Revolutia Romana Din Decembrie 1989

şi

Despre Revoluţia Română din decembrie 1989… la 19 ani de la realizarea ei

Jurnalul Naţional şi Teologie pentru azi 2008

I TIMIŞOARA 1989 / "Tată, noi suntem copii, ce să ne facă nouă?" http://www.jurnalul.ro/articole/140976/timi%C5%9Eoara-1989--tatanoi-suntem-copii-ce-sa-ne-faca-noua

15/12/2008 de Andreea Tudorica , Daniela Dumitrescu

Ieşirea în stradă a muncitorilor din majoritatea fabricilor din Timişoara a dus la căderea regimului comunist.

Remember Au trecut 19 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Vâltoarea evenimentelor de atunci a suprimat egalitarismul ca principiu de organizare al unui idilic "paradis" social, practic irealizabil. A spulberat un sistem de represiune care se considera infailibil şi invincibil. A răvăşit destine. A ridicat şi a coborât lideri. În mai puţin de o săptămână imposibilul a devenit posibil. Dictatura a murit de Crăciun. Au rămas în urmă eroi ştiuţi şi neştiuţi, destine sfărâmate, destine asumate, întrebări la care s-a răspuns şi, mai ales, întrebări la care nu s-a răspuns. Încă. Dorim să păstrăm vie amintirea acelor zile şi pentru cei care nu le-au trăit. Dorim să transmitem mai departe memoria acelor clipe ca pe o moştenire de suflet românesc către generaţiile care vin din urmă. Onorăm fervoarea ¬inimilor topite de idealurile minunate ale acelor zile unice reluând cele mai interesante şi remarcabile mărturii despre evenimentele de atunci.

Totul a început mai întâi la Timişoara, devenit la 19 decembrie 1989 primul oraş liber al unei Românii îngenuncheate de comunism. Să ne amintim mereu că timişorenii au strigat primii: "Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!". Şi previziunile lor s-au împlinit. A fost un fel de Forrest Gump al revoluţiei de la Timişoara. A cunoscut doctrina comunistă la 4 ani, când CAP-iştii i-au evacuat familia, pentru că tatăl său nu a vrut să se supună colectivizării. A participat la toate tentativele de revoluţie înainte de ’89, organizate în Timişoara. În decembrie ’89 a ieşit în stradă, pentru că nu mai putea trăi cu mentalitatea aceea de şobolan. Ioan Savu e un bănăţean tipic. A trăit într-o familie de gospodari lăsaţi în tălpile goale de comunişti. S-a căsătorit cu femeia care l-a determinat să acumuleze înţelepciunea de a înţelege viaţa fără patimă. A făcut trei copii pe care i-a învăţat să trăiască vertical, indiferent de greutăţi. Pentru ei a ieşit în stradă în decembrie ’89 şi s-a nimerit liderul revoluţionarilor. Trebuia să facă ceva, trebuia să explice copiilor mai târziu ce s-a întâmplat cu-adevărat "la revoluţie". A fost unul dintre aceia care a crezut sincer că oamenii mor pentru o viaţă mai bună. Acum, după 15 ani de analiză a revoluţiei personale, nu pune la îndoială aportul serviciilor secrete la evenimentele de-atunci, dar crede cu toată puterea unui bănăţean că, dacă nu ar fi existat sângele oamenilor simpli, pecetea schimbării ar fi fost falsă. SEMNALUL

"În decembrie ’87, după evenimentele din Braşov, dacă te plimbai prin Timişoara, treceau diverşi indivizi pe lângă tine, aşa, pe stradă, şi-ţi spuneau aproape şoptit: «Dacă eşti român, vino pe 1 ianuarie în Piaţa Libertăţii»", povesteşte Ioan Savu. Spune că revoluţia din ’89 a fost pregătită cu doi ani înainte, cel puţin. Manifestaţiile din Timişoara, afişele anticomuniste de la vremea respectivă nu erau degeaba. Ele transmiteau semnificaţia pregătirii unei schimbări pe care nici unul dintre oamenii de bun-simţ nu o putea ignora. "M-am consultat cu soţia dacă să mă duc sau nu la această manifestaţie anunţată în ’87. I-am spus că eu nu mai pot trăi cu mentalitatea asta de şobolan. Cred că nu poate să fie ceva mai cumplit decât să-ţi fie ruşine de copiii tăi. Eu nu puteam sta aşa deoparte când în Timişoara se întâmplau lucrurile astea, la care la vremea aceea nu aveam o explicaţie concretă. Dar simţeam că se întâmplă ceva", explică Ioan Savu.

În Banat şi nu numai, pe scara de valori a unui copil, poziţia tatălui este foarte bine definită. «Când tata spune ceva, întreaga lume îl poate contrazice, acela este adevărul!» Eu n-aveam ce să le spun copiilor mei, în cazul în care m-ar fi întrebat mai târziu şi sigur m-ar fi întrebat ce am făcut la revoluţie. Nu puteam să le spun că am stat în casă şi m-am uitat la televizor. Ce le spune tata aia e beton. Dacă reuşeşti prin laşitate sau prin adevăruri strâmbe să dărâmi încrederea copilului, atunci i-ai distrus personalitatea. Asta este ceea ce m-a determinat pe mine să merg în revoluţie", argumentează Ioan Savu. DAMIGEANA

"În ’88 am fost în Piaţa Unirii. Era o atmosferă bacoviană, apăsătoare. Nu era nimeni acolo. Oamenii luau apă de la izvor. Şi nevastă-mea mi-a dat o damigeană, când am plecat, ca momeală. Dacă mă prind securiştii să spun că merg după apă, nu la manifestaţie. Oamenii s-au strâns în piaţă şi se uitau pe clădiri să vadă dacă nu sunt unii care ne urmăresc. Erau în câteva locuri maşini ale Miliţiei şi oameni care veneau şi plecau, nu stătea nimeni", povesteşte Ioan Savu. În tinereţe a făcut foarte multe fotografii. Învăţase din asta să cunoască figurile umane. "Asta m-a ajutat în piaţă să recunosc pe unul sau pe altul, dacă e preotul sau miliţianul. Îi ştiam pe ăia îmbrăcaţi în haine de piele care de pe unde sunt. Nu ştiam dacă manifestaţia e în Piaţa Revoluţiei sau în Piaţa Operei. Trecătorii aceia de care vă povesteam spuneau aceste două locaţii. Am mers şi în cealaltă piaţă şi nici acolo nu am văzut pe nimeni să staţioneze. Erau grupuri de oameni care circulau, nimeni nu stătea locului. Acolo, însă, am întâlnit un tânăr ofiţer de Securitate căruia îi făcusem fotografii la nuntă şi cu care am crezut că sunt prieten. M-a întrebat ce fac şi când i-am spus că am fost în Piaţa Unirii parcă l-am electrocutat. În clipa aceea m-am speriat şi am dus aşa damigeana din spate, unde o ascunsesem, şi i-am spus că am fost după apă. Manifestaţia din 1988 aşa s-a terminat, iar eu eram nemulţumit, pentru că nu se întâmplase nimic". PRIMA ZI DE REVOLUŢIE Înainte de ’89, timişorenii erau favorizaţi din punct de vedere mediatic. Spre deosebire de celelalte zone ale ţării, Timişoara era oraşul cu cele mai multe posturi tv pe ecranul televizorului şi implicit cel mai informat. "Prindeam patru posturi tv şi eram la curent cu ce se întâmpla dincolo. Am văzut «în direct» grevele lui Walesa, căderea zidului Berlinului, premiile Academiei Europene de Film şi altele. Erau nişte lucruri cu care eram familiarizaţi. Aşteptarea schimbării, chiar dacă nu era conştientă, oricum era pregătită", povesteşte Ioan Savu.

"Aşa că, în 16 decembrie 1989, când m-a sunat un prieten şi mi-a spus: «Haideţi, măi, că sunt zeci, sunt mii în Piaţa Operei, gata, a început!», nu vă închipuiţi ce am simţit. Mi-am luat cel mai bun prieten, ne-am urcat în maşină şi am încercat pe diverse trasee să pătrundem în Piaţa Operei, dar nu a fost posibil. Pe la toate intrările unde încercam erau maşini cu soldaţi care debarcau în fugă”. De data asta, modalitatea de manifestare era ceva mai evidentă, spre deosebire de anul ’88? "Grupurile de manifestanţi nu erau compacte şi, mai ales, nu stăteau locului, ci traversau centrul dintr-o parte în cealaltă", explică Ioan Savu. "Încercam să ne alipim acestor grupuri şi nici nu era greu să facem asta, pentru că oamenii te săltau de pe trotuar. Pentru că ne era foarte frică, am hotărât cu prietenul meu că, dacă ne prind securiştii, le spunem că am fost la tăierea porcului. Asta se întâmpla pe 16 decembrie seara, atunci când l-au săltat pe Tökes. Povestea e că ei începuseră să tragă şi ne era totuşi frică…" SPĂRGĂTORII

"În 17 decembrie am ajuns iar în Piaţa Maria şi am văzut cum stăteau viclenii (n.r. – securiştii) din capăt în capăt", spune Ioan Savu. Dimineaţa, geamgiii reparau vitrinele sparte, dar nu puteau să facă asta peste tot şi într-un timp foarte scurt, aşa cum şi-ar fi dorit. Şi oamenii erau adunaţi cu miile. "Era foarte important că erau mulţi. Dacă până în ’89 fuseseră puse doar câteva afişe îndrăzneţe cu «Jos Ceauşescu!», pe care oamenii le vedeau sau nu, de data asta vitrinele sparte erau văzute de câteva mii de oameni, ceea ce era un semn că acum se putea schimba totul. Cei de la Armată au făcut o mare greşeală atunci când au venit cu fanfara, pentru că au iritat oamenii". După ei, au trecut şi cele două elicoptere, care au avut acelaşi efect. "Zgomotul acela de elicopter parcă făcea să-ţi vibreze diafragma, şi asta mai tare te îndârjea. Să ştiţi că nu oamenii simpli au fost cei care au spart geamurile. Au găsit nişte specialişti să facă treaba asta. Aveau aşa nişte beţe în mâini cu nişte sârme cu piuliţe şi loveau în vitrină exact acolo unde rezultanta forţelor dădea efectul cel mai bun. Iar oamenii aceştia erau îmbrăcaţi în combinezoane negre. Lucrurile astea le-am văzut atunci, dar nu le-am dat un înţeles, pentru că nici nu contau pentru mine. Abia acum îmi dau seama că totul a fost jucat. Acum e foarte uşor să strigi «Jos Iliescu!», dar pe vremea aceea ţi-era frică să şi gândeşti lucrul acesta". "SE TRAGE CA LA BEIRUT"

La 17 decembrie, când veniseră TAB-urile în piaţă, erau oameni care loveau maşinăriile cu lăzi goale de portocale… Erau atât de îndârjiţi încât ar fi putut să moară, dar nu puteau fi înfrânţi. "Ardea Consiliul Judeţean, mulţimea era furioasă, se trăgea… La un moment dat, când mă apropiam de această clădire o văd pe fiica mea cu un băiat. În momentul acela am înlemnit. Era în clasa a IX-a şi nu ştiam că avea un prieten. Mi-a pierit tot elanul de revoluţie. I-am întrebat ce caută acolo şi ea mi-a răspuns că mergeau la film. Am vrut săi scot de acolo şi fiică-mea mi-a zis: «Tată, noi suntem copii, ce să ne facă nouă?». I-am scos cu bine din zonă". Între timp, militarii formaseră centuri. Nu trăgeau în toată lumea. Se trăgea "în funcţie de oameni şi de comandant". "Nu puteai să ieşi de acolo decât dacă părăseai centrul. Se trăgea ca la Beirut. Se trăgea dinspre complexul studenţesc, dinspre centru, dinspre Calea Girocului. Practic, gloanţele zburau peste cartier. În centru erau tineri care înaintau către Operă şi i-am oprit şi le-am spus că se trage acolo şi că au murit oameni. Au spus că nu le pasă de asta. La un moment dat am văzut un rănit şi am chemat ambulanţa. Când a venit, şoferul salvării m-a întrebat dacă e militar sau securist şi eu i-am spus că e un om obişnuit. Atunci, şoferul a vrut să plece şi oamenii s-au năpustit asupra lui să-l bată pentru că nu voia să ia rănitul. Atunci le-am mai spus tinerilor acelora o chestiune care pare acum desuetă. Anume că libertatea nu le-o agaţă nimeni ca pe o insignă în piept şi că zona în care vor ei să meargă este foarte periculoasă. Le-am spus că trebuie să se bată pentru libertate, dar că trebuie să fie înţelepţi şi să nu moară fără nici un rost. Toată noaptea aia s-a tras năucitor. Unii spun că s-a tras cu gloanţe oarbe, dar oamenii nu mor din asta", îşi aminteşte Ioan Savu. În noaptea aceea a dat o ploaie văratică cu tunete şi fulgere, ca o izbăvire. Pe Calea Girocului şi pe alte străzi, unde se trăsese, era plin de sânge… "Am dat telefon unor prieteni din Cluj şi Bucureşti şi le-am spus că în Timişoara se trage ca la Beirut. Ei, care habar nu aveau ce se întâmplă cu noi, mi-au răspuns: «Dar ce ai păţit, ai băut?»". Pur şi simplu ei nu puteau să înţeleagă. Credeau că e ceva în neregulă cu mine". "ERA SA FIU ÎMPUŞCAT"

În dimineaţa de 18 decembrie, Savu a aflat de la responsabilii de partid că s-a declarat stare de necesitate. "Am plecat acasă cu tramvaiul şi am văzut cordoane de militari care stăteau cu arma la piept şi rânjeau la noi. Înainte de a mă duce la serviciu, am fost la piaţă cu soţia mea şi acolo erau nişte militari, care nu dădeau voie unui individ să treacă printre tarabe", rememorează Ioan Savu. "Pentru că el s-a încăpăţânat să treacă pe-acolo, au tras efectiv după el şi era cât p-aci să ne nimerească şi pe noi". Tot oraşul era plin de gărzi patriotice. Oamenii aceia aveau arme în mâini. "Mi-am dat seama că nu erau

muncitorii din fabrici, erau miliţieni sau securişti", precizează Savu. "În zilele acelea s-a tras nebuneşte, dar eu n-am făcut nimic spectaculos, deşi simţeam nevoia. În 19 decembrie dimineaţa am fost la serviciu şi le-am spus prietenilor mei de acolo că, dacă mi se întâmplă ceva, să aibă grijă de nevastă şi copii. Deşi nu făcusem nimic, am simţit nevoia să le spun asta. În 19 s-au stârnit şi muncitorii de la Elba. Din câte am înţeles, au omorât o femeie acolo şi de aici s-au învrăjbit, dar nu am văzut asta". BĂTAIE LA CONSULAT

"În 20 decembrie, dimineaţa m-am dus la serviciu şi nu aveam stare, aşa că mi-am luat agenda sub braţ. M-am învoit pentru a merge la Centrul de Calcul. În timp ce mă îndreptam spre centru, am văzut coloane de muncitori care urmau acelaşi drum, dar nu erau deloc organizaţi". Unii strigau aici ceva, alţii altceva dincolo. Nu aveau deloc conştiinţa forţei lor. "Ajungând în faţa unei coloane, am observat că începuseră să cânte «Deşteaptă-te, române!», dar nici măcar de asta nu erau în stare, pentru că porniseră tonul greşit şi nu ştiau versurile. Şi atunci m-am gândit să inventez eu o lozincă şi să fug de-a lungul coloanei strigând această lozincă, aşa încât lumea să strige măcar ceva coerent".

A mers şi în Piaţa Operei. Acolo îi chema Ceauşescu pe oameni când ţinea vreo cuvântare în Timişoara şi manifestanţii acolo s-au strâns ca să protesteze în ’89. "Eu mă gândeam că aceste coloane de manifestanţi ar trebui să treacă prin tot oraşul şi nu să se îndrepte direct către Piaţa Operei. Ca să-i vadă toată lumea că s-au răsculat. Nu m-am gândit atunci la simbolul acesta al pieţei. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap că ar exista cineva care-i conduce pe manifestanţi. Eu doar fugeam în lungul coloanei şi le spuneam încotro să meargă. La un moment dat, spre Piaţa Operei, am cerut manifestanţilor să trecem pe lângă Consulatul sârbesc, pentru că această instituţie era singura noastră legătură cu lumea «liberă». Voiam să ştie consulul că în stradă nu au ieşit huliganii, ci Timişoara, care nu mai voia comunism". A încasat şi o bătaie acolo, pentru că cei care stăteau pe margine au crezut că Savu e securist. Şi-a dat seama ulterior că şi sârbii erau comunişti şi chiar dacă a încercat să o dreagă cumva, deja nu mai conta. "Am pornit iar spre Operă şi, la un moment dat, mi-am dat seama că mi-era foarte sete. M-am oprit într-un Aprozar să-mi cumpăr un suc şi am realizat că nu am bani mărunţi la mine şi vânzătoarea mi-a zis : «Luaţi sucul acela fără să plătiţi, numai să faceţi bine ceea ce faceţi!». Vă povestesc asta ca să înţelegeţi că existau oameni care gândeau normal la vremea respectivă". În drum spre Operă s-a lipit coloanei de manifestanţi un anume Marcu.

Acesta era un revoluţionar care se îmbrăcase într-un cearşaf găurit la cap ca să atragă atenţia. BOXELE

Pe undeva pe lângă Primărie, mulţimea de muncitori a fost întâmpinată de o coloană de militari şi a fost ameninţată că, dacă înaintează, o să fie împuşcată. "Noi am înaintat, gândindu-ne că nu ne pot omorî pe toţi. Şi militarii au luat-o la fugă. Unul dintre manifestanţi a recunoscut un militar, zicea că e un vecin de-al lui. A vrut să-l îmbrăţişeze. Dar ăla fugise deja. Când am ajuns la Operă, am observat că în balcon erau montate nişte boxe. În faţa Operei era un cordon de securişti, care oprea mulţimea să intre în clădire", spune Savu. Şi-a dat seama că mulţimea era aşteptată acolo. Savu n-a vrut să se oprească acolo "pentru că nu poţi să duci o bătălie pe terenul duşmanului". "Mă gândeam că ăia ne ascultă şi gândurile. Auzisem că cei de la Bucureşti, oficialităţile, veniseră la Consiliul Judeţean, aşa că m-am îndreptat într-acolo. Pe drumul spre Consiliul Judeţean, am trecut împreună cu mulţimea pe la Poştă, pe la Centrul de Calcul şi pe unde mai aveam eu prieteni, ca să-i strâng şi pe ei ca să fim mai mulţi". În faţa Consiliului aşteptau TAB-urile dispuse pe linia de tramvai şi erau deja oameni strânşi acolo. Savu s-a gândit că nu mai era necesară prezenţa lui. "Oricum eram foarte obosit, aşa că am traversat mulţimea şi m-am dus în faţa Consiliului. Mi-am aşezat agenda pe caldarâm şi stăteam şi mă uitam la ce se întâmplă. La un moment dat a ieşit un individ şi a strigat în mulţime să vină doi-trei tovarăşi ca să vorbească cu tovarăşul prim-ministru. Mam gândit atunci că unul sau doi oameni nu pot sintetiza nemulţumirile mulţimii şi nici măcar nu o pot reprezenta. Şi apoi, fiind doar doi, dădeau de bănuit că vor fi cumpăraţi. M-am urcat pe o jardinieră şi am strigat să se ducă vreo 10-15 inşi". În secunda doi a fost ameninţat de un ofiţer de Securitate că va fi împuşcat. "Şi am căzut de pe jardinieră. Atunci m-am gândit că sunt şi eu condamnat să intru printre cei 15. Mă gândeam că nu-i moral să spui altora: «Mergeţi voi acolo unde-i greu». Am intrat printre primii cinci în Consiliu şi am luat cu mine pe unul care zicea că e avocat, pentru că mă gândeam că, chiar dacă legea e strâmbă, o societate civilă are nevoie de avocat. La intrare ne-au întâmpinat nişte soldaţi înarmaţi, care se îmbrânceau în uşă ca să nu pătrundă mulţimea în clădire".

În acest loc, Ceauşescu vorbea timişorenilor în calitate de preşedinte al ţării. În ’89 a fost ocupat de revoluţionari.

II Remember 1989 - "Să nimicim conspiraţia!" http://www.jurnalul.ro/articole/141058/-remember-1989---sa-nimicimconspiratia! 16/12/2008 După mitingul eşuat din 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a intrat în panică şi a organizat o teleconferinţă-fulger cu prim-secretarii din judeţe.

A fost atunci foarte vehement în a le cere activiştilor să se ia măsuri pentru salvarea regimului. Vă prezentăm stenograma acestei teleconferinţe în care Ceauşescu se adresează prim-senatorilor din judeţe: "Vreau să mă refer la câteva probleme care au intervenit până acum şi care demonstrează că avem de a face cu o acţiune organizată şi dirijată, cu orientare precisă de destabilizare, îndreptată împotriva integrităţii şi independenţei României. Nu există nici cea mai mică rezervă în privinţa aceasta. Scopul lor este ca, folosind agentura de care dispun şi tot felul de

cercuri reacţionare, aceştia se îndreaptă în primul rând spre tineret pentru a-l influenţa şi a-l atrage în diferite acţiuni pentru a-şi putea realiza obiectivele şi scopul. TREBUIE DISCUTAT DESCHIS

În această situaţie este necesar să decretăm o mobilizare generală a întregului activ de partid şi de stat, a tuturor forţelor noastre de interne – Miliţie şi Securitate – inclusiv a unităţilor militare. Trebuie să demascăm şi să respingem cu hotărâre această acţiune şi să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acţiuni conjugate împotriva integrităţii, independenţei, a construcţiei socialiste, a bunăstării poporului. Trebuie discutat deschis cu toţi membrii de partid, cu toţi muncitorii despre această situaţie, despre această acţiune care va împinge ţara noastră înapoi dacă şi-ar atinge obiectivele, ar lichida integritatea teritorială, nivelul de trai, perspectivele dezvoltării socialiste a ţării. De aici necesitatea ca întregul partid, toţi oamenii muncii să acţioneze cu deplină răspundere pentru apărarea avuţiei naţionale, a fiecărei întreprinderi, a fiecărei instituţii, a bunurilor întregului popor, pentru apărarea integrităţii ţării. Să lichidăm problemele din întreprinderi. Să se constituie grupe de apărare a bunurilor întregului popor, a oraşelor, a socialismului, a independenţei şi suveranităţii ţării, bazate pe grupele patriotice, dar cuprinzând pe cei mai buni activişti de partid, pe cei mai buni oameni ai muncii din toate domeniile. Să nu existe secţie sau întreprindere în care să nu se fi constituit aceste grupe. Oricine ridică probleme le poate ridica şi discuta în întreprindere, la consiliul de conducere, de unde poate primi răspuns, dar orice încercare de a organiza acţiuni împotriva intereselor poporului trebuie lichidată în întreprindere. Oricine acţionează, acolo trebuie să-şi rezolve problemele şi nimeni nu trebuie să mai iasă din întreprindere în scopul activităţilor duşmănoase, antisocialiste, în slujba cercurilor reacţionare de orice fel. Aceasta este problema numărul 1. Nu am acţionat şi realitatea demonstrează că nu am pus în mod corespunzător ordine în această privinţă, că nu este bine înţeleasă această problemă.

Imediat trebuie mers în întreprinderi, discutat acolo, chiar unde sunt probleme. Trebuie să realizăm aceste detaşamente de apărare sau grupe de apărare în întreprindere.

TEST PENTRU MEMBRII DE PARTID

Trebuie discutat clar cu întregul partid – acum se verifică şi calitatea de membru de partid. Cei care nu vor acţiona în apărarea socialismului, a independenţei şi suveranităţii nu pot să mai facă parte sau să mai rămână membri ai partidului. Trebuie să discutăm cu toată hotărârea această problemă. Partidul este un partid de luptă, revoluţionar şi acum toţi trebuie să ne apărăm ţara, să apărăm socialismul. Aceasta este chemarea pentru toţi comuniştii, pentru toţi oamenii muncii. Acesta este astăzi interesul suprem şi trebuie spus deschis oamenilor acest lucru.

Trebuie să se treacă imediat, în acelaşi spirit, la o discuţie clară cu organizaţia tineretului comunist. Nu poate fi membru al tineretului comunist acela care nu se încadrează în grupele de apărare sau în detaşamentele de apărare şi care nu acţionează cu toate forţele pentru a-şi îndeplini răspunderea pe care o are.

BAZA E POPORUL Trebuie să se treacă cu hotărâre la lichidarea oricăror manifestări din rândul tineretului. Trebuie discutat foarte serios cu organizaţiile de femei, cu toţi cetăţenii. Aceasta este problema centrală.

Repet încă o dată, nu există decât o singură cale – lupta hotărâtă, înfrângerea forţelor reacţionare, a agenturilor străine. Trebuie să lămurim oamenii care au fost şi sunt înşelaţi. Să nu confundăm oamenii care sunt înşelaţi cu grupurile şi agenturile străine, dar să vorbim deschis şi să izolăm aceste grupuri, să fie demascate cu toate forţele în comun. Baza în toate aceste acţiuni trebuie să fie grupele sau detaşamentele de apărare a proprietăţii şi avuţiei întregului popor, a socialismului, a independenţei şi suveranităţii ţării. Totul în legătură cu aceste grupe trebuie să se îndeplinească din această seară. Trebuie acţionat pe toate liniile. Mâine în presă trebuie să apară deja

constituirea acestor grupe şi chemarea la ordine, la asigurarea desfăşurării normale a întregii activităţi. SĂ NU ÎNTOARCEŢI OBRAZUL Conlucraţi strâns cu organele Ministerului de Interne, cu unităţile militare, acolo unde există acestea, dar, repet, trebuie să punem accentul ferm şi hotărât pe organizarea grupelor sau detaşamentelor de apărare sau, mai precis, a detaşamentelor de luptă şi de apărare a avuţiei întregului popor, a ordinii şi liniştii în oraşe, a independenţei şi suveranităţii, care este obligaţia supremă a fiecărui cetăţean al Republicii Socialiste România. Trebuie să luăm măsuri ferme de bună pregătire – acestea sunt detaşamentele de luptă şi acţiune. Ei, cu forţele proprii, trebuie să asigure ordinea în întreprinderi şi în oraşe şi trebuie sprijiniţi numai acolo unde este necesar de unităţile Ministerului de Interne şi de unităţile militare.

Să se folosească toate mijloacele şi dacă cineva este lovit să răspundă cu două lovituri – nu trebuie să întoarcă şi obrazul celălalt. Cine îndrăzneşte să lovească, trebuie să fie lovit şi trântit la pământ, inclusiv în întreprinderi trebuie făcut acest lucru. Nu trebuie să se ajungă la folosirea armelor, dar trebuie folosite toate mijloacele şi detaşamentele de luptă trebuie să fie dotate cu tot ce este necesar pentru a impune ordinea şi disciplina. TRĂDĂTORI PENTRU O ŢUICĂ

Să discutăm foarte larg şi deschis cu oamenii muncii, să acţionăm pentru a-i desprinde de influenţa acestor elemente reacţionare şi agenturi ale ţărilor străine, de aceia care pentru un pumn de dolari sau de altă valută pentru promisiuni şi câteodată pentru o ţuică îşi trădează ţara, familia şi poporul. Iată, tovarăşi, cum se pune problema şi cum trebuie să acţionăm încă din această seară. Vreau să atrag serios atenţia că trebuie să asigurăm ordinea, să nimicim această conspiraţie, să asigurăm liniştea, ordinea, dezvoltarea socialismului, independenţa şi integritatea României.

Nu avem dreptul să facem nimic care ar putea să pună în pericol integritatea şi construcţia socialistă a ţării noastre. Trebuie să spunem, dar şi să chemăm întregul popor la această luptă.

Au fost bine înţelese problemele? Dacă aveţi de pus vreo întrebare, vă rog să spuneţi. Nu aveţi nici o întrebare, nu aveţi nici o problemă de ridicat? Tov. Constantin – Cluj: Tovarăşe secretar general, aş dori să ridic o problemă şi să vă rog, dacă nu consideraţi că este necesar – noi totuşi vă rugăm să instituiţi, pentru câteva zile măcar, starea de necesitate şi în oraşul Cluj. Tov. Nicolae Ceauşescu: Vom analiza această problemă, dar măsurile pe care am spus să le luaţi reprezintă mai mult decât starea de necesitate, pentru că aceasta nu rezolvă problema. Problema este legată de a trece la mobilizarea partidului, la crearea detaşamentelor de luptă, la mobilizarea tineretului, a femeilor, a poporului – aceasta este starea de necesitate şi aceasta trebuie să fie starea de necesitate. Să facem astfel încât să nu poată desfăşura vreo activitate împotriva intereselor poporului, care înseamnă nivel de viaţă, care înseamnă şi libertate şi tot ceea ce am realizat şi înseamnă integritatea ţării. Mai presus de toate, trebuie ca toţi să acţioneze pentru integritatea ţării şi aceasta este, repet, mai mult decât starea de necesitate. Alte probleme? V-am vorbit de tineret. Am chemat la mine conducerea tineretului, leam dat în seara aceasta indicaţii în acelaşi spirit: să organizăm şi să facem ca detaşamentele revoluţionare de luptă ale tineretului să intre în acţiune. Reamintesc numai că înainte, în Bucureşti, funcţionau asemenea grupe şi nu îndrăznea nimeni, nici huliganii de pe bulevardele Capitalei să ridice capul. Este adevărat, am fost atunci criticaţi că aceste grupe sunt prea aspre, dar eu le-am spus că trebuie să fie şi mai aspre cu cei care încalcă legile ţării. Umanism înseamnă de a apăra interesele poporului, ale întregii naţiuni, integritatea ţării. Acesta este umanismul – nu de a lăsa la voia întâmplării activitatea tuturor elementelor declasate, înapoiate – şi desigur intensificarea activităţii de educaţie, dar acum trebuie să le explicăm şi să înţeleagă educaţia prin aceea că trebuie să respecte disciplina şi ordinea. Mai târziu vom discuta şi despre problemele educaţiei. Acum un singur lucru trebuie să înţeleagă – că oricine încalcă ordinea, liniştea, trebuie să primească răspunsul ferm, că nimeni nu poate acţiona pentru a pune în primejdie integritatea ţării, liniştea poporului, bunăstarea poporului. Dacă aveţi alte întrebări?

Tov. Lungu – Brăila: Tovarăşe secretar general, vă raportez că în adunările ţinute cu comuniştii, cu oamenii muncii şi-au exprimat totala indignare şi au condamnat hotărât manifestările elementelor reacţionare. Aici activitatea se desfăşoară normal şi hotărât pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Vă asigurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicaţiilor ce ni le-aţi dat. Am terminat, să trăiţi."

III Soluţia finală: crematoriul http://www.jurnalul.ro/articole/141055/solutia-finala:-crematoriul-

După busculada de la miting, ultima 'şarjă' de materiale propagandistice a fost lăsată la voia întâmplării. Credit: AGERPRES 16/12/2008

de Andreea Tudorica , Vasile Surcel Un ordin dat de puterea care încă guverna în seara şi noaptea de 21 decembrie şi "agreat" de Procuratura generală şi Direcţia Sanitară interzicea autopsierea primelor victime decedate la Bucureşti. Ba mai mult, se ordonase ca primii morţi din Capitală să aibă aceeaşi soartă cu cei dintâi decedaţi la Timişoara, adică să fie incineraţi.

În acest scop, în prima fază, decedaţilor li se luaseră actele de identitate. Fuga lui Ceauşescu a "stricat însă socotelile". Măsurile de precauţie ale puterii comuniste de până în miezul zilei de 22 decembrie au fost date peste cap de noua putere şi de execuţia cuplului Ceauşescu, iar morţii de la Bucureşti au putut fi luaţi de familie şi înmormântaţi creştineşte. Cauzele reale ale decesului unora dintre ei însă nu au fost aflate nici până astăzi, tocmai pentru că victimele nu au fost autopsiate niciodată.

Unul dintre aceste cazuri este cel al tânărului de 17 ani Alexandru Radu Ionescu, pe care Jurnalul Naţional l-a prezentat într-un număr recent.

FĂRĂ AUTOPSII, FĂRĂ EXPERTIZE BALISTICE

Volumele XI-XIII ale dosarului imens întocmit de procurorii militari (97/P/1990) se referă la cele 48 de persoane care şi-au pierdut viaţa în Bucureşti în perioada 21-22 decembrie 1989. Primul lucru care frapează este faptul că în nici unul din acele cazuri nu s-a efectuat autopsia cadavrelor. La dosar există doar câteva expertize medico-legale, întocmite mult mai târziu, bazate probabil pe fişele de observaţie întocmite de medicii de la Spitalul de Urgenţă, Spitalul Colţea şi secţia de neurochirurgie a Spitalului "Gh. Marinescu", în cazurile răniţilor grav, care au murit, mai târziu, după intervenţii chirurgicale laborioase. La fel de ciudat este şi faptul că în aceste cazuri nu s-au verificat tipurile de muniţie care au provocat decesul sau rănirea acelor victime. Fie că este vorba despre morţi sau răniţi, în dosarul nr. 97/P/1990 existau numeroase mărturii referitoare la faptul că medicii au scos din corpurile pacienţilor lor foarte multe gloanţe şi alte fragmente de muniţie, pe care le-au şi păstrat. Cu toate acestea, la vremea respectivă, anchetatorii nu le-au "recoltat" pentru a le folosi ulterior ca mijloace de probă.

"PE BANDĂ RULANTĂ"

Faptul că majoritatea cadavrelor din Bucureşti din zilele de 21-22 decembrie nu au fost autopsiate, cât şi cel referitor la "drumul" pe care acestea l-ar fi avut dacă soţii Ceauşescu nu ar fi fugit la 22 decembrie se regăsesc şi în declaraţiile medicilor de la Spitalul Colţea şi ale legiştilor de la Institutul de Medicină Legală. Mai mulţi medici legişti, care în noaptea de 21-22 decembrie 1989 sau aflat la IML, au povestit procurorilor militari momente inedite trăite în acele ore fierbinţi, precum şi situaţii şocante referitoare la soarta celor decedaţi, care, în urma represiunii armate, au început să sosească la un moment dat "ca pe bandă rulantă", după cum declara chiar unul dintre ei.

PATRU ZILE – ANONIMI

Bogdan Marţian, medic legist, a relatat procurorilor militari că în acea noapte sângeroasă la IML au venit, între orele 19:00 şi 05:00, 18 cadavre. La ora 21:00, potrivit declaraţiei sale, a luat legătura cu conducerea IML din acea perioadă, directorul Vladimir Beliş şi dr. Tamaş, care i-ar fi spus să bage "cadavrele în frigidere până a doua zi dimineaţa fără să le identifice". "În jurul orei 04:00 au venit doi civili care au zis că sunt de la Cercetări penale de la Miliţia Capitalei (unul se numea Ioniţă) şi că au ordin să ridice actele cadavrelor şi să ceară la IML ca aceste cadavre să nu fie trecute în evidenţe. Eu le-am spus că în lipsa procurorului Popov nu le dau actele de identitate. Acesta a venit la orele 05:00-06:00 şi mi-a spus să fac identificarea şi un examen macroscopic extern, ceea ce am şi făcut. (…) Apoi, subofiţerul MI care-l însoţea pe Ioniţă a strâns actele de identitate (n.r. – de la cele 18 cadavre) şi amândoi au plecat. Pe 25-26 decembrie, căpitanul Ionescu Florian de la Miliţia Sectorului 4 mi-a adus actele." Atât din declaraţia doctorului Marţian, cât şi din cele ale altor medici legişti de la IML reiese că cele 18 cadavre nu au fost niciodată autopsiate. Membrii familiilor au putut lua decedaţii de la IML pentru înmormântarea creştinească abia în perioada 26 decembrie 1989 – 14 ianuarie 1990. Doctorul Marţian relatează că în zilele următoare celei de 22 decembrie au mai fost aduse la Institut alte persoane decedate care purtau un leucoplast pe care scria "mort 21 sau 22 decembrie 1989", care au avut aceeaşi soartă ca şi cele 18 din noaptea sângeroasă, adică nu au fost autopsiate.

PROCURATURA: "FĂRĂ AUTOPSII"

De-abia în anul 1993, doctorul Vladimir Beliş, directorul de atunci al IML, dă o declaraţie procurorilor militari care investigau moartea celor ucişi în zilele de 21-22 decembrie 1989 la Bucureşti, declaraţie ataşată în volumul 70 al dosarului nr. 97/P/1990. "(…) În ziua de 21 decembrie şi următoarea, dat fiind numărul din ce în ce mai mare de cadavre care soseau şi întrucât autopsia nu se poate efectua decât după emiterea ordinului de către organele în drept, am telefonat la Procuratura Municipiului Bucureşti, unde mi s-a comunicat să nu se efectueze autopsii, luându-se măsuri de conservare a cadavrelor. S-au întocmit dosare pentru fiecare caz în parte, existând o evidenţă a tuturor persoanelor. Responsabilitatea identificării acestora nu intră în atribuţiile medicului

legist. Cauza morţii a fost stabilită pe baza examenului extern (împuşcare, zdrobire etc.), iar actele de deces au fost eliberate aparţinătorilor pentru cei care au putut fi identificaţi de aceştia". Totul s-a rezumat la examenul extern al decedaţilor din primele zile ale Revoluţiei din Capitală şi care au ajuns la IML.

URMAU SĂ FIE ARŞI

Spitalul Colţea, cea mai apropiată unitate sanitară de "zona de foc" a Capitalei, a înregistrat cel mai mare număr de victime. Statisticile din dosarul nr. 97/P/1990 arată că sute de răniţi au fost aduşi la Spitalul Colţea. Autorităţile de la vremea respectivă, recte regimul condus de Ceauşescu, prevăzuseră că cele mai multe victime ale represiunii vor fi aduse la acest spital la Camera de Gardă pentru urgenţe. Aşa s-a şi întâmplat de altfel. Astfel au început să ia măsuri de precauţie. Lucia Cerăceanu, asistentă ATI la Spitalul Clinic Colţea, a declarat procurorilor militari că "în 21 decembrie 1989, medicul-şef dr Constantin Ionescu a primit un plic sigilat, l-a citit şi ne-a spus că i se cere ca morţii să fie puşi în saci de plastic şi duşi la morgă, pentru a fi arşi. Însuşi dr Ionescu era revoltat de ceea ce i se cerea prin acel ordin şi ştiu că nu a procedat în acea modalitate. În acea seară am avut un singur decedat".

SACII ERAU PREGĂTIŢI

O altă declaraţie din dosar este cea a Ruxandrei Marcu, asistentă ATI. "În seara de 21 decembrie 1989, în jurul orei 17:00, am auzit când s-a dat telefon la Biroul nostru din Secţia ATI şi o persoană, care s-a recomandat ca fiind reprezentantul Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti, a ordonat ca toţi morţii care vor veni să fie băgaţi în saci de plastic şi duşi într-un loc de unde urmau să fie luaţi de cineva (nu ştiu de cine)", susţine Marcu. Mariana Carp, asistentă medicală: "Reţin că în jurul orei 15:30 s-a primit un telefon de la conducere, care ne-a cerut să internăm toate persoanele care se prezintă la Camera de Gardă venite de la manifestaţie, indiferent de gravitatea afecţiunilor. Se insista pe reţinerea exactă a datelor de identitate".

MEDICI VS MILIŢIE

Mai mulţi angajaţi ai Spitalului Colţea au afirmat în cadrul anchetei efectuate de procurorii militari că, la scurt timp după ce o femeie decedată a fost adusă, la spital au venit doi miliţieni cu un sac special din plastic şi, în conformitate cu ordinele în vigoare la acel moment, au cerut cadavrul acesteia. Toate cadrele medicale aflate de faţă la acel moment au protestat, aşa cum reiese din declaraţii, iar medicul-şef a refuzat să îndeplinească cererea miliţienilor. În acest context, după o discuţie aprinsă cu cadrele medicale, ei şi-au luat sacul, au dispărut şi nu au mai revenit vreodată.

IV Ultimele zile ale cuplului Ceauşescu http://www.jurnalul.ro/articole/141219/ultimele-zileale-cuplului-ceausescu

Agerpres Tragedia începuse, dar Nicolae Ceauşescu încă se mai considera de neclintit 18/12/2008

de Marius Tucă Jurnalul Naţional vă prezintă dezvăluiri în exclusivitate, făcute de martori oculari care s-au aflat lângă Nicolae şi Elena Ceauşescu în ultimele zile de viaţă, de la "momentul Timişoara" până la execuţia de la Târgovişte. Am dorit să aflăm, prin aceste mărturii, care a fost mecanismul gândirii la vârf al unui regim represiv care a condus România aproape 20 de ani. Cum s-au luat deciziile în acele zile dramatice, cum au acţionat şi gândit atunci Nicolae şi Elena Ceauşescu, care au fost rolurile Armatei, Securităţii şi camarilei comuniste în desfăşurarea evenimentelor. •

Jurnalul Naţional: De ce nu vreţi să vă dezvăluiţi identitatea?

În primul rând pentru că nu este momentul. Ceea ce fac acum nu o fac ca să apară numele meu pe undeva, ci ca să se ştie adevărul. E foarte important, pentru că despre toţi cei care au fost în elicopter, şi mă refer şi la echipaj, s-au spus tot felul de lucruri. Fie că au trădat, fie că au fost

duplicitari. Nu e adevărat. Şi unii, şi ceilalţi ne-am făcut datoria. Asta este foarte clar. Ne-a fost teamă unii de alţii pe durata zborului, ne-a fost teamă imediat după aceea să declarăm adevărul, în prima fază, dar vine un moment în viaţă când trebuie să spui şi ce a fost în realitate, fără nici un fel de teamă. •

Haideţi să începem cu începutul. Spuneţi-mi, când a plecat Ceauşescu în Iran?

Pe 18 decembrie a plecat şi s-a întors pe 20 decembrie seara. "LA TIMIŞOARA A FOST REVOLTĂ POPULARĂ" •

Bun. Înseamnă că din 18 până în 20 decembrie Elena Ceauşescu s-a aflat la comandă.

Dacă e să o iei corect, aşa era. Elena Ceauşescu era informată în permanenţă despre ce se întâmplă la Timişoara, despre ce posibilităţi sunt să se liniştească lucrurile acolo, dacă aceste posibilităţi există sau nu. Mai departe, i se raporta lui Ceauşescu. Îi raportau inclusiv ea, dar şi cei de la Timişoara. La Timişoara, dacă mă întrebaţi ce a fost, vă voi spune că a fost o revoltă populară. Pe urmă şi-au băgat coada şi alţii. De ce şi-au băgat coada? Că trebuia, era nevoie să-l aştepte pe Ceauşescu. Altfel, dacă el nu era în ţară, se termina şi revoluţie, şi revoltă, şi tot. Deci trebuia să fie el în ţară. Pe 20 decembrie, seara, a venit. A mers acasă, a discutat cu generalul Vasile Milea, cu cei care au fost la Timişoara, cu cei care mai erau la Timişoara. •

Unde au discutat?

La telefon, de la casa din Primăverii. Dacă nu mă înşel, l-a chemat şi a stat de vorbă puţin, în faţa casei, cu Emil Bobu. •

Spuneţi că revolta putea să se răspândească în toată ţara până să vină el din Iran, dar că au existat forţe care au făcut în aşa fel încât să explodeze totul când venea?

Da. •

Ipoteza este senzaţională: Revoluţia să aibă loc fără ca Nicolae Ceauşescu să fie în ţară. Cum credeţi că ar fi decurs evenimentele? Şi, mai ales, ar fi fost posibil?

Ar fi fost posibil, dar nu se mai ajungea la restul etapelor care se urmăreau: arestarea, judecarea şi executarea cuplului Ceauşescu. •

Cum credeţi, prin urmare, că s-ar fi desfăşurat evenimentele dacă el nu era în ţară?

Ar fi fost mai frumos decât revoluţiile de catifea care au fost la alţii. Aşa cred. Fără morţi, fără răniţi, fără nimic altceva. •

A existat un moment când Nicolae Ceauşescu a avut mai multă încredere în Armată sau în Securitate?

Pe 17, înainte să plece, cei de la Securitate au spus că stăpânesc situaţia la Timişoara şi de fapt se vede că n-au stăpânit-o, deci n-au mers pe varianta cea mai bună şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu pastorul Laszlo Tökes. Şi-atunci, practic, nu că i-a destituit pe cei din conducerea Securităţii, dar n-a mai avut încredere în ei. •

Şi s-a dat pe mâna Armatei, total.

Da. •

Şi avea încredere în Armată când a făcut asta?

Da. •

acord

Amândoi aveau?

El conducea, nu avea nevoie să fie şi ea de acord cu el sau să fie de şi primul-ministru. "CEAUŞESCU N-A ŞTIUT NICIODATĂ TOTUL" •

Când a plecat în Iran, pe 18, la Timişoara lucrurile erau în desfăşurare. Ştia ce se întâmpla cu adevărat acolo, la Timişoara?

În perioada asta, Ceauşescu n-a ştiut niciodată totul, exact. A avut bucăţele de adevăr. La un moment dat, chiar i s-a sugerat Elenei Ceauşescu să nu i se spună nişte informaţii din cauza stării lui de nervozitate. Ideea ar fi fost să se controleze nişte informaţii care ajungeau la el, ca să nu se enerveze, să nu-i crească glicemia de la asta, el fiind diabetic. Şi atunci se rezolvau anumite probleme fără să i se spună lui totul. Elena, din dorinţa de a-şi proteja soţul, s-a băgat mai mult decât trebuia. Lea cerut celor din jur, lui Bobu, lui Manea Mănescu, să-i mai spună şi ei despre ce e vorba, ca să vadă cum se pot rezolva lucrurile astfel încât să ajungă la Ceauşescu numai ceea ce nu puteau rezolva ei. Asta până la plecarea în Iran. •

Practic, foarte multe informaţii nu ajungeau la el şi ajungeau la ea, pe motivul de a-l proteja. Bun, şi de ce-a plecat totuşi în Iran?

Plecarea a fost aprobată într-o şedinţă, în ziua de 17 decembrie. •

Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns la concluzia că nu-i nici o problemă şi că totul e sub control şi el poate să plece?

Atunci, în cadrul şedinţei, s-a prezentat situaţia de la Timişoara. •

Unde a fost şedinţa?

La Comitetul Central. S-a vorbit despre situaţia de acolo, despre participarea Securităţii, a cărei conducere n-a spus adevărul. •

De ce?

Revenim la povestea de la început, cu informaţiile. Sigur, e doar o părere. Au fost şi interese la mijloc. Nu poţi să ştii. •

Ce s-a întâmplat la şedinţă?

La un moment dat, în timpul şedinţei, Ceauşescu a spus că, în situaţia de faţă, el renunţă la postul de secretar general al partidului şi că îşi dă demisia. Atunci au sărit şi Oprea, şi Dăscălescu, şi mai multe voci. Toţi i-au spus că trebuie să meargă mai departe, inclusiv cu plecarea în Iran. Şi, la insistenţele lor, Ceauşescu a mers mai departe. •

Eraţi acolo. A fost un moment tensionat?

Nu. •

Au fost toţi de acord în legătură cu plecarea în Iran?

N-a zis nimeni că nu trebuie să plece sau că ar trebui să rămână sau că ar fi bine să amâne vizita. I-au spus că este bine să respecte programul: să plece şi să se întoarcă. •

Deci asta era pe 17. În timp ce avea loc şedinţa, veneau informaţii de la Timişoara?

În timpul şedinţei, nu. •

După şedinţă, Nicolae şi Elena Ceauşescu au plecat la casa din Primăverii?

Da. •

Au mai avut discuţii cu cineva în legătură cu Timişoara? Sau mai întâlnit cu cineva în seara aceea?

La telefon au vorbit. Au vorbit şi cu Bobu, de exemplu.

•

Avea discuţii şi cu Chiţac sau cu Stănculescu?

Nu cu ei personal. Cu ministrul Apărării şi cu şeful Securităţii. •

Şi a venit ziua de 18.

Nicolae Ceauşescu a plecat, iar Elena Ceauşescu s-a dus la sediu, la Comitetul Central. Acolo îi dădeau în continuare cu aceleaşi discuţii legate de Timişoara. Ziua de 19 a decurs la fel, până pe 20, când s-a întors el. •

În aceste două zile, Elena Ceauşescu a ţinut în permanenţă legătura cu cei de la Timişoara şi cu cei de la Bucureşti, da?

Ţinea legătura şi cu Milea, şi cu Dăscălescu, şi cu Bobu. •

Cu Ceauşescu vorbea?

Da, dar nu vorbeau neapărat din cauză că era situaţia asta. Ei doi vorbeau oricum. "A FOST ORDIN SĂ SE TRAGĂ LA PICIOARE" •

Se spune că Elena Ceauşescu a dat ordin să se tragă la Timişoara. Putea să facă asta?

Părerea mea e că nu avea calitatea şi competenţa să facă treaba asta. •

Şi cine ar fi putut să dea ordinul?

Comandantul suprem sau ministrul Apărării. •

Deci Ceauşescu sau Vasile Milea.

Unul dintre ei. Sau primul-ministru, Dăscălescu. •

Aţi auzit vorbindu-se în acea perioadă că ar fi dat ordin Nicolae Ceauşescu sau Vasile Milea?

Am auzit că s-a dat ordin, dar ordinul a fost să se tragă la picioare. Lucru care, după părerea mea, e o prostie: tragi la picioare şi în momentul doi omul este în genunchi, iar glonţul îi vine în cap. •

Deci s-a dat ordin să se tragă la picioare.

A fost ordin să se tragă la picioare şi nu să se tragă în plin. Acestea au fost discuţiile. Legat de felul în care a acţionat Securitatea, de exemplu, la Timişoara, când au ieşit cu tancurile, acestea au fost "descălţate", adică li s-au dat jos şenilele. Or, asta nu o poate face decât cineva de specialitate. Pe

16 începuseră frământări în sediu în legătură cu Timişoara şi se punea în discuţie să se trimită acolo mineri că să îi împrăştie pe oameni. Şi discuţia asta s-a purtat şi a doua zi, direct la Elena Ceauşescu, cu şeful secţiei militare a CC-ului (n.r. – Pârcălăbescu). El a venit cu organizarea, propunea să plece nişte garnituri de tren cu mineri să-i potolească pe manifestanţi. E un plan pe care l-am văzut cu toţii, dar câţiva ani mai târziu, cu mineriadele din ’90-’91. •

Deci pe 16 decembrie se voia trimiterea minerilor.

Da. Pe 17 ar fi fost totul pregătit să plece şi totuşi s-a renunţat. •

De ce s-a renunţat la idee?

Din câte ştiu eu, minerii erau pregătiţi. Erau fabricate şi bâtele cu care să se ducă la Timişoara şi să restabilească ordinea. Au fost duşi până la trenuri, dar trenurile nu au mai plecat. Din ce cauză, nu ştiu. O fi fost boicotată deplasarea lor, or fi fost şi alte forţe care au intervenit... •

Ne întoarcem la cele două zile în care Ceauşescu era plecat în Iran. Cine a dat ordinul de a se trage la picioare?

Putea să-l dea preşedintele. În lipsa lui, prim-ministrul Dăscălescu sau ministrul Apărării, generalul Milea. •

În perioada în care Elena Ceauşescu a rămas aici, s-a întâlnit cu cineva, a fost ceva deosebit?

A avut întâlniri la nivel de ministru al Apărării Naţionale, departamentul Securităţii, Iulian Vlad, Milea... •

Cu copiii s-a întâlnit în perioada aceasta?

Nicu Ceauşescu era la Sibiu. El a tot dat telefoane în perioada asta, cred că din oră-n oră, din jumătate în jumătate de oră, voia în permanenţă să afle ce se întâmplă. Era şi implicat politic, fiind secretar la Sibiu. Ceilalţi copii, Zoe şi Valentin, mai puţin. Dădeau telefoane aşa, să întrebe "Ce faci, mamă, ce face tata?". •

Şi a venit ziua de 20 decembrie.

Pe 20 seara s-a întors Nicolae Ceauşescu. S-a făcut primire la aeroport şi s-au dus la casa din Primăverii. •

Cine s-a ocupat de mitingul din 21 decembrie?

De asta se ocupa Primăria Capitalei, Barbu Petrescu, dar el era mai… sărac cu duhul.

"MITINGUL DIN 21 N-A FOST IDEEA LUI CEAUŞESCU"

•

A fost ideea lui?

Oricum, nu a fost nici a lui Nicolae, nici a Elenei Ceauşescu. Asta e sigur. Primăria a luat legătura cu marile întreprinderi, cu secretarii de partid de acolo, au aranjat să scoată oamenii, să îi aducă în piaţă cu autobuzele ca să asiste la miting. Nu ştiu cât de manipulat era Barbu Petrescu. •

El a avut ideea mitingului?

I-a dat-o altcineva. •

Cine?

Nu ştiu. •

Dar a venit pe filiera Barbu Petrescu.

Da. •

Şi Nicolae, Elena Ceauşescu, cei din conducere, din armată, din Securitate, au fost de acord?

Da, din moment ce a avut loc mitingul. Dar ideea n-a venit pe altă filieră, de la Securitate, de exemplu. Dacă venea de la cineva de la Securitate, se ştia. •

Bun. Şi în seara sosirii din Iran, cei doi au rămas acasă.

Da, s-au întâlnit cu Bobu, după aceea au avut legături telefonice şi cu Sibiul, şi cu Timişoara, multe legături telefonice, şi au vorbit din casă. •

Au dormit în noaptea aia?

Dacă n-au mai avut legături telefonice şi nimic nu s-a mai întâmplat, bănuieşti că au dormit. Nu pot să zic că n-au dormit. •

Până la ce oră au avut legăturile astea telefonice?

Până după miezul nopţii. •

A doua zi la cât s-au trezit?

A doua zi au La ora opt au plecat la sediu.

început

programul

normal.

•

Pe 21 decembrie.

Da. S-a creat un comandament, alături, într-o încăpere mai mică, unde au venit cei de la Armată, cu hărţi, cei de la Statul Major. •

Armata şi Securitatea lucrau la asta?

Armata, da. Securitatea, deloc. •

Îşi pierduseră total încrederea în Securitate?

Se mergea numai pe mâna Armatei. •

De când asta? După Tökes?

Acela a fost momentul decisiv. •

Ce ştiau Nicolae şi Elena Ceauşescu despre Tökes?

Credeau că ştiu totul, dar toate informaţiile pe care le-au avut erau trunchiate. Ceauşescu n-a putut să pună niciodată lucrurile cap la cap şi să spună: "Domnule, aşa ar fi cel mai bine să facem". •

Procurorul general adjunct, Diaconescu, care era la Timişoara, spunea zilele trecute în Jurnalul Naţional că le-ar fi transmis lui Nicolae şi Elena Ceauşescu informaţia că acolo este o revoltă populară. Credeţi în acest lucru? Că ar fi putut el informa despre revoltă?

E foarte important cui i-a spus. Dacă a sunat personal şi i s-a răspuns de la cabinet şi a transmis informaţiile sau dacă a vorbit direct cu ei. E foarte importantă persoana care a primit mesajul. Că dacă nu l-a transmis mai departe… •

Dar chiar aşa, mesaje de genul acesta nu ajungeau deloc?

Era posibil să se transmită la cabinet şi să nu ajungă informaţia mai departe. Era posibil. Putea să fie filtrată de directorul de cabinet, de şeful de cabinet. Aşa că nu era obligatoriu ca mesajul să şi fie transmis. •

Ceauşescu avea probleme cu sănătatea, i se făcea insulină?

Da, avea probleme cu sănătatea, era deja dependent de insulină. •

De când i se făcea insulină?

Cred că de un an şi ceva. •

Bun. 21 dimineaţa, se pregătea comandamentul. La Armată se ocupa în continuare Milea. Erau Milea, Stănculescu, mai

erau oameni de la Statul Major. Povestiţi-ne ce se întâmpla în Comitetul Central pe 21. Cu 30 de minute înainte să se intre în această sală a comandamentului se purtau discuţii, începuse agitaţia puternică, mai mergea în cabinet, mai discuta. •

Ce s-a întâmplat după miting?

Ceauşescu a rămas la sediul CC-ului. Toate unităţile de Securitate au intrat în stare de urgenţă, toată lumea era în cazarmă. Ei au rămas în CC: şedinţe, telefoane, discuţii, Timişoara, Bucureşti, situaţia de pe platformele industriale din Bucureşti, situaţia din ţară, de unde se pare că foarte multe informaţii care veneau spuneau că e linişte, că nu sunt probleme. Se crease senzaţia că probleme sunt numai la Timişoara şi la Bucureşti. Iar la Bucureşti a apărut ca un fenomen de masă, de-asta au adus şi muncitorii de la Republica, de la 23 August. Au fost pe urmă şi cei din Armată, cu tanchete şi blindate şi cu ce mai aveau în dotare. Pe 21 seara s-au cerut haine pentru ca ei doi să se schimbe, că rămăseseră în CC. •

Deci n-au mai plecat acasă.

Acolo au mâncat, s-au schimbat, nu s-au mai dus acasă. •

Vă gândeaţi atunci că o să cadă Ceauşescu?

Nu se gândea nimeni la asta. •

Nici pe 20, nici pe 21, nici chiar după miting?

Nici după miting. La dictatura care fusese, putea cineva să se gândească dintr-o dată că ar putea să fie altfel? A, că dorinţă era, sunt de acord! Foarte mulţi aveau dorinţa asta. "DUPĂ MANIFESTAŢIE CEI DOI ERAU EXTRAORDINAR DE SURPRINŞI" •

Care era starea de spirit a celor doi după mitingul din 21 decembrie? Cum se comportau?

Erau extraordinar de surprinşi. Au fost obişnuiţi ca atunci când spun ceva să nu fie contrazişi. Dacă spunea, de exemplu, ca aceste case să fie dărâmate, casele erau dărâmate. Totul se făcuse mereu aşa cum transmiteau ei şi, deodată, vedeau atâţia oameni că încep să se revolte împotriva lor. Că aceşti oameni erau manipulaţi sau nu contează mai puţin. Contează că erau surprinşi că lumea nu mai făcea tot ce spuneau ei, că lumea se răzvrătise.

•

După ce s-a terminat mitingul şi s-au întors în sediu, erau pe gânduri?

Normal că erau pe gânduri. Nu puteau rămâne indiferenţi la ceea ce se întâmpla afară, mai ales cunoscând ce se petrecea în ţările din jur. Dar se gândeau că e manipulare şi că nu o să se întâmple şi în România ce se întâmplase în alte părţi. •

S-au certat cumva atunci?

Nu. De fapt, niciodată nu i-am văzut certându-se. •

Aşadar, starea de spirit în Comitetul Central, pe 21 decembrie, era tensionată, dar nu se gândea nimeni că o să se întâmple ce a urmat. Dar despre Timişoara, care era deja un oraş liber, ce se vorbea? Ştia Ceauşescu asta?

Din informaţiile pe care le avea ştia că acolo acţionează nişte derbedei care sparg geamurile şi fură totul din magazine, că sunt nişte grupuri care incită populaţia să iasă în stradă. Se mai spunea că în scările de bloc se bagă cauciucuri şi li se dă foc ca să facă oamenii să iasă din case. Şi că sunt forţe care creează panică. •

Care era situaţia în Bucureşti în noaptea de 21 decembrie? Când s-a tras?

Ordinul a fost clar: să se tragă numai foc de avertisment. •

Cine a dat ordinul?

Propunerea a venit de la Armată, pentru descongestionarea pieţei. Şi s-a mai propus să se tragă cu trasoare, ca să se vadă, să se creeze puţină panică. •

Din câte ştiu eu, s-a tras şi în demonstranţi. Deci Ceauşescu a aprobat ordinul să se tragă foc de avertisment.

Da. •

Şi ce alte mijloace a recomandat Ceauşescu?

A fost şi propunerea să se intervină cu pompierii cu tunurile de apă. Din câte ştiu, pompierii au încercat, dar nu au putut să ajungă în piaţă. Şi mai e ceva. Tot războiul acela electronic, de atunci, cu tot felul de aparate, de simulatoare, pe care nu le puteau avea decât Armata şi cinematografia. Când se făceau aplicaţiile pentru ţările din Pactul de la Varşovia, ţările membre nu veneau cu forţe pe teritoriul României. Ceauşescu nu a permis niciodată asta. Atunci se simula participarea prin zgomot, lumină, toate efectele, exista o aparatură diversă care arăta cum

reacţionează Armata română în situaţia dată. Era normal ca Armata să aibă această aparatură şi să o aibă şi cinematografia, că filmele nu se fac trăgând şi omorând lumea. Se simulează totul. Atunci în piaţă a fost plin de militari şi de artişti.

V REMEMBER 1989 / Cei doi n-au vrut să fugă din ţară http://www.jurnalul.ro/articole/141305/remember1989--cei-doi-n-au-vrut-sa-fuga-din-tara

Nicolae Ceauşescu către popor: “Tovarăşi, staţi liniştiţi la locurile voastre!” Credit: Din balcpmagerpres 19/12/2008

de Marius Tucă De ce au plecat cei doi, Elena şi Nicolae Ceauşescu, din Comitetul Central? De ce Elena Ceauşescu a luat cu ea carnetele de CEC pe numele copiilor? De ce n-au fugit cei doi din ţară? De ce au ajuns la Târgovişte? Ştiau ei că românii cuceriseră România? Iată întrebările la care răspunde un martor ocular. •

În seara de 21, ce ştia Ceauşescu despre cei care manifestau în Piaţa Revoluţiei?

Că era un grup de vreo 60 de golani care ţipă pe-acolo “Jos comunismul” şi “Jos Ceauşescu”! •

Şi ce măsură a spus să se ia împotriva lor?

Să îi împrăştie.

•

Nu s-a dus Securitatea acolo?

Se auzea cineva care vorbea la megafon. O voce despre care mulţi au spus că era a lui Păunescu, dar nu era vocea lui. Au fost trimişi câţiva să vadă cine e cel care vorbeşte. Dar nu se ştie nici în ziua de azi cine a fost. •

E adevărat că Ceauşescu l-ar fi chemat pe Adrian Păunescu în noaptea de 21 să vorbească la televiziune sau ceva de genul ăsta?

Da. Eu aşa am auzit, că a fost această idee ca Păunescu să se adreseze tinerilor pe 21 seara. •

În 21, toată lumea din comandament a rămas în CC?

Da. •

S-a dormit în acea noapte?

Puţin, dar s-a dormit. •

Unde?

Erau camere speciale de odihnă. •

Şi Nicolae şi Elena Ceauşescu erau acolo?

Da. •

Au mâncat în acea seară?

Puţin, dar au mâncat. Mai ales el trebuia să mănânce. Având diabet, trebuia să respecte un regim, altfel putea intra în comă. •

Mâncau singuri sau cu toţi ceilalţi?

Întotdeauna singuri. •

De unde li se aducea mâncarea?

Aveau bucătar acolo.

•

În dimineaţa de 22, la ce oră s-au trezit Nicolae şi Elena Ceauşescu?

Pe la 7:00. Au stat noaptea în şedinţe şi discuţii până pe la 2-2:30, când s-au retras. Pe 22 au început să se apropie manifestanţii de CC. Să vă spun ceva interesant: începuseră să apară mulţi tineri pe clădirile din jur, dar toţi aveau echipament asemănător – blugi, adidaşi, o geacă pe ei, cam toţi erau la fel îmbrăcaţi. Deci nu erau chiar cei din stradă. De regulă, înainte, dacă mergeai pe Calea Victoriei spre sediu, vedeai foarte mulţi civili plantaţi cam la distanţe egale şi care semănau: aveau paltoane asemănătoare, încălţările cam la fel, căciulile la fel. Deci cei de pe clădiri puteau foarte bine să fie de la cercetare-diversiune. Nu spun că erau de la Truţulescu, de la Buzău. •

Când a văzut Ceauşescu că piaţa era plină şi că lumea striga “Jos Ceauşescu”?

O dată din biroul lui şi după aceea când s-a urcat în elicopter. Atunci a văzut bine despre ce era vorba. •

Până să urce în elicopter, ce zicea?

Şi în momentele acelea au crezut amândoi că în piaţă sunt oameni care sunt manipulaţi, trimişi acolo, nu că e vocea poporului. Dar începuseră să apară nişte semne de întrebare. •

Ce s-a întâmplat în acea dimineaţă? La ce oră a decolat elicopterul?

Pe la 12:00. •

Ce s-a întâmplat de la 7 la 12? Cine mai venise în sediu? Copiii celor doi?

Valentin şi Zoe au fost acolo pe 21 decembrie, stăteau în CC. Au avut loc întâlnirile cu cei de la armată, a venit şi Stănculescu.

MOARTEA LUI MILEA ŞI CADAVRELE DIN TIMIŞOARA

•

Cu generalul Milea cum a fost? A fost sinucidere sau a fost omorât?

Putea să fie şi una, şi alta. Putea să fie sinucidere pentru că pe ordinul de luptă la orice unitate nu se regăseşte că secretarul general sau comandantul suprem a dat ordin să se tragă. Acolo apare, de fiecare dată, numele ministrului, că el transmite mai departe. Deci, dacă eşti generalul Milea şi dai ordinul să se tragă la Timişoara, apoi vezi ce se întâmplă în jurul tău şi vezi că totul pică, se năruie, îţi dai seama că nu se poate să îţi mai fie bine şi spui că mai bine termini tu decât să îţi facă cine ştie ce. Şi poţi avea o depresie de genul ăsta, să iei pistolul şi să te împuşti. Mai ciudat e că s-a împuşcat în inimă. De regulă, te împuşti în cap. În inimă se întâmplă mai des să te împuşte altul. •

Ceauşescu ştia de morţii de la Timişoara şi de faptul că au fost aduşi la Bucureşti să fie incineraţi?

În mod normal, trebuia să ştie. Dar curăţenia asta s-a ţinut a fi făcută de Elena Ceauşescu, Bobu, cei care mai erau pe aici, Dăscălescu. Am înţeles că aceşti 40 sau câţi au fost aleşi să fie băgaţi în maşina frigorifică şi duşi la incinerare în Bucureşti n-au fost luaţi la întâmplare, la grămadă. De ce? •

Revenim la ziua de 22. Începuse să se apropie mulţimea.

Da. Eu am văzut tineri pe clădiri. Mulţi s-au apropiat din partea din spate a clădirii. •

Ceauşescu avea biroul spre piaţă?

Da, amândoi vedeau înspre piaţă. •

Bun, şi a venit momentul când se apropia mulţimea. Cine a luat hotărârea să plecaţi?

Sfatul l-a dat Stănculescu. •

Nicolae Ceauşescu a vrut să plece?

În prima fază, el nu voia să plece. •

Dar Elena Ceauşescu?

Ea nu făcea altceva decât să susţină ce spunea el. Dacă voiau să plece, puteau să o facă din 21, nu era nevoie să rămână în CC. Puteau să meargă în altă parte, unde nu era atâta mulţime. Puteau să meargă, de exemplu, în

Primăverii sau la Snagov. Nu ştiu dacă se organiza lumea la pas să meargă la Snagov. Mai fuseseră nişte discuţii la el în cabinet. •

Cine era acolo?

Ei doi, Stănculescu... a, şi mai erau Bobu, Postelnicu, Manea Mănescu. •

În cartea “Prăbuşirea”, scrisă de doi britanici şi apărută recent în România, apare un episod relatat de fostul comandant al Armatei pentru Bucureşti, generalul Gheorghe Voinea. El spune că, la puţin timp înainte de fuga cu elicopterul, Elena Ceauşescu l-ar fi scuipat în faţă pe generalul Iulian Vlad, numindu-l “porc” şi “trădător”. Aşa sa întâmplat?

Nu. Nu a scuipat pe nimeni niciodată.

Pregătirea fugii •

De ce s-a stabilit plecarea cu elicopterul? Nu erau acolo şi nişte tuneluri subterane?

Şi ce să faci, să pleci pe jos şi să traversezi la clădirea de dincolo? Plus că subteranele alea sunt de pe vremea regelui, nu le-a făcut Ceauşescu, aşa cum bat ăştia câmpii. Sunt vechi. •

Şi, la un moment dat, s-a stabilit că pleacă.

Da, ne-am dus la un lift. Când liftul s-a apropiat de etajul unde urma să se coboare, s-a tras de uşă înainte şi s-a blocat un pic. S-a rezolvat şi problema asta repede. •

Demonstranţii intraseră în clădire?

În momentul în care ei au plecat din cabinet, jos se forţau uşile la intrarea principală şi la laterale. Când s-au urcat în lift, demonstranţii intraseră deja în clădire, dar mai erau distanţe de parcurs ca să ajungă la cabinetul 1 şi la zona lifturilor. Au ajuns în zona etajelor 6-7 când deja se urcaseră în elicopter. În acel moment, doi ofiţeri de Securitate au asigurat decolarea. Trebuia să fie două elicoptere. •

De ce nu a venit al doilea elicopter?

N-a putut să aterizeze. •

Cine s-a mai urcat în elicopter?

În afară de Nicolae şi Elena Ceauşescu şi de echipaj, deci comandant, secund, mecanic, mai erau aghiotantul Elenei Ceauşescu, unul dintre ofiţerii de Securitate, Manea Mănescu şi Bobu. •

Şi-au luat la ei ceva mai important?

Nu. A fost o mapă neagră, care era a ei. •

Ce era în ea?

Nişte cecuri pe numele copiilor. Cam 3,5 milioane de lei. •

De ce cu cecurile? Ce se gândea să facă cu ele?

Să ajungă la cineva care să le dea înapoi la copii. Alte valori nu avea. Cecurile erau la purtător. Parola la fiecare cec era numele copilului. La cecul Zoe era Zoe şi aşa mai departe. Le putea folosi oricine, se putea duce la CEC să ia banii că avea şi hârtia cu parola între file. •

Alte lucruri de valoare? Se spunea ceva de o sculptură a lui Brâncuşi... “Cap de copil”, parcă?

A rămas în CC. Ei n-au luat nimic, n-au avut timp. Niciodată nu s-au gândit

la varianta că s-ar putea ca totul să se termine vreodată. Nu îşi făcuseră vreodată vreun plan pentru o astfel de situaţie, să-şi pună ceva deoparte, să trăiască din ceva dacă se schimbă vremurile sau să se gândească la vreo ţară unde să plece.

Discuţiile din elicopter

•

Au văzut din elicopter mulţimea din piaţă. Care era starea lor de spirit când au văzut sute de mii de oameni?

Când au văzut asta au realizat situaţia şi, dacă iniţial au vrut să meargă la 23 August să le vorbească muncitorilor, atunci s-au răzgândit.

•

S-au gândit atunci să plece din ţară? Ar fi putut pleca?

La momentul decolării de pe clădirea CC-ului, pe Aeroportul Otopeni erau pregătite amândouă avioanele pe care le folosea Ceauşescu. Două Boeinguri 707, cu indicativele ABB şi ABD. Mai mult se folosea ABD, care avea în cala din faţă o instalaţie de securizare ce îţi permitea să vorbeşti cu oricine fără să se intercepteze şi să se ştie. Deci erau pregătite pentru decolare, cu echipaj, cu tot ce trebuia, era obligatoriu, era o stare de urgenţă. Aveau combustibil suficient cât pentru o cursă Bucureşti – Phenian. Şi după cursa asta de 11 ore tot mai rămânea combustibil. Dar Ceauşescu nu a vrut să plece din ţară. A spus să mergem la Snagov, la palat. •

Cât a durat zborul?

15-16 minute. •

Ce vorbeau?

Ascultau radioul, care începuse să transmită despre manifestaţie, despre plecarea lui cu elicopterul, despre “fuga dictatorului”. Şi atunci el a cerut să fie închis radioul. •

De ce?

Nu a mai vrut să asculte asta.

•

Chiar aşa, de ce au putut funcţiona radioul şi televiziunea? De ce nu a luat nimeni măsuri pentru a fi oprite?

Securitatea putea să oprească, la momentul respectiv, şi radioul, şi televiziunea. Se trăgea un simplu heblu şi nu mai funcţionau. •

Ce comentau Nicolae şi Elena Ceauşescu în elicopter despre cele auzite la radio?

Nu prea au comentat, nu au fost discuţii prea multe. A fost o voce, nu mai ştiu cine, Bobu sau Manea Mănescu, care a zis: “Hai să aterizăm pe Otopeni, să luăm avionul să plecăm”. Ceauşescu a vrut să meargă la Snagov, să vadă ce se întâmplă în restul ţării. La Snagov s-a intrat în Palat, iar Ceauşescu a spus că va vorbi la telefon cu prim-secretarii din judeţe, cu cei de la Armată. A intrat în legătură cu mai multe judeţe, printre care şi Doljul. A vorbit cu prim-secretarul, care i-a spus că la Craiova e multă lume în jurul Comitetului Judeţean. Ceauşescu i-a recomandat să iasă şi să stea de vorbă cu lumea, să explice situaţia, să calmeze populaţia, să facă ceva. De fapt, asta le-a spus tuturor: să iasă şi să discute. Mai linişte i se părea că e în centrul ţării şi înspre Moldova. Cele mai agitate erau Bucureştiul şi Timişoara. S-a gândit că s-ar putea să meargă pe direcţia de Piteşti, să plecăm încolo. A cerut să i se pregătească un elicopter cu militari care să însoţească elicopterul lui. Drama celor doi a fost că nimeni nu le spunea adevărul, pentru că le era teamă. Şi asta s-a întâmplat până în ultima clipă.

•

Cât au stat la Snagov?

Cam jumătate de oră. Pe urmă, în elicopter nu s-au mai urcat Bobu şi Manea Mănescu. Au rămas acolo şi au plecat într-un ARO de la o gospodărie de partid. Ei primiseră indicaţii exact unde se va ajunge, dar nu ştiau restul. Nici echipajul nu ştia exact unde se va ajunge. Ei patru au mai avut o scurtă discuţie. Ceauşescu, Elena şi ei doi.

Zborul spre Piteşti

•

Bun, aţi plecat de la Snagov cu elicopterul. Ştiaţi unde urma să ajungă?

Nu. Ştiam că mergem spre Piteşti. Urma să treacă prin dreptul Aeroportului Otopeni, de unde să se ridice elicopterul cu militari care să fie escortă. S-a

intrat în legătură cu turnul de control din aeroport. Cineva de jos a încercat să convingă echipajul că ar fi mai bine să aterizeze chiar pe Otopeni şi poate era mai bine, că se termina totul atunci, acolo. Nu s-a aterizat, s-a continuat către Piteşti. •

S-a mai dat drumul la radio?

Nu. Nu s-a cerut, nu s-a încercat. •

Ştiaţi că în timpul acesta la Bucureşti şi peste tot erau manifestaţii şi că televiziunea era liberă?

Nu mai ştia nimeni nimic. Nici nu puteai să bănuieşti. •

De ce voia să meargă la Piteşti?

Din discuţiile de la telefon la Snagov credea că e o zonă mai liniştită şi ştia că acolo este şi o unitate de tancuri şi auto şi un releu de comunicare cu care puteai să intri pe radio cu un discurs, ceva, voia să încerce să intre în legătură cu ţara. Altfel era izolat şi nu avea nici o putere. Când aeronava se apropia de aeroportul de la Boteni a fost identificată prin radio. I s-a transmis: “DOPHEN 203, aveţi coordonatele”. Era tipul elicopterului. Au răspuns, au confirmat că sunt cei doi în elicopter şi li s-a comunicat să facă zonă, eventual să se ridice de la sol două elicoptere care să încadreze şi să încerce o aterizare, că altfel vor doborî elicopterul. I s-a raportat lui Ceauşescu situaţia şi s-a luat decizia să se aterizeze pe şoseaua de legătură Bucureşti-Târgovişte. Au coborât din elicopter. Au oprit foarte multe maşini, unii din curiozitate. •

I-au recunoscut?

Normal. •

Şi cum au reacţionat?

În prezenţa lor nu au avut vreo reacţie sau ceva de ostilitate. Erau exact ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nici o revoluţie, nimic. Numai că nu aplaudau. •

Câte maşini erau?

La început erau 6-7 oprite. Dar care mai apărea oprea. Ei s-au deplasat către şosea în ideea să urce în maşină şi să plece mai departe. Unul dintre şoferii

de la o maşină s-a recomandat că este medic, că este rudă cu nu ştiu ce blănar al familiei Ceauşescu. S-au urcat în maşină cu el. În faţă Nicolae Ceauşescu, în spate Elena Ceauşescu şi cu ceilalţi. Au luat-o spre Piteşti, pe drumul vechi, Găeşti, Târgovişte. După ce au plecat ei, un tractor s-a pus de-a curmezişul. În maşina în care au plecat cei doi erau patru persoane. Şoferul, Nicolae Ceauşescu, care stătea pe bancheta din faţă, şi Elena Ceauşescu împreună cu ofiţerul de escortă, pe bancheta din spate. •

Da.

Atunci i-aţi văzut ultima dată pe cei doi?

VI REMEMBER 1989 / “I-am ascuns sub bancheta din spate a maşinii” http://www.jurnalul.ro/articole/141360/remember-1989--i-amascuns-sub-bancheta-din-spate-a-masinii

În timp ce bucureştenii sărbătoreau fuga dictatorului, soţii Ceauşescu rătăceau disperaţi între Piteşti şi Târgovişte Credit: REUTERS 20/12/2008

de Marius Tucă Continuăm astăzi cu mărturia lui Constantin Paisie, subofiţerul de miliţie care a stat zi şi noapte lângă Nicolae şi Elena Ceauşescu din ziua de 22 decembrie, când i-a întâlnit, şi până când aceştia au fost asasinaţi.

•

Haideţi, domnule Constantin Paisie, să începem cu începutul. Primul contact avut cu abandonaţii din elicopterul prezidenţial.

Constantin Paisie: Când am intrat în curtea Institutului de Plante de lângă Târgovişte eu nu am văzut decât o femeie de serviciu acolo. Soţii Ceauşescu

erau pe un culoar, stăteau în picioare. Probabil de-abia veniseră. Nu i-am întrebat cum au venit, de cât timp au venit. Cum i-am văzut m-am dus, am dat un fel de raport, aşa şi am plecat imediat, n-am stat să… •

A fost cooperant?

Ceauşescu a avut o oarecare ezitare la început, m-a întrebat: “Voi sunteţi pentru ţară sau nu?”. Cam aşa ceva. Noi am zis: “Haideţi, haideţi” şi i-am tot forţat să plecăm de acolo. În acel moment, mai puţin mă interesa să port dialog. Voiam să plecăm cât mai repede, fiindcă şi nouă ne era teamă, deoarece ştiam ce era în zonă. •

Elena Ceauşescu a fost recalcitrantă în vreun fel?

Nu. Tăcea. Erau speriaţi amândoi. De fapt, în prima fază, atunci în momentul când i-am luat de acolo, erau agitaţi, speriaţi nu erau, agitaţi – da. Din momentul în care au văzut mulţimea din faţa Oţelăriei, atunci au intrat într-o panică mai mare, şi nu din cauză că era multă lume, ci din motivul că, atunci când i-au văzut în maşină cu noi, oamenii au devenit agresivi şi atunci s-au speriat, agresivitatea aceasta i-a speriat.

DRUMUL SPRE TĂRGOVIŞTE

•

Să revenim. V-aţi urcat cu toţii în maşină acolo, la Institutul de Plante şi aţi pornit-o spre Târgovişte. E distanţă mare?

Nu. Câţiva kilometri, 5 kilometri. •

La periferia Târgoviştei nu era mulţime adunată. Erau în centrul oraşului agitaţiile, nu?

La intrarea în oraş, chiar în zona Oţelăriei, acolo erau valuri-valuri de muncitori. Noi, la o intersecţie, am redus viteza maşinii, am zis că astfel ne vom putea strecura. Numai că oamenii ne-au văzut. Intenţia noastră era de a pătrunde în curtea şi în sediul Miliţiei judeţene, care se află situată în vecinătatea Oţelăriei. Am vrut să intrăm prin spate, dar nu s-a putut. Fiind atâta mulţime şi începând oamenii să ne lovească, n-am putut să intrăm la Miliţie şi atunci am forţat, am forţat şi prin busculade, prin ciocniri, prin tot ce s-a putut, am reuşit să ieşim din oraş. •

Acroşaţi, tamponaţi…

Acroşaţi. Ne-am rupt epoleţii, le strigam “Suntem cu voi!” – tot să ne lase în pace să nu ne mai lovească maşina. Dar oamenii nu, se agitau în continuare. Chiar şi pe stradă se vedeau scenele. Adică oamenii de pe margine, de pe trotuare vedeau cum ne buşeau în spate diferite maşini şi i-au văzut pe cei doi Ceauşeşti, chiar dacă i-am pitit eu la un moment dat sub banchetele din spate ale maşinii. Dar probabil că lumea şi-a dat seama, pentru că zvonul se ducea foarte repede. •

Ce atitudine au avut în maşină?

Erau speriaţi, erau pur şi simplu speriaţi. •

Aţi ieşit din oraş şi încotro v-aţi îndreptat?

Prima dată am luat-o spre Bucureşti, pe DN 7. Nu ştiam unde să mergem. Efectiv nu aveam o idee fixată unde să mergem. Am zis: domnule, să scăpăm. Asta era singura idee atunci, să scăpăm de furia oamenilor. Am mers pe DN 7, să zic 6-7 kilometri, iar după aceea am luat-o spre Răţoaia, o zonă pe care o ştiam eu mai bine. Pe drum tot veneau maşini din faţă şi toţi cu “Victorie!” şi cu farurile aprinse, aşa. Scoteam şi noi mâna pe geam şi făceam semnul victoriei. •

Aţi mai fost urmăriţi cu maşini de cei din Târgovişte?

Nu. După un timp ne-au pierdut, pentru că ei ne loveau în spatele maşinilor noastre cu boturile maşinilor lor şi li se oprea motorul, pentru că li se răcea radiatorul şi astfel îi pierdeam pe drum.

OCOLUL SPRE RĂŢOAIA

•

Chiar aşa au fost de agresivi?

Da, da. Bine, eu nu-mi amintesc decât de două maşini care ne-au lovit. Atâta, doar două maşini, restul nu… I-am pierdut practic pe drum. Numai în momentul în care noi am început să ne rupem epoleţii şi să-i aruncăm abia atunci au înţeles despre ce e vorba. Astfel, unii ne-au lăsat, pentru că nu mai puteau continua din cauza maşinilor blocate, iar ceilalţi, alte trei-patru maşini, care nu ştiu dacă ne urmăreau pe noi, ne-au lăsat. •

Colegul, cel care era la volan, subofiţerul Enache, cunoştea bine şi el zona?

Nu. Când am luat hotărârea să ne îndreptăm spre zona Răţoaia i-am spus eu. În rest a mers el pe unde a crezut că poate să se strecoare. Atunci ce gândea el asta era, a mers pe logica lui şi am mers pe zona pe care şi el o ştia foarte bine, că era pe traseul lui, Bâldana – Târgovişte, pentru că acolo făcea serviciul. Pe şosea, când am văzut tancurile alea care veneau dinspre Moreni, când am văzut şi unul rămas în pană am zis: nu e bine să mergem spre Bucureşti, mergem undeva în stânga, i-am spus eu, spre Răţoaia, acolo… Iniţial, deci, am vrut să scăpăm de furia oamenilor, după aceea urma să luăm o hotărâre, ce facem. De fapt, şi Ceauşescu ne-a spus la un moment dat să ieşim undeva… El voia… în două locuri ne-a propus. Să mergem la Otopeni, la o unitate militară, n-am înţeles prea bine. Noi tot motivam că n-avem benzină, că nu ne-ajunge, că la intrarea în Bucureşti sunt filtre. Atunci mi-a sugerat să mergem la Bolovani, la un canton de vânătoare, că era un pavilion acolo şi din câte ştiu eu era şi păzit. Într-un moment m-am gândit să-i duc la părinţii mei, acasă, în comuna Caragiale. Dar mi-a fost teamă şi mie. După aceea am realizat că nu e bine să-mi implic părinţii. Când Ceauşescu a văzut că am refuzat, la un moment dat, să mai comunicăm cu el asupra căilor de urmat a început şi el să fie mai rezervat. Mărturisesc că nu ştiam efectiv ce hotărâre să iau. Şi într-un timp mi-am spus: de ce să iau eu hotărârea şi să nu ia şefii noştri hotărârea? Noi îi duceam la Comandament, şefii să ia acolo hotărârea pe mai departe. Şi când ei au văzut că evităm comunicarea şi şi-au dat şi seama că nu vrem să-i ducem unde doresc ei, atunci Nicolae Ceauşescu a zis: “Lăsaţi-mă să merg în casa ţărănească de la marginea drumului; lăsaţi-mă să merg la oamenii ăştia, la ţărani”. Şi eu am zis că nu e bine: “Lăsaţi că mergem în Târgovişte”. •

V-aţi dus spre Răţoaia, care ce este, o gârlă, o localitate, o pădure?

Localitatea aceasta este situată undeva la marginea unei păduri. E un sat. N-am stat în acel sat. Ne-am oprit între două sate, între Răţoaia şi Racoviţă. Între ele am stat. Am găsit un drum ce mergea spre pădure. Am mers să ne ascundem. Era un stufăriş acolo. Noi am camuflat maşina să nu se vadă din drum. •

Acolo, la Răţoaia, văzând că aţi devenit mai rezervaţi faţă de ei, au conştientizat noul lor statut de reţinuţi?

Ceauşescu a înţeles spaima noastră cu ce se întâmplase la Târgovişte şi din această cauză el ne-a propus să mergem în anumite locuri, dar n-a încercat să ne forţeze s-o facem. Îi era şi lui teamă. La un moment dat a lăsat

să facem noi cum credem că e mai bine, văzând că şi zona o cunoşteam mai bine. •

Aţi stat câteva ore la Răţoaia?

Am stat. Am stat câteva ore în maşină, pentru că era şi frig. Atunci a ieşit el o dată din maşină pentru necesităţi. Ne-am îndreptat câţiva metri de maşină, n-a făcut absolut nimic, doar a scos din buzunar şi a aruncat o hârtie format A4. Mi-a fost nu jenă, ştiam că n-are unde să fugă, nu-mi făceam probleme, şi am stat relativ aproape. În acelaşi timp, undeva, nu departe, s-a auzit un zgomot, un turuit de motor. Aşa, şi am crezut că sunt elicoptere, lam luat de mână, am dat să plecăm spre maşină şi atunci el a aruncat hârtia aceea. De emoţie şi de teama elicopterelor nu m-am întors să recuperez acea hârtie, care nu ştiu ce putea să însemne.

DIALOGUL CU CEAUŞEŞTII

•

Aţi stat ore în şir în maşină. Chiar nu s-au înfiripat discuţii deloc cu Ceauşeştii?

Am vorbit, am vorbit de ceea ce se întâmplă. Întrebările noastre astea erau, că de ce nu este mâncare pe piaţă, de ce nu se găsesc medicamente… Vedeţi, nici noi nu ştiam. Informaţiile pe care le aveam noi, subofiţerii, erau informaţii minime de ce se întâmplase la Timişoara şi căutam să-i întrebăm pe ei de ceea ce se întâmplă la Timişoara. I-am spus la un moment dat: “Am auzit că sunt morţi la Timişoara, că au murit oameni la Timişoara?”, şi atunci el răspundea: “Nu-i adevărat!”. Avea o expresie din asta, pe care a repetat-o de mai multe ori, spunea că un grup de derbedei şi huligani încearcă să destabilizeze viaţa socială din Timişoara, numai asta spunea. Nu că s-a tras în populaţie. Efectiv, el nu ne-a spus că a murit vreun om la Timişoara. •

Din Bucureşti de ce spuneau că au plecat?

Nu, nu mi-au spus de ce au plecat. Dar în perioada când am stat în cazarmă, în unitatea militară, lucrul ăsta l-a regretat, că a plecat din sediul CC al PCR. Nicolae Ceauşescu două lucruri a regretat şi a avut o

ciondăneală, aşa, cu Elena Ceauşescu: “Ţi-am spus că nu e bine să facem mitingul, adunarea populară”. Ea, probabil, a fost pentru acea adunare populară, el probabil a fost contra. Şi pe motivul acesta s-au cam ciondănit un pic că numai la ideea ei şi a nu mai ştiu cui, a mai dat un nume, s-a hotărât să aibă loc mitingul acela, el, Ceauşescu, reieşind că a fost împotrivă. De asemenea, Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord să plece din sediul CC şi a regretat gestul acesta. Spunea: “Nu trebuia să plec, nu trebuia să plec, trebuia să cobor la lume, trebuia să cobor la oameni, trebuia să cobor în mulţime”. •

Elena Ceauşescu era mai vorbăreaţă decât de obicei?

Nu, nu. Pot să spun că amândoi au fost foarte tăcuţi. Ceauşescu ne-a lăsat nouă mână liberă să alegem soluţiile, el crezând totuşi că suntem de partea lui. Probabil că a mers pe ideea că suntem vânaţi şi noi, cei doi miliţieni, nu numai ei, cuplul prezidenţial, şi au înţeles şi teama noastră combinată cu teama lor. Acolo, la Răţoaia, destul de puţine lucruri am discutat. Că de ce nu sunt ore de program mai multe la televiziune, de ce se întrerupe curentul electric. Vă spun că de fiecare dată, dar de fiecare dată, la fiecare întrebare pe care i-o puneam îmi răspundea că nu este adevărat. Cu lumina spunea că se opreşte numai ziua, nu şi noaptea. Spunea că programul de patru ore al televiziunii nu afectează practic oamenii. În legătură cu lumina spunea că marile combinate au asigurat curentul electric şi toate întreprinderile la fel şi că numai în mediul sătesc se întrerupea în cursul zilei lumina. Când i-am zis de puţinătatea orelor de program la TVR, Nicolae Ceauşescu a răspuns că urma ca de la 1 ianuarie 1990 să se mărească programul tv cu două ore. Legat de acest lucru, la un moment dat mi-a zis că oamenii trebuie să se odihnească şi deci programul să nu dureze mai mult de ora 10 seara la televizor, ca să fie odihniţi a doua zi la locul de muncă. Vedeţi, cum să vă spun, nici noi nu aveam curajul până la capăt să-i tragem la răspundere. Le puneam aşa întrebări despre ceea ce se întâmpla. Iar faptul că nu exista mâncare şi că se pregăteau de fapt vizitele şi se aduceau cu acea ocazie în pieţe tot ce era mai bun, iar acolo, în magazine, rafturile erau mai mereu goale, când îi spuneam acest lucru, Nicolae Ceauşescu nu credea. •

Spuneţi-mi, nu v-au vorbit despre pilotul elicopterului care ia lăsat pe autostradă?

Nu, nu ne-au spus şi nici noi nu i-am întrebat. Personal văzusem la televizor scena în care Mircea Dinescu anunţase că dictatorul a fugit. Eram deci cât de cât în cunoştinţă de cauză. •

După ce aţi depăşit incidentele cu manifestanţii din Târgovişte, Nicolae Ceauşescu nu a legat acele evenimente cu cele din Piaţa Palatului din Bucureşti, cu cele de la Timişoara? N-a pronunţat cuvintele trădare, conspiratori, complot?

Cred că atunci când eram deja în unitatea militară a spus ceva, că ar fi un complot, dar cred că nu era nici el sigur de unde vine complotul. A respins ideea intervenţiei din afară, adică din străinătate. Dar nici din ţară cred că nu avea o imagine de unde ar fi pornit şi cine anume ar fi declanşat lovitura respectivă. •

Bine, dar chiar nimic nu au discutat, măcar între ei doi, despre ceilalţi din conducerea de partid şi de stat? Despre Bobu, despre Manea Mănescu, aceştia fuseseră ultimii de care se despărţiseră Ceauşeştii. Sau despre copiii lor nu întrebau?

De copii, da. Mai ales ea, Elena Ceauşescu, de fiecare dată tot zicea: “Ce s-o fi făcut, ce s-o fi întâmplat cu copiii noştri? Cu Zoe ce-o fi, dar cu Nicu ce s-o fi întâmplat?”. Şi cam de prin ziua de 24 decembrie, ea avea tot mai des un fel de văicăreală aşa şi pronunţa întruna “Copiii mei, copiii mei!”. •

Prin urmare, ei nu realizau că au pierdut partida, că au pierdut puterea, ci considerau că e vorba doar de o defecţiune de moment, cauzată de plecarea lor greşită şi precipitată din sediul CC al PCR de la Bucureşti.

Da, da. Mai ales în unitatea militară nutrea speranţele că cineva, întrun fel sau altul, va redresa situaţia. Mai ales că noi, şi mai ales eu, care eram total dezinformat, îl tot calmam, spunându-i că în curând se vor linişti lucrurile, că mai sunt nişte grupuri izolate de terorişti, dar că în curând şi acelea vor fi lichidate şi se va reveni la normal. Probabil că pe încurajările acestea ale noastre, ale celor care eram în încăperea de la garnizoană cu ei doi, şi probabil că pe ideea aceasta aştepta şi el că de undeva se va întrezări o… minune, ceva care să-i scoată dintr-o situaţie atât de confuză.

COMUNICAREA PRIN STAŢIE

•

Aţi avut staţie, aţi avut radio în maşină?

Da, am avut staţie, dar am închis-o, nu de la început, ci doar acolo, la Răţoaia. Noi la Plante am intrat, i-am luat, am plecat şi a fost nebunia aia de la Oţelărie – în tot acest timp nu pot să-mi aduc aminte dacă mi-a făcut cineva apel prin staţie. Noi în nici un caz n-am făcut nici un fel de apel din maşină. Când am ajuns la Răţoaia, atunci am pus staţia pe emisie şi am raportat condificat: “I-am recuperat, pionii sunt cu noi”. Însă nu am dat reperele exacte ale locului în care ne aflam, ci am indicat un traseu aiurea. Repet, am comunicat prin staţie: “Pionii sunt cu noi, aşteptăm lămuriri”. Dar nimeni nu ne-a dat nici un răspuns, nici o indicaţie. Ceva mai târziu ne-au întrebat de la dispecerat asupra poziţiei geografice în care ne situam, dar cum spuneam, am dat o rută cu totul eronată, Găeşti sau aşa ceva, adică un sector exact opus locului în care ne aflam. •

De ce nu le-aţi indicat locul real unde vă găseaţi? Poate că în felul acesta vă ajutau să-i duceţi la Inspectoratul Judeţean?

Nu, nu am dat reperele şi, dimpotrivă, am hotărât să închidem staţia pentru ca să nu fim din nou găsiţi şi să vină mulţimea şi să ne linşeze pe toţi patru. Prin staţie noi auzeam de-acum cu totul alte voci decât cele ale miliţienilor care deserveau acel dispecerat. Erau revoluţionarii din Târgovişte, care puseseră stăpânire pe sediul Miliţiei. Aşa am hotărât să întrerupem orice legături prin staţie. •

Acolo totuşi, la Răţoaia, Ceauşescu nu v-a cerut să mergeţi în sat pentru apă, pentru medicamente, pentru ceva? Ei vorbeau pe banchetă, acolo în maşină, vorbeau între ei?

Vă repet, în urma tamponărilor din Târgovişte ei s-au speriat foarte tare şi probabil că din cauza aceea au lăsat la latitudinea noastră să facem cum e mai bine. Pentru că şi ei erau, în continuare, dezorientaţi şi la rândul lor nu puteau să ia nici o hotărâre. Nu, în afară de întrebările pe care i le-am pus noi, cei doi miliţieni, ei între ei n-au discutat, acolo, în maşină, prea mult. Căutau de fapt în momentele acelea ca împreună cu noi să găsim o soluţie unde să ne putem duce. În acele momente nu şi-au făcut reproşuri

unul altuia. Doar aceasta era important, să găsim o soluţie unde să mergem şi ce să facem mai departe.

VII Jurnalul României 1989 – Acum douăzeci de ani http://www.jurnalul.ro/articole/140116/jurnalulromaniei-1989--acum-douazeci-de-ani 17/12/2008 de Marius Tucă JURNAL DE ROMÂNIA Unii dintre voi nici nu se născuseră în anul de graţie 1989, alţii erau în primii ani de viaţă, cei mai mulţi dintre noi se zbăteau într-o lume în care abia se putea înţelege lumina, iar libertatea era un termen abstract, acum douăzeci de ani, în anul 1989 România a făcut istorie, e anul cel mai greu şi cel mai important al ultimei jumătăţi de secol, 1989 este anul Revoluţiei noastre, este şi motivul pentru care am hotărît să refacem Jurnalul României din acel an, aşa cum a fost, fără cosmetizări, fără cenzură, fără încrîncenare, fără ipocrizie, cu detaşarea pe care ţi-o dă trecerea timpului, au trecut douăzeci de ani de atunci şi Jurnalul Naţional şi-a propus cea mai importantă campanie publicistică din istoria sa, o campanie care va fi găzduită zi de zi în ziarul nostru, pe parcursul a 365 de zile, pe parcursul întregului an care va urma, o campanie care va începe, mai exact spus, la sfîrşitul acestui decembrie şi se va termina o dată cu ultimele zile ale lui 2009, Jurnalul României – 1989 – Acum douăzeci de ani va cuprinde toate filele anului de graţie care ne-a marcat existenţa, viitorul, destinele, un jurnal plin cu dezvăluiri despre oamenii puterii şi disidenţi, artişti şi cenzori, mame eroine, pionieri, inventatori, miliţieni, relatări despre producţii-record, angajamente, întreceri pe frontul recoltelor, dar şi mărturiile din jurnalele vremii, documente de arhivă, cum la fel de bine veţi putea afla din jurnalul nostru de ce bîntuia frigul în casele românilor, cum se fugea peste graniţe, despre avorturile clandestine şi căsătoriile etice, despre manifestări omagiale şi bancuri politice, despre raţii alimentare şi cozi, o frescă extraordinară, o frescă incredibilă şi emoţionantă, Jurnalul României 1989 – Acum douăzeci de ani este cea mai importantă campanie de presă pe care şi-a propus-o vreodată Jurnalul Naţional, o campanie pe care o va derula pe parcursul a 365 de zile.

Trimiteţi-ne amintirile din 1989

Gumela şi mentosanele. Marmelada, halvaua şi îngheţata Polar. Scovergile şi checurile fără ouă. Glucoza cu textură de săpun şi pufarinele. Lipiciul Pelikan, dulce la gust, în cutii de plastic cu lopatica. Pasta de dinţi Optima, cu aroma de banane. Buchetele de ghiocei pentru tovarăşa învăţătoare. Săpunurile Lux păstrate între rufele dintre şifonier. Pliculeţele de şampon. Penarele chinezeşti şi bananele păstrate între ziare, să se coacă. Îţi mai aduci aminte? Ai mai păstrat în suflet amintiri din copilăria şi din tinereţea noastră? Ianuarie 1989 – străzile erau pline de nămeţi, iar elevii, studenţii şi muncitorii erau scoşi la muncă patriotică pentru a curăţa şoselele de zăpadă. Mai ştii cum a fost ultimul nostru an de comunism? Cum ţi-ai sărbătorit, în ’89, ziua de naştere sau onomastica? Cum era atunci la liceu? Cum a fost viaţa ta în urmă cu două decenii? Reconstituim, ca într-un puzzle, istoria acelui timp. Trecutul nostru. Ajutăne cu amintiri, cu mărturii, cu documente. Trimite tot ce ai despre 1989 pe adresa de mail [email protected] sau pe adresa redacţiei: Jurnalul Naţional, Bucureşti, Piaţa Presei Libere, nr. 1, corp D, etajul 8. Menţionaţi pe plic: "Pentru Jurnalul României 1989”. De asemenea, ne puteţi contacta la telefon: 021/318.30.37/int. 239 sau 021/318.20.43/int.285 sau 0744.314.360.

Fotografie de 1989 O nuntă, un borcan cu murături, o pisică, un tramvai, o petrecere reuşită, şi multe altele. Este imposibil să nu le fi păstrat în fotografii. Fotografii ale anului 1989. Aveţi fotografii de atunci? Inclusiv fotografii de familie? Orice fotografie din acea perioadă este binevenită. Trimiteţi-ne toate fotografiile dumneavoastră din 1989 pe adresa de mail [email protected] sau pe adresa redacţiei: Jurnalul Naţional, Bucureşti, Piaţa Presei Libere, nr. 1, corp D, etajul 8. Menţionaţi pe plic: "Pentru Jurnalul României 1989”. De asemenea, ne puteţi contacta la telefon: 021/318.30.37/int. 239 sau 021/318.20.43/int.285 sau 0744.314.360