Romanul

“ Romanul adolescentului miop ” - fisa de lectura –

Partea I I. TREBUIE SA SCRIU UN ROMAN Prima scriere a reputatului istoric al religiilor este “Romanul adolescentului miop”, aparut din grija de a nu uita vremurile trecute: “Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi ‹‹Romanul adolescentului miop››”. Mircea Eliade crede ca inspiratia nu este absolut necesara, ci este nevoie numai de a inregistra toate faptele de viata, incepand din clasa a IV –a de liceu, cand scriitorul avea “pistrui ca un ovrei” si invata chimie intr-un laborator situat in firida sobei. Incercand sa gaseasca un personaj feminin pentru romanul sau, adolescentul cere sfatul verisoarei sale si prietenului sau, Dinu. “M-am tulburat mult la inceput, pentru ca nu stiam cum sa fie fata care va strabate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decat pe fetele cizmarului vecin, care in nici un caz nu pot trece intr-un roman.”. Dupa inca un “insuficient” la matematica si amenintarea corigentei, cei doi prieteni gandeau “ca singura mea nadejde nu ramane decat Romanul adolescentului miop, si ca trebuie sa ma apuc numaidecat de lucru.”. Astfel nimeni nu va mai cuteza sa-l lase corigent. II. GLORIA LUI ROBERT Al doilea capitol se intituleaza “Gloria lui Robert”, personaj care il citeste pe D’Annuzio, italianul “cu carti frumoase si femei frumoase in amintiri”. Robert e adolescentul care vrea sa devina faimos si “el ne spune ca citeste pe Balzac, Ibsen si Victor Eftimiu. Noi toti il tulburam cu glume rele, pentru ca tuturor Robert ne e simpatic si antipatic in acelasi timp”. In fond, este personajul care isi schimba in mod deliberat mastile, omul care joaca mai multe roluri: de personaj care nu este ridicol, apropiindu-se in cele din urma chiar de manifestarile unei personalitati shcizofrenice (“Ar fi interesant de notat toate mastile pe care Robert si le-a pus fata de mine, in cateva saptamani, ca sa-mi schimb parerile si sa nu fac din el un erou ridicul de roman”). Autorul povesteste “prima aventura” traita in Parcul Carol, cu Robert, Perri si Dinu, “am intalnit in aceea dupa-amiaza patru fete”. La scurt timp perechile se formasera, “eu ramasesem cu [...] o bruna cu palarie alba, cu obrajii albi si ochii negri”. Sfarsitul intalnirii nu a fost unul placut. Incercand sa o sarute, fata “s-a ridicat, si-a scuturat rochia si mi-a spus, lacramand, ca pleaca sa-si caute sora”. Povestind asta prietenilor sai, acestia au fost de parere ca “a fost ceva interesant, dar nu prea mult”. De atunci adolescentul nu-l mai intovaraseste pe Robert “in intalniri cu fetele”. Acesta raspandeste zvonul ca s-ar teme, iar autorul marturiseste ca “zvonul nu e cu totul in afara de adevar”. III. JURNAL DE CLASA Ora de muzica, focalizata in acest capitol este plina de avatarurile nesupunerii varstelor tinere. Profesorul de muzica publicase o romanta, numita “Crinul”, si voia sa-si

recupereze banii pentru tipar cerandu-le elevilor sa-i cumpere brosura: “o bucata costa sase lei”. Intreaga operatiune sa transforma intr-un hohot de ras, pentru ca baritonii clasei incep sa vocifereze, la cererea profesorului: “S-au adunat sase baritoni care se sprijina unul de altul si se prefac ca-si scapa partiturile pe jos. Unul din ei ‹‹a cerut voie afara››. Si pentru ca nu a obtinut, pretinde ca nu poate canta, ca e ‹‹o adevarata barbarie si abuz de putere, ceea ce se petrece la liceul acesta!››”. Fosil, un alt personaj – oarecum grotesc, “nu e simpatizat, pentru ca e schiop, paraste baietii, e zgarcit, invata bine, copiaza la teze, cunoaste chimie si –pe deasupra- e so evreu.” Caleia, “care sta in spatele lui”, ii trage o palma peste ceafa. Fosil il reclama pedagogului, care il pedepseste ca a tulburat ora: “Caleia va face o ora de arest”. Un alt caz simptomatic este cel al lui Fanica, elevul terorizat de chimie, la care citeste de zece-cincisprezece ori fiecare lectie si nu intelege nimic, fiind poate cel mai semnificativ exemplu al invatamantului bazat pe teroare si exceland prin rigiditate. “Baietii il indragesc, pentru ca e inteligent si sperios. Rade in toate orele, afara de chimie si matematica. Cunoaste cele mai abile formule de introducere cand trebuie sa ceara scuze profesorilor. Nimeni nu stie, insa, de ce i se spune Cocos”. IV. INTRE DON JUANI Acest capitol prezinta doi dandy de Bucuresti, aceiasi dintotdeauna, schimbandu-si doar imbracamintea si comportamentul in functie de epoca. Discutia se desfasoara in jurul unor teme din lumea scolareasca: geniile sunt nefericite, elevii urmaresc fetele si doamnele de pe bulevard. Sylvia este “o frumoasa si veche “simpatie” de a lui Dinu, pe care il intalnea in aceeasi familie, de doua ori pe an: la Sf-tul Dumitru si a treia zi de Pasti.”, dar considerata de autor “vulgara”. Totul se petrece intr-o atmosfera englezeasca a domnilor care fumeaza tigari selecte. Robert vorbeste despre posibilitatea de a tine o femeie de brat, de a se simti impreuna in al noualea cer. Dinu povesteste o intamplare enigmatica, caruia autorul notase “o suma de versiuni”, in care era rapit de pe strada de o servitoare si dus in alcovul unei tinere dornice sa-l cunoasca. Dupa cum afirma Robert, “aventura lui Dinu aduce oarecum cu Pacatul lui Caragiale”. V. UN PRIETEN In al cincilea capitol, adolescentul vorbeste despre prietenul sau Marcu: “Prietenul meu Marcu e inalt, uscat, cu ochii mari si bulbucati, parul cret, mainile lungi, picioarele lungi”. “Baietii il cred prost si ii spun, din pricina lungimii nasului, Tandarica; iar pentru ca e evreu, il mai striga si Marcala”. In fiecare dimineata, vine cu un roman la scoala, pe care il citeste chiar si atunci cand profesorul explica, deoarece ii considera pe acestia “fara exceptie, nerozi”. In ziua cand trebuie sa fie ascultat se intereseaza de lectie, si raspunde profesorului cu seninatate ca “nu stie”, intorcandu-se in banca sa. Nu trebuie “sa-l tina mult la lectie, pentru ca romanul trebuie citit”. Marcu nu sufera pe Furtuneanu si Furtuneanu nu sufera pe Marcu. Pentru ca, in urma cu un an cand toti baietii trebuiau sa se tunda cel putin numarul 3, pe motiv ca face otita Frurtuneanu venea la scoala “cu aceleasi plete negre, in care nu patrunsese masina de doi ani”. La toate acestea, Marcu “completa confidential”: “sa-l tina ma-sa in vata”. La 2

sfarsitul orei Furtuneanu “l-a insultat, l-a facut lipsit de buna crestere si a incheiat formidabil: -Sa nu-mi mai intinzi mana pe strada!”. VI. LUNI 8-9, GERMANA Considerandu-se “persecutat” de profesorul “cu o tunica ofitereasca” adolescentul trebuia sa invete cu un meditator pentru a nu ramane corigent. “Meditatorul era baiatul unui croitor evreu si-l chema Sami. Nu avea decat saisprezece ani, juca inca nasturi, citea pe Nick Winter, dar invata la scoala evanghelica si, la Conservator, vioara”. Autorul marturiseste ca din clasa I gimnaziala “germana ma obsedeaza”. Intre timp, profesorul ajunsese director, “glasul ii rasuna formidabil in fiecare dimineata si, cand se infurie, palmuieste elevii”. Autorul a fost palmuit o singura data cand isi uitase umbrela in clasa si a sarit pe fereastra. In acel an isi exasperase profesorul: “-Domnule, va rog, eu mi-am uitat caietul acasa.../ -Unu...”. “Eram fericit ca cel putin nu ma mai chinuia la tabla”, marturiseste adolescentul. “Dupa un rastimp mai lung sau mai scurt, sfarseam intotdeauna cu insuficient”. In finalul capitolului, autorul recunoaste ca, in ciuda tuturor, “domnul director, insa, nu e un om rau”. Le daruieste tuturor media “suficient”: “Magarilor!...Hai?” VII. CORIGENTA - 10 iulie Capitolul descrie o experienta extrema a insusi autorului: ramane corigent la germana din cauza unui profesor cu o privire ingrozitoare, care il face sa uite lectia intr-o clipita. Cuprins de disperare, se gandeste chiar la sinucidere. O alta corigenta, de data asta mai tarzie si aproape inevitabila, apare la matematica. Scopul corigentei, pentru profesor, este simplu: ca elevul sa se pregateasca mai bine la matematici, sa cunoasca mai bine detaliile acestui obiect subtil. Impricinatul crede insa ca a nu sti bine matematica este un dat, tine de soarta, la fel cum moartea este data oamenilor supusi destinului, unui timp ireversibil. Adolecentul isi face, plin de entuziasm un program prin care isi propune “in trei zile invat ce n-am invatat un an si scap...”. Isi propune sa lucreze intens si sa ispraveasca trigonometria, algebra, binomul lui Newton si triunghiul lui Pascal. Nerespectand acest program, ramane corigent la matematica, isi propune sa o invete la vara si considerand ca “e foarte inteligent ceea ce fac...”. VIII. PREMIANTII “Azi-dimineata s-a randuit banci in curtea liceului, s-a adus o catedra, cateva scaune si o masa pe care s-au asezat cartile de premii”. Era serbarea de sfarsit, unde cei mai silitori paseau curajosi sa-si ia diploma si cartile. Pentru acest premiu invatasera tot anul. Fanfara era prezenta, colegii premiantilor ii felicitau. Inauntrul adolescentului miop se dadea o lupta apriga intre gandurile si sentimentele sale. Marturiseste cu ura in jurnal ca “uram pe acei adolescenti cu fruntile inguste, incluti si impersonali, care isi invata lectiile, se duc la cinematograf si se masturbeaza in fiecare noapte. [...] Munca mea si torturile mele, si rezultatele mele nu erau pretuite”. Mai tarziu a “cercetat cu Dinu listele ce se lipisera la un geam”. Din clasa lor erau patru corigenti la matematica: Dinu, el, Chioreanu, Bonas. Ultimii doi erau “cei mai 3

prosti din intreaga clasa”. Acasa a trebuit sa se prefaca trist din cauza corigentei, “sau, poate, sunt cu adevarat trist…”. IX. VACANTA Desi a ramas corigent la matematica, nu se gandeste deloc la corigenta. Se va apuca de matematica la sfarsitul lui august. Profita de vacanta pentru a citi tot ce-i place. Ba chiar intr-o dimineata, in timp ce citea pe Panait Istrati cunoaste un vagabond cu care a “petrecut patru ceasuri de vorba”. Vagabondul – “un evreu tanar, prost imbracat, care ratacise mult si indurase multe”. I-a povestit aventurile sale, slujbele (picolo intr-o cafenea, paznic la o magazie, ucenic intr-o ceainarie), alimentand visele adolescentului de a-si crea propriul drum in viata, departe de viata pe care o ducea atunci. In vacanta, lucrul la roman incetase, intalnirile cu prietenii se rarisera, isi petrecea timpul citind si visand. “Astept cu resemnare sfarsitul lui iulie, sa plec in tabara de la Dumbrava Sibiului. Cercetasia mi s-a parut intotdeauna o institutie exaltata si dubioasa. Am facut, totusi, drumuri lungi impreuna, am dormit nopti frumoase in Dobrogea, am ratacit in Bucegi, am colindat in muntii Neamtului”. Acum, i se pare stupida ideea din primul capitol. Aceea cu existenta unei eroine. Nu mai voia sa iubeasca fictiv, pentru ca cititorului sa placa romanul. “In roman voi scrie ca doream Dumbrava, pentru ca la Bucuresti ma sufocau miresmele si patimile”. Dumbrava ii placea - o credea “ispititoare si curata”. X. JURNAL DE VARA - 5 august “Am ajuns acasa”. Dand putine lamuriri, se intoarce mai devreme din tabara pe motiv ca i s-au terminat banii. Reintorcandu-se in mansarda sa, isi petrece citind zilele pana cand se intorc ceilalti din Dumbrava. Gandul ii ramasese acolo. Desi nu avea vointa, isi propune, probabil pentru a-si insufla incredere in sine, ca “de la toamna am sa incep sa invat serios”. Trei zile mai tarziu, citeste dezamagit ce scrisese la intoarcerea din Dumbrava. Nu deschisese caietele de matematica, iar acum dorea sa invete psihologie in incercarea de a se intelege pe el insusi. Resemnat renunta la idee, gandind: “poate am sa pricep la toamna, cand voi studia psihologia”. O saptamana mai tarziu baietii se intorc din tabara. Dinu ii “povesteste cu amanunte complicatiile ivite din dragostele sale. El a iubit in Sibiu numai trei fate, dar a fost iubit de sapte”. Afla ca examenul de corigenta trebuie sa-l sustina pe 15 septembrie. Se intelege cu Dinu sa amane pregatirea pana la inceputul lunii urmatoare. Constient ca se apropie corigenta, este ispitit, totusi, de niste carti imprumutate pe care trebuie sa la sfarseasca cat mai repede. Nici prin gand nu-i trece sa piarda “prilejul lecturii unor carii pe care doream de mult sa le cunosc”. Inceperea studiului este amanat la nesfarsit, iar in ultimul moment, ia o hotarare foarte mare: ”daca pana la 15 septembrie nu invat de la un capat la altul toata materia, ma sinucid”. In restul zilelor pana la examen adolescentul este incercat de ganduri, sentimente si ciudate trairi. A invatat cateva capitole, dar cu o zi inainte incearca sa se convinga, ca poate de repetentie are nevoie in acest moment din viata sa. “Teza”. Autorul marturiseste: “am incercat sa acopar pagini cu calcule absurde”. Desi, obisnuit cu ideea ca va ramane repetent, Vanciu i-a “pedepsit filozoficeste” - “ne-a promovat pe toti”. 4

• SFARSITUL PARTII I • Partea a II –a I. MANSARDA Partea a doua a romanului incepe cu prezentarea cadrului in care adolescentul petrece cea mai mare parte a timpului sau – mansarda. Aceasta ii ofera protectie, in dorinta sa trecatoare de izolare, de cufundare in lectura. Ideea scrierii unui roman ramane obsesiv in mintea sa, dar intarzie a se concretiza: “...Ce sa scriu, ce sa scriu ca sa uit tristetea? Poate chiar Romanul adolescentului miop il voi scrie din acelasi indemn. Dar nu trebuie sa ma gandesc. Nu trebuie sa ma gandesc, ci sa scriu”. Autorul surprinde, prin fereastra mansardei sale, cursul vietii vecinilor sai: “doi tineri, pe care nu-i cunoaste nimeni”. Adolescentul priveste viata lor linistita, sum “sotul aduce prajituri la amiazi” si “sotia pregateste ceaiul pe o masuta joasa”. Citind pana tarziu in noapte, observa cum lumina se aprinde si se stinge brusc in “iatac”. Toate acestea il fac sa adoarma, dispretuindu-si “bland” vecinii. In final, face o confesiune. Marturiseste cititorului sentimentele fata de lacasul sau, fata de mansarda. “Nimeni nu stie ca eu m-as sufoca respirand alt vazduh decat acela al odaitei in care am invatat slovele pe o tablie de carton. Cand ma intorc din strada, mangai cu ochii zidurile”. Incertitudinea viitorului il sperie – “Ce se va intampla daca mansarda va fi stapanita de altul!?...”. II. “MUZA” – SOCIETATE CULTURAL - DRAMATICA Acest capitol prezinta amplu, activitatea societatii din care autorul facea parte atunci. Societate cultural-dramatica, Muza, “tine sedinta in fiecare sambata, de la patru la opt”. Incantat ca, in ultima vreme aceasta societate cunoscuse un avant puternic, adolescentul participa si lucra cu entuziasm: “muzica, discutii, conferinte, declamatii, piese de teatru. La sfarsit, ceaiul. ”. Au hotarat, ca societate dramatica ce este, sa puna in scena Don Juan. Dupa pregatiri si repetitii intense, spectacolul sa dovedit a fi un real succes. Reprezentatia adolescentului este reusita, nimeni nu a observat micile incuracari si incurcarea versurilor. Insa, se creeaza o atmosfera tensionata intre Robert si Dinu, datorita faptului ca fiecare dorea sa iasa cat mai mult in evidenta. Dorinta lor ascunsa era de a impresiona pe domnisoarele prezente la spectacol. Orgoliile amandurora au avut, la un moment dat, de suferit. Insa, in final Robert biruieste. La o zi de la spectacol, liceenii afla ca “Dinu, Petrisor, Sasa, Lia, Irina fusesera exclusi din Societatea cultural-dramatica Muza”. III. FANICA In acest capitol, adolescentul povesteste cum colegul sau Fanica, “a scris o revista. Se numeste Un liceu model si se va juca la Sfantul Spiridon”. Personajele sunt chiar profesorii lor, rolurile fiind impartite de autorul piesei. Autorul il va juca pe Toivinovici, “poate pentru ca am parul rosu si cunosc formulele seriilor aciclice”. Experientele sale anterioare, ii alungau orice fel de emotii. Unul dintre cuplete este dedicat elevului bolnav de galbinare din cauza chimiei, lucru real, devenit comic tocmai prin coincidenta dintre culoarea bolnavului si specificul multor substante ale acestui obiect de studiu. 5

Povesteste si despre plimbarea la Valea Calugareasca, la via lui Morariu. Desi acesta ii anuntase ”ca vor fi culegatoare tinere si must”, baietii nu s-au aratat prea incantati la final. Culegatoare au fost din belsug, insa baietii nu au putut profita “pentru ca parintele lui Morariu a ramas, tot timpul, langa noi”. IV. DOMNUL REDACTOR Domnul Leontescu, redactorul ce poarta numele capitolului, lucreaza la o revista unde adolescentul trimitea constant articole, care erau si publicate. Insa, invocand o “afacere familiala” tanarul se invoieste de la ora de gimnastica cu scopul de a-i face o vizita domnului Leontescu: “Am alergat acasa ca sa-mi schimb tunica si sa-mi las sapca. Domnul Leontescu ma stie student”. Nefiind la prima incercare de a obtine un onorariu (“Intr-o zi am precizat: pentru douazeci de articole, cate publicasem pana atuncim ceream cinci sute de lei. Douazeci si cinci de lei de articol.”), si cunoscandu-l pe domnul redactor de “asta-vara” porneste increzator spre redactie. “In ziua aceea nu i-am pomenit nimic de onorariu”, marturiseste adolescentul, insa nici cateva saptamani nu a indraznit acest lucru. Cu toate acestea, el ii tot “fagaduia” articole. Chiar dupa cateva insistente, raspunsul ce l-a primit nu era unul incurajator: “Am vorbit. Se face. Iti spun eu ca se face. I-am spus dlui director cum stau lucrurile...”. Gandurile ce ii ravaseau mintea in acel moment, simtindu-se “dezgustat si obosit”, chiar de se stia un talent -putand sa scrie despre orice – lua o decizie. “Ma umilisem mult si fara nici o izbanda. [...] Dar de astazi mi-am fagaduit solemn sa nu mai trimit nimic dlui Ilie Leontescu. Desi am talent cu carul. Si desi ma cunoaste el si as putea scrie orice...“ V. NOIEMBRIE Soarele de noiembrie, trist in aceasta perioada a anului, marcheaza parca lipsa de vitalitate a personajelor dintr-un oras cu o mitologie inca nedescoperita: “In dupa-amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist”. Melancolia il cuprinde pe de-a intregul ca o mana ce ta strange. Trist, adolescentul incearca sa redevina fiinta puternica si hotarata de alta data: “Hotarat ca o stanca, incruntat, cu ochii inclestati de tinta, cu buzele strivite de furie, cu pumnii stransi gata de a se pravali si a-mi indurera carnea”. Prin minte ii trec momentele in care, prin durerea trupului devenea stapanul propriului sau suflet. Se simtea mai puternic, cand se forta sa faca ceva, cu ajutorul durerii fizice: “Cand imi alungam somnul cu pumnii. Cand citeam pana ce-mi lacramau ochii si ma usturau pleoapele”. Si spre mirarea cititorului, adolescentul considera cele mai frumoase zile zilele in care se biciuia. Marturiseste cu seninatate, incercand sa miste pe autor, sa-l socheze cu gandirea sa: “Pastram franghia dupa un raft cu carti. In fiecare noapte, inainte de a stinge lampa, incepeam sfertul acela de dulci si dureroase desfatari”. “Urma, apoi, o clipa de extaz.” A renuntat la acest obicei si, cum chiar el marturiseste:” “Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni”. Chiar si asa, el tine la prietenii sai, iar o eventuala despartire il doare. “Melancolia a fost izgonita de amintiri”, amintiri care l-au scos din lumea in care tristetea il tarase. Acum a redevenit el, adolescentul de saptisprezece ani, cu preocupari stintifiice. 6

VI. REPETITII Viata liceului se scurge cu exactitatea unui ceas elevetian, gasindu-si masuratoare in repetitiile pentru spectacolul “Un liceu model”. Profesorii, erau si ei alaturi de actori, impartasindu-le macar o farama de entuziasm. Unii elevi sunt mai expansivi, altii mai timizi, dupa cum este firea fiecaruia. Toate aceste impresii sunt culese de scriitor de la fereastra mansardei prin care se strecoara lumina unui nou inceput. “Ne adunam in sala de muzica. In banci, in afara de “actori”, se mai gasesc cativa baieti care ne dau ajutor. Minculescu, din clasa a VIII-a, vine printre cei dintai.” Scenele care se repeta, dau o oarecare bataie de cap regizorului (“Regizorul este Dl Filimon, de la Teatrul National”), datorita lipsei acute de dictie a lui Pake. In acelasi timp si in acelasi loc, dl Boloveanu ar fi trebuit sa-si faca repetitiile cu fanfara. Insa acesta incearca, fara succes, sa-i atraga pe elevi. Ba chiar, “cate unii, mai rautaciosi, fac observatii cu glas tare, ca sa-i auda si dl Boloveanu”. Actorii, gasesc si o parte foarte buna in faptul ca joaca in piesa: “Profesorii nu indraznesc sa ne asculte. Ii mintim ca facem repetitii in fiecare zi, toata dupa-amiaza. Profesorii ne cruta. [...] Asa sunt profesorii: oameni cumsecade.” VII. DRUMUL CATRE MINE INSUMI “Drumul catre mine insumi” este capitotul in care scriitorul incearca sa patrunda intr-o lume, in care, pana acum ii era teama ca nu va reusi sa o cucereasca. Era sufletul si mintea sa. Incearca sa-si inteleaga simtirile, trairile si sentimentele: “Eu simt, deci, ca exista un singur suflet in mine. Dar cum sa ajung la el?”. De mai multe ori, in alte zile de fiecare data, adolescentul incerca sa sa gaseasca si sa se inteleaga. Uneori, il intristau lucruri simple, care ii trezeau intrebari de sine (melodii, drumuri de tara marginite cu plopi, viniete risipite priun reviste). Privind in el, gaseste sentimente si conceptii contradictorii. Acest lucru il deznadajduieste in ideea de a scrie un roman: “Iata de ce nu voi putea scrie niciodata Romanul adolescentului miop, singura mea nadejde”. Insa, iese din aceasta stare de continua cautare, aprinde lampa si atunci “odaita reinviaza, si cartile din rafturi imi vorbesc, iar sufletul meu se intoarce”. Ramane cu regretul timpului pierdut, intristat fara motiv. VIII. INCIPIT VITA NOVA Mircea Eliade evoca lumea liceelor din Bucuresti, cu preocupari obisnuite, in care elvii invata pe rupte, multi fara a intelege nimic. Orele de latina, spre exemplu, din care nimeni nu intelege o boaba, sunt tinute de un maestru ocultist si filozof, “de aceea se ocupa prea putin de cunostintele noastre la gramatica si ne cerceteaza mai cu placere logica si calitatea stiintei noastre”. Un personaj deosebit este Bratasanu, care stie sa traduca din latina, chiar auzind fraza care se concepe (“Bratasanu cunoaste toate exceptiile si traduce orice text. Traduce chiar fara sa se uite in carte, ci numai ascultand fraza”). Dar nu stie de ce Horatius a scris “Carmen Saeculare”. Chiar si asa, adolescentul nu il invidiaza pentru ca, de cand a venit

7

la liceu, ia doar premul intai cu cununa: “De fapt, cred eu, nu stie nimic. Nu stie decat lectia.” Marcu, in constrast cu el, este elevul cel mai lenes, tolerat de toti profesorii, avand insa insuficient la limba latina. Cu toate acestea, Marcu e mult mai bine informat: “a cetit pe tot Tacit, ceea ce n-a facut nici unul dintre premianti. Si a cetit multe volume de Boissier, ceea ce iarasi n-a facut aproape nimeni.” IX. CU MOS-AJUNUL Unul dintre putinele capitole vesele si pline de vitalitate, adunarile baietilor in mansarda sa ii da adolescentului o stare de spirit, pe care nu o are mereu. “Incepem repetitiile sub bagheta lui Fanica.” Repertoriul baietilor este bogat si contine cantece pentru fiecare tip de oameni (pentru patriotici: “Pe-al nostru steag e scris Unire”, pentru casele batranesti: “A ruginit frunza in vii” si alte cantece traditonale). Aceste intalniri, ce se prelungeau mult in noapte, erau un prilej foarte bun de a comenta repetitiile pentru Un liceu model si pentru a-l barfi pe Robert :”Toti simtim o deosebita bucurie sa barfim pe Robert. Pentru ca Robert a ajuns nesuferit de cand spune ca va fi iubit in curand de o printesa.” In noaptea pentru care se pregatisera intens au pornit la colindat pe la case. Unii oameni nu i-au primit, iar “baietii au fost revoltati. Au injurat pe proprietari si au iesit trantind poarta.” Altii, i-au poftit chiar in casa, unde baietii au fost servitii cu ceai cu cozonac si au luat alte produse traditionale (nuci, mandarine, smochine). La sfarsit, s-au intors acasa la adolescentul miop, unde masa era pusa si vinul in pahare. Dupa ce au baut aproape tot vinul, s-au despartit si fiecare s-a dus la casa sa. Insa, scriitorul a trecut pe bunul sau prieten, Dinu, si dupa ce au stabilit o viitoare intalnire, la aniversarea lui Fanica, au inceput sa cante cu voiosie. • SFARSITUL PARTII A II –A • Partea a III-a I. SAMBATA Sambata este o zi in care liceenii se plimba prin oras, impartasindu-si impresiile despre femei, despre lume in general: ”De ce sa ascund? Am privit adesea, lacom, solduri si sani tainuiti. Am sorbit mireasma feminina cu ochi inghetati.” Trupurile feminine sunt de toate felurile: “trupuri plapande sau provocatoare – mignone, sfioase, ipocrite – sau inalte, mandre, senine”, care nu ascund nimic, care doar adumbresc. In orasul monoton, singura consolare o constituie contemplarea acestora, care, in imaginatia adolescentilor, dobandesc imaginea unor zane din povesti. Sambata nu este provinciala ca duminica, zi premergatoare inceperii unei noi saptamani de lucru, momentul de relaxare a familiilor inainte de a intra in tulburarea altor zile monotone. “Trebuie sa scriu aceasta: asteptam sambata ca pe o zi rara. Nu pentru ca e urmata de duminica, ci pentru ca sambata e ziua trupului. Robert ar spune a dragostii. Iar Poprisan, a femeilor isterice.” Fara prea mult entuziasm, in fiecare sambata, mergea cu prietenii sai la cate o “casa cu felinare rosii”, unde “se educa fortele masculine”. Acolo alegi fata dupa bunul plac, restul se petrece fara emotii, lasi banii pe masa si pleci.

8

Scriitorul insa era constient: aceasta nu era dragostea. Era, poate, dragostea de trup. Insa, pentru ceilalti nu conta asta. Prietenii l-au laudat, iar el a facut cinste intr-o berarie, fiind “sarbatoritul”. Sambata devenea din ce in ce mai putin emotionanta. II. PAPINI, EU SI LUMEA In “Papini, eu si lumea”, se insista asupra cartii lui Giovanni Papini, “Un om sfarsit”, care exprima exact starea de spirit a autorului. Tanarul Eliade este si bucuros si suparat, pentru ca scriitorul italian i-a luat initiativa a ceea ce ar fi vrut el sa scrie, dar si pentru ca l-a descris asa cum este (“L-am urat si l-am iubit o dupa-amiaza intreaga. L-am urat, pentru ca el cuvantase lumii ceea ce voiam sa cuvant eu. Si l-am iubit, pentru ca mia scris viata”). Intentia de identificare cu Papini este totala; adolescentul vrea sa-si formeze, insa, o alta personalitate. Hotararea de schimbare a personalitatii pare irevocabila: “In curand, voi fi altul. Voi arata celorlalti ca fluviul sufletului meu se poate revarsa si in alta matca. Voi rodi pretutindeni roade noi.” Lupta se duce, in sufletul autorului, pentru crearea unei personalitati diferite, pentru a descoperi noi radacini acolo unde nu sunt. I se pare revoltator faptul ca, cititorii l-ar putea acuza de pagiat dupa ce i-ar citi cartea. Increzator sustine: “Nu mi-e teama de nimeni. Sunt gata sa dovedesc oricui aurul si bijuteriile mele. Chiar lui Giovanni Papini”. III. UN AN “A trecut un an.” Adolescentului i se pare acum inutila si haioasa ideea de a scrie Romanul adolescentului miop. Intr-un an s-au intamplat multe. Drumurile celor sapte prieteni deveneau din ce in ce mai departate: “Nu mai suntem nici colegi. El (Dinu) a dat clasa a VIII-a in particular, cu Furtuneanu si Bricterian, si a cazut. Ceilalti au trecut si sunt acum la facultate. Dar Robert n-a mai voit sa se inscrie iarasi la liceu. S-a inscris la Conservator...”. Recunoaste ca s-a schimbat, ca duce o viata dubla si marturiseste cu regret ca: ”dupa un an, aproape toti prietenii mei au iubit. N-a scapat nimeni. Numai eu.” Incearca sa se incurajeje gandindu-se ce “e dovada de virilitate”. Recunoaste ca se minte, recunoaste ca sufera. Nici macar amintirile nu i-au mai ramas. Sau i-au ramas prea putine. “Dar e anul meu, e anul vointei mele, pe care eu l-am dospit cu sangele meu si l-am insufletit cu viata mea, si l-am calit cu gandurile mele.” IV. PRIETENII Jurnalul se extinde pe durata unui an intreg: un an lung, plin de reflectiile unui adolescent care traieste experimentele cele mai bizar. Prietenii se indeparteaza treptat: “Am fost atat de singur in ultimele luni, incat ma socoteam aproape fara prieteni.” Revederea cu ei sta sub semnul unui bun ramas: “Pasii mei ma instrainau de prieteni, si pasii lor ma departau.” Reintalnindu-se in vechea mansarda peste care timpul nu parea ca trecuse, baietii afla cu stupoare cazul lui Radu. Un caz tragic: el fugise de la internatul din Brasov “pentru ca isi stie sigur repetentia”. Personajul “cu chipul lui de tobosar, miop, cu dinti

9

lati si buze mari, crapate”, “ajunsese cinic si vulgar” si nu putea manca fara sa bea tuica fuma multe tigari si “spunea anecdote stupide”. Motivul pentru care nu poate sa invete il dezvaluie, neparand miscat, “pentru ca mi-a murit mama”. Se lasa o tacere apasatoare in mansarda, iar baietii il considera cinic pentru ca nu-si arata adevarat suferinta. Pentru prima oara scriitorul povesteste aproprierea bacalaureatului, ce ii sperie, din pricina noului regulament. Unii spera la “tomnateca promovare”, stiind de acum ca Vanciu ii va lasa corigenti. Printre ei si adolescentul miop, trist dupa despartirea de prietenii sai. V. TRISTETI, IN VARA Acum, corigenta devenisa o certitudine sperantele ii erau indreptate spre “tomnateca promovare”. Nu stia ce avea sa faca in continuare. Ar vrea sa-si stie soarta ca sa stie cum sa procedeze. Incertitudinea ii pune stapanire pe ganduri: “Voi pasi la anul la Universitate sau voi pierde luni dupa luni, dezamagit, asteptand noi examene.” Retraind amintirile pastrate in caiete se simte departe de lumeea aceea descrisa, de prieteni. “Am ramas sa sfarsesc singur lupta, si dusmanii rasar din mine, multimi.” Realizeaza cum insemnarile adolescentei se apropie cu pais repezi de sfarsit. Nu va mai scrie, pentru ca nu va mai fi adolescent. Romanul nu l-a inceput, iar caietele cu amintiri sunt din ce in ce mai numeroare (“Cand voi cuteza sa-mi scriu romanul? Se sfarsesc caiete dupa caiete, si fiecare poarta alata luna sau alt an.”). Amintirile il napadesc, poarta suferinta in suflet ca o cruce grea ce ii apasa umerii. “Sunt obosit si trist, si sunt singur in casa aceasta, grea de amintiri. De ce ma napadesc amintirile?” VI. MA CLATINA VANTURILE Capitolul prezinta schimbarile de mentalitate si preocupari prin care trece adolescentul. ”Au trecut de mult timpurile cand chimia si insectele imi odihneau creierul. Au trecut si timpurile lui Felix Le Dantec si Haeckel, zile sfarsite inocent in fata bocalului cu tritoni, noptile istovite langa cartile cu scoarte rosii din Bibliothèque de Philosophie scientifique.” Se simte altul, Jurnalul nu mai prezinta interes. Datorita schimbarilor sufletesti, adolescentul isi da seama ca “eroul ar aparea vesnic contradictoriu”. Simte ca stintele care odata il fascinau (istoria, filozofia) sunt inutile. “Nu stiu daca ceea ce imi lipseste este credinta.” Nu accepta credinta obisnuita in Sfinti, in Biserica, in Mantuitor. Incearca sa gaseasca adevaratul inteles pentru credinta, pentru credinta sa. “Cum as putea ajunge [...] la Isus?” In final, isi deschide in totalitate sufletul, confesandu-se: “Iata ce simt: ca sunt ridicat din mine si izbit de colturi dureroase, si lasat iar in suflet, si iarasi inaltat. Si nu stiu nimic alt, si nimic nu inteleg.” VII. BACALAUREATUL “Bacalaureatul” infatiseaza partea finala a epocii de scolaritate; dupa examenul de corigenta pentru care atat el cat si Marcu invatasera, “Vanciu biruise, dupa trei ani, invataseram matematica”. 10

Adolescentul care citise atat de mult se simte ofensat de atitudinea indiferenta a profesorilor, care il desconsidera, ii dau note mici. “Am fost cuprinsi, atunci, de febra nestapanita a lecturilor pripite, a rasfoirilor nervoase, a memorizarilor, a fiselor, a sublinierilor cu creion rosu.” In timpul probelor de oral, isi amintea lecturile sale stintifiice si anii petrecuti in laborator. Elevul este singur in fata profesorului: “Sunt aproape trecut. Si nu simt nici o bucurie, si asta ma doare: mult, mult. Si de aceea scriu in caiet: ca sa nu uit durerea din ziua examenului meu.” O farama de indoiala ii ramane insa in suflet: “Daca nu voi trece?...” VIII. FINAL “Am scapat, am scapat!...” Capitolul “Final” consfinteste rotund, intr-o simetrie a textului, sfarsitul perioadei de liceu: “Mi-am cetit numele pe listam cu ochi tulburi. [...] M-a cuprins deodata un dor puternic de a vedea liceul unde am petrecut opt ani.” Realizeaza cu nostalgie si durere ca il intristau clasele unde nu vor mai fi fete cunoscute, il intristau dulapurile cu carti de unde citise. Nu vrea sa renunte la adolescenta. Ideea de sfarsit il cutremura: “Cine ar putea intelege tristetea salbatica a acestui sfarsit pentru totdeauna?...O viata se inchide.” La acel sfarsit de toamna, se hotaraste: “Eu am sa scriu Romanul adolescentului miop.” Vrea sa surprinda realitatea, firesc si dramatic. Privind cum ploua incheie Jurnalul, in aceasta zi de toamna, pentru a incepe sa scrie la roman: “Pentru ca am ramas singur, m-am hotarat sa incep chiar azi Romanul adolescentului miop...”

11