterii, codul numeric personal din pașaport, apoi semnalmentele: cum arată, cum este îmbrăcat. Completez un formular cu datele mele de contact, ezit o clipă dacă s-o trec și pe soră-mea, in cele din urmă nu dau

adresa ei. Chiar ar fi indicat, ca ea să nu știe nimic din ce s-a întâmplat. Omul legii ne asigură că totul va fi bine și zice că va activa protocolul pentru asemenea situații. Ne sfătuiește să mergem acasă... După acestea, cu un calm imperturbabil ne dă afară. La interfon se anunță în mai multe limbi: Pasagerul cursei Luton-București, domnul George Andone este rugat să se prezinte la Biroul 5, pentru a lua legătura cu familia. Anunțul e reluat la fiecare 10 minute. Stăm cu bagaje, tot la Starbucks. Mama a băut o cafea și un ceai, eu un butoi de ciocolată caldă. Din jumătate în jumătate de oră, mama mă trimite la Biroul 5. Mă duc, poate așa se mai liniștește. Prima dată intru la Boots și mă uit la cosmetice, a doua tură mă opresc la WH Smith și răsfoiesc revistele, a treia oară fac saltul la romane și a patra oară refuz. E același răspuns: încă nu a apărut ! ...e aproape patru,ar trebui să mergem. Mă înham ca un animal de povară cu cele două trolere. Din spate, abia mi se vede creștetul capului. -Cu ce le-ai umplut de sunt așa grele? Întreb de parcă n-aș ști ... că mama a aplicat îndemnul "Shop till you drop !" -Am luat ceva pentru fete, îmi răspunde . Auzi ! Pentru fete ... Așa le spune scorpiilor ălora, care sunt colegele ei... " Fata " de chimie are vreo 40 de ani și e nemăritată , " fata" de logică are o sută de kile pe un picior și o pasiune pentru hainele second, sau poate numai acolo găsește măsura ei. Cât despre " fata " de matematică, stratul de fard de pe obraz e direct proporțional cu înălțimea tocurilor. Mi-au mâncat cei mai frumoși patru ani din viață... Nu am timp pentru amintiri melodramatice din vremea liceului, pentru că National Express vine în câteva minute și alerg să iau bilete. Șoferul îi zâmbește mamei și o ajută să depoziteze bagajele în burta autocarului. Ce-i drept, mama nu-și arată vârsta. Mică de statură, are un aer neajutorat și toți din jur se grăbesc să-i ofere sprijin, ceea ce-i satisface orgoliul feminin. Dar pe mine nu mă păcălește, căci eu știu că în corpul acela, aparent fragil, se ascunde o drăcoaică. Exact așa e și soră-mea... -Și eu unde dorm la noapte ? La tine la cămin, sper ... Că doar nu vrei să mă duc la vreun hotel cu ploșnițe, iar la soră-ta nu mă întorc...! -Mergem la mine, mâncăm ceva, ne tragem sufletul ... Și mai vedem, apoi... Nu prea mă încântă să dorm cu mama în pat, mai ales că patul meu e de o persoană, iar să o sun pe Siss, nici atât. Off, va trebui să fac ce e mai bine... Chiar dacă nu-mi place deloc. La șase fix intrăm în cameră. Cele patru bagaje sunt atât de voluminoase încât îmi ocupă toată camera. Dacă vreau să mă duc la baie, trebuie să țopăi prin pat, pentru că nu am pe unde să trec. Le scot pe culoar, așezându-le pe două șiruri și reușesc să fac un tunel impresionant. Toată lumea va știi, astfel, că am musafiri. Și, probabil, toată lumea va veni, să vadă cine sunt cei cu o zestre așa măreață. -Hai mamă, bem un ceai de sunătoare cu lavandă ... facem o omletă cu brânză ... Am și niște chipsuri ... Hai să mergem la bucătărie, spun, nu cred că e ocupată . Bucătăria e pe coridor, la trei uși distanță. E comună pentru cele cinci camere. Nu se aude sfârâit de cartofi și nici apa curgând la robinet. E liniște. Intrăm. La masa pătrățoasă stă o femeie, cu spatele la noi. Nu o bag în seamă. Discreția e prima regulă a casei, pe care am învățat-o. Spun doar: „Hello" și mă apuc să cotrobăiesc prin frigider după cele necesare cinei promise. Mama își trage un scaun, care scârțâie pe gresie și spune și ea: "Hello". Nu știu dacă hârșâitul metalic sau vocea mamei o fac pe femeie să se întoarcă brusc. -Marinetta ! răcnește mama desfăcând brațele într-o îmbrățișare amplă . -Irene ! răcnește și cealaltă, trăgând-o la piept.

Aproape să scap ouăle din mână, rămân mută de uimire cum își poate găsi mama prietene, in cele mai neașteptate locuri. Femeile se așază una în fața alteia și încep să vorbească. E un fel de a spune, căci observ imediat că niciuna nu cunoaște limba celeilalte și nici foarte bine, limba engleză. Cu patru verbe, două mâini și câteva cuvinte de bază reușesc să se înțeleagă. Scot sunete joase, parc-ar fi oftaturi și suspine înăbușite. O empatie ciudată le unește. Marinetta e mult mai în vârstă, e zbârcită la față ca o stafidă, mie mi se pare bătrână rău. Poate e din cauza șalului mare și negru care o acoperă. Nu vreau să fiu indiscretă, deși mărturisesc că sunt curioasă, de aceea mă retrag spre chiuvetă și de acolo trag cu ochiul. Niciuna nu-mi dă vreo atenție, așa că îmi văd de omleta mea. Când pun farfuria plină pe masă, mama își amintește de mine și mă folosește ca să-și justifice prezența : -Ea e fata mea cea mică ! E studentă aici, în primul an la Sociologie, se mândrește ea. -Oooo -spune cealaltă - scumpa de ea... ! Și fără nicio avertizare, mă ciupește ușor, încercând elasticitatea obrazului meu. Nu știu cum să scap din mâinile ei noduroase și, pentru o clipă, redevin copila timidă, speriată de profa teroristă. Chiar arată sobru de tot cu broboada ei neagră, deși are un aer neajutorat. Nu observ când se deschide ușa și Felix intră in bucătărie. - Grandma, Ești gata să ...? se oprește fără să ducă ideea la capăt. Bună seara ! salută politicos văzându-ne și se îndreptă spre mine. E mama ta ? întrebă, ca și cum nu era destul de evident lucrul ăsta. -Îhî , îngaim, e mama mea ! -Și ea e bunica mea...! Pufnim în râs, pentru că ne amintim scena haioasă din autobuz iar femeile se uită la noi dezorientate, mustrătoare. Lor nu le arde de râs, dimpotrivă, amândouă par a fi în apropierea unei crize nervoase. Au ochii in lacrimi și nu bucuria întâlnirii e motivul. - Grandma Mari, a venit taxiul, poți s-o vezi mâine pe prietena ta, când vei fi mai odihnită, îi șoptește blând Felix, bunicii sale, conducând-o încet spre ușă. -Da, da, mâine ... Pe mâine ! Irene, draga mea, mă ierți, nu mă simt deloc bine acum, zice Marineta, cu voce joasă și pleacă .

See you soon sis ! Suntem singure în bucătărie. Mama mănâncă, dar înghite cu noduri, omleta rumenă și pufoasă. În alte circumstanțe ar fi observat laudativ progresul meu în arta gătitului, dar acum nu-i e gândul la asta. -Îl cunoști de mult pe băiatul ăsta? se interesează ea, ca și cum asta era cel mai important lucru de aflat. -De azi dimineață, doar. E vecin cu mine, stă la camera din față. -Nu mi-aș fi imaginat că o să mă întâlnesc cu Marineta ...săraca...! -Chiar, de unde o cunoști pe bunica lui Felix ? o întreb, e rândul meu să fiu curioasă. -O știu de multă vreme...ne-am cunoscut acum mulți ani.....bietul ei soț, oh..., nu am știut, abia acum am aflat că a murit, era un om așa de cumsecade... , spune mama și se oprește brusc, albindu-se la față. Îmi dau seama prea bine, că se gândește la lucruri rele. N-o mai sâcâi cu întrebările, pentru că, deși nu vreau să recunosc, sunt și eu speriată. Mi-e teamă că întâmplarea cu dispariția tatei nu e deloc o aventură nostimă, așa cum am crezut. Va trebui s-o sun pe Siss.

E trecut de șapte seara, mă simt obosită și complet inutilă. Îmi fac de lucru în bucătărie, spăl farfuriile, curăț masa, încerc să-mi ordonez gândurile și să găsesc o soluție. Nu-mi vine nimic în minte și sunt atât de copleșită de evenimentele zilei de azi, încât îmi tremură mâinile. În cele din urmă pun mâna pe telefon, formez numărul, mă bâțâi de draci prin toată bucătăria. -Surioară, zic mieroasă, când aud declicul de la celălalt capăt, mama a avut o problemă ...cu tata și n-a mai plecat. Sunt foarte seacă în detalii și mă grăbesc să închid, așa scap fără ceartă, pentru că bănuiesc că sor-mea a rămas cu gura căscată. Ea își arogă întotdeauna dreptul de a avea ultimul cuvânt, profitând de cei cinci ani pe care îi are în plus față de mine. O urăsc pentru asta, ca să nu spun, că mi-e frică de gura ei moralistă. Dar acum, chiar am nevoie de ea. De aceea aproape că-mi vine să-i sar în brațe, când o oră mai târziu sună la interfon, ca o vijelie și o ia pe mama la întrebări, fără să o menajeze. -De ce nu mi-ai spus că tata a dispărut?... dacă-mi spuneai de azi dimineață, poate îl găseam până acum... începe ea tirul reproșurilor. Se uită crunt la amândouă și la mine și la mama, încât nu se știe sigur cu cine vorbește, tactică excelentă care dă roade, pentru că nu mai apuc să-mi manifest stupoarea că toată lumea e la curent că tata are niște probleme, iar mama, se bagă în colț, ocupându-se de căpița de haine. -Ce stai și te holbezi la mine, mă întreabă, cu arțagul de fiică mai mare, adu-mi un prelungitor. Normal că rămân cu ochii boldiți ! E îmbrăcată cu pantaloni cenușii, mai largi, care stau pe ea ca burlanele, gâtuiți în niște ghete scâlciate. Giaca din piele scurtă lasă să se vadă două palme dintr-un hanorac negru. Un fes ieftin, tot negru, îi ține ascuns părul strâns în coadă. De departe zici că e un amărât care își duce veacul prin ganguri. -Azi e ziua mea de teren, zice ea, fără să mai dea altă lămurire despre ce înseamnă asta, scoțând din geanta de tip rucsac laptopul, un capsator și un aparat care seamănă cu un router. E triunghiular, are două leduri pe laturile bazei și un buton mai mare, pătrat, lângă care licărește intermitent ceva roșu-albastru, în vârf. Sub el, cu litere foarte mici scrie Genera Tor. Probabil e vreun amplificator de wi-fi . -Fii atentă, ascultă-mă fără să pui întrebări, întrebările mănâncă timp și eu nu am prea mult acum, cu cât ne mișcăm mai repede cu atât mai bine! Strânge tot ce e aparatură electronică, telefon, laptop, căști, încărcătoare, tot... ! Pune-le într-o pungă de plastic. Nu uita nimic! Noroc că aveam o pungă nouă, cumpărată ieri de la Tesco. Mă execut, rapid, fără să comentez nimic, deși sunt un balon plin de curiozitate. Dacă m-am îndoit vreodată că sor-mea e scrântită la cap, acum sunt foarte aproape de certitudine. -Ce fac cu plasa ? -Dă-o încoace...N-ai uitat nimic, sper... Siss apucă plasa doldora și e gata-gata s-o scape din mână, de grea ce e. Ia capsatorul de pe pat și îl trece peste marginile pungii. -Du-o la bucătărie acum, bag-o într-un dulap, să nu-și bage cineva nasul în ea. Și ai grijă să nu se desfacă, am ermetizat-o, dar e cam plină, sper să țină. Într-adevăr, marginile de plastic se lipiseră bine, capsatorul acela era de milioane ! miar fi trebuit și mie unul pentru pachetele cu mâncare. Când ies să duc plasa, Siss mă urmează și-mi zice șoptit: -Auzi, poți s-o scoți pe mama jumătate de oră, din cameră? -S-o scot din cameră repet eu, de parcă nu am auzit bine...încerc ! Mă gândesc ca Siss vrea s-o protejeze, să nu i se facă rău... dacă află ceva...

Mama stă pe pat și împăturește frumos hainele, așezându-le în teancuri lângă ea. Lucrează mecanic, altfel nu s-ar fi răbdat fără să facă o observație referitoare la firea mea ordonată. Cu ce aș putea s-o momesc, să iasă afară, tocmai acum când pare că s-a mai liniștit ? Mă uit la ceas, ... sunt peste 12 ore de când a dispărut tata, s-a făcut opt și jumătate... Aș putea să-i zic că nu mai e pâine sau că trebuie cumpărat orice altceva... Ar merge chestia cu cumpărăturile, mama e fan shopping, stă jumătate de oră la un raft, citește instrucțiunile de pe ambalaj, să vadă câte calorii are, câte glucide sunt, câtă sare ... Apoi dacă vede același produs făcut de două firme, le ia pe amândouă și le compară, care e mai dietetic. Mda, aș putea sa-i zic să mergem amândouă...dar, tocmai aici e problema, nu vreau să plec și eu, vreau doar s-o fac pe ea să plece ... Atunci, apelez la soluția de rezervă, evident că întotdeauna soluția de rezervă e una disperată, la care în condiții normale nu te-ai fi gândit niciodată. Trag aer în piept și bat sfios în ușa de la apartamentul patru. Felix nu pare surprins să mă vadă. Cum ar putea să-l surprindă că o fată pe care o cunoaște dimineața, se plimbă cu ea la prânz, îi bate la ușă seara? când tocmai a descoperit că bunica lui e prietenă de-o viață cu mama fetei ... -Scuze că te deranjez, spun repede, am nevoie de ajutorul tău... îți explic mai târziu, dar poți tu să o ții pe mama mea jumătate de oră, la tine? Bineînțeles că sună ciudat rău, mai ales că nu-i dau timp deloc interlocutorului meu să reacționeze. -Te rog frumos, jumătate de oră ..., da nu-i spune că eu ți-am cerut asta, spune-i altceva... găsești tu ceva...cu bunica ta. Felix vede că nu-i în ordine cu mine, sunt prea exaltată și nu are nici un moment de ezitare. Îmi cere doar să-l aștept câteva secunde să-și ia o pereche de blugi. Abia atunci îmi dau seama că am dat buzna peste el, fără delicatețe. Felix se descurcă perfect, își joacă bine rolul: bate la ușă, îi spune mamei că bunica lui vrea să vorbească, în câteva minute cu ea pe Skype și o invită, extrem de politicos cu scuzele de rigoare, pentru deranj. Și mama se duce ! -Gata, Siss, dă-i drumul, fă ce ai de făcut ! Stau în picioare și mă uit peste umărul ei cum tastează pe laptop niște combinații de litere și cifre și degetele îi joacă pe taste cu o viteză demnă de invidiat de orice secretară. -Stai jos. Îți spun ce fac ca să nu mă întrerupi. Am nevoie de liniște deplină. Când o să conectez chestia asta la calculator, o să creez un câmp de forță, un bruiaj care va anihila orice detector de locație pe o rază de 100 de metri. Am să intru pe Dark Net, e un motor de căutare persoane acolo, e cea mai mare bază de date despre drogați, femei de stradă și cerșetori, răniți, spitalizați, morți...Să nu te sperii...! -Nu mă sperii eu așa de ușor, bravez, dar nu-i periculos? Am auzit niște povești de groază despre internetul întunecat. Nu-i mai spun soră-mii, dar chiar în urmă cu câteva zile citisem o știre, dac-o fi adevărată, că o singură accesare a Dark Netului poate duce la virusarea definitivă a calculatorului... și la transformarea proprietarului în candidat pentru băncile de organe... -Ba este, dar am Genera Tor-ul, e foarte puternic. Elimină orice pericol. Nimeni nu ne va putea localiza, nu vom lăsa nici o urmă. Chiar foarte puternic, de aceea, să stai jos și să nu țipi, se va face întuneric, doar pentru un minut. Mă așez pe pat și mă uit cum soră-mea conectează între ele laptopul și aparatul pe care scrie Genera Tor, pe care-l pune pe jos, în mijlocul camerei. Apasă pe butonul pătrat și se aude un bâzâit care crește în intensitate, e întâi ușor deranjant, apoi enervant, apoi te scoate din minți și, în momentul când devine de nesuportat, se oprește brusc. Atunci, din cele trei colțuri ale aparatului triunghiular ies firișoare, parcă ar fi fum negru.

Mă uit și nu-mi vine să cred ochilor, efectele speciale pe viu sunt atât de palpitante, încât mă abțin cu greu să nu exclam: wow !!! Dar nu apuc să mă minunez, că observ cum firișoarele se strâng într-o pâlnie, care se dilată. Atunci înțeleg că aparatul numit ”generator” nu generează, ci absoarbe. Absoarbe lumina ! Și atunci, în ciuda avertismentului surorii mele, mă sperii. Îmi îndrept ochii spre ea, nu văd nimic. O aud doar cum tastează. Totul e negru. Compact de negru. Un negru atât de dens, cum nu se poate imagina și nici explica prin cuvinte. Nici să țip nu mai pot, întunericul mi se bagă pe gât și-mi obturează căile vocale. Parcă-mi ia și aerul. Sunt foarte aproape de leșin, când se face brusc lumină. -Doamne ajută! am terminat ! o aud pe Siss, o aud, nu o văd pentru că, preț de câteva secunde am impresia că sunt oarbă. -Hai revino-ți, zice ea în timp ce strânge repede minunatul aparat creator de noapte, am nevoie de tine. Ești bine? -Da, sunt bine, zic mințind puțin, ce trebuie să fac? -Am descărcat niște date, uite aici, tu urmărești coloana din stânga, eu din dreapta. Știi ce să cauți, nu ? -Nu. - Pe tata, numele lui...Andone, vezi dacă apare în coloanele astea. Fii atentă că e scris diferit: AndOne . (Îmi amintesc că tata se plângea că de câte ori își scria numele, calculatorul îl corecta automat, despărțindu-l în două cuvinte: Și Unul.) Abia atunci înțeleg, însă acum contextul e diferit, inima-mi începe să bubuie. Ce înseamnă dacă nu-i găsesc numele? Că e viu?

Ușa se deschide și intră mama, fără să mai ciocăne, însoțită de Felix, care schițează un gest de neputință, semn că atâta a putut să facă: mama nu e ființa pe care s-o ții cu forța. Niciuna din noi nu le dăm atenție, urmărim cu concentrare maximă coloanele care se înșiruie pe monitor, fără să ridicăm o clipă ochii de pe ecran. -Două minute ! strigă Siss. Asta vrea să zică : Nu faceți gălăgie, am nevoie de liniște, mai durează doar două minute ! Într-adevăr, după două minute lungi, în care Felix și mama au încremenit, în spatele nostru, urmărind și ei șirurile defilante, Siss sare deodată de pe scaun strigând : -Nu e ! Tata nu e pe listă ! -Pe ce listă, despre ce listă vorbești ? Întreabă mama, care nu înțelege nimic. -E o listă pe net cu persoane dispărute și tata nu e pe ea, îi explic eu, fără să-i zic mai multe. -Tatăl tău a dispărut ? întreabă Felix și adaugă imediat : Îmi pare rău ! -Da, azi dimineață, la Luton, știi, tata e preocupat de ... are fire de savant, găsesc eu de cuviință să spun, ca și cum asta ar fi o scuză și ar explica dispariția lui. -Îmi pare rău, îmi pare rău, pot să vă ajut cu ceva? întreabă el politicos, absolut convențional . -Da, chiar poți, uite aici, Siss îi pune în față tableta, am descărcat toată informația pe ea, verifică încă o dată, listele cu morți. Sună oribil ! Sor-mea e criminală câteodată ! -Tu și mama, mi se adresează, ca unui subaltern, urmăriți aici, e un punct negru care clipește, când se face roșu și se mărește, mă anunțați. Îmi întinde un telefon, un dispozitiv, mai bine zis, că acesta semăna de departe cu un telefon, dar de aproape...

-Ce telefon ți-ai tras, spun fără ironie în glas, dar se înțelege pe dos..., e o marcă nouă de iPhone ? -E un pager, e de la serviciu ... mă lămurește laconic, Siss . -Da, da de la serviciu ... Depinde care... întăresc eu, cu subînțeles. -Sunt pagere, cu dispozitive de urmărire pentru minori, curmă controversa sora-mea. Știam că lucrează în domeniul asistenței sociale, dar schimba foarte des locul de muncă, așa că, de câte ori o întrebam ce face, îmi zicea că e pe teren sau că face plasamente. -Am băgat semnalmentele tatei, dacă se luminează înseamnă că l-a văzut cineva. Dacă l-a văzut, va anunța. Simțul civic nu dă greș. Plus că unii sunt informatori de profesie și trăiesc din asta. Până acum, rata a fost de sută la sută. In următoarele ore vom ști ce s-a întâmplat. Chestia asta nu dă greș niciodată. Eu nu pot fi așa de optimistă, contribuie la asta și foamea care-mi roade stomacul de ceva timp. Problema e că nu am nimic de mâncare, ultimele două ouă i le-am făcut mamei. Azi ar fi trebuit să ies la cumpărături, să fac aprovizionare, dar lucrurile s-au precipitat. Nici măcar niște chipsuri nu am. Cine să se mai gândească la mâncare, când toate au luat-o razna?! Te mai poți gândi la mâncare când tatăl tău se duce la weceu si apoi dispare fără urmă? In altă ordine de idei, întâlnești un băiat drăguț care se dovedește a fi nepotul prietenei mamei tale. Ha ! Deci te mai poți gândi la mâncare?! -Ies o secundă să cumpăr niște chipsuri, sunt lihnită de foame... vă aduc și vouă. Când mă întorc, după mai bine de un sfert de oră, cu o sacoșă plină cu ronțăieli, Felix plecase, mama era și ea în picioare, își lua giaca, se pregătea să meargă la Siss. -Plecați ? întreb oarecum mirată, dezamăgită că nu au luat în seamă eforturile mele de a-i hrăni. -E târziu, surioară, mâine avem o zi grea toți... spune Siss, deschizând portiera mașinii să se urce mama.

LUNI Poanta zilei : Asta e problema părinților, nu acceptă că vine o vreme când copiii trebuie să plece și că ei vor pleca indiferent cu câte lacăte de iubire vor zăvorî ușa...

Dolly Dimineață, în liniștea calmă a unei zile senine, telefonul îmi întrerupe somnul, “I want to break free...” se aude, puternic, hotărât și imposibil de contestat. “ O, nu! Nu, vreau să mai dorm!”...mă tângui degeaba. -Alo, da...mormăi cu glasul răgușit de somn. Da? Unde ? Acuuuum??? vocea mea sare brusc vreo două tonalități, devenind ascuțită. Bine, sunt gata în 10 minute. Mă uit la ceas, mi se părea că e foarte dimineață, când colo e opt. Sunt 24 de ore de când... Trebuie să mă dezobișnuiesc să mai socotesc timpul, altfel am să intru în panică sau am să înnebunesc. Îmi arunc cu apă pe față, mai mult ca să mi se dezlipească genele și să dispară regretul că aș fi putut dormi până la zece. Trag pe mine blugii și un pulovăr și sunt gata. Tocmai atunci se aude o bătaie ușoară, niște degete care parcă tastează trei cuvinte pe ușă: ”I love You...” Fată, ori ești nebună. ori ești îndrăgostită... e cam același lucru, deși dacă mă gândesc bine, cam furtunoasă dragostea asta... Până ieri nu știai că există băiatul ăsta ..., deci sigur ești nebună. -Intră, strig și când Felix deschide ușa, sunt gata de plecare. -Bună dimineața! Siss a zis că vine să ne ia, zice el în loc de explicație. Treaba e că, eu nu-mi amintesc când au hotărât, nu că m-ar deranja, dar nu mă așteptam ca Siss să implice un necunoscut într-o chestie de familie. Cât coborâm, Felix îmi povestește că mama chiar aștepta aseară s-o sune Marinetta. Iar Marinetta, la rândul ei, avea de gând s-o caute, să mai pălăvrăgească puțin. Cobor tot câte două treptele. Mașina soră-mii e deja în fața căminului. -Neața Siss, o salut binevoitoare, ce ai mai aflat? -Neața, Felix, spune ea, ca și când eu n-aș fi pe acolo... Urcă-te în față, îmi zice ea, amintindu-și de mine. Vă povestesc pe drum. Traficul e aglomerat. Cum ar putea fi altfel, într-o dimineață de luni, în Londra? Mașinile merg bară la bară, când scapă de baraje, năvălesc toate ca o haită de lupi flămânzi pe autostradă. Nu cunosc locurile prin care ne deplasăm și nici nu întreb, ca să n-o enervez pe sor-mea. Nici Felix nu e prea vorbăreț, aș zice că e chiar stânjenit. GPS-ul arată încă o oră de mers. -Ce face mama, cum a dormit ? aseară era frântă de oboseală și nervoasă ... încerc să deschid discuția. Știu, mai mult ca sigur, că mama s-a sculat de vreo trei ori noaptea, că a făcut turul bucătăriei și a inspectat frigiderul... -Bine, zice sec sora-mea. Se vede că nu are deloc chef să stea la povești. După câteva minute de liniște apăsătoare se hotărăște să vorbească. - Nu i-am spus unde merg. Am primit aseară un pont. Cineva susține că l-a văzut pe tata, la o secție de Poliție, în Ilford. Mergem acolo să vedem. Dar e în partea opusă a orașului, nu pot să înțeleg cum a ajuns acolo... La zece, GPS-ul ne anunță că am ajuns la destinație. Clădirea Poliției e chiar pe dreapta, în fața rondului. La intrare e un spațiu verde, străjuit de tufe cu trandafiri roșii. Nu apucăm să-l parcurgem, un tânăr blond, cu creastă care-i accentuează fața triunghiulară, se pune înaintea noastră, blocându-ne trecerea. Se apropie de Siss și-i spune câteva cuvinte cu glas jos, nu aud ce, dar ea se întoarce și zice tare: -Arată-mi întâi, după aia îți dau banii..! Îmi vine să completez, că nu suntem la curve aici ! mă abțin și aproape că mă înec. Tipul scoate telefonul și-i arată o poză, mai bine zis i-o flutură în fața ochilor, câteva secunde. Se vede, pe o bancă o siluetă cenușie, dar imaginea e

neclară. Pare a fi făcută din depărtate. Greu de spus, dacă e sau nu tata. Având în vedere unghiul, poate fi oricine. -Și acum unde e? Pune Siss întrebarea la care se gândește toată lumea. -La Paradisul vesel, e acolo de ieri seară, nu e departe, la vreo trei străzi de aici...Dar poza de pe bancă e făcută în urmă cu jumătate de oră. Dacă vă grăbiți îl găsiți acolo, exact ca în poză. Informația pare să fie verosimilă, deși Siss, potrivește adresa pe GPS, bombănind niște cuvinte de nereprodus. -Ce e Paradisul vesel? îmi exprim neștiința, vreau de fapt, o confirmare, pentru că bănuiesc că e ceva asemănător cu un azil. Bietul tata, să ajungă la o casă pentru sărăntoci și cerșetori...! -E...un... o... Siss se bâlbâie, nervoasă. Cum dracu să fi ajuns tata, acolo? -E un stabiliment... pentru domni, o casă cu târfe... Mă lămurește, în cele din urmă, Felix, negăsind exact cuvântul, dar cu o definiție corectă. Paradisul vesel e într-un cartier al Londrei, care nu se bucură de o reputație bună. Siss ne povestește că, în zonă, e liber un post la un Așezământ pentru defavorizați, de vreo doi ani, nimeni nu prea vrea să lucreze într-o astfel de zonă. Ajungem acolo. E pe o străduță îngustă, cu sens unic, care dacă ar fi curată, nu ar fi deosebită de celelalte străzi. Un miros pestilențial ne izbește, de cum ajungem. Vine de la tomberoanele de trei metri, din dreptul fiecărei case. Am aflat, mai târziu, că mașina de salubritate trece o dată la lună și, din cauza carosabilului foarte îngust, nu încape, fiind nevoie de o specială, de dimensiuni reduse. Ca urmare, niciodată nu poate încărca în întregime muntele de gunoaie. Siss hotărăște să parcheze în capul străzii, considerând că e mai sănătos să facem câțiva pași pe jos, decât să rămânem blocați. Cred că nici n-am fi avut loc să intrăm de bolizii viu colorați și strălucitori, de ultimă generație, care concurează prin dimensiuni înălțimea caselor. O singură clădire nu are nicio mașină parcată în față, acolo e Paradisul vesel. E ora 10 și jumătate, iar pe trotuar nu e nici țipenie de om. -Nu e nici dracu pe aici, poate au leșinat de la putoare... fac eu pe spirituala. -Taci și uită-te pe unde mergi ! mă avertizează Siss. Într-adevăr, trotuarul e mâncat de gropi, iar pavajul se clatină ca măselele stricate. La vreo 150 de metri, în spațiul viran din față sunt două bănci, pe una din ele stă un om. -Ăla e...uite-l, dă-mi banii ! se răstește individul cu creastă, care apare deodată în dreapta lui Siss. Ea se oprește, scoate hârtia de o sută din buzunar, blondul i-o smulge din mână brutal, se întoarce pe jumătate și îi dă un cot în burtă lui Felix, după care o ia la fugă. Felix, luat total prin surprindere se clatină, se ține cu mâinile de stomac și îngenunchează de durere. Totul se desfășoară așa de repede încât niciunul dintre noi nu apucă să zică nimic. Eu mă reped să-l ajut pe Felix, care e gata să se rostogolească la pământ, iar Siss se duce glonț la tata. -Nenorocitule, țipă, s-o fut pe mă-ta ! Și zgâlțâie cu amândouă mâinile, corpul acela. Știu că ea înjură doar când își pierde cumpătul, dar niciodată, așa de vulgar. Îl las pe Felix, care chiar cade ca bolovanul și mă reped și eu la tata. Șocul e atât de mare, încât eu nu pot zice decât ” AAA...Ce morții mă-tii e asta ? ! - E ... o Dolly, o păpușă gonflabilă, zice Felix, care vine și el, cum poate, să vadă de ce urlăm. Bilanțul e următorul: Un șmecher ne-a făcut să umblăm două ore prin suburbiile Londrei și-a bătut joc de soră-mea, a speculat instinctele ei de asistentă socială, i-a luat o sută de lire, l-a cotonogit pe Felix ...

Probabil că nu e la prima faptă. E ridicol de ușor să faci păpușa aia să semene cu orice om, dacă ai semnalmentele lui. Nimeni nu zice nimic pe drumul de întoarcere, suntem așa de morcoviți că, nici să căutăm circumstanțe atenuante pentru prostia noastră, nu ne vine. Siss ne lasă în apropierea campusului, Felix se duce să-și ia o bere, iar eu abia aștept să mă bag sub duș, încă simt duhoarea lipită în părul meu. Mă cuibăresc în pat, îmi iau o pungă de chipsuri din cele cumpărate aseară și dau drumul la televizor. Nu-mi vine să fac nimic, am o stare pe care n-o pot descrie, dar nu e tocmai cea mai fericită. Derulez canalele, fără o intenție precisă să mă uit la ceva, las la știri, din obișnuință. Ce zi dementă a putut să fie azi, nu scap de imaginea cu păpușa aceea oribilă înfofolită în haine bărbătești. Nu-mi dă pace o întrebare, de ce a trebuit Siss să-l amestece pe Felix? O s-o întreb cu prima ocazie.

Mama Stă cu ochii în tavan, nu îi trebuie nimic, nici mâncare, nici apă, nici vreun suflet lângă ea. Știu asta pentru că sunt fiica ei. Își face reproșuri pe bandă rulantă, nu poate accepta realitatea terifiantă cu care se confruntă. Dacă îi iau tensiunea, sigur are 20. Așa o găsesc după-amiază când mă duc la Siss. Cum a putut să dispară tatăl meu, așa, deodată... evaporându-se fără urmă? Încă tot cred, că din clipă în clipă, o să apară, bine sănătos. Siss strigă din bucătărie: -Hai mamă, să mănânci ceva! Am pus masa, nu ai mâncat nimic azi și e aproape prânzul. -Nu pot, nu vreau nimic, nu mi-e foame! ti-am zis și dimineață când ai plecat la serviciu, nu pot înghiți nimic, am un nod în stomac, de ieri de la prânz. Răspunsul e un refuz categoric, dar sor-mea cea mare e încăpățânată, și eu merg la masă, mai mult ca să scap de gura ei. Cobor în sufragerie, miroase bine a pui prăjit și a cartofi copți. -N-ar trebui să mai sunăm la poliție? o întreb nesigură. -Am fost la secție, am mai dat niște detalii, mi-au cerut și niște imagini cu tata, în care să se distingă foarte bine trăsăturile. Așteaptă rapoartele, cică în 48 de ore se limpezește totul. Siss rămâne în picioare, în fața mea, cu o figură indecisă, parcă ar fi vrut să zică ceva și nu se poate hotărî dacă să spună sau nu. De regulă, atunci când arată așa, nu e de bine. -Ce s-a întâmplat? Să nu-mi ascunzi nimic!!! se aprinde mama care îi știe pe de rost toate expresiile feței. -Nu, mamă, doar că... -Ai aflat ceva rău, simt asta... Ce ? -Nu mamă, fii liniștită, n-am aflat nimic rău despre tata, doar vroiam să te întreb, că mâine e ziua ta... -Crezi că de ziua mea îmi arde mie, acum? Când taică-tu.... Cine știe ce a pățit, completează cu glas sugrumat. Undeva, parcă sus, în dormitor, sună un telefon. -Telefonul !!! E al meu strigă mama și se repede pe scări. -Da... eu sunt, da sigur...!

Tonul vocii ei e șoptit, chiar dezamăgit. Probabil spera că la capătul celălalt să fie tata. Deși tata nu avea cum să sune că nu avea telefonul la el. Raționamentele logice par stupide în asemenea momente. O aud continuând : Sigur că da, sigur! Vai, îmi pare rău. Dumnezeu să-l odihnească ! Te îmbrățișez, Marinetta, ne vedem...! O văd că e total nedumerită. M-a invitat, dacă vreau să vin la parastas, ne lămurește ea ... Mâine, la ora 12, la Catedrala Sfânta Sofia. -La ce parastas? ! Cine te-a sunat ? -Marinetta, o prietena mai veche, o știu de foarte mult timp...Soțul ei a murit acum un an, când era în Londra, nu mi-spus mai mult... Am fost amândouă atât de surprinse că ne-am întâlnit ... -Păi când v-ați întâlnit ? . -Ieri, la cămin, Marinetta e bunica lui Felix. Ce e neclar ? Sau eu mă exprim neclar. -Aha, gata mamă, nu te enerva, am înțeles, Marinetta e bunica lui Felix, prietenul sormii. Apropo, tu asta mică când ai avut timp să-ți faci un iubit? E rândul meu să sar ca arsă și să reacționez ( măcar de ochii lumii) la malițiozitatea soră-mii. -Felix nu e iubitul meu, abia l-am cunoscut de câteva zile... Sunt foarte convinsă că spun adevărul, deși citisem o teorie despre reacția unui individ la stimulii sentimentali, conform căreia negarea e prima faza a iubirii. Adică mai clar... m-am îndrăgostit și mă mint cu nerușinare că nu e adevărat. -Serios?! Aș putea să jur că se pregătește ceva intre voi ... - Niciun serios ! Că veni vorba, de ce l-ai chemat azi dimineață să vină cu noi, nu trebuia să-l amesteci în treburile noastre de familie, știi mă refer ...când am mers la Para ....? -Șsttt..., mă întrerupe repede șoptindu-mi, vezi că vorbește gura fără tine ! Mama nu trebuie să afle de Paradisul Vesel... Iar dacă vrei să știi, l-am chemat pe Felix, că am văzut cum te uitai după el și am vrut să-ți fac un bine. Nu apuc să mai zic nimic, că mama, care a prins frânturi de conversație, devine brusc interesată. - Despre ce vorbiți ? Unde ați fost dimineață ? - Asta voiam să-ți spun mai devreme, dar te-ai răstit la mine, când am amintit că mâine e ziua ta..., voiam să te întreb dacă vrei să mergem la Nandos sau în altă parte. -Păi la 12 e slujba... mă întâlnesc cu Marinetta... -Foarte bine ! zice Siss, ia-o și pe ea, la Nandos, se mai înveselește. -Da, da, ca să fim văduvele vesele...Doamne iartă-mă, că spun prostii ! Uite, nebuno, unde m-ai adus, cu ideile tale ! Mama își face cruce și tot repetă: Iartă-mă, Doamne că nu știu ce zic ! -Mă duc la parastas, atât ! Nicăieri în altă parte ! Nicăieri ! Se vede că evenimentele din ultimele zile au marcat-o puternic, abia își mai poate stăpâni plânsul. Bănuiesc că vrea să meargă la Biserică și să se roage pentru tata, ceea ce înseamnă, după cum o cunosc, că se gândește la ce e mai rău. Uite, și eu folosesc tot felul de eufemisme și cuvinte învăluitoare, pentru că mi-e foarte greu să spun direct de ce mă tem. Așa sper să păcălesc, chiar dacă pentru puțin timp, inevitabilul. Un țiuit insuportabil îmi sfredelește urechile. E atât de tare, încât umple toată casa, iar noi trebuie să ne băgăm degetele în urechi, ca sunetul să nu ne facă creierii fideluțe. In același timp, un miros iute, înecăcios iese în valuri întunecate pe ușa bucătăriei. -Cartofii ! Am lăsat cartofii pe foc ! își amintește Siss.

Se îndreaptă cu pași mari spre locul dezastrului. In graba ei de a ajunge mai repede, nu mai are răbdare să ocolească masa, răstoarnă un scaun și împinge mătura care, printr-un miracol al dominoului i se așează în cale, până când coada ei cade pedepsitor pe tigaia in care, cu puțin înainte se lăfăiau în ulei, feliile lungi de cartofi rumeni, acum șiruri de tăciuni fumegânde. Alarma care țiuie e un acompaniament perfect pentru cioturile arse care zboară prin aer. Tușind năprasnic Siss răsucește spre închis butonul aragazului, smulge mătura plină de ulei și de funingine și lovește în tavan, până nimerește plăcuța argintie a alarmei, care tace deodată. -Deschideți geamurile! ordonă ea pe tonul calm al unui comandant care a biruit dușmanul. -Tot nu mi-era foame, spune mama, veneam doar de gura ta ... Un zbârnâit ascuțit ca un șurub pe creier o oprește pe Siss, care rămâne cu replica în dinți. Asta ce alarmă o mai fi, mă întreb. -E de la serviciu, spune ea, oprind zbârnâitoarea și punând-o în buzunar. Lipsesc puțin, strigă din mers și iese, fără altă explicație pe ușa de la intrare. Cred că nu vrea să aud eu ce vorbește, mă duc să mă uit după ea, pe geamul de la bucătărie. Nu o văd, dar nu văd nici mașina parcată în fața casei. În schimb, o aud pe mama comentând: -Tinerii din ziua de azi, nu mai au nici cel mai elementar respect, eu și la 30 de ani nu îndrăzneam să plec până nu ceream încuviințarea: "pot să plec, am niște treabă...?". Dacă i-aș atrage atenția mi-ar răspunde : " nu fi caraghioasă, mamă! " - Hmm, cred că ai uitat că suntem în casa ei... și că nu mai are 15 ani! îi atrag atenția amuzată. De multă vreme nimeni și nimic nu mai putea s-o oprească pe sor-mea să plece, atunci când voia să facă asta. Asta e problema părinților, nu acceptă că vine o vreme când copiii trebuie să plece și că ei vor pleca indiferent cu câte lacăte de iubire vor zăvorî ușa... Strâng masa, pun farfuriile la spălat și acum, nu mai știu ce să fac. Îmi imaginez cum ar fi fost, dacă nu s-ar fi întâmplat nimic ieri. Cum mama ar fi fost acasă și ar fi pregătit cea de-a 54 aniversare a ei, cum s-ar fi agitat că nu-i iese foarte pufos pandișpanul pentru tort și ar fi regretat că nu l-a cumpărat de-a gata... Cum l-ar fi bombănit pe tata că e arțăgos cu musafirii, el niciodată n-a fost încântat când venea cineva străin, la noi. Îi deranjau echilibrul. Aș zice că, așa e omul când îmbătrânește, dar dacă stau să mă gândesc așa a fost, de când ... hmm... parcă dintotdeauna ... vai, Doamne, am o ceață pe minte... am probleme cu memoria!!? Și eu ??? Cred că e cazul să o șterg la cămin. O să mă limpezesc la cap pe drum. [ Biserica e învăluită în beznă, pare a fi plină de oameni. Îi aud cum îngenunchează, sunt oameni bătrâni, le trosnesc încheieturile când se ridică. Murmură fără contenire, cuvinte fără șir care nu se deslușesc unele de altele, zici că le pronunță unindu-le și fac pauze, aleatoriu, la mijlocul lor. La înălțimea unde începe să se arcuiască și se formează cupola, se vede un brâu de două palme, într-o culoare neuniformă, în care se amestecă tonuri de roz, roșu, cărămiziu, vișiniu sau maro. Se aprind lumânările. În lumina lor pâlpâitoare brâul prinde forme, se mișcă. Sunt guri, unele suave, altele diforme, ca și când ar fi ventuze lipite de un geam, buze care șoptesc, buze care se roagă, buze care suduie.

De sus se aud incantații stranii: a, e, i, o, u..., vocalize pe mai multe voci, în canon, cu tempourile și ritmuri diferite, suave sau urlate. Când intru, lumea se desparte în două făcându-mi loc, trec printre oameni, în față e un catafalc, lângă care stă îngenuncheată, aproape prăbușită pe dalele cenușii, o femeie. O recunosc, e Marineta. Mă apropii, ea se ridică și îmi întinde un tort, cu o lumânare, zicândumi : " E vina ta, suflă !" . În același timp, Gurile din brâu se strâmbă, țuguindu-se , iar de sus se aude șuierat : NU SUFLA, NU SUFLA, NU SUFLA ! Mă preling, ca o umbră sub lespezile catafalcului . -Ai suflat ? Mă întreabă Siss, din ușa dormitorului. ]

MARȚI Poanta zilei : Încep să semăn tot mai mult cu mama, numai ea zice că nu doarme pentru că e lună plină și pentru că e la menopauză. Mă rog, la mine nu se aplică chestia cu menopauza, deci trebuie să fie de la lună.

Coloana a noua Felix bubuie în ușa mea. Nu e deloc o bătaie delicată, așa cum ar fi fost firesc să bați în ușa unei fete, mai ales dacă ea stă la cămin și tot ce se întâmplă "e la comun", adică se află în următoarele 5 minute de toți locuitorii de pe palier. Mă uit la ceas, e trecut de ora nouă și încă nu m-am dezmeticit în totalitate, aș mai fi dormit. După ce începe școala o să-mi fie dor de momentele astea, în care dimineața începe când mă scol eu și nu invers. Dar acum nu e vorba de lene, noaptea trecută n-am dormit bine, m-am sucit, m-am fâțâit, am avut o stare de agitație. Și am visat urât, nu mai știu ce, dar am rămas cu o senzație bizară, pe care n-o pot explica. Poate e de la lună. E în creștere. Încep să semăn tot mai mult cu mama, numai ea zice că nu doarme pentru că e lună plină și pentru că e la menopauză. Mă rog, la mine nu se aplică chestia cu menopauza, deci trebuie să fie de la lună. Sau de la întâmplările cu dispariția tatei. La astea nu prea aș vrea să mă gândesc pentru că îmi trec imagini înfricoșătoare prin minte. -Dormi, mă întreabă mirat, când deschid ușa năucă și cu ochii cârpiți, la ora asta? -Acum nu mai dorm...Îi răspund, fără ironie. - Bunica mea te roagă să-i răspunzi la telefon, te sună de ceva timp. Ea m-a trimis, zicea să văd dacă te simți bine... - Mă simt perfect, îi răspund, o sun imediat ... E ceva grav, vreau să zic urgent ? - Nu e nimic, voia doar să vorbească puțin cu mama ta, să afle dacă se pot întâlni azi, dar nici ea nu răspunde în dimineața asta la telefon... Mă uit pe birou după telefon, dar nu e acolo, încerc să-mi amintesc, unde l-am lăsat, îl caut în pat, pe scaun, sub pat, la baie ... Nu e nici acolo ! - Poți să mă suni, să-mi dai un bip ? îl întreb pe Felix. - Te-am sunat de vreo trei ori, acum 10 minute... Dar te mai sun, imediat. Iese, îl aud cum intră grăbit în camera lui, de fapt, cum se izbește ușa pe care o împinge puternic. Se întoarce cu telefonul, în mână. Formează numărul. Un bâzâit se aude ca un greier somnoros. Nu-mi dau seama de unde vine. Mă uit în geantă, sub pat, ridic așternutul, nu e ! - Îl găsesc imediat, îl asigur pe Felix, care stă în picioare și mă urmărește amuzat. Ceea ce se și întâmplă, când ajung în dreptul coșului cu haine care trebuie spălate. E în buzunarul blugilor, pe care i-am dezbrăcat cu tot cu telefon. Era dat pe silence, de aceea nu l-am auzit, hainele anihilând vibrațiile. „Nimeni nu mai face ca tine, parcă aud în mintea mea...off, mamă, ai dreptate  !” Mă uit să văd cine m-a căutat : oho, 5 apeluri de la două numere necunoscute, intuiesc că sunt ale lui Felix și ale bunicii lui. Și 9 apeluri pierdute de la mama !!! Ea știe că dorm mai târziu dimineața și dacă vede că nu răspund, sună în disperare. De aceea nu mă neliniștesc prea mult. -Alo, mamă ?Acum m-am trezit... Mă aștept la o avalanșă de vorbe și de cicăleli și sunt pregătită sufletește dar de la celălalt capăt al firului, aud doar o voce fericită strigând în receptor : "L-am găsit !!! L-am găsit !!!" Și-mi imaginez agitația bucuroasă din casa soră-mii. -E bine ? Întreb și primesc confirmarea, într-un șuvoi de amănunte, pe care nu le ascult, pentru că las telefonul de la ureche, ca să-l anunț pe Felix. - L-a găsit pe taaata !!! Și eu strig, aproape fără să-mi dau seama.

- Îmi pare bine, îmi pare bine, se bucură el. - Auzi mamă, îi întrerup șuvoiul de cuvinte de la celălalt fir, pentru că îmi amintesc de discuția cu Felix, te-a căutat Doamna Marinetta, ai vorbit cu ea? Te-a sunat ...dar n-ai răspuns, spune că telefonul tău suna întruna ocupat... - Am vorbit, de aia era ocupat, am sunat în România să anunț că nu pot ajunge mâine la scoală, să mă înlocuiască cineva la ore, mâine și poimâine. O sun pe Marinetta chiar acum, trebuie să ne întâlnim la parastas, la Catedrala Sf. Sofia, dar nu mai pot să mă duc, mă așteaptă Siss, ne grăbim să ajungem la poliție. Vino și tu după-amiază ! mă invită și închide telefonul. E atât de confuză și de agitată, că nu precizează locul, bănuiesc că se referă la casa lui Siss . Îi explic lui Felix, că mama nu o să ajungă la parastasul bunicului său și îl văd că se înnegurează. -Îmi pare rău, sper ca bunica ta să nu fie foarte supărată... -Ba eu cred că o să fie, zice el, ieri toată ziua mi-a vorbit numai de asta, cum le aranjează Dumnezeu pe toate...astea sunt cuvintele ei. -Nu înțeleg, sunt nedumerită, de ce e atât de important, ce legătură are mama ?! - Nu știu să-ți spun, tocmai asta voiam să aflu de la tine, credeam că ești la curent. -Dar de ce nu o întrebi pe bunica ta? Sunt din ce în ce mai nedumerită și curioasă. -Am întrebat-o, a început să plângă, apoi mi-a povestit ceva, dar vorbea în greacă și nam înțeles nimic, cred că nici nu-și dădea seama...apoi iar a început să plângă... și tot repeta că e voia Domnului. Nu arăta deloc bine și m-am temut să nu-i fie rău, să facă o criză... ca anul trecut. Știi, după moartea bunicului, Granmy -așa îi zic eu, de când eram copil- a făcut un atac cerebral, pe partea dreaptă, trei luni nu a putut vorbi... -Înțeleg, îl liniștesc pe Felix, dar părinții tăi..? -Nu am, îmi spune el, sec. Am crescut într-un centru, la o casă de copii din Chicago, Granmy m-a luat de acolo și a avut grijă de mine, ea e singura mea rudă... Adică ea a mai rămas, că bunicul... -Iartă-mă, Felix, e tot ce pot rosti. Mă simt foarte prost, nu știu cum să mă scuz pentru gafa pe care am făcut-o. Sunt cu atât mai curioasă să aflu, ce fire ascunse leagă trecutul mamei mele de femeia aceasta și de soțul ei mort. Că doar n-o fi murit din cauza ei, Doamne ferește ! -Tu să mă ierți, m-a luat gura pe dinainte, văd că ești șocată, nu vreau să te superi ... Ca să vezi, par șocată, dar în realitate sunt teribil de încântată, Felix nici nu bănuiește ce-mi trece prin cap... Chiar că sunt tâmpită, mă simt importantă ca o eroină din romanele de mistere englezești !!! - Pot să te întreb ceva? spun eu, prudentă, urmărindu-mi gândul. De ce a murit bunicul tău? -Anul trecut, a venit împreună cu o delegație de cinci studenți americani la Tributul Cărții. Știi, bunicul meu a fost Joseph Armurin. Vreau să spun că a fost un istoric celebru. Colegiul la care am învățat îi poartă numele. Anul trecut a fost invitat la conferința care se ține înaintea deschiderii Anului Universitar, la British Museum. Era pe seară, pe la ora nouă. I s-a făcut rău, a ieșit afară, la aer... Era în fața muzeului, pe trepte, unde sunt coloanele. Nu mai trăia când m-au anunțat pe mine... -O, săracul, încep eu să-mi exprim compasiunea, dar imediat tac. Cred că ți-a fost greu, adaug. -Nu-ți poți imagina ! Am făcut o criză depresivă, aveam un puternic sentiment de culpabilitate și eram obsedat de ideea că, dacă aș fi ieșit după el imediat, poate nu s-ar fi

întâmplat. Poate l-aș fi ajutat. Aș fi strigat după ajutor. Poate n-ar fi murit...Mi-am revenit, nu mă mai învinovățesc, dar tot cred asta. -Vrei să zici, că tu erai, atunci, în sală? Casc ochii de uimire ! -Da, eram acolo…! Bunicul m-a luat cu el, nu fusesem până atunci la Londra… , m-a luat cu el să-l ajut… și eu, eu n-am putut face nimic ! Nu mai seamănă deloc cu tânărul glumeț de acum trei zile, are o mină de om măcinat. Simt o nevoie ciudată să-l oblojesc, să-i aduc liniștea pe care o caută. Aș fi în stare să-l iau în brațe să-l țin strâns la piept într-o îmbrățișare de 100 de ani.

*** Tata e internat la Spitalul Teritorial, pentru analize și investigații. Nu-mi dau voie să intru la el. Nici mama nu are voie. Cică așa e protocolul, când e vorba de persoane dispărute. Mâine dimineață putem veni să-l luăm acasă. La început am fost speriată și revoltată, dar Siss mi-a confirmat că astea sunt regulile. Ea e singura care l-a văzut. Spune că e sănătos, e întreg și la cap și la trup, însă tot trebuie să stea 24 de ore în carantină. O să-mi povestească mai multe, pe seară, când ne întâlnim. După ce vorbesc cu Siss, la câteva minute sună mama și mă roagă să merg cu ea, a stabilit să se vadă cu Marinetta la un local undeva, pe lângă London Bridge și are nevoie să-i fiu ghid turistic. Singură nu se descurcă, iar Siss e la serviciu până la noapte. Acu că știe că tata e în afară de orice pericol, îi arde de întâlniri. Mă prefac că nu sunt foarte încântată de postul de bonă, pe care l-am primit, în sinea mea mă bucur să fiu în apropierea lui Felix. Acum, după ce am aflat atâtea despre el, îl simt tare aproape de sufletul meu. Și, când intru cu mama de braț în restaurant, am o față de smile, cu gura până la urechi. Sunt puțin emoționată. Felix mă conduce mai în spate, la o altă masă, acolo e un separeu. -Sper că nu te superi, doamnele, arată spre mama și Marinetta, au vrut să aibă intimitate. Zâmbește, e din nou stăpân pe emoțiile lui. -Dacă-ți spun, că nu mă deranjează deloc, mă crezi? Îl întreb. Nu apucă să răspundă pentru că Siss se materializează din neant, apare năvalnic și trage un scaun lângă noi. - Singurei, singurei? Sper că n-am întârziat prea mult. Ați comandat ceva, că mi-e o foame de lup? Sau m-ați așteptat pe mine? Nici eu, nici Felix nu-i răspundem, râdem doar, o idee cam forțat. Prea era romantic, să fim numai noi doi ! -Ce-i cu tine aici ? Cum de nu ești la serviciu? Vocea mea are o iritare sesizabilă de la trei metri. Nu fac niciun efort s-o ascund. -Luăm pizza, nu? întreabă soră-mea, făcându-se că nu a auzit întrebările mele. - Mie nu prea mi-e foame, zic, dar o bucățică de pizza e binevenită oricând. -Hai să vă povestesc, că nu mai am răbdare, de asta am și venit. Știți unde l-au găsit pe tata? E tare de tot ! Dacă ați uitat, vă reamintesc că atunci când a dispărut era la Aeroportul Luton. L-au tot căutat prin împrejurimi, prin cârciumi și pub-uri. Ei bine.. - Da, zici odată ?! Sau ne fierbi ... ? o iau la rost. Mi se pare că intenționat lungește vorba. - Pariu că nu ghiciți? Toarnă sor-mea gaz peste foc. -Că doar nu la British Museum, spun eu și, când îl văd pe Felix că se face alb, ca fața de masă, regret imediat că a vorbit gura fără mine.

- De unde știi? De unde ? Aproape că sare de pe scaun Siss. Cine ți-a spus?! E încremenită de uimire. -Nimeni, am spus așa, într-o doară... așa mi-a venit... mint cu nerușinare, fără să mă gândesc că Felix mă poate da de gol. - Ești telepatică soră-mea, mă complimentează Siss. Credeam că o să fie bombă, când acolo, tu mi-ai stricat surpriza... mă ceartă ea. -Unde era, la British Museum? se interesează Felix, cu un glas răgușit. - In dreapta, pe primul rând de trepte, unde sunt coloanele acelea grecești... cum să-ți explic, mai bine îți arăt. Siss ia telefonul, tastează pe net, derulează câteva imagini, până o găsește pe cea pe care o voia. - Uite aici, asta e cea mai bună, e unghiul din care se vede perfect locul. Lângă coloana a noua. Stătea acolo pe trepte, lângă coloana a noua. - Acolo, acolo a murit bunicul... ce ciudat, murmură Felix. -Ia să văd și eu. Îmi bag nasul, trag telefonul să văd mai bine. Lângă care coloană? întreb. - A noua, e penultima, pe dreapta. Siss se înfurie, numără-le dacă nu o găsești...! -Le număr, dar tu ai băut ceva??? Nu vezi că sunt opt? Sor-mea crede că îmi bat joc de ea. - Fată, mi se adresează exasperată (altfel nu mi-ar fi zis așa!), pune-ți ochelarii, uite sunt 10 coloane, în total. Ce e așa de greu, să găsești coloana a noua? Mă mai uit o dată. La dracu ! Eu văd clar doar opt coloane. Siss e nebună ! - Sunt doar opt, spun calm, imperturbabilă. - Felix, tu câte coloane vezi? întreabă ea ca la școală. Felix ia telefonul, se uită cu atenție, mărește imaginea și apoi, cu voce înceată: -Eu văd 10. Ei da ! Nu mă las, iau telefonul și mă duc la toate mesele. Le spun oamenilor, că e un joc, că am pus un pariu... ajung și la masa cu separeu, unde stă mama cu Marineta. Ea chiar nu ar avea nevoie, acum, să vadă coloanele de la British Museum. Totuși, o întreb. Scorul final :12-3. Adică doisprezece oameni văd opt coloane. Siss, Felix și Mama văd zece.

Căutări O las pe mama să-și depene amintirile cu Marinetta. Oricum, ambele se încruntă când trec pe la masa lor, sau sunt eu suspicioasă... Ba, chiar am impresia că vorbesc de mine, și nu de bine, probabil mă foarfecă, sau cine știe, mă mărită... ! Îi servesc mamei minciuna cu iluzia optică, în imaginile cu coloanele de la British Museum. Ea nu s-a mirat deloc că tata a fost găsit acolo. Cred că nu dimensionează distanța dintre aeroport și muzeu. Sunt vreo 50 de km, 33 de mile mai corect. Îl iau pe Felix și-l întreb dacă nu vrea să tragem o fugă până la British Museum, să vedem coloanele. Și el e la fel de surprins de coincidența locurilor : bunicul lui a murit acolo, tatăl meu dispărut a "apărut" tot acolo. Ceva e putred în treaba asta. O anunț pe sora mea, că am de gând să plec cu Felix. La început nu obiectează nimic, ba chiar îmi face cu ochiul. Greșeala mea, mă grăbesc, pudică, să-i dezmint presupunerile:

- Nu e ceea ce gândești, mergem la British Museum...să numărăm coloanele. -Da?! Atunci vin și eu. Adică vă duc cu mașina, ajungem imediat, mă întorc mai târziu s-o iau pe mama acasă. Văd că mai are de povestit... Siss potrivește adresa pe GPS : Great Russell Street, London, WC1B 3DG. În zece minute suntem acolo. Lăsăm mașina pe o străduță lăturalnică, la vreo două sute de metri. Muzeul e închis. Sunt puțini turiști care îi dau roată. Ne oprim la poartă. Toți trei ne gândim la același lucru. În cele din urmă eu întreb : - Câte coloane vedeți ? - Zece ! Spune Siss. -Zece, spune și Felix repede. Eu le număr de trei ori. Tot atâtea ies la fiecare numărătoare. Opt. Paznicul ne lasă să ne învârtim în jurul gardului, pe lângă poarta închisă zdravăn cu lanțuri groase, grele și se simte dator să ne informeze, poate nu știm: -Muzeul s-a închis de la ora cinci, veniți mâine dimineață, acum puteți face doar poze. Păi asta facem, poze. Câteva poze, nu prea multe, că nu are rost. Deja ne-am lămurit. Îmi vine în minte o idee. În timp ce Felix și Siss încearcă să găsească un unghi cât mai bun din care să se vadă coloanele, eu mă îndrept spre paznic. Îl salut zâmbind . - Ce multe coloane, parcă ar fi un templu, oare câte sunt ? Puteți să le numărați pentru mine...? - Treaba mea nu e să le număr, treaba mea e să le păzesc, zice paznicul crezând că îmi bat joc de el. - Vă rog frumos, insist eu, trebuie să fac o lucrare despre arta grecească, mi-am lăsat ochelarii de distanță acasă... Nu văd până acolo. Câte coloane sunt, pe partea din față? Minciuna e cusută cu ață albă, dar omul nu stă să o analizeze. Trebuie să fi luat parte la multe lucruri stupide de când e paznic, pentru că pare că mă crede pe cuvânt. - Sunt opt coloane, "dear", mă alintă, folosind cuvântul care îmi este cel mai antipatic din limba engleză. - Mulțumesc mult, m-ați ajutat foarte mult. - Cu mare plăcere, zice el și se vede de peste drum că minte, dar așa e politețea britanică. Ne întoarcem. Siss ne lasă în stația de metrou, iar ea se duce să o ia pe mama. Rămâne să ne vedem mâine dimineață, când vine tata. Acum știu sigur că, până în prezent, doar trei oameni văd două coloane în plus. Trebuie să aibă ceva la cap, sau la ochi... un fel de daltonism, glumesc. Ceilalți, printre care și eu, sunt normali. Pe de-o parte, mă simt în siguranță că eu sunt ok, întreagă la cap, pe de altă parte, mi-ar fi plăcut să fiu printre "cei aleși", adică deosebită, specială. Dar așa e doar în filme sau īn romanele fantezy. În lumea reală nu există vrăjitori, nici super-eroi, nici eroine. Încep să cânt o melodie agasantă parafrazându-i versurile: " Eu sunt eroina, eroooiina mea...!" În afară de această constatare, vizita la British Museum nu a adus nimic nou. *** Acasă, la cămin, dau drumul la laptop și caut pe internet, să văd ce pot afla despre coloanele alea. Poate puțină istorie m-ar ajuta. Aici e punctul meu slab ... Noroc că există netul, el suplinește cu brio cultura generală lipsă. Hmm, iată ce găsesc:

"The core of today’s building was designed by the architect Sir Robert Smirke (1780– 1867) in 1823. It was a quadrangle with four wings: the north, east, south and west wings. The building was completed in 1852. It included galleries for classical sculpture and Assyrian antiquities as well as residences for staff. Smirke designed the building in the Greek Revival style, which emulated classical Greek architecture. Greek features on the building include the columns and pediment at the South entrance. This style had become increasingly popular since the 1750s when Greece and its ancient sites were ‘rediscovered’ by western Europeans. The building was constructed using up-to-the-minute 1820s technology. Built on a concrete floor, the frame of the building was made from cast iron and filled in with London stock brick. The public facing sections of the building were covered in a layer of Portland stone." Interesant, dar nu prea e mare lucru, nu mă ajută cu nimic. Asta am văzut și eu la fața locului, forma pătrată, scările de la intrare, cele patru aripi, coloanele. Cum am o încredere nelimitată în forța Internetului, ca întreaga generație care ia tot ce scrie acolo, drept literă de lege și de adevăr absolut, mai caut și alte informații care să- mi fie utile. "South entrance and Museum forecourt The external architecture of the Museum was designed to reflect the purpose of the building. The monumental South entrance, with its stairs, colonnade and pediment, was intended to reflect the wondrous objects housed inside. The design of the columns has been borrowed from ancient Greek temples, and the pediment at the top of the building is a common feature of classical Greek architecture. The east and west residences (to the left and right of the entrance) have a more modest exterior." Deși, în esență, nu e ceva deosebit în ceea ce scrie pe site-ul muzeului, câteva formulări fac să mi se aprindă niște beculețe în minte. Dacă interpretez primul paragraf mot-à-mot, înseamnă că exteriorul trebuie să atragă atenția asupra interiorului. Deci, locul unde unde stăteau cei doi ( tatăl meu și bunicul lui Felix) nu e întâmplător, are o semnificație. Pe moment mă mulțumesc cu ceea ce am aflat, găsesc niște chestii foarte interesante, dar contra cost, de exemplu, copii după planul de construcție al celor patru aripi ale Muzeului. Nu banii sunt o problemă, ci durata, comanda se procesează în 24 de zile ! cam mult ca să ți se livreze niște amărâte de fotocopii. Iar bat în ușa lui Felix. De data asta nici nu mă gândesc la complicații sentimentale, sunt prea preocupată de ideea care mi-a trecut prin minte. Când îmi deschide, turui : - Îmi trebuie o poză cu bunicul tău când...să se vadă locul exact unde a fost descoperit el, corpul lui... Mă bâlbâi, nu găsesc cuvintele potrivite și mă blochez de-a dreptul, când remarc că ieșise de la duș. Sunt gata să intru în cameră, dar mă opresc.. Are un prosop mare cu steagul UK în jurul coapselor. Din părul ud se preling dâre de apă pe umeri. Rămân uitând ce voiam să spun și să fac . Știți, cum înțepenește câteodată imaginea pe WhatsApp, în timp ce scutură capul cu o mișcare bruscă și câteva picături îmi sar pe față. Fac instantaneu, brusc un pas în spate . - Scuze, spune el râzând de reacția mea, de pisică. Așa-ți trebuie dacă nu lași oamenii în pace, nici măcar jumătate de oră.

- Nu e adevărat, a trecut o oră de când ne-am despărțit. Usucă-te și vino să-ți povestesc o chestie uluitoare...! Peste cinci minute, când vine îi arăt și lui ce scrie pe site-ul muzeului. -Ai dreptate, e prea mare coincidența, locul acela de pe trepte trebuie să însemne ceva, zice el. Sigur, există pe undeva o poză. Mi-amintesc, anul trecut pe toate posturile erau la știri imagini cu bunicul meu. O vreme, poliția a suspectat și o crimă, dar cercetările au infirmat supoziția ... Îl întrerupe telefonul lui care zbârnâie. - Cred că e Granmy, mă sună că a ajuns la hotel ... O, nu , e Jennifer, iartă-mă un moment... Alo, da ...stai o clipă, nu aud bine... Iese și se duce în cameră la el. Ca eu să nu aud ce vorbește cu ea. Când se întoarce pare surescitat. Nu îl întreb nimic, nici el nu e dornic să-mi dea amănunte, decât foarte evaziv : - O prietenă de-a bunicii... Poate mi-ar fi spus mai mult, dacă băieții, de la etajul de sus, n-ar fi urlat după el. - Felixxx ! Te bagi la un CS ? Hai, MAN unde ești ? *** Nu mă culc până nu pun ordine în gânduri. Sunt câteva chestii care mă frământă rău de tot. Cine-o fi asta, Jennifer ? În afară de Jennifer -nu vreau să mă gândesc la ea, dar recunosc că mă enervează deși n-o cunosc - sunt întrebări la care nu am nici cea mai vagă idee, cum să răspund . Trebuie să le scriu poate așa le înțeleg mai bine : 1.Ce legătură este, sau a fost, între mama mea, o profesoară la un liceu dintr-un oraș de provincie și bunica lui Felix sau soțul acesteia, reputat istoric și om de știință ? 2. De ce a zis Marinetta, că e voia Domnului ca mama să fie prezentă la parastasul soțului ei ? 3..Unde a stat tatăl meu timp de trei zile, aproape ? 4. Cum a ajuns tatăl meu de la Aeroportul Luton, la British Museum ? 5. Câte coloane sunt în realitate la intrarea principală în British Museum ? 6. De ce unii văd opt coloane, iar alții 10 ? 7. De ce eu nu văd, la fel, ca mama și ca sora mea ? Și ca Felix? ( oare unul din ei minte? - trebuie verificat ) Adorm gândindu-mă că zilele astea, așa de încărcate, m-au făcut să uit cu totul de faptul că în curând încep cursurile la Uni. Când s-a făcut așa repede dimineață ? Alarma mă scoate din minți, Întind mâna să iau telefonul, să-l fac să tacă. Nu e alarma. Între timp a amuțit. Mă uit la ceas. E douăsprezece și jumătate. Cine mă sună la ora asta ? E numărul lui Siss. Mă ia cu tremur, s-a întâmplat ceva rău, de asta mă sună. - Alo, spun cu glas întretăiat și mă opresc, trag aer în piept, aștept veștile proaste, plânsetele... -Poți să iei un taxi? Aud o voce șoptită. Îl plătesc eu, când ajungi. -Siss? Întreb uluită, de parcă nu recunosc vocea soră-mii. -Șssss, Șssss ! Nu s-a întâmplat nimic rău. Nu te speria, am descoperit ceva uluitor. Vino repede ! Și să nu faci niciun fel de zgomot. Ia un taxi, îl plătesc eu, repetă ea.

Ce poate fi așa de urgent, ca să mă sune în miez de noapte? Și așa de misterios... ? Sunt total depășită și somnoroasă, pe deasupra. În cinci minute ies din bloc. Taxiul se lasă așteptat. O fi șoferul în brațele lui Morfeu, īl ține strâns și nu vrea să-i dea drumul. E o noapte senină, luna își scoate cornul din nori, când și când trece câte un evantai de vânt . Străzile sunt tăcute, dar nu pustii. În 20 de minute sunt în fața casei lui Siss. Mă așteaptă la geam, văd cum tremură jaluzelele albe. Îmi deschide ușa, fără zgomot și-mi face semn să nu urc pe scări, ci să intru în bucătărie. Nu aprinde lumina. Se vede ceva de la becul de pe hol. În afară de " șșșst " nu spune nimic. Mă împinge ușor până în dreptul canapelei, și-mi pune în mână, pe pipăite, niște fire. Îmi dau seama că sunt niște căști. La început aud doar un fâșâit, glasurile nu sunt distincte, treptat se diminuează zgomotul și recunosc cele două voci. Soră-mea le-a înregistrat pe Mama și pe Marineta, azi după-masă, la restaurant. - Și-a dat seama cineva? - Nu, nici nu are cum. Nu au rămas niciun fel de urme. Am verificat. - S-a întors bărbatul tău ? - Da, e bine. Sper să nu mai facă probleme. Nu știe ce i s-a întâmplat. -Când pleci ? -Poimâine, după ziua mea. Când o să ajung acasă, totul o să revină la normal. - Ce faci cu fetele, le lași ? - E destinul lor, alegerea lor. -Te-ai hotărât, sufli în lumânări ? -Încă nu știu dacă sunt pregătită. O să-mi dau seama mâine dimineață. Înregistrarea se încheie aici. Mă încrunt, nimic din ce am auzit nu justifică graba de a mă scula în miez de noapte ! Cred că soră-mea e nebună. - De ce te -ai oprit, nu asculți tot ? Mă întreabă ea . - Nu înțeleg, ce te-a speriat atât de tare? Sunt doar câteva replici... - Câteva replici, cum câteva replici ? Ascultă tot ! Și vorbim dup-aia...! Îmi pun din nou căștile, dar nu aud decât zgomotul de fond, ca un tors ușor de pisică. Aștept să treacă două minute. Pe fața mea cred că se poate citi încordare și atenție. Doar bâzâit alb continuu. - Ce să mai ascult ? Nu mai e nimic, atâta a fost, câteva cuvinte... Nu e nimic, care ar putea să te îngrijoreze...și cu atât mai puțin ceva atât de important ca să mă scoli la miezul nopții și să mă pui pe drum !Dar asta nu i-o spun !!! - Ia dă-mi căștile ! Siss aproape că mi le smulge, din urechi. Ascultă cu atenție, câteva secunde, le deconectează și le conectează iar la telefon, caută în meniu și derulează înainte și înapoi. Are mișcări din ce în ce mai sacadate, mai repezite. - Să le ia mama dracului, de înregistrări, cred că s-au șters ! Are o figură posacă, pe care se poate citi vinovăția: -Să dea dracu în toate sculele voastre, să vi le băgați în cur, nu sunt bune de nimic ! Își manifestă ea, verbal, supărarea - și trebuie să fie foarte ofuscată, altfel și-ar fi cenzurat cuvintele. -Despre ce scule vorbești? o întreb nedumerită pentru că, în afară de căștile obișnuite și de telefon nu văd nimic. E drept că și lumina e cam slabă.

-Despre porcăria asta...îmi arată ceva care seamănă cu o baterie rotundă, de mărimea unui bănuț, ca acelea care se pun la cântare sau jucării. - Poate n-ai știut tu să o folosești, încerc să o consolez, fără să sesizez insulta groaznică pe care i-o aduc. E prea supărată ca să aibă orgolii de astea. - Ba știu, am făcut-o de multe ori... Uite, e foarte simplu, desfaci folia de aluminiu, transparentă și o lipești pe spate la telefon. Discul îl amplasezi unde vrei, e mic și trece neobservat. Are un adeziv special care îl face aderent la orice suprafață. Hmm, chiar nu mai am nevoie de instrucțiuni de utilizare, soră-mea nu observă nici mirarea mea la informațiile acestea oarecum tehnice ( din seria : cum să spionezi- pe înțelesul tuturor ), nici suspiciunea care se adâncește tot mai mult în privința ei. Continuă să explice, fără să țină cont de ora târzie, semiobscuritatea încăperii și oboseala care ne încercănează ochii. -Asta e, n-am fost atentă, m-am grăbit, trebuia să aleg altă marcă, nu una cu ștergere automată... Ca să nu rămână urme... -Ca să ce...?! ! Așa zicea Mama pe înregistrare..., că nu au rămas urme când Marinetta o întreabă dacă și-a dat seama cineva... Îi relatez frântura de conversație, cât pot mai fidel. -Stai o secundă, îmi zice ea și iese din bucătărie. O aud foșfăind pe dincolo, parcă ar căuta ceva în sertarul comodei de pe hol. Se întoarce cu o foaie de hârtie și un pix . -Scrie ! scrie exact ce-ți amintești din discuția pe care ai auzit-o. -Acum? Pe întunericul ăsta? protestez părându-mi stupidă ideea. Nici nu văd literele, scriu pe telefon, dacă vrei... -Nu, nu pe telefon, scrie pe hârtie, e mai bine...! Nu am timp să-ți explic acum... conchide ea, după ce îmi ține deja o întreagă teorie despre impactul psihologic al unei coli albe asupra memoriei și al fidelității amănuntelor. Scriu. Îi întind foaia: - S-a întors bărbatul tău ? - Da. Sper să nu mai facă probleme. Nu știe ce i s-a întâmplat. -Când pleci ? - După ziua mea. Când o să ajung acasă, totul o să revină la normal. - Ce faci cu fetele, le lași ? - E destinul lor, alegerea lor. -Te-ai hotărât, sufli în lumânări ? -Încă nu știu dacă sunt pregătită. O să-mi dau seama mâine dimineață. -Dar tu ce ai auzit ? - Tocmai aici e problema, am auzit mai puțin ca tine, vorbeau cam ciudat, făceau referire la niște nume din mitologie, să mor eu, parcă era o lecție de literatură universală ! De aceea te-am sunat, poate tu îți dai seama despre ce e vorba... Mda! Siss îmi recunoaște meritul de a visa cu nasul în cărți de ficțiune, spre deosebire de ea, care e înclinată spre acțiune. Numele legendare nu i-au spus mare lucru și nu le-a reținut... - Crezi că vorbeau codat? o întreb, lăsându-mă dusă de paranoia conspirației. -Sincer, nu știu… dar femeia aceea tot spunea ceva despre Miriam. -Miriam…?! Cine e Miriam ? nu am mai auzit de ea. -Nici eu, dar poate e vreo prietenă de-a lor...sau...vreo chestie cifrată… -Doar nu vrei să spui că mama e... spioancă?! Oh, Doamne ...hahah !

Nu mă pot opri din chicotit. Ipoteza mi se pare de-a dreptul trăznită. Când o ascult pe Siss acum, imediat mă gândesc la toate nedumeririle și suspiciunile mele legate de locul suspect în care muncește. Mi-e și teamă să o spun, dar se comportă ca și cum ar lucra la Serviciile Secrete. Dacă sora mea e agent secret, atunci să mă mir că mama noastră și prietena ei ascund un secret ?!! Dacă ar fi știut că înregistrarea se șterge, ar fi fost atentă la detalii. În sinea mea jubilez, că și ea, " big sister " mai poate greși. Cu înregistrarea a dat-o în bară. Totuși, sunt unele chestii acolo care trebuie analizate cu atenție, dar mâine, la ziuă. Acum sunt groggy, de somn. - Doar nu ai de gând să pleci, la trei noaptea, stai aici și dormi, mă oprește văzând că mă îmbrac. Oricum veneai dimineață să vorbești cu tata... - Ai dreptate, dar unde mă culc ? - Uite aici. Îmi arată canapeaua care nu era extensibilă și pe care abia încăpeau două funduri de domnișoare . - Tragem niște scaune, cred că încapi, mă încurajează. Nu am altă soluție, așa că mă resemnez. Adorm în momentul în care pun capul jos.

MIERCURI

Poanta zilei: Un băiat, care-ți place te sărută prima dată, după nici o săptămână de când te cunoaște, și tu nu ții minte?!

Tata Dimineața, mă trezește tata, care neștiind că e cineva în bucătărie, vine să-și facă o cafea. Trebuie să fi fost tare obosită, că nu am auzit nimic. Nu știu când a plecat Siss la slujba ei, nici când a plecat mama, nici când s-a întors cu tata. Mă bucur să îl văd neschimbat, vesel, fluierând ușor. - Ce-i cu tine, aici ? mă iscodește... Și tu ai venit să mă vezi ? Mă mir că maică-ta n-a chemat tot orașul... ! Parcă aș fi gata să dau colțul... ! E vădit nemulțumit, iritat de faptul că, printr-o întâmplare neplăcută a ajuns subiect de discuție și de compasiune. I se pare că autoritatea lui și respectul celorlalți au de suferit. Ca orice om de știință, tatăl meu e un tip orgolios. Și ca orice căutător al adevărului absolut prin dărâmături e cam zăpăcit. Asta e latura lui simpatică. -Da, tată, nu te supăra... Încerc să-l împac. - Tu știi doar că sunt perfect sănătos și întreg la minte ! La aeroport, când am ieșit de la toaletă, am luat-o în direcția greșită...atâta tot... Crezi că eu mă uit la vitrine, ca maică-ta, să-mi dau seama că am mai trecut pe lângă ele ?! - Cred că semănăm...! Nici eu nu stau foarte bine cu orientarea în spațiu. Știi, că nici acum, după trei zile, nu găsesc din prima, străduța aceea pe care e căminul? Mă tot învârt în jur, pe aleile paralele, că vorba ta, seamănă între ele. Atmosfera e destinsă, cafeaua sfârâie îmbietor. Tata se amuză pe seama lipsei mele de orientare, apoi continuă, marcat de un gând. - Dar mama ta, nu vrea să mă creadă. I-am tot explicat, cum a fost cu ușile rotative și.. - Care uși ? La ce te referi ? Vorbești de ușa de la toaletă care s-a blocat când a băgat mama toate bagajele în cabină, de frică să nu se creadă că sunt suspecte și abandonate...? - O, nu, de asta nici nu știam, chicotește taică-miu... Și au intrat? Întreabă el, malițios. Ziceam de ușa de la aeroport, multă lume se îmbulzea pe ea. Nu mi-am dat seama că e ieșirea, geamurile erau întunecate. - Da, și ? -Când să ies, am ezitat o clipă, mă enerva faptul că se învârte, și am vrut să o iau la dreapta pe ușa normală. În spatele meu era cineva care, probabil se grăbea și m-a împins cam brutal. M-am întors să văd cine e ăla de mă bruschează și era gata să mă împiedic. Până să-mi restabilesc echilibrul, ușa s-a sucit și chiar m-am gândit ce român tâmpit și înapoiat sunt… Când am ieșit afară, am văzut coloanele. M-am mirat că nu le-am observat când am intrat în aeroport... apoi am recunoscut locurile. Eram la British Museum. Pe moment nu m-am speriat prea tare. Am mai pățit-o, de câteva ori iar ultima dată ... - Când a fost asta ? - Înainte de a pleca, cu vreo două zile. -Și tot așa a fost, te-ai trezit în alt loc?! -Exact așa. M-a trimis maică-ta la Mall, voia să-i iau de la Deichmann niște tălpici, cu spumă, să n-o mai doară picioarele. Am fost, i-am cumpărat și când să ies din magazin, m-am trezit în față la Institut... era tot o ușă de aia, blestemată. Adevărul e că am fost atât de preocupat, încât am mers mecanic și nu mi-am dat seama. Într-adevăr mă gândeam că trebuie să dau o fugă și la Institut, ca să iau niște cărți care-mi trebuiau atunci, să pot termina comunicarea pentru simpozion. Știu că nu se putea discuta cu tata, când avea de făcut vreo lucrare. Acum însă nu mă pot stăpâni să nu-i pun o întrebare: - Când ți-ai dat seama că au trecut trei zile? Unde ai stat?

-Care trei zile ? Nu am stat nicăieri !!! Am ieșit pe ușă la aeroportul Luton și eram la British Museum... Mi-au spus la spital. Asta e problema... Tu crezi că nu mai am toate țiglele pe casă...? Cred că vrea să zică ... Nebun, dar tocmai atunci intră mama. Schimbăm niște priviri complice, care vor să însemne : șsttt, nimeni nu trebuie să afle! - Ce frumos miroase cafeaua ! Mi-ați făcut și mie? întreabă ea.

Portal Cum ajung la cămin, mă reped la birou. Trebuie să mai adaug încă o întrebare, la cele existente. Încă nu mi-e clar, cum să o formulez, dar e în legătură cu ușa rotativă. Deocamdată scriu doar: Ușa rotativă/ Luton. De verificat ! Nu am timp de speculații, trebuie să fac un duș, să mă schimb și apoi să mă duc să-i cumpăr ceva mamei de ziua ei. Dacă ar fi plecat, m-ar fi scutit de grija asta. Sunt o fiică ingrată, nu-i așa ? Tot nu-mi vine să cred că mama îmi ascunde niște lucruri. E prea împrăștiată și lunatică, de aceea sunt gata să-i acord circumstanțe atenuante. Cred că o să-i iau niște mărgele, știu că le poartă cu plăcere, cu cât sunt mai fistichii. Tot eu urmează să comand și tortul și să-l aduc, că Siss vine de la serviciu, direct. Nu știu exact unde a făcut rezervare, că e foarte secretoasă, a zis doar că e un local ”pe gustul mamei”, ca să nu mai fie supărată, că nu-și poate petrece aniversarea așa cum a plănuit. Când ies de la duș, văd o foaie, pe jos, în apropiere de ușă. E o bucată de ziar, ruptă grosolan în jurul unui articol. De fapt o poză, o imagine, dintr-o parte, a intrării la British Museum. Se văd doar patru coloane și între ultimele două e marcată cu pixul, o cruce. Aproape că sar în sus, Felix nu a uitat că l-am rugat, să-mi dea o poză cu locul unde a fost găsit trupul bunicului său. Înseamnă că Jennifer- prietena mamei lui, după cum îi zice el, nu i-a sucit foarte tare capul... Aud un clinchet, cred că am primit un email. O să-l citesc în metrou, ca să nu mă plictisesc. Intru prin tot felul de magazine, și mai mici, dughene înghesuite și mai mari, întinse pe două etaje. Nu găsesc nici un șirag de mărgele, demn să atârne la gâtul mamei mele. Ori sunt prea kitsch-oase, ori sunt prea scumpe, ori amândouă la un loc. Sunt deja obosită și hotărăsc, ca să cumpăr primele mărgele pe care o să-mi cadă ochii, din primul shop de suveniruri, fie ele din sticlă, nasturi sau lemn. Ca să vezi, găsesc niște pietre alburii spre verzui. Sunt urâte, nu m-aș fi uitat la ele, dacă vânzătorul, un indian, nu mi le-ar fi băgat în ochi. Îmi spune că sunt ”pietrele lunii” șimi vine să râd, că mă gândesc la cartea lui Wilkie Collins. Începe să-mi povestească despre virtuțile lor, dar vorbește stâlcit și nu prea înțeleg. Cică, dacă le port, pot simți ”yparchoun”. Nu știu ce e aia, dar sună interesant. Mă convinge și le cumpăr, dar nu pentru mama, ci pentru mine, mamei îi găsesc un șirag cu agate. Sper să-i placă. Mă tot gândesc la ușa aceea rotativă, cred că nu-mi găsesc liniștea până nu o văd. Dacă e adevărat, că în momentul în care a trecut prin ea, tata a “ieșit” într-un spațiu aflat la 50 de km distanță, atunci e foarte clar, că e un portal. Aș putea accepta asta? Aș putea. Doar sunt în Londra, orașul Încuiaților. În curând o să văd și bufnițe albe...

Ceea ce nu înțeleg e ce s-a întâmplat în cele trei zile. E vorba cumva și de un portal în timp, nu doar în spațiu? Asta e mai greu de conceput ... Fată, ar trebui să-mi spun, ești dusă cu capul ! Îmi mai spun încă o dată: fată, ești dusă cu capul!!! Și atunci mă hotărăsc, nu e nici ora prânzului, e suficient timp pentru o investigație. Până după masă, când trebuie să ne întâlnim la restaurant, am timp să trag o fugă la Luton, să mă lămuresc la fața locului. Poate n-ar trebui să mă duc singură. O sun pe Siss. - Vrei să vii cu mine la Luton, să verificăm ușa rotitoare? Poate tata are dreptate. Trebuie să fie acolo ceva... - Nu pot, soro ! Și așa m-am învoit, ca să o sărbătorim pe mama. Mai am patru ore de muncă… Știam eu, tot singură trebuie să fac toată treaba! Îmi iau un burger, o pungă de chipsuri și o cafea, mă instalez în autobuz și mă gândesc dacă sunt sau nu în toate mințile. Șoferul nici nu se mai uită pe biletul online, cumpărat în urmă cu câteva minute. Deja mă cunoaște. De fapt, mă recunoaște. Mă ține minte. Puțini oameni merg dus -întors până la Aeroport, cu aceeași cursă, d-apoi de două ori în aceeași zi ! Iar eu în urmă cu trei zile i-am condus pe mama și pe tata la aeroport, m-am întors la cămin, după două ore m-am dus cu Felix la aeroport și m-am întors cu mama. Parcă aș face naveta . Când ajung în fața ușii rotitoare, îmi simt inima în gât. E flancată în fiecare parte de o ușă obișnuită. Intru normal, prin dreapta. Nu cred că există două secunde în care să nu treacă măcar un om pe acolo. La un anumit interval de timp, fluxul de lume se intensifică. Cei mai mulți ocolesc ușa rotitoare. E incomod să intri cu bagajele. Stau la câțiva pași de ea și o studiez. Are trei compartimente și e fumurie. La fel sunt și geamurile. Tata avea dreptate oarecum, nu poți vedea nimic dinafară. Fiecare compartiment triunghiular e prevăzut cu o bară orizontală, lucioasă, de vreo 30 de centimetri . Și acum mă așez la pândă: Îmi lungesc gâtul să văd dacă îi pot zări prin sticla geamului pe cei care ies. Dacă i-as vedea, în fața aeroportului, cum se îndreaptă spre peronul cu autobuze, mi-ar dispărea orice suspiciune. Dar sticla fumurie, mată împiedică orice contact vizual cu exteriorul . Nici dinăuntru nu se vede absolut nimic! Nu-mi mai rămâne decât să ies și eu pe ușa rotativă, ca să consider experimentul încheiat. Înainte de a face asta , scriu un mesaj cu toate observațiile făcute și îl trimit lui Siss. Fac și câteva poze și un clip de 20 secunde, cu explicații detaliate. Ies pe ușa rotativă. Nu sunt singură, mai sunt două persoane în spatele meu. Se văd peroanele autobuzelor. Trotuarul e plin de oameni grăbiți. Cu valize, trolere, genți . Nu sunt la British Museum... Sunt la Luton. Dezamăgire ! ? Îmi amintesc că tata a spus că s-a împiedicat și s-a învârtit cu ușa, ca într-un carusel. Intru, din nou în aeroport și după vreo 50 de pași, fac stânga-împrejur. Mă prefac că îmi caut ceva în geantă și, din neatenție, mă sucesc cu ușa, într-o rotație completă. Același aeroport. Alți oameni care se grăbesc spre autobuze. Hmm, dar ușa are trei compartimente, dacă două sunt normale și unul nu ? Găsesc imediat o modalitate de a le marca. Îmi trebuie doar niște gumă de mestecat. Am cumpărat și guma, e delicioasă, am nimerit un Orbit cu aroma de pepene galben. Mă îndrept spre ușă, dar mă opresc, trebuie să fiu singură, altfel aș putea fi admonestată pentru deteriorare de bunuri comune sau proaste maniere. Aici, proastele maniere sunt pedepsite mai aspru decât orice altă infracțiune.

După cinci minute e un gol, probabil o pauza între aterizări. Bara e rece, lucioasă, parc-ar fi făcută din oțel de avioane. Reușesc să fixez guma chiar la capătul din dreapta. Afară - nimic nou. Sunt iarăși în sala de așteptare, la ieșire și mă pregătesc pentru a doua etapă. Sper să nu greșesc și să nimeresc tot în același compartiment. Observ că bara e ușor subțiată la mijloc. Îmi trece prin minte o imagine tare nepotrivită: seamănă cu făcălețul mamei, cu care întinde foaia de plăcintă. Plasez bobița de gumă și ies victorioasă. Cerul e la fel de senin, lumea la fel de grăbită, și aeroportul la fel de aeroport. Mă uit la ceas, e abia patru, am timp destul și pentru a treia tură... Trebuie să aștept iar câteva minute, până se rarefiază masa de oameni. Ultima tură. Pipăi capătul barei, nu e nicio gâlmă de gumă, în schimb, e ceva ascuțit. Probabil vreun nod de șpan necizelat. Îmi duc repede degetul la gură, înainte ca picătura de sânge să se prelingă. Într-adevăr, când mă uit cu atenție observ la ambele capete niște bușoane, tot metalice, cu urme de filet. Ce dracu, ăștia au pus coada măturii, în loc de bară ! Mă distrează ideea atât de tare, încât aproape că izbucnesc în râs. Ies. Același aeroport, aceeași ieșire, aceeași îmbulzeală ... Și eu, tot aceeași, dar cu un deget rănit. M-am rănit în misiune, mă gândesc, în timp ce mă îndrept spre stația unde trage National Express. E alt șofer, altfel ar fi fost de-a dreptul jenant. Poate ar fi trebuit să-mi scot abonament... Concluzia : experiment eșuat. Pericol de rănire. A nu se repeta !

Mărgele Eram gata să uit de tort. Cobor cu o stație mai repede din metrou, știu un supermarket Asda, unde e o gama așa de diversa de prăjituri, încât nu te poți hotărî pe care s-o alegi. Găsesc un tort de ciocolată pe gustul meu (și al mamei) cu margini de căpșuni și zmeură și trei trandafiri roșii în centru, destul de generos să sature o clasă întreagă de copii. Nu uit nici de lumânări, un 5 și un 4, tot din ceară roșie, ca să fie în armonie cu decorațiunile. O sun pe Siss ca să iasă în calea mea, să-mi ia tortul și să-l ascundă, să nu-l vadă mama. Siss a făcut rezervare la Nandos, acolo ii place mamei, puiul acela picant cu sos Peri Peri, care te face să chiui. Consemnul serii: nimic despre chestii neplăcute, ca dispariții, apariții, uși rotative și altele. In fond, exista o groază de subiecte de bârfă. Chelnerul ne conduce sus, la etaj, e un separeu, special pentru o " familie numeroasă" , zice el că ne face un compliment. De fapt nu e niciun compliment, e chiar realitatea: - Bună seara ! Bună seara! Felix și Marinetta ne întâmpină drăgăstos . Sunt luată prin surprindere. Eu am crezut ca vom fi doar noi patru. Probabil că mama, dacă n-a putut sa facă bairam cu moliile, pardon, "fetele" ei, a găsit o cale să-și satisfacă dorința de a avea un auditoriu, în fața căruia să se laude. - Pe unde ai umblat azi, mă ia în primire Felix,cu voce joasă, să nu fie auzit de toată lumea, te-am căutat. - Am fost la aeroport, să verific ușa... O să-ți povestesc, după ce plecam de aici...de ce m-ai căutat ? - Mi-ai cerut o poza cu bunicul... Știi tu... Ti-am adus.

- Am găsit-o, ai pus-o pe sub ușă! O bucată dintr-un ziar. Uite... Mă întorc, iau geanta de pe spătarul scaunului și scotocesc prin ea. Parc-am vrut să iau hârtia aceea la mine, dar nu mai știu sigur dacă am luat-o. Se vede că nu. Îmi amintesc că am pus-o pe etajeră sub cartea pe care intenționam s-o citesc. - Cum pe sub ușă ? Nu ne-am văzut de aseară, uite ți-am adus-o acum. Îmi întinde o fotografie alb-negru. Pare a fi din dosarele poliției. Este exact aceeași, din ziar, dar fără X-ul cu pix. Câteva secunde stau cu fotografia în mână și nu pot scoate un cuvânt, am amuțit. Dacă n-a fost el, atunci cine? - Voi ce șușotiți acolo, porumbeilor ?! Mama mă tachinează, ca de obicei. Nici Siss nu observă că îmi tremură buzele. Sau dacă vede pune pe seama apropierii lui Felix. - Nimic, nimic, zic eu, ii arătam lui Felix... Mă opresc, pentru că nu mai știu ce să zic. Sunt tot cu mâna în geantă cotrobăind. Dau peste mărgelele mamei. Cu plimbarea la Luton am uitat de ele, nu le-am pus într-o punguță frumoasă, ca să semene a cadou, le-am lăsat așa cum le-a ambalat vânzătorul. - Tot cheia o cauți? Glumește Felix, total nepotrivit cu starea mea de spirit. Nu-mi vine să zâmbesc deși amintirea e nostimă. Mi se pare, însă că a trecut atâta timp de atunci și că s-au întâmplat o mie de lucruri. Îl privesc pe Felix, e seducător. Nu e momentul potrivit să-i povestesc acum. Mi-ar lua prea mult timp și un consum de energie formidabil. Iar eu am umblat toată ziua și sunt ruptă. Abia acum mă ajunge oboseala. Plus că sunt nedumerită spre speriată de chestia cu ziarul. -Nu caut nicio cheie, i-am luat mamei niște mărgele, dar am fost ocupată toată ziua ... și nu i le-am împachetat frumos. Cred ca arată oribil, le-am ținut toată ziua în geantă. Și nu știu ce să fac . - Nu-ți trebuie nimic, doar pune-i -le la gât ... -Ce idee minunată, cum de nu m-am gândit, chiar răsuflu ușurată. O să i le pun când ii cântam “ la mulți ani !”. - Cred că mă vorbiți de rău, vă uitați la mine și ... -O, nu mama, doar ii spuneam lui Felix că ...arați bine. Arați ca o doamnă profesoară ! - Asta e complimentul suprem, intervine tata. -Draga mea, Irene, nu-ți imaginezi, dar fața de copil tot o păstrezi ... Marinetta rostește cuvintele rar, rotunjindu-le. Are un accent groaznic, deloc surprinzător, pentru originea ei greacă, mult mai apropiat de cel american. Când o aud, îmi trece prin minte o idee. Îmi dau seama că înregistrarea făcută de Siss nu are nicio relevanță. Niciuna ! Și abia aștept să i-o spun ... -Sunt mulți ani de atunci ... cred că am fost un copil drăguț. Mama zâmbește amintirilor și fața ei se înseninează. Cuvintele nu i se mai aud, din cauza șampaniei, una din sticle se răzvrătește în mâinile chelnerului și își împroșca spuma ca o fântâna arteziana. “ Happy birthday !“ se aude intonând muzica. Mama e foarte emoționată. Tata ii aduce un coș cu flori, par a fi flori de câmp. Sunt foarte multe și arată superb. (Lipsește să spună ca el le-a cules!) -Sunt 54 ! Încă pe atâți ani de acum încolo, draga mea ! Ii urează el, la fel de emoționat- aș fi fost pierdut fără tine ... Nu știu dacă a fost doar o figura de stil, sau tata chiar a vrut să spună asta. Mama îl îmbrățișează. -Stt, să nu spui așa, nu spune așa, zice mama.

- E timpul pentru torttt! strigă Siss. Ești gata, mamă ? M-am temut ca tortul să nu se fi tuflit, dar încă o dată m-am felicitat, că l-am ales pe acesta. E mare, puternic și aromat ! Trandafirii roșii sunt atât de reușiți, încât par naturali, iar căpșunele de pe margine zici că erau atunci culese. Tata aprinde lumânările, chelnerul stinge lumina. HAPPY BIRTHDAY ! Se aude cântând ușor și cântăm și noi . -Dorința, dorința ! Scandează Siss ca un copil. Pune-ți o dorință. Îmi aduc aminte de sfatul lui Felix, caut mărgelele în geantă. Ar fi culmea să nu le găsesc nici pe astea, când trebuie - îmi trece prin minte, știind dimensiunile de peșteră a gențiimele. Dar le găsesc și i le pun mamei la gât. Ea tocmai atunci suflă în lumânări . -La mulți ani, mamă ! Ii spun ! [- Nu sufla! Nu sufla! Buzele din brâul cupolei se strâmbă, se subțiază și se lățesc monstruos. ]

Întuneric . Lumină. La gâtul mamei strălucesc mărgele mele, cele albe verzui, făcute din pietrele lunii . Pe întuneric, le-am încurcat în geantă. Strălucesc e puțin spus, lumina lor se face din ce în ce mai puternică, orbitoare. Și e singura din încăpere. Ce efecte spectaculoase, îmi spun, în curând mi se obișnuiesc ochii. Toți stau la aceeași masă, dar grupați altfel: Siss, Mama și Felix pe de-o parte. Eu, Tata și Marineta, pe de alta parte. Nici nu mai arată la fel. Sunt schimbați. De fapt, eu îi percep ca fiind schimbați . - Ai început să vezi, drăguță? mă întreabă Marineta și simt în vocea ei, o nuanță batjocoritoare. Cum îți plac? Nu-i așa, că sunt excepționali ? Ooho, încă nu te-ai văzut pe tine, rânjește ea satisfăcută. Nimeni nu-i dă atenție, parcă vorbește doar pentru mine și ceilalți nu o aud. Nimic nu e schimbat în jur, masa, farfuriile, paharele, tortul ... Lipsesc din el lumânările, nu nu lipsesc. Sunt arse, din fiecare a mai rămas un ciot. N-as putea spune că mă simt bine, cum să nu-ți fie bine atunci când ești cu ai tăi ? ! Am doar un sentiment dureros de neînțelegere și mă ard ochii. Ei vorbesc în continuare, se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Tata ii povestește ceva mamei, Siss o ascultă pe Marineta, Felix stă lângă mine și mă ține de mâna . Mă ține de mână !!! Cum de nu mi-am dat seama ? Cred că sunt obosită. Și cred că am luat-o razna . -Excepționale mărgele, mi-ai luat, zice mama, folosind același cuvânt ca și Marinetta . Abia aștept să le arat la “fete”când mă întorc. Știi că am luat bilete, plecăm poimâine . - De fapt, am încurcat mărgelele, alea erau pentru mine, astea sunt ale tale... Scot agatele negre și i le arat, văd cum le studiază cu atenție, le ia și le scoate pe primele de la gât și le pune pe celelalte. - Ooo, astea sunt și mai frumoase, da cred că îmi plac mai mult. Mă prind mai bine. Ia -le înapoi pe acestea, stai că ți le pun eu...Așa. Îți stă bine cu ele. Și acum, du-te acasă, ești obosită... mă îndeamnă .

Când degetele ei subțiri desfac șiragul și-l desprind, pietrele redevin albicioase, verzui, banale. In schimb cele negre, când ajung la gâtul mamei, încep să sclipească, devenind orbitoare. Mă uit în dreapta și-n stânga, abia îmi înghit o exclamație de uimire. Nimeni nu pare sa fi remarcat nimic. La gâtul meu, mărgelele albicioase arată chiar urat. -Vezi cum strălucesc mărgelele mamei ? Nu mă pot abține, să nu o întreb pe Siss. - Cred ca e de la Șampanie, zice râzând Siss, și eu mă simt amețită ! A fost o zi lungă...hai soră-mea, du-te, vorbim mâine, la ziuă! *** Nu știu când și cum am ajuns la cămin. Parcă, în fața ușii Felix m-a sărutat. Sau am visat. Un băiat, care-ți place te sărută prima dată, după nici o săptămână de când te cunoaște și tu nu ții minte?! Când ar trebui să-ți amintești o viață întreagă ce gust aveau buzele lui, sau măcar buza aceea cărnoasă de jos, pe care ți se opresc ochii de câte ori o frământă între dinți, atunci când e supărat, furios sau neliniștit ? Iar tu nu-ți amintești nici când ai adormit.

JOI Poanta zilei : Sunt zile în care dimineața începe când mă scol eu și nu invers. Asta e una dintre ele.

aflacineesti Aud ceasul și-l închid prin somn. Soarele se întinde spre amiază. Prin geam razele lui căpătă tente brune, din cauza jaluzelelor. Sunt zile în care dimineața începe când mă scol eu și nu invers. Asta e una dintre ele. Aseară cred că m-am amețit. Mi se face rușine. Îmi vine în minte faza cu mărgelele care străluceau, bine că Felix n-a observat nimic și că nu m-a mâncat limba să-i povestesc. Ar fi zic că sunt dusă cu pluta. Nu ar fi zis așa...că nu se poate traduce în limba engleză. Mi-aduc aminte că ieri am primit un e-mail, pe care nu l-am citit. Într-adevăr a venit când eram la baie, imediat după ce cineva mi-a băgat sub ușă hârtia aceea cu poza icsată. Felix spune că nu a fost el. Dar nu părea foarte surprins, de aceea abia aștept prima ocazie să-l întreb. Chestia e că nu pot fi foarte supărată, pentru că seara trecută n-am fost prea brează și prefer să las să mai treacă puțin timp ca să mă limpezesc la minte. Pentru că acum văd în fața ochilor doar buze și mărgele... Deschid emailul, numele expeditorului sună incitant: aflacineesti. Nu la fel și conținutul. Sunt două fragmente de text: primul despre coloanele grecești, cel de-al doilea despre mitologie, amestecând zei, titani, eroi, nimfe și muze. Oh, Doamne, îmi mai amintesc câte ceva ! Mi-au plăcut orele de literatură universală despre tragicii greci și chiar lam citit pe Sofocle, am făcut și un eseu pe tema fatalității, a destinului implacabil. La sfârșitul emailului este o așa zisă invitație: dacă vrei să afli mai mult, vino, oricând sa vizitezi Galeria Greacă de la British Museum. Sigur e un spam pentru promovarea Muzeului, la cât am dat search pe google în ultima vreme, nu mă mir. Dar e idee bună chiar am să mă duc, când am să fiu în stare. Mai întâi însă trebuie să ies să-mi cumpăr ceva de mâncare. Sunt lihnită. Nu știu dacă puterea gândului sau pur și simplu soarta, l-a făcut pe Felix să iasă, tocmai atunci, din cameră. -Mă pândești cumva? sau ușile astea se deschid împreună? -Cred că ușile...spune el, zâmbind. -Mda, fac eu, hotărâtă să nu mă las impresionată de tonul lui binevoitor. Mai bine, spune-mi ...ezit o secundă și fără să-l privesc, îl întreb deodată : Spune-mi de ce mă minți, îl iau direct, știu că mă minți ! Rostesc cuvintele apăsat, dar nu mă pot opri să zâmbesc -Eu te mint ? La ce te referi ? Dacă te gândești la Jennifer, să știi că ea e, într-adevăr, o cunoștință a bunicii. Ea mi-o bagă pe gât, Eu n-o suport, e enervantă...o să-ți dai seama când ai s-o cunoști, vine mâine, ea stă deasupra ta, la camera 12. De asta m-a sunat, s-o aștept la aeroport. - Mă gândeam la altceva..., dar e bine c-am lămurit și problema asta, ( nu i-as spune că mi s-a luat o piatra de pe suflet ) Știu că mă minți cu coloanele. De ce ? Se uită într-o parte, de obicei se uită fix la mine. Chiar mă enervează felul ăsta al lui de a mă privi direct în față. Am senzația că îmi numără coșurile, de aceea știu că evitându-mi privirea, e ca și cum recunoaște că mă minte. Stăm față în față. După câteva secunde, mă dau la dreapta, ca să-mi continui drumul. Scările sunt înguste, dar cu bunăvoință pot încăpea doi oameni. - Bine, așa e, am mințit, știam de discuția despre coloane de la bunica mea, dosarul la poliție încă nu a fost închis nici acum. Totul a pornit de la articolul din ziar...

-Știu articolul, cel pe care mi l-ai băgat pe sub ușă, sunt sigură că tu ai fost... - Nu am fost eu, dar am o idee cine a fost. Presupun... -Cine a fost? întreb cu oarecare neîncredere. -Geofrey… -Geofrey?! Mă încrunt. Încerc să-mi aduc aminte, dar nu cunosc niciun Geofrey. Felix mă privește ca și cum ar fi trebuit să știu. -Cine e Geofrey? îl întreb în cele din urmă. -Un prieten... Geofrey a fost unul din fanii bunicului...Știi că tu mi-ai cerut o fotografie cu treptele de la British Museum. Anul trecut ziarele au făcut tiraj pe treaba asta, venind cu tot soiul de presupuneri. In fiecare zi apăreau articole cu supoziții noi și cu noi imagini. E un anticariat super in Brent, de unde îmi iau cărți și reviste, acolo găsești tot ce vrei când ai nevoie. L-am rugat pe Geofrey să se uite, că stă în zonă...poate mai găsește vreo revistă de anul trecut. -Și cum a ajuns sub ușa mea? Sunt puțin nedumerită. -Asta e supărător... o glumă a lui Geofrey. Felix pare stânjenit. E ceva ce nu-mi spune iar eu înțeleg din asta că Geofrey și-a depășit atribuțiile prietenești. Ceva mă face să cred că cei doi au discutat despre mine… Și pentru că i-a cerut nu doar să caute ziarul, ci i-a spus și că e pentru mine, Geofrey a livrat marfa direct la destinatar, adică ...mie. -Cred că ar trebui să-l vezi. Are o teorie ...despre ce s-a întâmplat, continuă Felix. In unele chestii poate are dreptate, el nu crede că bunicul a avut un atac, ci că a fost omorât. Dacă vrei să-l cunoști, putem merge după-amiază. Eu oricum trec pe la el… Și mie îmi trăsnise prin cap o asemenea idee, dar din respect pentru sentimentele acestui băiat care începuse să-mi placă la modul serios, nu i-am împărtășit-o. Nimeni nu moare din senin, pe treptele celui mai celebru muzeu din lume. -Bineînțeles că vreau să merg. Ne vedem mai târziu, acum leșin de foame îi spun lui Felix, care rămâne în urmă, în timp ce cobor sărind câte două trepte. Mă abțin cu greu, să nu întorc capul să mă uit unde se duce. Am o stare puțin frenetică, din cauza foamei, îmi spun. Geofrey e un bătrânel simpatic. Mă așteptam să fie de vârsta noastră. E pipernicit, slab și cu o față de lubeniță. O conformație aparte a buzelor, cu colțurile răsfrânte în sus, îi dă un aer permanent vesel. -Felix, exclamă bucuros când ne deschide ușa! Hmm, ți-ai asumat riscul să mă vezi, îl întreabă el ? -Ca și cum n-aș face asta în fiecare zi …?! -Ooo, nu dragă, pe WhatsApp poți să închizi apelul, de câte ori nu-ți convin observațiile mele … Felix dă din cap și șoptește ceva indescifrabil. Bătrânul se uită în ochii lui, ca și cum iar răspunde cu privirea și apoi se întoarce spre mine: -Sper că ai găsit în ziar ce te interesa, spune direct, ca o nouă formulă de salut, făcând referire la bucata băgată sub ușă. -Da, da, mă bucur să vă cunosc, zic eu puțin încurcată. -Hahah, drăguță, dar ne cunoaștem de demult…, râde el cu colțurile gurii ridicate spre pomeții obrajilor. Erai o gălușcă tare simpatică… atunci când erai mică, fără astâmpăr… și uite-te acum, tot fără astâmpăr ești ! Dar nu cred că-ți amintești de mine, aveam mustață pe vremea aceea și eram cam încruntat . Eh, dar asta ține de filosofia de viață .

Fiecare copil are o istorie sacră a familiei sale. O țese și o înflorește în imaginație. Unele momente devin repere fixe, nu se șterg din memorie în ciuda anilor care adaugă alte și alte repere. Uneori un lucru minor poate stârni o amintire, îngropată adânc în uitare. Când Geofrey mi-a spus ”gălușcă”, așa cum mă numea tata când eram mică, prima imagine care mi-a trecut prin minte a fost aceea a umerilor lui puternici, pe care eram cățărată și senzația de siguranță totală. Nimic rău nu mi se putea întâmpla acolo. Această impresie nam mai simțit-o niciodată, după aceea. *** Aveam 4-5 când mama a prins o detașare în comisia internațională a concursului...O asemenea șansă nu se ivește de multe ori în viață și a hotărât să profite de ea. Anul acela a adus o schimbare totală în viața și obiceiurile noastre. De unde până atunci eram o familie unită, acum mama se plimba prin orașele din Europa în care se ținea concursul, Siss era prea zbânțuită ca să aibă grijă de un copil și mai mult stătea pe la prietene, decât acasă, iar eu rămâneam cu tata. Dar și el avea serviciu. Lucra la Muzeul de Istorie și traiul monoton într-un orășel de provincie îi permitea să-și împartă timpul între exponate vechi și activitatea neremunerată de bonă. Uneori cele două se împleteau. Mie îmi plăcea teribil, aveam liber la joacă, fără restricții de program, ziua întreagă. Nu-mi trebuiau jucării. Luam câte un bolovan din vitrină, sau o coadă de lingură și un ciob turtit de metal, evident fără valoare istorică prea mare (am aflat mai târziu că în vitrina aceea erau aduse lucruri special pentru mine) și-mi petreceam ore în șir cu ele. -Ia să vedem, cu ce se joacă azi gălușca! Toți îmi spuneau așa, mângâindu-mă, cu indulgență, pe cap. Deci, la vreo lună după plecarea mamei, când mă simțeam la muzeu mai bine ca acasă, unde nu ajungeam decât să dorm, în vitrină am găsit un bolovan albastru, un pic mai mărișor decât ceilalți. Avea o formă ciudată cu niște onduleuri, parcă era părul mamei când și-l punea pe bigudiuri. Mă gândeam că i-ar trebui o băsmăluță, așa că am folosit un șervețel în care l-am înfășurat și pe care l-am legat, așa cum legi un batic sub bărbie. Chiar părea un cap de femeie. Îl luam din vitrină, îl puneam pe scaun, scuturam șervețelul, îl înfășuram în vârful creștetului pietroiului, îl duceam din nou în vitrină, mă dădeam câțiva pași înapoi și-l admiram. Apoi o luam de la capăt. Surprinzător cum pot copiii să repete în joc aceleași gesturi, aceleași acțiuni, sau să spună aceleași cuvinte fără să se plictisească. Ai zice că se pregătesc pentru rutina de adult de mai târziu. -Ce faci, gălușcă, mă întreabă un domn cu mustață. -Mă joc de-a coaforul, îi răspund și-mi văd de treabă, fără să-i dau atenție. La un moment dat, probabil că bolovanul obosește să tot fie cărat și îmbrobodit și se revoltă. Adică o ia la sănătoasa, alunecând din șervețel. Când atinge pământul, face un zgomot metalic, pocnește, buclele de piatră se despletesc și se înșiră pe ciment, în bucăți diforme. Iar capul se desface în două, ca găoacele de ou. Într-una din părți e incrustat un cerc. Iese foarte ușor din piatră. Îl iau cu multă grijă, să nu-l pierd. Acela trebuie să fie sufletul pietrei. E un arc, ca ăla de la un pix, dar doar cu trei cercuri spiralate. Am desfăcut în mai multe rânduri pixurile, ca să văd secretul albastru care lasă urme pe hârtie și în câteva cazuri deși părțile se înșurubau la loc, întregul nu mai funcționa. Sufletul pixului, care-i dădea viață era tocmai arculețul acela care-mi sărise printre degete .

Acum am grijă. Strâng resturile de piatră sparte de pe jos și le bag în buzunar. Potrivesc la loc arcul în lăcașul lui. Nu nimeresc chiar de prima dată, pentru că are capetele îngroșate și boante. Cele două părți se unesc, bine că nu am pierdut sufletul pietrei, altfel…In afară de faptul că e aspră la pipăit și nu bucălată, ca înainte, piatra arată la fel . Am pus bolovanul la loc în vitrină, cu gând să mă joc cu el și în ziua următoare. Dar a doua zi, vitrina era încuiată și așa a rămas din ordinul Directorului cel nou, adică a domnului cu mustață. Geofrey nu poate fi chiar acel domn cu mustață, îmi șoptește logica adevărului , dar nu se exclude cu totul Coincidența . oricum sigur a fost pe acolo în acea perioadă în care tata mă căra cu el aproape zi de zi, de mă cunoșteau toți, mai bine ca pe copiii lor…! -Și unul când pleacă? mă readuce în prezent întrebarea bătrânelului, pe care n-o înțeleg. -Poftim?! -Când pleacă ? AndOne …? De data asta pronunță succesiv, în limba română și în engleză : Andone. Îmi amintesc că și Siss i-a scris numele tot așa când l-a căutat pe Dark Net. -Sâmbătă. Îl cunoașteți de mult, profit de ocazie să întreb ? - De multișor, zice el, dar nu ne-am întâlnit față în față decât de puține ori. Oricum, mai bine nu-i spune că m-ai văzut ...Nu toți istoricii sunt prietenoși și nici prieteni între ei . E complicat … mai bine, hai să-ți arăt ceva. Ne face semn să-l urmăm . Livingul în care ne-a primit se continuă cu un coridor lung, îngust. Pe dreapta e o ușă închisă, probabil baia. În capăt trebuie să fie bucătăria și ieșirea spre curte. Sunt atât de previzibile casele englezești ! Dar curtea nu există . In locul ei, o clădire solidă acoperă tot spațiul . Intrăm și ne oprim imediat. Nu vedem nimic, e întuneric. Un miros de vechi, de praf, de stătut. Îl caut prin beznă pe Felix, care își trece mâna peste umerii mei, într-o îmbrățișare incompletă, își apropie buzele de obrazul meu. Cred că ar fi vrut să mă sărute, îmi șoptește: Să nu te sperii… În aceeași secundă se aprinde lumina. Geofrey începe să chicotească și-i face cu ochiul. Apoi se întoarce și mă întreabă direct: -De ce te interesează chestia cu British Museum ? -Ăăă… Mă bâlbâi, pentru că nu știu ce să-i răspund. Dacă-i spun că eu cred că există o coincidență de netăgăduit legată de treptele din fața celebrului muzeu britanic, pe care stătuseră, în circumstanțe diferite doi oameni, pot părea ridicolă. Geofrey ia bâlbâiala mea drept semn de admirație pentru locul în care ne aflăm. -Bine ați venit la Morga cărților ! Felix, i-ai dezvăluit domnișoarei ceva din existența acestui sanctuar ? -Oh, nu, Geofrey, încă n-am apucat… -Perfect! Bătrânelul se bucură ca un copil care își arată jucăriile altora, mizând pe efectul de surpriză. Într-adevăr, nu doar numele este șocant. Încăperea e tapetată cu dulapuri înalte până în tavan. Sau mai bine zis sunt niște comode imense. Dar elementul bizar vine de acum încolo. E atât de ciudat, încât nu mă pot abține și un “Oh, Doamne !” îmi scapă fără voie, mă dau în lături, dar lipsa de spațiu împiedică orice mișcare. Suntem într-o sală de bibliotecă. Doar că rafturile, pe care de obicei stau cărțile, sunt înlocuite cu sertare de diferite mărimi. Toate au mânere de metal, unele chiar de argint și de aur și reproduc o formă...o imagine, cum să zic ? Partea de sus a labei piciorului, cea cu degete. De degetul mare atârnă, câte o sfoară, cu etichetă. E exact imaginea atât de binecunoscută a morgii. Chiar dacă sunt

din metale prețioase, sunt cu atât mai înfricoșătoare, cu cât nu au dimensiuni stas, ci foarte diferite din punct de vedere al conformației și al mărimii. Picioare mici și mari, bătrâne și tinere, scheletice sau umflate, crăpate, sau parcă acum unse cu cremă de trandafiri. Iar degetele...nici ele nu seamănă unele cu altele, sunt boante cu unghii ca așchia de copac, lungi cu manichiura tocmai făcută, cu falange subțiri sau dimpotrivă. -Nu ți-e frică, nu-i așa, mă încurajează Felix. Îmi dau seama că am interpretat greșit gestul lui, nu intenționa să mă sărute, ci doar să mă avertizeze, să nu mă sperii prea tare. Oare, nu cumva am făcut aceeași greșeală, luând familiaritatea și felul lui pisicos de a fi drept semne ale unor sentimente inexistente? Mă scoate din pericolul de a medita prea mult pe tema aceasta Geofrey, care-și amintește că îi eram datoare cu un răspuns . -Deci, ce voiai să afli ? Felix mi-a spus doar că are nevoie de poza din ziar . Cum până acum n-a manifestat un interes deosebit, am dedus că tu trebuie să-i fi cerut asta. Uite, am aici revista de anul trecut cu toate etapele anchetei poliției. Bătrânul trage de mânerul unui sertar, mai corect trage de sfoară, care declanșează un mecanism și sertarul se deschide . Se văd înăuntru mai multe publicații. O ia pe prima și mi-o întinde. E numărul din Noiembrie al revistei History. Pe copertă e imaginea din lateral a Muzeului Britanic . Coloanele sunt acoperite de literele scrisului : Moartea urcă treptele la British Museum…! Atac de cord. E concluzia la care au ajuns anchetatorii, cauza morții fiind naturală, o afecțiune cardiacă ignorată. Articolul e amplu, se întinde pe mai multe pagini. -Poți să iei revista acasă, dacă zici că te pasionează… Deși, din punctul meu de vedere e mai interesantă bucata aceea din ziar, pe care ți-am adus-o. Sper că nu ai aruncat-o, spune el. -Nu am aruncat-o, îl liniștesc. Mulțumesc mult, spun, amintindu-mi că nu apreciasem deloc, verbal, efortul bătrânului. Nu trebuia să vă deranjați… ! -Niciun deranj, drăguța… Aveam drum în zonă. Și eram și curios, Felix mi-a vorbit de tine... Știu că nu e adevărat, mai ales primul motiv. Cred că e, mai curând cel de-al doilea, de aceea m-a și adus Felix, în această după amiază, ca Geofrey să mă cunoască. Motivul real probabil, că n-am să-l știu niciodată. -Aveți aici o întreagă Arhivă, constat, cum v-a venit ideea asta cu … Morga cărții ? În sertare sunt numai cărți ? - E un anticariat, drăguță, pentru multă lume e doar un anticariat. (Mda, Felix spusese ceva de un anticariat unde găsești tot ce vrei .) -Hai, Geof, bătrâne, nu vrei să povestim la o cană de ceai ? E cam frig aici. -Sigur, haideți pe aici. La capătul opus se vede o ușă de metal, de clanță atârnă un firișor de sfoară. Când ne apropiem, constat că e doar o clanță normală. O clipă crezusem altceva. (Poate și mintea mea e un picuț bolnavă ) Intrăm într-o cameră și îmi vine inima la loc când văd că e un anticariat autentic. Sunt rafturi înțesate cu cărți, în cea mai totală și desăvârșită dezordine. Îmi sar în ochi câteva titluri . Dacă încep să mă uit uit prin ele, nu mai plec până la noapte. In următoarele 10 minute Stăm cocoțați pe scaune cu picioroange, cu o ceașcă de ceai așezată pe o stinghie de lemn, îngustă de două palme care imită o masă de bar . Ceaiul e foarte bun. Combinația de ceai negru, ghimbir și lapte e revigorantă. Dacă ar fi fost puțin mai dulce, ar fi fost minunat. Geofrey se duce în Bucătărie să-mi aducă zahăr . -I-ai spus ceva lui Geofrey despre ce i s-a întâmplat tatălui meu ? Il întreb pe Felix. - Nu, i-am spus doar cine ești și am fost mirat când am aflat că te știa , adică … de fapt m-am mirat mai mult când mi-a spus că ar vrea să te întâlnească.

-De ce?! O sa-l întreb, altfel nu mai dorm la noapte. Totuși e o chestie care mă frământă, apropo de coloanele de la British. De ce ai spus că vezi 10 coloane? -Începusem să-ți povestesc ...când s-a dus Granmy să aprindă o lumânare ... știi cum e obiceiul la creștini, am mers cu ea. Atunci a fost o discuție între mine și Granmy. Ea zicea că trebuiau să pună lumânările pe trepte, mai în dreapta, înspre coloane. Eu, fiind așa de supărat, i-am replicat că ei îi arde de numărat coloane, când bunicul e mort. In sfârșit, n-am dat importanță până ce nu am citit articolul. În articolul acela, publicat în History, pe care ți l-a dat-o Geofrey se vorbește de coloana a noua, iar în poza care-l însoțește se văd într-adevăr mai multe coloane, nu le-am numărat, poate sunt 10. -Îmi pare rău, iartă-mă că ți-am adus aminte, dar... - Dar tu, de unde ți-ai dat seama? - Păi, m-am gândit așa: Mama vede 10, Siss la fel. Între mama și Siss e o legătură puternică, dar tu? Marinetta a spus că sunt 8, ca și mine. Numai că și ea minte. Ea știa că sunt 10, dar de văzut, vedea 8. Tu erai cu mine și cu Siss, nu aveai de unde să știi ce a zis Marinetta, și ai presupus care va fi răspunsul ei. -Ai o logica imbatabilă! Felicitări ! -Îți bați joc de mine ? Îl întreb, convinsă că așa se întâmplă. - Nu, deloc, doar remarcam . Geofrey se întoarce cu un pliculeț de zahăr. -Am căutat peste tot, asta e tot ce-am găsit. Știți, de la o anumită vârstă, viața e dulce, așa cum e , nu-ți mai trebuie zahăr ...glumește el și mi-l întinde. - Mulțumesc! Iau pliculețul și-l torn în ceai. Așa e mult mai aromat. Învârt cu lingurița de două trei ori și apoi rămân cu ea în aer indecisă. Mă întreb dacă bătrânul anticar ar putea să mă ajute. -E ceva ce te frământă, drăguță? (Off, de nu Mi-ar mai spune așa !!!) Mă uit în ochii lui spălăciți și limpezi. În sfârșit, mă hotărăsc. Îmi trec prin cap două imagini, una macabră a degetelor unui mort de care atârnă un șnur, și cealaltă a unui zâmbet forțat să rămână pe față. -Dacă vă povestesc ceva, îmi spuneți de ce ați vrut să mă vedeți ? -Oricum îți spuneam, că de aceea i-am cerut lui Felix să te aducă, dar nu e nici un motiv ascuns. Bătrânul mă privește serios. Parcă nu mai zâmbește deloc. Felix soarbe din ceai tacticos. Pare că nu înțelege contextul și nici nuanță aparte a cuvintelor. Sau poate știe deja ce vrea sa-mi povestească, chiar mi-a atras atenția că Geofrey are altă versiune decât cea oficială. -Cu ocazia asta îmi pun și gândurile în ordine, zic. Știți, deși unele lucruri par incredibile, mă surprinde mai mult repeziciunea cu care se petrec. Încep să povestesc tot, la început cu poticneli, alegându-mi vorbele, temându-mă parcă să dezvălui temeri și păreri. Apoi, mă las dusă de șuvoiul cuvintelor, până la capăt. Felix, deși a fost părtașul faptelor, zici că le aude pentru prima dată, captivat de întorsăturile lucrurilor. Anticarul însă are o figură impasibilă. Nu mă întrerupe și nici nu mă ajută atunci când nu mă pot exprima foarte bine. Când termin, ochii bătrânului au culoarea cerului de Noiembrie. -Exact cum îmi închipuiam, zice el. Mda, da da, exact așa. Ei drăguță, să știi că voiam să te văd doar pentru că sunt o fire sentimentală și curioasă. Am ținut enorm la Joseph, la bunicul băiatului ăsta, și-l arată pe Felix. A fost un om fantastic. O pierdere pentru știință . Avea însă un opozant, un rival, un om care nu l-a iubit, i-a diminuat toate teoriile . Și acela e

tatăl tău. Mi s-a părut că e o ironie a destinului să fie acum în Londra și o ironie și mai mai mare întâlnirea voastră, tu și Felix dar destinul… Nu-și duce la capăt ideea, pentru că se aud niște voci nerăbdătoare undeva, în apropiere. -Ding ding Danggg ! Ding ding danggg ! Sună ca și cum cineva ar lovi cu polonicul într-o tigaie, Iar apoi sunetele sunt amplificate de o boxa enormă . Chiar nu m-ar surprinde să fie exact asta sursa zgomotului de nesuportat! -Off, păcatele mele, se tânguie Geofrey, e deja ora cinei. Scuze, mii de scuze dragilor ! Bombănește ceva in latină, din care nu înțeleg decât sfârșitul : ...pereat mundus ! Bănuiesc că vrea să zică: trebuie să mâncăm, chiar de-ar fi sâ piară lumea! , o parafrază la celebrul dicton. Ne împinge grăbit spre ușă. Înainte, se apleacă și-mi șoptește : Drăguță, să ai grijă de tine, cred că nu știi cine ești ! Apoi Închide ușa cu lanțul și strigă: -Vin acum, Gertrude, vin acum, nu mai clincheți, că nu sunt surd !!!

Mergem unul lângă altul. Sunt trei stații până la cămin. Aglomerația din autobuz ne face să stăm pe locuri diferite. După cum tace lângă mine, sunt sigură că nici Felix nu știa nimic din dezvăluirea bătrânului. Parcă nu simțim nevoia să ne împărtășim sentimentele, sau trăirile noastre sunt atât de bulversate, încât fiecare are nevoie, mai înainte, să rumege bine lucrurile. -Vorbim mai târziu, spune Felix, când ajungem în fața blocului .

VINERI

Poanta zilei: Când cineva stâlcește o limbă, poate părea că folosește intenționat un cifru.

Insomnie Nu pot să închid un ochi până spre dimineață. Nu știu cât e ceasul, ar trebui să fie cam treipatru, dar nu vreau să mă uit, mă panichez când nu pot dormi. Ca sa-mi găsesc o ocupație și să nu mă gândesc la ziua care a trecut, fac din nou, în minte lista cu toate întrebările fără un răspuns (până acum). 1. E coincidență că moartea domnului Armurin și apariția tatălui meu sunt legate de același loc? (Nu-mi mai vine să-l mai numesc „bunicul lui Felix” cum îi spuneam înainte . Oare de ce? Na, că asta e întrebare cu ramă !) 2. Care a fost adevărata relație intre cei doi? 3. Cum a ajuns tata la British Museum 4. Ce s-a întâmplat cu tatăl meu în acele trei zile când a dispărut ? 5. Câte coloane sunt? 6. Ce-i cu mărgelele ? 7. Ce rol joacă mama în toată povestea asta? 8. Dar Marinetta? 9. Dar eu ce rol am?

Ce am descoperit în urma investigațiilor mele ? 1. Că poți să te rănești (mi-am zdrelit un deget!) 2. Că ușa rotativă de la aeroportul Luton e obișnuită. 3. Că adevărul comportă riscuri ( cam trist, dar cred că l-am pierdut pe Felix ! ar putea să mă mai placă, după ce a auzit ce-a povestit Geofrey? ) Nu sunt deloc mulțumită de rezultate, toate lucrurile se învălmășesc. Dezordinea naște eșecul. Cu excepția camerei mele, aici regula nu se aplică. Regula e următoarea: Când sunt mai multe probleme, trebuie luate pe rând, nu tratate în bloc. Deci să le luăm pe rând. (Poate îmi vine și somnul) Casc. Deschid ochii. Un soare nebun își plimbă razele pe fața mea. Sar din pat, sunt limpede la minte și la suflet. Știu ce am de făcut azi. O să încep cu mama. Nu e nevoie să găsesc un pretext ca să o văd, dar trebuie să găsesc ceva care-i dezleagă limba. Hotărâm să ne întâlnim la prânz, i-am promis că mergem la shopping, la mall . Va fi un supliciu pentru mine, dar știința merită toate sacrificiile. Între timp, mai bifez o sarcină, îi amintesc lui Siss să meargă la spital să afle dacă sunt gata analizele tatei și o rog să vorbească și cu doctorul despre starea lui de sănătate fizică și psihică. Și îi transmit concluzia la care am ajuns în chestia cu interceptarea : nimic din ce spun cele două femei nu trebuie luat mot-á-mot, nu facem analize de text, să identificăm mesaje secrete sau codate … pentru că, ei bine, pentru că amândouă vorbesc foarte prost limba

engleză ! Și, culmea ironiei, când cineva stâlcește o limbă, poate părea că folosește intenționat un cifru. De aceea sunau vorbele atât de ciudat. (Să nu uit să adaug asta la lista cu ce am aflat !) Cum nu am nimic de făcut, deschid Internetul și citesc câte ceva despre arta antică greacă, în special despre arhitectură. Peste tot găsesc trimiteri la coloanele din fața unui templu. Îmi amintesc de discuția cu Geofrey, despre bucata de ziar. Am spus că nu am pierdut-o. Am pus-o, sus pe raftul cu cărțile, deasupra biroului. Nu e acolo, deși țin minte exact, cum am așezat-o, cu un colț sub prima carte, un roman de Stephen King, pe care intenționam să-l citesc. Prima carte însă e alta, un Dicționar de sociologie, iar Stephen King e pe la fund, printre ultimele cărți. Ciudățenia cea mare: toate cărțile sunt aliniate perfect pe raft, iar eu știu că nu erau așa. Mama, când le-a văzut, in prima noapte când Siss a intrat pe darknet , mi-a făcut observație că le-am trântit, alandala, le-am pus cu furca, zicea ea… și că e pericol să-mi cadă în cap. Si eu i-am zis să mă lase in pace că nu e drobul de sare așezat pe etajeră.

Trecut Scot tot din geantă. Inclusiv revista de la Geofrey pe care trebuie să o studiez cu atenție, cred că diseară. Acum scutur geanta, căptușeala flutură și din ea, cine știe din ce cută sare bucata de ziar. yeeee ! Exclam cu năduf și apoi întăresc bucuria cu un Morții mă-tii de jaf ! după care mă simt eliberată de toate emoțiile negative. “Try!Try!” Refrenul melodiei lui Pink este de dimineață noul meu ton de apel. Tocmai mă pregăteam să alunec iar pe panta colțoasă a conspirației. Să leg între ele fapte și întâmplări care n-au aparent nimic comun, este o trăsătură a familiei mele, nimic altceva decât rezultatul unei imaginații exacerbate. Mă sună mama. -Da, mamă, sigur că vin la Siss. Așa am stabilit, acum jumătate de oră. Luăm masa împreună, așa am zis. Dacă vin singură ? fără Felix, da. Vin singură. Felix merge la bunica lui. (Mint. Ei și? doar n-o să-i spun că o singură vorbă ne-a transformat din prieteni în străini, ca să nu zic dușmani) Cred că mama iar n-a dormit prea bine azi noapte, din cauză de menopauză și de lună plină. ( De mine nici nu mai vorbesc, dar asta e altă poveste, una de dragoste ) Tot drumul până la casa lui Siss mă gândesc cum s-o fac pe mama să-mi spună adevărul și nu vreo poveste de adormit copiii. Trebuie să găsesc vreo metodă. Dac-aș avea o licoare de aia care adoarme conștiința și dezleagă limba... Dar mama nu bea aproape deloc alcool. Nici eu... dacă aș fi băut, aș fi fost antrenată, nu mi s-ar fi suit la cap șampania, ca alaltă-seară, când aveam fantezii cu mărgelele mamei. Când mă gândesc bine, cred că tot eu am umblat cu bucata de ziar, am pus-o în geantă, am răsturnat cărțile, le-am pus la loc și numi amintesc. Deși erau prea ordonat așezate pe etajeră, doar beată le puneam așa ... !!! (Poate eram beată) Sun la ușă. Coboară tata si îmi zice că mama e sus, în dormitor, doarme. - Hah, chicotesc eu cu subînțeles, ca să par veselă. Ați făcut-o lată și aseară, nu ?

-O, nu, ieri am fost la cumpărături, dar mama n-a dormit toată noaptea, dimineață a luat niște pilule și a dat ordin să nu îndrăznească vreunul s-o deranjeze. - Bine, fac eu ca un balon care se dezumflă. Ce e de mâncare în casa asta ? n-am mâncat dimineață și mi-e foame. - Vezi și tu ce găsești in frigider, dar să știi că nu e pâine, soră-ta cu dieta ei, nu servește... Dacă aștepți câteva minute, mă reped eu să cumpăr. - Da tată, aștept sigur, nu pot mânca fără pâine, mă roade stomacul - mint cu nerușinare, cu intenția de a-l scoate din casă. Și uite, chestiile care sunt în frigider nu pot fi mâncate goale: humus, avocado, chicken -tikka.... După ce pleacă, bat încetișor la ușa dormitorului. Trebuie să acționez repede, nu am decât 15 -20 de minute la dispoziție. Cred că am s-o întreb direct, fără ocolișuri : " Ce legătură ascunsă e între tine, Marinetta și tata ?" - Mamă? Spun cu glasul scăzut, să n-o sperii, dacă o trezesc brusc din somn. Pot să vorbesc cu tine ? Ești bine? - Hai, intră... Bine c-ai venit. Spune ea fără să răspundă la întrebarea de complezență. Știam că o enerva întotdeauna când o întreba cineva dacă e bine. " De ce întrebi, zicea ea, se vede pe mine că mi-e rău ? " Nu e culcată în pat, e îmbrăcată, în picioare, parcă e gata să iasă în oraș. Are, pe cap un prosop uriaș, ca de plajă, învârtit în spirale. - Ce coafura impresionantă, sunt gata să remarc. - Cred că tot aflai în cele din urma, spune ea. Nu e cazul să întreb, ce anume, pentru că exact de asta am venit. Să aflu secrete. - Da , rostesc eu. Si mă pun pe pat așteptând marea dezvăluire . -Uite te la mine ! Își dă jos prosopul. -Mamăăăăă! Fac eu și nu se știe dacă e admirativ sau o strig. Are un păr lung care se revarsă, până la umeri . -Când ți-ai cumpărat peruca asta ? -Nu e o perucă, e părul meu. - Când ți-a crescut așa??! Te-ai vopsit??Ce-ai făcut? Cu ce te-ai dat?! Sunt total uimită, mama avea părul tuns scurt, vopsit blond alună. Acum e un păr negru, strălucitor printre care se amestecă șuvițe subțiri blonde. Nu, nu sunt blonde, par așa din depărtare, când mă uit de aproape văd că sunt albe. Mă gândesc că a folosit vreo cremă aiurită de creștere rapidă. - Nimic, n-am făcut nimic! Nu știu cum a crescut așa ... A început de azi noapte, am observat, pe la două dimineața, când m-am dus la baie . - Nu se poate, trebuie să fie o reacție la ceva, vreun șampon ... Continui total dezorientată. Amintește-ți cu ce te-ai spălat ieri, aseară ... -Nu știu, am cumpărat un șampon de la ...un magazin, ieri când am fost la cumpărături. -De unde? Ce magazin?...Aaa, cred că știu, PoundLand. Oh, Doamne, iar te-ai dus la dughene ieftine...! Când ai să înțelegi că magazinele astea unde cumperi totul cu 5 lei au lucruri cu o calitate execrabilă. Mama e cu musca pe căciulă, nu se obosește să nege și face pe victima. - Mă sperie că tot crește, vezi, nu se oprește ... !!! - Cum crește ? Acum ??! Mă mir, de-a dreptul stupid. - Da acum, oh, Doamne, ce mă fac? Ce e asta, ce mi se întâmplă? Cred că e de la apă...apa de aici e diferită...

O văd disperată, îngrozită, agitată. E palidă la față, dar ciudat pare mai tânără. Poate din cauza părului, îi stă foarte bine, cu părul lung n-am văzut-o niciodată. - Ai spus cuiva? Tata te-a văzut? - Nu. Stau închisă aici de azi noapte. Am avut insomnie. Siss a plecat dimineața la munca, iar tata nu m-a deranjat, i-am spus că dorm. Șocul m-a făcut aproape să uit pentru ce am venit. Nu prea e momentul potrivit, totuși, mai mult cu jumătate de gură, pun întrebarea care mă frământă, direct, aproape brutal . -Tu, Marineta, tata, ce legătură secretă e între voi ? - De ce întrebi? Parează, dar nu reacționează atât de puternic, nu neagă, așa cum mă așteptam. -Pentru că ...cred că are legătură cu părul... E o minciună gogonată, sigur, ar trebui să-mi fie rușine, dar mi-a venit spontan. - Cu părul ? Se miră mama, nu cred, o știu pe Marinetta, de când aveam nouă ani. -Nouă ani ?! Acum e rândul meu, să fiu surprinsă. ( dacă mă mai poate surprinde ceva, după cele întâmplate de trei zile încoace ) - Când aveam nouă ani m-am calificat la "Jocurile cărții". Mda, participasem și eu, in mai multe rânduri, evident că de gura mamei, dar numai la etapele preliminarii, la nivelul 1 si 2. Era cel mai tare concurs pentru tineri din lume, cu faze desfășurate in toate colțurile pământului. Și era matusalemic ! - Cum de nu mi-ai povestit niciodată despre asta...? -Ba ți-am povestit, dar ziceai că iar vin cu povești de pe vremea bunicii… -Mda, păi așa și este..! -Aveam doar nouă ani, ajunsesem la nivelul patru. Știi că sunt 10 niveluri, după cel de-al treilea care e național, fiecare se desfășoară într-o altă țară. Nivelul patru avea loc în Grecia. Acolo am întâlnit-o pe Marinetta. Era un fel de asistentă, de însoțitoare care se ocupa de siguranța copiilor. Am stat la ea acasă. Așa l-am cunoscut și pe soțul ei, erau căsătoriți de vreo trei - patru ani și nu aveau copii. Poate de aceea s-au atașat de mine. Sau pentru că m-am îmbolnăvit. - Ai fost bolnavă? Întreb, mai mult ca să spun ceva, ce boală aveai? - Nu știu ce boală a fost, n-am spus la nimeni că mi-era rău.Iți dai seama, dacă s-ar fi aflat că eram bolnavă m-ar fi trimis imediat acasă. Cred că am mâncat ceva vechi, am luat vreun microb. Mă durea capul și mi-era greață. Speram să-mi treacă, dar mi-era tot mai rău. La vreo săptămână de la venire, toți au plecat într-o drumeție, în afară de mine, eu n-am putut să mă duc, nu eram în cea mai bună formă în ziua aia. Marinetta m-a auzit când vomitam la baie, m-a luat la ea acasă, m-a îngrijit. Poate vedea în mine copilul pe care nu-l putea avea. Am aflat ulterior că, in ciuda tuturor tratamentelor, nu a reușit să aibă copii. - Si l-a înfiat pe Felix, completez eu... - Știai ? E surprinsă mama. - Da, mi-a spus de la prima întâlnire. De fapt, de la a doua, că la prima era preocupat de cheia mea...! - Când a fost asta, întreabă mama curioasă...? - Ei lasă, nu trebuie să le știi pe toate...! Ezit să-i răspund, pentru că mi se pare incredibil că într-un timp atât de scurt, s-au putut întâmpla atât de multe. Chiar și o despărțire. Numai la Londra, poate fi așa ceva, englezii ăștia pot să sucească tot, inclusiv timpul ! - Asa, spune mai departe, că te-am întrerupt.

- Deci m-am îmbolnăvit și n-am mai putut merge la nivelul următor, m-am întors acasă. A fost prima mare dezamăgire a vieții mele... - Și soțul ei ? Eu o țineam una si bună... Să aflu tot. - După ce am plecat, ei doi s-au despărțit. Marinetta era gravidă, a pierdut o sarcină... A fost si ea destul de bolnavă, dar lucrurile astea le-am aflat mult mai tarziu, când am însoțit un lot de copii la una din fazele concursului desfășurate in Atena. Trecuseră ceva ani, eu eram profesoară. Ne-am întâlnit, dar nu am mai fost așa de apropiate, deși ne-am tot promis una alteia, că va veni o vreme să stam de vorbă pe îndelete. Am înțeles că s-a împăcat cu soțul ei... Apoi au înfiat un copil. Un băiat, deși el spunea că își dorește o fetiță cuminte și deșteaptă, cum eram eu atunci...Și am aflat, acum câteva zile, că a murit...Asta e tot. Unde e legătura cu părul meu ? - Nu știu, ziceam și eu… cum ți-a trecut boala aia misterioasa, când erai copil, poate îți trece si acum… poate e tot o boală. Oare n-ar trebui s-o întrebam pe Marinetta, poate știe ea vreun leac. - Hmm, boala aia n-a fost deloc misterioasă, a fost o simplă criză de fiere. Dar ai dreptate, poate știe ceva. O s-o întreb diseară când vorbesc cu ea, să-mi iau rămas bun, că în curând plecăm, spune mama. Din faptul că accepta atât de ușor, îmi dau seama că e ușor disperată. - Liniștește-te acum, pune-ți un prosop, cine nu te cunoaște nu își dă seama, mă duc jos să fac ceva de mâncare, cum de n-a ajuns tata cu pâinea ? Sper că nu s-a pierdut iar...

Altă perspectivă O aștept pe Siss să vină. Sunt curioasă cum o să primească vestea că mamei îi crește părul. La urma urmei, putea fi mai rău, să-i crească dinții, sau, știu eu, vreo extremitate, o coadă... ( Doamne ferește !) Așa e aproape normal, încerc să mă consolez. Noroc că am prins-o tulburată, a fost neașteptat de comunicativă, nici la popă nu ar fi fost mai sinceră. Poate chiar crede că există o legătură între trecutul ei și creșterea bruscă a părului, poate Marinetta are vreo soluție. La urma urmei, nu cred să-i crească la infinit, o să se oprească la un moment dat. Apoi există și foarfecă pe lumea asta ! Siss nu e impresionată deloc : -Așa-i trebuie ! Se dă cu toate porcăriile alea ieftine, știe doar că are reacții alergice necontrolate. Într-adevăr, cu un an în urmă, mama s-a făcut peste noapte reptilă. A mâncat niște snacksuri dubioase, a doua zi avea pete scorțoase, roșii, tari și lucioase ca solzii de pește. Din roșii s-au făcut maronii și apoi negre. A avut nevoie de două săptămâni să scape de ele. Nu am timp de meditații, Siss strigă din susul scărilor : -Pregătește-te, mergem la doctor. Tocmai am făcut rezervare... Grăbește-te, că doctorița era gata să plece... a zis că ne așteaptă, dacă ajungem într-un sfert de oră. Are program până la 2. -Sunt gata, zic, doar mă încalț și putem ieși. Mama e deja afară, își împletise părul în două cozi pe care le răsucise în jurul capului. Siss i-a dat o pălărie bej, cu boruri mai largi, cine știe de pe unde cumpărată. Are un fix, pe unde se duce, își cumpără câte una, ca amintire.

Cabinetul medical e la zece minute de mers cu mașina. E un cabinet privat, desigur. La unul de stat ar fi trebuit să așteptăm două săptămâni, programarea. Clădirea nu se deosebește de celelalte decât prin firmă și prin trandafirii galbeni din fața geamului. Când intrăm e aproape două și mă aștept să nu mai fie nimeni. Este . Doctorița se uită scurt la noi și întreabă care e pacientul. Nu se miră că mama, care nu arăta nici cel mai mic semn de slăbiciune sau boală, e însoțită de două persoane, ne indică niște scaune de lemn lucios, cu spătar roșu și ne face semn cu capul să ne așezăm. E o femeie mică de statură, cam de talia mea, o negresă cu trăsături puternice, de o vârstă incertă. Ochelarii mari, cu rame dreptunghiulare îi dau un aer auster, deloc binevoitor. Cu o voce egală, teribil de obosită i se adresează mamei: - Care sunt circumstanțele care v-au determinat să veniți la noi ? Siss nu se așteaptă ca mama să reacționeze prompt, dat fiind vocabularul ei limitat în engleză, și e luată prin surprindere de răspunsul ei grăbit: -E ceva cu părul meu… Se întâmplă ceva cu părul meu... - Acesta este motivul real pentru care ați venit? se interesează femeia cu halat verzui, nelăsând-o să termine explicația. Nici o inflexiune din glasul ei nu trădează surpriza sau impolitețea. Parcă asta e într-adevăr menirea ei, să consulte, după program femei care au ceva la cap... Asistenta deschide ușa, cu tensiometrul în mână . -Nu e nevoie, o concediază doctorul, apoi adresându-se mamei : Vă rog să-mi arătați. Mama își scoate cele două elastice care țineau cozile și zvâcnește foarte scurt capul, ca și când și l-ar scutura. Cozile se desfac singure, sunt cu o palmă mai lungi, decât le-am văzut ultima dată. Părul se revarsă în bucle, pe spate. -Aveți un păr excepțional. Nu folosiți șampoanele din comerț, sunt toxice, vă dau o rețetă, să vi-o prepare la Boots. Ce problemă aveți cu el? E friabil? spune medicul ridicând precaut, cu două degete o șuviță, din care alege un fir. Îl răsucește de două ori peste deget și vrea să-l smulgă. Firul rezistă la început presiunii, dar se desprinde în cele din urmă. -Auuu, da, da... se rupe ușor, zice mama, urmărind-o cum ridică firul de păr, la înălțimea ochilor. Femeia îl ține cu vârful unghiilor, cu degetele arcuite, în timp ce îl studiază cu atenție prin ochelarii pătrați. Firul pare mult mai lung decât statura unui om. Se prelinge în jos, până atinge gresia cenușie. Îl prinde de capătul de sus și îl înfășoară pe deget, ca pe o papiotă. -Așa păr n-am mai văzut, e aproape cât mine, ba e și mai lung ! Își măsoară înălțimea, ridicând firul deasupra capului. Să aveți grijă de el, după ce terminați flaconul, veniți să vă fac altă rețetă. Fenomenal ! N-am mai văzut așa păr, continuă să se minuneze. Apoi nu mai spune nimic, îi întinde mamei rețeta și o împinge cu privirea spre ușă. Mama nu e capabilă să rostească un cuvânt, dar se vede pe fața ei că e nedumerită dar și bucuroasă că s-a încheiat, atât de repede, această vizită medicală, la care s-a supus din propria ei inițiativă. Ușa cabinetului se închide, în urma ei, cam brutal, parcă ar fi fost trântită. Probabil din cauza curentului. -Ei, ai văzut că nu e nimic de capul tău, mum, zice sor-mea, foarte încântată de jocul de cuvinte! Mergem să luăm șamponul și apoi eu vă las la Mall, mai am niște treabă. Mă bucur că Siss nu stă cu noi, că ea nu are răbdare la shopping, iar eu simt nevoia să bântui prin magazine. Este pentru mine cel mai bun mijloc de relaxare și mă ferește de gânduri negre. Adică de cele la Felix.

După trei ore nu mai am călcâie, ci doar niște excrescențe dureroase . Mi-aș arunca adidașii în foc, nu mai folosesc la nimic. Cred că din cauza mersului li s-au ros tălpile, pentru că simt fiecare piatră, fiecare crăpătură. O sui pe mama în autobuz, cu tot cu tona de plase și mă gândesc că doar mâine mai este până poimâine, când cu voia lui Dumnezeu se va întoarce acasă în România. Și eu îmi voi vedea de ale mele în noua mea viață de studentă. Când zăresc la vreo 200 de metri semnul de la stația de metrou, aproape că-mi dau lacrimile de bucurie. Nu-mi vine să mă abat nici măcar jumate de metru ca să iau din stativele de pe margine, Evening Standard, cu care să mi treacă mai repede cele 50 de minute de mers. Trenul e aglomerat, stau ca barza în picioare, agățată de bara din mijloc, cumpănindu-mi greutatea dintr-o parte în alta. Când mai sunt trei stații, vagonul se mai eliberează și aproape că mă prăbușesc pe primul scaun. Nici nu-mi mai pasă că ma așez peste ediția de seară a ziarului. Lângă mine e un domn solid, cu gabarit depășit aș spune dacă aș mai avea puterea să glumesc. Posteriorul lui depășește scaunul și se revarsă stânjenitor pe celelalte două în dreapta și-n stânga. Pe deasupra mai foiește nervos și ziarul, ceea ce aduce o mișcare reflexă a coatelor. Câte pagini, atâtea ghionturi ! Degeaba mă trag mai într-o parte, n-am nicio șansă, așa că mă resemnez. Arunc chiar un ochi pe pagina de ziar și văd o față cunoscută. Dintr-o poză care acoperă trei sferturi de foaie zâmbește doctorița la care am fost, la prânz, cu mama. Are inclusiv ochelarii pătrățoși, care-i dau aerul acela atât de auster. Încerc să citesc, peste umărul grasului, îmi întind gâtul cât pot mai mult. Din păcate nu sunt o lebădă, iar individul se sucește vădit incomodat. Are o uimitoare capacitate retractilă, pe care și-o folosește când nu trebuie, parcă se strânge în sine, se micșorează, în ciuda mea ca să nu văd scrisul. Când mă ridic observ că stătusem peste un exemplar de ziar. As putea să-l iau, dar după ce m-am străduit zece minute să descifrez măcar un paragraf, fără să reușesc, curiozitatea mea se terminase. Oricum, ar fi fost benefic să-l citesc înainte de a o duce pe mama, pentru că sunt convinsă că e un articol de promovare, și nu după consult .

SÂMBĂTA Poanta zilei :Știu un loc unde îți vine azi, o factură care trebuia plătită ieri …!

Un punct în plus Când deschid ochii e o lumină cenușiu-lăptoasă care se întrevede dincolo de jaluzele . Dimineața se anunță mohorâtă, nu-ți vine să faci nimic altceva, decât să stai în pat să lenevești. Dar eu nu-mi pot permite asta. Acum că știu cine a fost domnul Armurin o să mă duc să vorbesc cu Geofrey. Sunt convinsă că bătrânul mi-ar fi spus mai multe, dacă n-ar fi fost Felix acolo. Încă nu e opt. În câteva minute ies din bloc și mă hotărăsc să merg pe jos, la urma urmei nu sunt decât trei stații iar mie îmi prinde bine puțină mișcare . Autobuzele sunt full la ora asta. Mă opresc pe la Starbucks și-mi iau o cafea, lucru pe care îl regret, e așa de fierbinte că ma frig degetele si, câtva vreme, singura mea preocupare e să mut recipientul dintr-o mână în alta. GPS -ul mă conduce la intrarea din față. Eu si Felix, când am fost, am intrat prin spate, acolo unde se afla locuința bătrânului. Pe străduțele acelea întortocheate Mi-ar trebui trei încercări ca sa nimeresc. De aceea mă bucur să văd clădirea anticariatului, pe care o recunosc după firmă. Altfel nu se distinge cu nimic de celelalte case. Nici măcar prin tufele de trandafiri de la intrare. Abia acum observ. Toate casele de pe dreapta au trandafirii galbeni iar cele de pe stânga trandafiri roșii . De la capătul străzii se vede firma maronie, dantelată, cu un colț mai înalt. Ai zice că sunt niște dinți asimetrici, primul mai lung și mai gros. Dar eu știu ce reprezintă . Când sunt mai aproape disting și literele . M-ul se încadrează perfect în dimensiune. Dacă nu ești foarte atent te lași păcălit de relieful umbrit al literelor și nu dai importanță desenului real. Mă aștept ca și ciocănelul să aibă aceeași formă macabră și recunosc că mi se întărește carnea pe mine, noroc că mai toate casele au și sonerie. Spre dezamăgirea mea sunt privată de senzații tari, pentru că ușa e întredeschisă. Intru. E exact încăperea cu tejgheaua care imită masa de bar pe care am băut ceaiul . Sigur, de la intrare nu se vede tejgheaua din cauza rafturilor înalte cu cărți. Ar trebui să intru cu ochii legați ca să elimin orice tentație să răscolesc printre vrafurile de cărți. -Bună dimineața ! Ce-ți dorește inima, drăguță? Pot să te ajut ? Aud o voce scrâșnită de femeie, dar nu văd și posesoarea ei. Ocolesc vreo două stative derutată și izbesc cu cotul niște cărți puse invers care se răspândesc pe jos în fascicule . Se deschide, cu un sunet de mâță călcată pe coadă, undeva o ușă care face un curent de aer și zburătăcește câteva foi. Ale naibii !! Se bagă sub etajere și nu mai pot ajunge la ele. -Bună dimineața, îmi amintesc să răspund la întrebarea de dinainte, cu jumătate de gură, marcată de un sentiment de culpabilitate. Domnul… Domnul … (îmi dau seama că nu știu numele de familie și mă bâlbâi) Geofrey ? Il pot găsi pe domnul Geofrey ? Se aude un râșcâit, ca de aspirator vechi care merge cu întreruperi si de după standul din spatele meu apare un scaun cu rotile, care se mișcă suplu printre etajere. -Geofrey nu coboară mai devreme de ora prânzului, nici de-ar fi să-l caute Regina, zice femeia cu voce scrâșnită. Tonul ei ironic, acid, nu-mi lasă alternativă, dar mă încăpățânez. -Pot sa-l aștept ? -Sigur, sigur! Si dacă vrei notă mare, uite în spate e etajera cu cărțile care trebuie trecute în registru. La o sută primești un punct. Femeia se deplasează, printre stivele de cărți cu o dexteritate uluitoare, fără să fie deranjată de forma labirintică a etajerelor. Abia țin pasul cu ea.

Într-adevăr identific repede raftul pe care scrie cu litere de tipar : UNKNOWN. Pe tejgheaua la care am stat ieri e un registru gros . -Apropo, numele meu e Gertrude, dar dacă vrei să mă chemi, sună alarma. E sub masă. Mă uit, așteptam să văd un buton, chiar mi-l imaginam roșu , butonul de panică, așa cum arată el in filme. Așa-zisa alarmă nu e altceva decât o tigaie mare, veche în care se odihnește un polonic. Pe perete e o pendulă care arată ora zece și un sfert. As avea ceva timp, până la prânz. Nu știu dacă aș reuși să fac întreaga normă de o sută de cărți, dar trebuie încercat. Hmm, un punct la notă !!! Bănuiesc că Geofrey e profesor la vreun colegiu, Nu îndrăznesc să o întreb pe doamna Gertrude, pentru ca mi-e frică să nu mă dea afară. Probabil că ea e soția / sora/ menajera lui. Așadar mă apuc de treabă. Păcat că nu sunt grasă. Ar fi fost cel mai bun exercițiu de ars calorii. Cum eu sunt scundă, nu ajung să scriu in catastihul de pe tejghea, decât dacă mă cațăr pe scaunul înalt. Deci traseul e următorul. Iau un volum din raftul Unknown, mă cocoț pe scaun, trec în registru datele complete ale cărți cu numele și prenumele autorului, editura, anul apariției, numărul de pagini, autorul prefeței, dacă are .apoi sar de pe scaunul cu picioroange, depozitez cartea pe alt raft pe care scrie : Rezolvate Și de la capăt . După câteva ture, îmi vine ideea să cronometrez. Durează între 40 și 60 de secunde să caligrafiez în caiet și alte 30-40 de secunde plimbarea între rafturi. Ar fi in total aproximativ două minute, în ritm rapid. În ritmul meu durează dublu. Asta înseamnă că până la noapte aș reuși să primesc bonusul de un punct. Geofrey mă găsește muncind de zor. Nu îl aud când vine, doar ce-l văd pe scaunul lung inspectând registrul, pe care abia îl părăsisem. -Bună ziua! îl salut, zâmbindu-i. -Bună ziua, îmi răspunde, fără să ridice capul, numărând cărțile înregistrate. Din ce clasă ești , a lui Caroline sau a lui Allison, mă întreabă ? În momentul acela mă blochez. Casc ochii mari-mari și nu pot să spun decât: -Eu, eu…nu sunt … -Lasă, zice el, te găsesc eu, am o memorie fenomenală, nimeni niciodată nu va putea spune că nu-mi știu elevii. Drăguță, ai de la mine două puncte pentru munca de azi. Ai un scris foarte caligrafic. Înțeleg acum, de ce îmi spune ”drăguță” . E doar un apelativ comod, când nu-și amintește numele. -Știți, eu sunt prietena lui Felix, am fost cu el ieri… -Da, da.. zice bătrânul, așa-i vino mai în lumină, să te văd...Dar semeni tare bine cu una din elevele mele de la Queen Mary College. Hahah, cum am putut să te confund ! E din cauza luminii, e prea slabă, născocește pe loc o scuză cât de cât plauzibilă. Sper că nu ești supărată...că Gertrude te-a pus la treabă... Chiar așa, Gertrude, fă-i fetei un ceai. Să prindă puteri, să poată termina ce-a început . Nici prin cap nu-mi trece să stau un minut în plus la Morga cărții, după ce aflu ceea ce vreau să știu. Gertrude e în spatele unei etajere din dreapta mea . Când bătrânul îi rostește numele, femeia se rotește cu scaunul și-mi strigă peste umăr, adoptând aceeași formulă de adresare. -Haide drăguță, Geofrey are dreptate, îți trebuie un întăritor … Și vreau să vorbesc cu tine. Mai mult fără voie, decât cu voie, o urmez, tot întorcând capul după Geofrey, să văd unde se duce, ca să nu scap momentul potrivit, ca să-i pun întrebările care mă frământă

Gertrude se îndreaptă spre perete, unde e comutatorul pentru curent electric. Sub el mai e un buton, negru, rotund . Il apasă și toate stativele culisează pe un suport de metal și se răsucesc într-o mișcare de 90 de grade, la dreapta fără nici cel mai mic zgomot, formând un culoar îngust până în celălalt capăt al sălii. Prin acesta căruciorul se deplasează cu o viteza uimitoare, iar eu o iau de-a dreptul la fuga după el și un minut mai târziu, ma aflu în bucătărie. E o bucătărie îngustă, cu toate dotările necesare, înșirate pe cei doi pereți . Gertrude Închide ușa, în spatele meu. -Hmm, zice ea, cine ești tu ? Că parcă nu ești elevă de la Colegiu, sau ești nouă .Toate fetele care vin pentru mărirea notei, trec pe la mine să le fac instructajul. Pe tine nu te-am mai văzut. Si pe mine nu mă păcălești …! -Eu sunt prietena lui Felix, am fost ieri, la dv… Cu el. -Aha, zice ea, știu. Geofrey mi-a cerut niște zahăr … Dar nu te-am văzut la față. De aceea nu te-am cunoscut. Făceam de mâncare si apoi voi ați plecat repede. Rotesc fără voie ochii in jur, scaunul cu rotile ocupă 80 la sută din spațiu. Nu-mi imaginez cum se descurcă, deși constat că toate, chiuvetă, blat și aragaz sunt cu două palme mai jos decât în mod obișnuit. -Deci tu ești prietena lui Felix. Mi te închipuiam mai înaltă . Venenifer te cheamă, nu-i așa ? Dacă am reținut bine ce zicea Marineta. -Venenifer ??? !! Oh , nu! Pe lângă faptul că mă confundă, n-am auzit numele ăsta în viața mea. Femeia se uită întrebătoare la mine, apoi zice circumspectă: -Și atunci cine ești? - Fata lui tata … (N-as putea justifica prin nimic răspunsul meu obraznic) tatăl meu e ȘiUnul …zic , observând încruntătura ei furioasă. Gertrude mă surprinde, însă . -Ca să vezi ! Cu atât mai mult, nu înțeleg, ce cauți la noi, spune. Draguță, cred că habar n-ai cine ești ! -Ăăă…?! Nu pot reda sunetul prin care-mi exprim surpriza! Și ea îmi zice exact același lucru ca și Geoffrey. -Da cine dracu sunt ? De îmi reproșați toți chestia asta?! Răbufnesc, fără să mă pot controla . -Chiar nu știi, nu-i așa ? De data asta simt in glasul ei o notă de compătimire. După care nu mai spune nimic. Îmi întinde ceaiul și un borcan plin cu zahăr . Când întind mâna să-mi torn o lingurița, simt că-mi tremură, fără să pot s-o opresc. Îmi tremură și picioarele și simt un gol în stomac . -Ce e cu tine ?Stai jos.! Trage un șut la dulap, se aude un clanc și Mă așez tocmai la timp, înainte ca picioarele sa mi se transforme în jeleuri . Nu știu de unde a apărut scaunul acela metalic, rece. Cu o viteză fantastică, Gertrude deschide robinetul, ia un pumn de apă și mi-l aruncă între ochi, în același timp ce cu cealaltă mână îmi arde o palmă peste față. Cele două șocuri au un efect teribil. Îmi revin instantaneu. Stau cu fundul pe coșul de gunoi, care nu știu cum și de unde a apărut . -Ai probleme cu calciul ? Mă întreabă ea. -Nu, nu știu să am… Cred că e din cauză că n-am mâncat… -Aha, și când ai servit masa ultima dată? Nu prea pot zice că am “servit masa”, ieri după ce-am bântuit prin magazine până la epuizare, cu mama, mi-a făcut cinste cu un Hamburger si o porție de cartofi, pe care le-am

îndopat în grabă. Seara când am ajuns la cămin nu mi-a mai trebuit nimic altceva decât să-mi sui picioarele pe pereți. -Ieri, după-masă, pe la vreo patru. Aseară nu prea mi-a fost foame și azi dimineață mam grăbit să vin…să vorbesc cu domnul Geofrey . Cred că asta a înduioșat-o sau, poate, faptul că era să leșin. -Bine, o să-ți povestesc ce știu, și ce pot să-ți spun. Dar înainte trebuie să-mi promiți două lucruri. -Sigur ! ( sunt gata sa promit orice ) -Primul lucru e să rămâi la masă, că altfel chiar ți se face rău din cauza foamei. Sunt aproape 24 de ore de când n-ai mâncat. Iar pe mine cel mai tare mă înspăimântă să văd pe cineva că-și pierde cunoștința. Apoi, e ceva ce trebuie să știi… Geofrey are niște probleme cu memoria, de fapt suferă de maladia Șvaițer. Ai auzit de ea? -Nu, deloc, zic . Șvaițer?? Ca la cașcaval ? Întreb nedumerită . -Se scrie Sweitter, dar se pronunță exact ca la cașcaval și as zice că se manifestă la fel. Găuri de memorie. Sunt imprevizibile, apar și dispar din senin. Promite-mi că nu sufli un cuvânt despre cine ești . Spui că ești elevă la Queen Mary Colegge. El nu-și mai amintește, e obișnuit cu fetele care vin să înregistreze cărțile. Într-adevăr, bătrânul Geofrey glumește cu mine, nu e deloc surprins că ocup un loc la masa lui. Probabil că femeia în cărucior cu voce hârșâită dă de mâncare frecvent la fetele de colegiu , care-și petrec ziua printre cărți vechi și prăfoase. -Dacă ți-ai făcut norma, poți sa pleci după-masa. Mâine la școală să-mi arați bonul pe care o să ți-l dea doamna Gertrude, zice el în timp ce urcă încet scara, spre camera de sus. O ajut pe Gertrude să strângă masa și deși sunt nerăbdătoare să aflu marele secret, nu îndrăznesc sa întreb sau să grăbesc în vreun fel desfășurarea lucrurilor. -Stai aici, îmi arată un covoraș plusat de trei degete de gros , pus in fata șemineului. -Nu știu mare lucru, pentru că fratele meu crede că nu-mi face bine la tensiune, dar poate te ajută la ceva. Domnul Joseph Armurin, bunicul lui Felix a avut un frate geamăn Charles. Erau cunoscuți ca frății Armurin, amândoi pasionați de arheologie și de istorie . In timp ce domnul Joseph a urmat o cariera de profesor, fratele lui era mereu pe drumuri, în diferite Colțuri ale lumii, călătorind. Nimeni nu a aprobat pasiunea asta a lui, dar nici nu l-a oprit nimeni, nici măcar banii. Habar n-am de unde avea fonduri, probabil vreo societate îl plătea pentru lucrurile pe care le aducea și care erau vândute pe bani mulți colecționarilor sau muzeelor. Nu te aștepta sa fie exponate celebre, erau, nu știu cum sa le numesc, niște obiecte cu diverse proprietăți. Chiar eu, mărturisesc ca am folosit unul, dar asta e o altș poveste, mult mai încurcată. Îți spun doar că a fost un moment, când am vrut sa-mi pun capăt zilelor, eram teribil de nefericită, că am ajuns așa...vezi doar cum sunt. Gertrude face o piruetă cu scaunul și zâmbește . Fratele meu mi-a dat o boabă de piper...sau ceva ca o boabă de piper, adus de undeva din Africa. L-am pus în mâncare și, de atunci, trăiesc o stare de mulțumire și de liniște sufleteasca. Nu pot sa jur ca nu e autosugestie, dar e ceva-ceva la mijloc ...sper că mă înțelegi. In glumă i-am zis condimentul fericirii. Uite că vorbesc despre mine, în loc să-ți spun ce te interesează … Deci, dintr-una din aceste călătorii domnul Charles nu s-a mai întors . Era tânăr, avea cam la vreo 35 de ani. Ultima dată A fost văzut undeva, într-un sat la poalele Carpaților . Ancheta polițiștilor nu a găsit nimic. Pur si simplu a dispărut. Fratele lui l-a căutat ani în șir. N-a putut accepta ideea că a avut un accident și a murit, în prăpăstiile de acolo. Ca să n-o mai

lungesc, căutându-l domnul Joseph a ajuns în posesia unor obiecte vechi. Nu știu să-ți spun din ce perioada istorică, că nu mă pricep, dar foarte vechi. Le-a studiat, le-a analizat, a scris articole și apoi cărți despre ele. Dar obiectele alea, n-au rămas la descoperitorul lor, au fost confiscate și au ajuns la un Institut din România. Tatăl tău, cică, era director și el a fost cel care a condus totul. Nu știu mai multe, doar că, anul trecut, cam pe vremea asta a fost un congres al istoricilor la care au participat și domnul Joseph și tatăl tău. A fost și Geofrey , el e unul dintre primii studenți ai domnului Armurin . El a povestit că în timpul întrunirii, domnul Joseph a ieșit din sală . I s-a făcut rău și a murit. Asta e. Gertrude se oprește . Parcă ar mai spune ceva. In cele din urmă se hotărăște . -Trebuie să mai știi ceva: după ce a murit domnul Armurin, boala lui Geofrey s-a agravat . Spune multe aiureli, dar unele lucruri pot fi adevărate. El zice că tatăl tău, prin ceea ce a făcut ar fi cauzat moartea bunului domn Joseph . De asta, drăguță e mai bine să nu vorbești cu el. Tu pari a fi o fată bună. Dacă tatăl tău a făcut sau nu a făcut ceva, tu nu ai nicio vină. Nu prea știu ce să-i răspund. -Să ai grijă de tine, nu mai sta fără să mănânci, mă sfătuiește ea, când mă vede că mă ridic și mă îndrept spre ușă. Eu nu pot decât să zic cu vocea gâtuită: -Mulțumesc mult, doamna Gertrude. Și plec.

Jennifer Tocmai intru în cameră, când o fată coboară în grabă scările de la etajul superior. - Stai... ! Dimineață a venit un polițist și a adus asta...tu nu erai acasă ! Îmi arată un plic. Îmi vorbește de parcă ne-am cunoaște dintotdeauna, probabil e dintrun an mai mare și nu se încurcă în politețuri. Stă pe pragul ușii are cu un debit verbal de bandă cu turația dublă. E cu un cap mai înaltă ca mine, e foarte slabă și are un aparat dentar cu două inimioare pe dinții din față. Pistruii sunt estompați de roșeața obrajilor. Părul blond roșcat ii dă un aspect sfios, în ciuda agitației. -Tu ești… Tonul meu e întrebător și amuzat în același timp. -Venenifer... eu sunt Jennifer, așa-mi zice Felix. Sunt prietena lui. -Venenifer??? Ha ? Mă pufnește râsul, mă abțin cu greu. Că o cheamă Jennifer sau Venenifer, tot un drac. Tot nu mi-e simpatică. Mai ales că toată lumea, până și Gertrude o știu ca prietena oficială a lui Felix. - Și el unde este ? Întreb cu jumătate de gură, fără să mă uit la plicul pe care mi-l vâră în mână. - E la bunica lui, l-a chemat că nu se simțea bine... Și mi-a spus să-ți zic să citești factura, că e urgentă . Și să rezolvi imediat...că altfel … - Da, da...bine, Venenifer răspund. O văd deodată indispusă, se răsucește brusc, până să-i mulțumesc, îmi întoarce spatele și pleacă. Știu că am fost răutăcioasă, dar nu m-am putut abține. Nu i-a plăcut deloc tonul vocii mele când i-am rostit numele :Venenifer.

Dacă te uiți la ea, nu zici că i se potrivește, pare așa inocentă ! mironosiță veninoasă ! Arunc plicul pe pat. A zis factură? Ce factură ?! Sunt aici de trei zile și nu am ce să plătesc. Utilitățile intră în costul camerei, taxa de cămin e achitată integral, finanțarea pentru studii de la guvern a fost deja virată în contul facultății ... Poate nu-i pentru mine ! Mă uit la adresa de pe plic. E numele meu . Si adresa de la cămin, pe care o am de trei zile !!! O parafă dreptunghiulară, roșie atrage privirea în dreapta: URMĂRIRE AUTORIZATĂ . Ei da, ce-i porcăria asta? Citesc de trei ori până să înțeleg despre ce-i vorba. Sunt chemată la Circumscripția de poliție. Nu spune exact pentru ce, cică “ în vederea lămuririi unor probleme care țin de ordinea publică . “ O să merg mâine, nu mâine că e duminică, ci luni, la prânz. Că dimineață mă duc la universitate . E prima mea zi de studentă si nu vreau s-o ratez. Oricum Serpent Way, strada pe care e circa de poliție, o știu, e la două străzi distanță de cămin. Pun plicul pe etajeră. Mă tolănesc în pat și iau agenda, în care începusem să iau notițe. Văd niște spații goale pe care le-am lăsat azi noapte și care trebuiau completate cu date despre ancheta morții domnului Armurin. Acum, după ce-am aflat de la Gertrude nu știu dacă mai are vreun rost. Ce moarte suspectă? Ce crimă? E clar că bunicul lui Felix a murit de inima rea. A făcut infarct. Buzunarul îmi zbârnâie zgomotos. Am dat telefonul la mic. Pe ecran apare numele lui Felix. Chiar nu mă așteptam să sune. -Te-ai întâlnit cu Jennifer ? Mă întreabă fără menajamente. Ți-a dat somația ? Off, băieții … Nu pierd timpul cu preludii gen saluturi, că întrebările despre sănătate sunt de mult depășite ( mai ești zdruncinată din cauza celor aflate ieri?), iar cele despre ocupație ( cum ar fi ce mai faci, ce-ai mai descoperit?unde ai fost azi dimineață ? ) nu mai sunt la modă. - Nu e nici factură, nici somație. E o invitație la secție. Știi, când a dispărut tata, Siss a anunțat la poliție și l-au pus sub urmărire. Sigur mă cheamă ca să mă anunțe că n-au descoperit nimic. Iar pe tata l-am găsit, deci investigația e încheiată. Tu de ce credeai că e o somație de plată? Îl întreb surprinsă de un soi de febrilitate care se remarcă din glasul lui. Poate a uitat că ultima dată când ne-am văzut, m-a lăsat în fața căminului fără niciun cuvânt. -Pentru că mie mi-a venit una aseară. E de la… O înștiințare oficială că pentru accesul la serviciile de televiziune trebuie să plătesc o taxă, în 24 de ore, altfel amenda e usturătoare. 500 de lire. Și ca de obicei, data e deja depășită. Hahah, știu un loc unde îți vine azi, o factură care trebuia plătită ieri …! -Dar tu stai, ca și mine, doar de câteva zile în cămin… când să fi avut timp să te uiți la tv.? îl întreb știind că a fost ocupat ba cu una, ba cu alta . -Hmm, dar noi figurăm în evidența căminului de luna trecută, când s-au aprobat cererile de cazare. Teoretic e o lună . În altă ordine de idei, când ajungi la cămin îți povestesc o chestie , am aflat-o de la Granmy. -Dar sunt deja la cămin, îl întrerup nerăbdătoare. Aș vrea să cred că sunt nerăbdătoare să aud noutățile, nu doar să-l văd. -Nu știu de ce am crezut că ești pe drum , zice el și în secunda următoare deschide ușa. De fapt deschidem amândoi ușile, ne holbăm unul la altul și pufnim în râs. (Parcă eram suparăți )

Așa cum s-a mai întâmplat deja, ușile noastre se sincronizează. Probabil că ar trebui să facă asta și sentimentele. Totuși, când ne găsim unul în fața celuilalt, nu știu de ce părem stingheriți . (Mai suntem supărați?) -Spune-mi, ce e așa de interesant? Ce secret ți-a dezvăluit bunica ta ? ( deja am aflat azi niște lucruri, sper să nu fie tot ceva de genul ăla ) - Mi-a spus ce s-a întâmplat cu tatăl tău… de ce nu poate spune unde a fost . -De ce nu poate spune? -Pentru că a uitat... Felix lasă ochii în jos. Ăsta e semnul că urmează ceva nașpa. -Hai, zi-mi ! Ce a uitat ?! - A uitat ce a făcut, tot, pe unde a fost . Tatăl tău are Alzheimer …și … - De unde știi ? cine ți -a spus ? … Îmi dau seama de absurditatea reacției mele … Doar că nu-mi vine să cred că mama știa asta și mi-a ascuns adevărul . Si că eu am aflat de la Felix, un om care era un necunoscut până acum câteva zile. Deodată însă, o parte din lucrurile care mi s-au părut de neexplicat, capătă înțeles . Iar altele... - Vii la petrecere, nu ? - Da, uitasem de ea. Jennifer sau Venenifer dă petrecere. Ca să ne cunoaștem. De fapt a fost inițiativa ei. ( Așa crede ea, că-și face prieteni poate…) Într-un fel are dreptate, stau de cinci zile aici și nu mi cunosc vecinii. Dacă tot vom împărți bucătăria, e cazul să știm fiecare ceva despre celălalt . Măcar să ne vedem la ochi. La ora opt, deja încep să se audă uși trântite, foială . Bucătăria se umple cu bunătăți : chipsuri, gogoși, sărățele.. Pe masă se înșiră dozele de Cola și de bere. Peste ele stau, cutiile cu pizza, deasupra cărora tronează un număr impresionant de ketchup-uri de diferite mărimi și categorii. Întregul ansamblu are un echilibru perfect, precum turnul din Pisa. Explicația abundenței e foarte simplă : se respectă regula 1 Bonus 1, adică fiecare aduce ceva ce-i place să consume, plus încă ceva. Se pare că cei mai mulți au ales ca Bonus ketchup-ul, pe care l-au asortat cu de toate, chiar și cu gogoși ! Când cei opt locatari apar, puțin după ora șapte jumătate în Bucătărie, constat că fetele sunt în minoritate, adică eu, Jennifer și Mohana . Restul sunt băieți. Mohana are o constituție mătăhăloasă atletică, e portoricană și are un zâmbet cu termen de valabilitate permanent. O prietenă pe post de bodyguard și zâmbăreață e tot ce-mi trebuie ca să mă simt în siguranță. La Jennifer nu mă pot gândi ca la o prietenă, pentru că văd că e cam interesată de Felix. Ceilalți băieți sunt drăguți, gen F.B.I. adică interesați de bere si fotbal … Nu le rețin numele, pe moment, sunt prea obosită, dar rețin că doi sunt indieni, unul e din Spania si cel de-al patrulea din Mozambic, sau așa ceva. Indienii seamănă între ei, ca două picături. Mă uit, pe rând când la unul când la altul . -Voi sunteți gemeni ? Întreb, ca și când n-ar fi cât se poate de evident lucrul ăsta. -Mda, îmi răspunde unul din ei, dar eu sunt Primul . -Si tu ești Al doilea, întreb râzând, ca de o glumă bună … -Exact !!! -Hah, zice Mohana, când desfacem berile astea ? -Exact acum, că am o sete pe gât, spune unul din băieții indieni. Ia o bere de pe masă, încearcă să scoată capsa prinzând-o cu latul degetului, dar nu reușește . -Ooh, shit, spune el dezamăgit, care se pricepe, băi, să scoată drăcia asta ?

-O aranjez eu. Felix prinde gâtul sticlei și se uită la tăblia mesei, pipăind-o cu mâna, căutând o margine ascuțită. E boantă masa asta, nu-i bună de nimic. Îmi amintesc cum deschidea tata sticlele, așezându-le capacele zimțate la marginea scaunelor si lovindu-le cu podul palmei, le făcea să sară… Aici scaunele sunt din metal si plastic, deci nicio șansă să zboare vreun capac. Dar, mai era o șmecherie. La un moment dat, marginile scaunelor se tociseră, ondulându-se ... Și atunci gaura pătrată de la ușă, acolo unde intră limba zăvorului devenise locul ideal ca deschizător de sticle capsate. Iau o sticlă și fac o probă. E drept că o parte din conținut se varsă pe jos, dar merge. -Vrei să se blocheze ușa ? Să nu mai putem intra ? Cu un ton alarmat, Mohana înșfacă o bere de pe masă. -Copii, nu știți nimic, hai să vă învețe mama… Când pune degetul mare pe capsă și apasă, ca prin minune, marginile zimțate se desprind de pe sticlă. Parcă le vrăjește. -Vedeți ? Așa se face ! In câteva secunde berile sunt gata de băut. Zdrahoana ia toate sticlele, câte una pentru fiecare dintre noi. Le ține cu eleganță, cu palmele în sus și sticlele stau agățate ca într-un suport special făcut . Degetele ei au dimensiunea potrivită pentru a servi o dată jumătate de bar . Păcat că nu are decât zece degete ! E un talent nativ, nu știu ce caută la universitate, ar putea fi excelent plătită în orice local de lux. Pe peretele din față e un panou. O singură foaie e agățată, e albă . Jennifer se întinde so ia. Când o sucește observă că hârtia e de fapt un afiș. Cineva o pusese invers. Citește ce scrie și începe să chițăie a râs. O pune pe masă. Întindem toți gâtul să vedem ce scrie .

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Reguli de respectat pentru o bună conviețuire: Folosiți responsabil aparatura electrică ! Nu introduceți în Bucătărie alte aparate, decât cele aprobate de administrația căminului.! Sunt interzise petrecerile de orice natură! Nu introduceți persoane străine, fără aprobare de la Centrul de vizite ! Nu faceți zgomote care ar putea deranja vecinii Dvs. ! Fumatul este strict interzis !

Jennifer scoate rujul din geantă și desenează un Smile cu Dinți pe partea albă, apoi agață hârtia la loc. -Acum că am luat deja la cunoștință ce nu trebuie să facem și deja suntem în culpă ... hai să băgăm la cuptor pizza, că s-a răcit între timp. - Mie îmi place așa, caldă face rău la stomac. Cu multă delicatețe, Mohana ia o felie cât roata carului . Celelalte pizza o iau pe drumul cuptorului . Miroase amețitor a 3. arome felurite, numai de nu s-ar arde, să înceapă alarma. Îmi imaginez cum ar ieși furioși din toate cotloanele blocului, fete și băieți sumar costumați, înjurând și băgându-și mâinile în urechi să atenueze țiuitul acela care, realmente de , te scoate din minți. Felix îmi întinde o felie de pizza aburindă. -Când pleacă mama ta ? mă întreabă. -Mâine, la 10. 40 … Sper , dar cu ea nu se știe niciodată.

Uitasem pentru o clipă de toate astea și îmbucătura de pizza mi se oprește în gât . Nici nu i-am povestit lui Felix de șamponul acela minune, cu care s-a spălat mama, nici pe ea nu am mai întrebat-o dacă i-a mai crescut părul. -Arată-mi și mie citația de la secția de poliție, am un sentiment ciudat, că ceva nu se leagă. - Ce vrei să spui ? Ce ar putea să nu fie în regulă? Oh, zic în sinea mea, Doamne, ce altă nebunie ar putea să se mai întâmple ?!Băiatul ăsta, chiar ar putea crede că sunt un magnet pentru lucruri nefirești și tâmpite, o „din aia”, o ciudată. Plus că sunt și fata dușmanului . Oare asta ar putea să ne despartă? -Polițistul care a venit era gata să o ia pe sus pe Jennifer. A crezut că ești tu.Voia s-o ducă la secție. Era cam precipitat și nervos. - Nervos?, nu înțeleg de ce…Ce putea să-l indispună, să fie așa cum zici tu, agitat, precipitat? -Pot să te întreb ceva, fără să te superi, crezi că tatăl tău a făcut ceva.. , în zilele cât a lipsit? … Aproape că sar de pe scaun. Sunt surprinsă și indignată că poate gândi, așa ceva, despre tatăl meu. Dar dacă ar știi că Gertrude crede că e vinovatul moral al morții bunicului său ? cred că sunt roșie la față, pentru că Felix se grăbește să mă liniștească: - Știi, bolnavii de Alzheimer au probleme cu memoria. Nu zic că a făcut ceva rău, ci ...că nu își amintește și nu poate explica, dacă este întrebat. -Dacă l-ai cunoaște pe tata, ai fi convins că el nu poate face rău niciodată, nimănui, e atât de ...atât de sensibil, încât îi dau lacrimile…iar Geofrey e un bou bătrân, țicnit și necrofil ... Felix nu mă lasă să termin, i se opresc ochii pe plicul pe care îl am în mână. Mi-l ia și îmi arată ștampila roșie, dreptunghiulară care încadrează două cuvinte : URMĂRIRE AUTORIZATĂ. -Vezi asta ? De asta mi-era teamă. Tu ești urmărită, nu tatăl tău. -Glumești?! Nu cred asta!!! Deschid iar plicul și recitesc cu multă atenție citația. E foarte seacă: Sunteți invitată, în termen de 24 de ore, la sediul Politiei, din strada Serpent Way, pentru lămurirea unor chestiuni care privesc siguranța cetățenilor...bla bla . Îmi amintesc, când Siss a povestit că s-a dus la secție, a completat niște formulare cu date despre tata, a dat și niște poze cu el și a făcut, conform legii, o solicitare pentru începerea investigațiilor de căutare. Dar plicul venit e pe numele meu, nu pe al surorii mele. Rămân pe gânduri, o clipă. Cine știe, poate așa e procedura lor, când e vorba de studenți străini. -O să mă duc... mâine sau luni…zic în cele din urmă, cu ochii tot pe foaia oficială, ca și cum caut ce mi-a scăpat . Mda, mi-a scăpat ora și data ! În colțul din dreapta, sus, sub adresa secției, lângă un număr de opt cifre apar data și ora. Ora 18.00. Unde eram eu, ieri la ora șase după-masa? bântuiam prin magazine. -Felix, mai vrei pizza? îl întreabă Venenifer ( m-am hotărât, dacă așa o cheamă, așa o sa-i spun!) care apare din senin, cu o cutie de pizza în brațe. Când mă vede, tresare, parcă ezită dar apoi spune repede: Știi, dimineață când te-a căutat poliția, eu am vorbit cu agentul. Am semnat recipisa de primire. Zicea că te așteaptă să te întorci și mi-a cerut să-ți dau telefon, să te anunț. Atunci l-

am sunat pe Felix, pentru că nu știam ce să fac. Noroc că mi- a venit ideea să-i spun că ești în metrou, nu ai internet și că faci două ore din City, până acasă, altfel nu pleca. Jennifer îmi întinde felia de pizza, o iau și mușc din ea, preocupată . Mestec. Cu gura plină spun: -Mulțumesc, Venenifer ! Roșcata se uită la mine fix, vrea sa-și dea seama dacă glumesc sau nu. -Poți să nu-mi mai spui Venenifer? -De ce? Nu e numele tău? Întreb cu vocea ingenuă. -Zi-mi Jenny , e mai scurt. - OK , Jenny , mulțumesc, ai avut o idee foarte bună . Si cu petrecerea a fost o idee faină. -Lipsesc câteva minute, mă duc să-mi pun telefonul la încărcat. De fapt, vreau S-o sun pe mama. Să aflu ce mai e cu părul ei și s-o întreb despre Alzheimerul tatei. Sau poate nu e bine sa o întreb , la telefon. In cele din urmă o sun pe Siss. -Sor-mea tu știai ca tata are Alzheimer , o iau direct, fără nicio alta introducere. -Hah, zice ea… Da tu știai că doctorița aia la care am fost cu mama, a murit ? Nu stiu unde mama naibii ai umblat că te-am tot sunat în ultimele două ore. -Ceee ? Când întreb eu ? Ieri părea foarte sănătoasă … ! Săraca…! -Pai tocmai asta e, era sănătoasă. A fost omorâtă. -Ceeeeeee? Spun pentru a doua oară și întrebarea sună ca o onomatopee involuntară. Să nu-ți mai spun că azi după masa m-am dus să iau șamponul de pe rețeta, și când a văzut-o farmacista a chemat poliția . -Ceeeeeeeeeee? Deja E-ul din întrebare e inadmisibil de lung, pentru a treia oară. Noroc, că șeful meu era la lucru și nu in Weekend, i-am dat un telefon si polițistul m-a lăsat sa plec, altfel petreceam sâmbăta noaptea la secție. Nu sunt în stare sa zic ceva timp de câteva secunde, parca mi-am înghițit limba. Apoi îngăim. -Deci noi suntem suspecte acum ?! Știam eu ca e o mafioată, cine știe ce a făcut, după ce am plecat de la ea. -Chestia e, sor-mea, că noi am fost ultimele care am văzut-o în viața, ceea ce e foarte, foarte nașpa pentru noi. Apropo unde ai fost ? Îți arde de giugiuleli… Măcar nu da telefonul la mic, zice ea. -Am fost în metrou, zic eu...folosind minciuna lui Jennifer . Ce rost are sa-i spun că mi-am pus aseară telefonul la încărcat și ca să se încarce mai repede l-am dat pe modul avion…? Nu m-am giugiulit. Am făcut niște investigații … -Ai făcut ce? Mă întreabă ea, pentru că, în gura mea cuvântul suna caraghios. -Investigații… Așa am aflat ca tata are Alzheimer, îți povestesc mâine, când ne vedem la aeroport . -Nu ne vedem mâine la aeroport, zice Siss, foarte sec. -De ce, nu mai pleacă mama ? Cred că Siss intuiește o ușoară notă de disperare când îmi răspunde: -Stai liniștită, surioară, mama pleacă mâine, o aduc eu la aeroport, dar mă întorc imediat la serviciu. Și apropo, vezi că nu știe nimic de povestea cu doctorița. Nu i-am spus, încă. Și așa e panicată din cauza părului. Nu mă crede că s-a normalizat și nu mai crește. Treci tu pe la mine mâine seară, ca să mai vorbim, până atunci sper să aflu detaliile despre moartea doctoriței.

-Stai , nu închide încă, am primit o citație azi dimineață…să mă duc la politie...crezi că e de la chestia asta? -Păi ar putea fi de la altceva? Si te-ai dus? -Nu ! am fost plecată și a ajuns la mine abia acum… - Să te duci mâine, acum e cam târziu, dar mâine, la prima oră să te duci neapărat ! - Nu pot la prima oră, știi că merg la aeroport...spun cam speriată. -Atunci imediat după ce o îmbarci pe mama, dar să te duci- insistă ea- nu e bine să ajungi în rapoartele politiei, pentru nesupunere civică… Dacă intri în baza de date, nu te mai scoate nimeni de acolo ! Și ar putea să ți se retragă și bursa...pe chestia asta… Îngheț când aud, dar Siss mă încurajează : -Oricum, o să se lămurească lucrurile, nu-ți fă griji.

DUMINICĂ

Poanta zilei :unii oameni văd diferit lucrurile, nu pentru că trăiesc în realități paralele, ci pentru că trăiesc Realități paralele. Deci nu e nimic supranatural, ci doar modul fiecăruia de a înțelege lumea.

Miezul nopții Bineînțeles, că mă prinde miezul nopții . Trează . Mă tot gândesc .Cum am ajuns aici ? Acum sunt și suspectă de crimă . Încerc să judec lucid . Dacă tata are Alzheimer asta explică, într-un fel de ce nu poate umple golul dintre duminică si marți, probabil nu-și amintește nimic din cele ce s-au întâmplat în acest timp. Se poate, de asemenea, ca pașii să-l fi purtat spre British Museum, pentru că în forul lui interior are un sentiment de culpabilitate pentru moartea domnului Armurin. Totuși nu-mi plac coincidențele, deși cred că nimic în viață nu e întâmplator . Si pe deasupra, încă n-am găsit răspuns la întrebarea de ce unii văd diferit coloanele de la British Museum, că doar nu trăiesc în Lumi paralele . Reformulez : poate unii oameni văd diferit lucrurile, nu pentru că trăiesc în realități paralele, ci pentru că trăiesc Realități paralele. Deci nu e nimic supranatural, ci doar modul fiecăruia de a înțelege lumea. Închid ochii ca să meditez mai profund asupra acestei constatări.

“Are you ready for this ?” Oh, nu ! Nu sunt! Închid ochii din nou. Are you ready for this ?” Jock James nu se lasă. Ritmul te scoate din minți. Proastă idee am avut, când mi-am pus melodia asta, ca ton de apel . -Da, mamă… Nu vă puteți imagina că aceste două cuvinte pot fi rostite în atât de multe moduri posibile. Dintre toate, în dimineața asta, în vocea mea se amestecau resemnarea și exasperarea. -Am lăsat cumva la tine jacheta mea maronie? Am căutat-o aseară s-o împachetez si n-am găsit-o. Cred că am lăsat-o la tine, atunci în prima seară, că am plecat cu Siss cu mașina și nu mi-am dat seama . E jacheta mea preferată, poți să mi-o aduci tu la aeroport ? Vii și tu, nu-i așa ? -Da, mamă… !

Normal că vin, mă gândesc în sinea mea, deși nu prea am de ce. Siss îi aduce pe mama și tata, cu mașina și îi lasă în fata aeroportului. E drept că bagajele s-au înmulțit, după shoppingurile mamei, dar s-ar fi descurcat și fără mine. Nu cumva vreau să văd cu ochii mei cum decolează avionul care o duce pe mama acasă la ea? Casc. E ora 5. Până la 6.30 sper să mai trag un pui de somn. Peste jumătate de oră : “Are you ready for this ?” -Da, mamă… Tonul meu e același, doar cu o notă de exasperare mai sus. -Vezi, că noi nu intrăm în aeroport, rămânem în parcare…ne găsești acolo... Ca să nu ne pierdem, ca duminica trecută… - Da, mamă ... Evident că nu mă mai culc. Dacă mă sună și a treia oară, jur că o întreb de ce mi-a ascuns că tata are Alzheimer ! La 7,30 ies pe ușă. Undeva, într-un colț al minții îmi imaginez cum și ușa din față, unde stă Felix, se deschide în același timp . Nu și de data asta! Nu-i nimic, când mă întorc de la aeroport, o s-o fac eu să se deschidă. Eu și Felix, sigur, suntem suflete pereche, altfel soarta nu ne-ar fi adus împreună. Iar Venenifer n-are decât să rămână favorita Marinettei, că eu voi trăi cu Felix, nu cu bunica lui! Cu aceste gânduri optimiste mă urc in National Express . Din autobuz zăresc trolerele de o tonă, flancate de cei doi părinți ai mei. Le fac semn cu mâna. -Uite jacheta ta maronie, îi zic mamei . - Da-o încoa, s-o iau pe mine, că n-am cum altfel. Mama are amândouă mâinile ocupate, cu geanta ei și cu o sacoșă de la Asda. -Ce-ai acolo? Nu prea seamănă a bagaj de avion… - Mi-a pus sor-ta niște sandvișuri, sunt bune, am și pentru tine. Știu că nu mănânci dimineața … -Asta-i bună, păi nu am avut timp, când să mănânc, că am plecat cu noaptea-n cap. (Dacă ți-aș spune că ieri aproape era să leșin de foame, la Morga cărții și noroc de buna doamnă Gertrude care m-a obligat să mănânc…!?) Ajungem în fața intrării în aeroport. E îmbulzeală. Sper să încăpem pe uși …! Îmi amintesc scena povestită de mama, cum s-a blocat ea, cu tot cu bagaje, în toaletă. Sper să nu fie cazul… -Ce aglomerat e…!remarcă mama. Săptămâna trecută nu era chiar așa. Sigur nu găsim vreun loc înainte de checking... mai bine mergem la dubița aia, uite e o masă liberă. Chiar mi s-a făcut foame. Mama îmi arată în dreapta, înspre stația de autobuz, la vreo sută de metri o rulotă, unde se vinde hot-dog și se vede o masă neocupată. Nici nu mai așteaptă ca eu și tata să încuviințăm inițiativa ei și, cu pasul grăbit, târăște bagajele într-acolo. -Stați voi jos, mă duc eu să vă iau câte un hot-dog. Desfă, dragă, și pachetul cu sandvișuri de la Siss, îi spune ea tatei, să scăpăm de el, că și așa avem multe bagaje. Nu mi-e foame deloc. Tata, în schimb, mușcă cu poftă. Nu știu de ce, mi se pare un gest nervos.

Sunt tentată să-i spun de Geofrey și de nebunia cu Morga Cărții și mai ales să-l întreb de ce îl urăște bătrânul anticar așa de mult. Sunt convinsă că Geofrey a vrut să mă vadă, ca sămi strice șusta cu Felix. O răzbunare primitivă . In loc de asta îi pun o întrebare total nepotrivită: -Ei, cum ți-a plăcut la Londra? -Hmm, a fost bine… răspunde el, deloc comunicativ. Mult mai bine ca data trecută. -Când data trecută? îl întreb uluită . Îmi aduc aminte deodată ce spunea Gertrude că la conferința de la British Museum au fost toți trei : Joseph Armurin, Geofrey și ...tata. Înseamnă că e adevărat. Tatăl meu nu e … cel pe care îl știam. -Uite, mmm, ce buni trebuie să fie, au și cerculețe de ceapă, zice mama întorcându-se cu un carton plin cu chifle aburinde. Și întrebarea mea rămâne fără răspuns. Ca și celelalte… Un sfert de oră mai târziu, ne îndreptăm spre intrarea în aeroport. Eu o iau în stânga, spre ușa normală, dar mama care e cu o jumătate de pas înaintea mea deja a ales drumul. -Hai, pe aici, dragă că e mai liber. Intr-adevăr lumea se bulucește pe cele două întrări laterale, cea din mijloc e liberă. Ca în copilărie, mama mă apucă de braț, trăgându-mă. Și tot ca în copilărie, nu mă pot împotrivi. Pășim amândouă, una lângă alta și intrăm pe ușa rotativă în același compartiment. Tata e doi pași în spate. Și ușa se învârte, se învârte. Se învârte ! Mama nu mai e lângă mine. Mă țin cu mâna de mânerul care chiar seamănă cu o coadă de mătură. În degetul arătător simt o arsură scurtă, ca și când o așchie îl sfârtecă. -Auuu ! țip și duc degetul la gură, cu o secundă mai târziu ca să împiedic picătura de sânge să cadă. Ușa se oprește brusc. Inerția mă rostogolește afară. Afară e…

---------------------- Sfârșitul primei părți-------------------------

CARTEA aII-a

Metru Pătrat - Nu te urci ? E ultima astăzi, iar mâine, cine știe...? Hai, băiete, te așteaptă ai tăi, dincolo. Căruța se urnește cu un fâșâit, ca și sunetul pe care-l face o foaie de hârtie mototolită. Alunecă pe doi bușteni noduroși, scobiți. Dacă n-ar fi fost miezul incandescent, care se arcuiește în spirală, ai fi zis că au fost tăiați proaspăt. - Ce-ai rămas uitându-te ? Unde-s ai tăi ? Hei, momâie, mișcă-te din cale ! Nu răspund, pare că lumea cuvintelor s-a șters din minte și înțeleg că mi se adresează mie abia când un om se oprește în fața mea și mă trage din mijlocul drumului, pe marginea îngustă, de lângă munte. - Ia să-ți văd ochii ... ! Și omul îndepărtează fără menajamente pătura veche și lungă înfășurată ca o glugă, care mă acoperă din cap până aproape de genunchi. -Uită-te la mine ! Ai trecut prin negură ? Vii de dincolo de negură? .... Nu te speria, o să treacă. Omul are o bărbuță roșcată și o tunsoare cazonă . Sprâncenele stufoase, împreunate la baza nasului, se răsucesc în coadă de rândunică și-i dau un aer de măscărici. Zici că are lipită pe frunte o mustață . - Bison, ne adunăm în câteva minute ... De unde e băiatul ? Omul numit Bison nu răspunde, însă trage pătura, acoperindu-mi umerii și fața. Nu mi se mai văd nici ochii . - Cred că a trecut prin negură, insistă celălalt. Uită-te la el. N-are reacție, parcă e vrăjit. Poți să tai lemne pe el și nu reacționează. Din ce sat o fi, că are niște țoale ciudate ? -Lasă-l în pace, îi spune Bison celuilalt, mai mărunțel și îndesat. Metru Pătrat, nu auzi ? - Nu-l putem lua cu noi și nici nu-l putem lăsa singur... Dacă-l prind Formii, suntem terminați . Ascultă, Bison, cum te-ai încurcat cu el ? Cum dracu ai ajuns mama răniților...! Ștergi mucii...auuuuu! Mâna lui Bison se lăsă grea pe umărul lui. O scatoalcă meritată. -Metru Pătrat, du-l la școală! E ferit acolo și în siguranță până ne întoarcem. - Chiar nu glumești, vrei să-l duc la Madam Pipi ? Metru Pătrat părea uluit. Pe fața lui se deschidea un zâmbet larg. - Hiha, hiha ! Chicotește înecându-se, abia aștept s-o văd pe zgripțuroaică, crezi o să-l adopte și pe el ? Hiha, poate mă slăbește cu grija ei, de parcă aș fi un țânc încăpățânat.