Revolutia-din-dec-1989-suport-curs-universitar-osca.pdf

Alexandru Oşca REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 Suport de Curs Universitar

INSTITUTUL REVOLUTIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Alexandru Oşca

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 Suport de Curs Universitar

Editura IRRD Bucureşti, 2012

Redactor: Alexandru Grigoriu Tehnoredactare computerizată: Elena Pătruoi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României OSCA, ALEXANDRU Revoluţia Română din Decembrie 1989 : suport pentru curs universitar / Alexandru Osca. - Bucureşti : Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2012 Bibliogr. ISBN 978-973-85888-2-0 94(498)''1989.12''(075.8)

ISBN 978-973-85888-2-0

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Cuprins Cursul I REVOLUŢIA ROMANA – PARTE A SCHIMBĂRILOR RADICALE DIN ȚĂRILE EUROPEI CENTRALE ȘI DE SUD-EST ................................................................................. 9 1.1. Consideraţii generale, percepţii occidentale................. 9 1.2. Specificul proceselor revoluţionare din fostele ţări socialiste europene. Studiu comparativ ...................... 13 1.3. Procesele revoluţionare din Polonia şi Ungaria ......... 18 1.4. Schimbările radicale din Bulgaria, R.D. Germană şi Cehoslovacia .......................................................... 28 1.5. Schimbări radicale în Iugoslavia şi Albania ............... 44 Cursul II PREMISELE REVOLUŢIEI ROMÂNE ............................... 58 2.1. Instituirea regimului de dictatură comunistă .............. 58 2.2. Concepţia comunistă de dezvoltare socio-economică a României. Limite şi consecinţe .............................. 66 2.3. Degradarea condiţiei umane în socialism................... 86 Cursul III DECLANŞAREA, DESFĂŞURAREA ŞI VICTORIA REVOLUŢIEI ...................................................................... 109 Curs IV REVOLUŢIA DE LA TIMIŞOARA ................................... 113 4.1. Declanşarea protestului antidictatorial ..................... 113 4.2. Desfăşurarea revoltei şi victoria Revoluţiei la Timişoara ................................................................. 119 Cursul V DECLANŞAREA ŞI DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI LA BUCUREŞTI ................................................................. 136

5

Alexandru Oșca

Cursul VI INSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA NOILOR STRUCTURI DE PUTERE ................................................. 152 Cursul VII DIVERSIUNEA – MODALITATE DE RIPOSTĂ A FOSTELOR STRUCTURI COMUNISTE ÎMPOTRIVA NOILOR AUTORITĂŢI ..................................................... 172 Cursul VIII ECOUL REVOLUŢIEI ROMÂNE ÎN STRĂINĂTATE ... 178 IX. BIBLIOGRAFIE............................................................ 196

6

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Revoluția Română din Decembrie 1989 reprezintă un suport pentru cursurile universitare care au ca obiect cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor şi proceselor din ţările blocului comunist european, fenomenului război rece, construcţiei Europei comunitare, îndeosebi în ceea ce priveşte impactul schimbărilor radicale din sistemul social esteuropean, după abandonarea comunismului. Notiţele acestui suport de curs le-am folosit pentru pregătirea temelor la cursurile şi seminariile ţinute pentru specializările istorie, respectiv, relaţii internaţionale şi studii europene, din cadrul Departamentului de Istorie şi Relaţii Internaţionale al Universităţii din Craiova. Universitatea Hyperion, din Bucureşti, mi-a oferit posibilitatea să susţin un curs pentru anul II, master, care se sprijină şi mai mult pe acest suport, intitulat Prăbușirea sistemului comunist; impactul asupra continentului european. Ideea acestui suport de curs a fost lansată de către domnul Claudiu Iordache, Directorul General al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Argumentele folosite în susţinerea acestui demers sunt foarte pertinente: studenţii de astăzi cunosc din sursă indirectă evenimentele şi faptele din 1989-1990, percepţia asupra lor este fragmentară, influenţată de lecturi spectaculoase şi subiective. Ca profesori de istorie sau profesionişti în diferite domenii ale ştiinţelor sociale ei resimt nevoia unui studiu sistematizat al perioadei, care să le asigure informaţii verificate şi competenţe în interpretarea lor. Interesul studenţilor pentru istoria recentă m-a încurajat să propun Departamentul ştiinţelor sociale şi geografie din Universitatea Hyperion cursul pentru master, cu denumirea de mai sus, unde am posibilitatea să asigur dezbaterea şi completarea temelor propuse. După recomandări şi sugestii, Programa analitică şi Fişa disciplinei au fost avizate de Departament şi aprobate de decan (un semestru, 28 ore curs, 28 de ore seminar). 7

Alexandru Oșca

Consiliul ştiinţific al IRRD a aprobat schiţa temelor cursului şi bibliografia, ca suport pentru un curs universitar complet, care să poată fi utilizat în universităţi, la specializările adecvate. Conf. univ. dr. Alexandru Oşca

8

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Cursul I REVOLUŢIA ROMÂNĂ – PARTE A SCHIMBĂRILOR RADICALE DIN ȚĂRILE EUROPEI CENTRALE ȘI DE SUD-EST 1.1. Consideraţii generale, percepţii occidentale În ultimele două decenii ale secolului XX au avut loc schimbări semnificative în domeniile social, economic, politic, juridic, instituţional la nivelul continentului european şi nu numai. Cât au fost de profunde, care le-au fost premisele, cauzele, conţinutul, direcţia şi sensul, cum evaluăm consecinţele pe termen scurt, mediu şi lung, iată întrebări la care au răspuns specialişti din numeroase discipline: politologi, analişti economici, sociologi, teoreticieni în drept comunitar, experţi în domenii interdisciplinare, istorici, etc. S-a scris mult despre schimbările fundamentale, radicale din fostele ţări socialiste europene la cumpăna dintre penultimul şi ultimul deceniu ale secolului trecut. Sistemul social şi regimul politic din aceste state, care supravieţuiseră aproape o jumătate de secol, s-au prăbuşit şi, în locul lor, s-a trecut la sisteme democratice, bazate pe competiţie politică liberă, pe economie de piaţă şi pe respectarea valorilor, condiţiei şi drepturilor omului. S-a prăbuşit un sistem şi odată cu el, au dispărut instituţii care păreau încremenite în timp. S-au schimbat mentalităţi (indiferent cât de revoltaţi ne arătam faţă de ritmul lor), structuri şi relaţii economice conexate prin mii de „fire” care le dădeau impresia că sunt veşnice s-au dărâmat ca un castel de nisip, relaţiile interumane s-au debarasat de haina constrângerilor de tot felul, familia a devenit din nou liberă săşi facă propriile proiecte. De la un capăt la celălalt, centrul şi estul european înregistra întâmplări şi fapte de o profunzime extraordinară, într-o dinamică accelerată încât specialiştii abia 9

Alexandru Oșca

reuşeau să le descifreze sensul şi să le interpreteze. O lume s-a trezit la viaţă! Pentru această lume totul era nou, schimbat. Era un început, o provocare. Nimic, nici viaţa de zi cu zi a fiecăruia, a familiei, a comunităţilor urbane sau rurale, a comunităţilor profesionale, nu va mai semăna cu cea de dinainte. Conceptul de stat providenţial îţi epuizase resursa de credibilitate. Croită după concepţii precare, fundamentată pe proprietatea comună asupra bunurilor materiale, apelând la instrumentul planificării rigide, centralizate, economia centrului şi estului european s-a prăbuşit şi, în doar câţiva ani, a devenit „un morman de fiare vechi”; piețele naţionale şi piaţa C.A.E.R. nu mai funcţionau, criza era omniprezentă, inflaţia ajunsese la trei cifre, acumulările familiale, atâtea câte erau, se risipeau odată cu inflaţia galopantă. Aproape cvasitotalitatea abordărilor legate de schimbările de regim şi de sistem politic în anul 1989 sunt legate de gestul, decizia şi atitudinea noului lider de la Kremlin, Mihai Gorbaciov, instalat în funcţia de secretar general al P.C.U.S., în 1985, după moartea lui Konstantin Cernenko. Este de necontestat că fără glasnosti şi perestroika orice încercare de emancipare de sub tutela Moscovei a ţărilor socialiste est-europene era de neconceput. Eduard Shevarnadze, fostul ministru sovietic de externe, spunea că noua gândire (novoe mîşlenie) stabilea clar „imposibilitatea de a acţiona în noile condiţii cu vechile metode, noi nu putem să sacrificăm propriile concepţii despre dreptul popoarelor la liberă opţiune, la neamestec, la casa comună europeană” El continua, încercând să facă înţeles acest concept, afirmând că prin însăşi evoluţia evenimentelor ideea casei general-europene a intrat în domeniul politicii practice”1 Despre iminentul colaps al regimurilor socialist-totalitare s-a discutat la Malta (2-3 decembrie 1989), la întâlnirea dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov. Bush îl considera, atunci, pe Gorbaciov un adevărat catalizator al schimbărilor din Europa de est pe care le aprecia ca fiind „constructive” „Trebuie 1

Acest capitol din curs este preluat, în sinteză, din: Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon..., Ed. Sitech, 2011 şi din: Alexandru Oşca (coord.), 1989 – an decisiv în istoria Europei, Ed. Mega, 2008. Sursa citatelor se regăsește în lucrările respective, indicate şi în Lista bibliografică. 10

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

să spun – ar fi declarat Bush – că am fost uimiţi de rapiditatea transformărilor”. La aceeaşi reuniune, Gorbaciov pleda în faţa preşedintelui american pentru conceptul de Casă comună a Europei, astfel încât procesele din Est să se desfăşoare concomitent şi convergent cu cele din Vest (nu rezultă cum le vedea pe ultimele) şi să nu genereze o nouă divizare în Europa. Liderul de la Kremlin n-a supravieţuit politic acestui proiect al său. Observăm doar că, în timp ce fosta Uniune Sovietică s-a transformat într-o precară şi de formă Comunitate a statelor independente, în cealaltă parte a Europei, dimpotrivă, fosta Comunitate Economică Europeană, s-a transformat în Uniunea europeană. Sunt foarte mulţi istorici care apreciază rolul preşedintelui Gorbaciov în prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare din ţările estului european. „Gorbaciov – scrie A. Jurcin –, deprins repede cu tehnicile marketingului politic, a fost creditat în Occident cel mai adesea pentru aceste tulburări. Rămâne fără răspuns întrebarea ce anume motive l-au determinat pe numărul unu sovietic să accepte, ba chiar să impulsioneze valul reformator: Gorbaciov neputincios să-l ţină sub control, Gorbaciov adept secret al democraţiei şi veritabil «ou de şarpe», Gorbaciov leninist, reluând legătura cu teza «răgazului»?” Şevarnadze explică până unde ar fi dorit, Gorbaciov să meargă cu aceste „libertăţi” pentru „confraţii” săi: „Asemenea evenimente apar pentru că le vrea poporul. Dar aceste state nu încetează a fi pentru noi socialiste, aliate şi prietene”. Practic, aşa cum apreciază şi Jurcin, Gorbaciov nu avea un proiect clar pentru Estul european, în afară de a promova acolo reformele din Rusia şi de a schimba echipele de conducere. Alain Besançon aprecia şi el că „Gorbaciov era gata să acorde multe lucruri Europei de est, pentru a se deda unui «entrism» politic şi economic generalizat în Europa de Vest”. Dinspre Vest, percepţia despre rolul Moscovei într-un areal consacrat şi recunoscut ca aparținându-i exclusiv, se păstra aproape neschimbată. Opinia publică, oameni de ştiinţă şi mulţi oficiali occidentali erau convinşi că, în zeci de ani de „convieţuire”, între Moscova şi capitalele ţărilor „frăţeşti” se statorniciseră relaţii interinstituţionale şi personale puternice, încât era foarte sim11

Alexandru Oșca

plu şi uşor ca o decizie, o opţiune a liderului de la Kremlin să fie „aplicată” peste tot, conform practicilor vechi. Încercările liderilor comunişti naţionali de a se emancipa de sub hegemonia URSS, constatate peste tot în perioada 1948-1965 ai secolului trecut, au fost rapid şi brutal (chiar sângeros) înăbuşite, iar conducerile comuniste „veleitare” au fost înlocuite cu persoane docile, de încredere. Ulterior, până în 1989, Moscova a reuşit să ţină sub control regimurile din ţările frăţeşti, utilizând doctrina Brejnev, concentrându-se pe politicile de resurse umane, dublând controlul „la vedere” printr-o activă şi profesionistă reţea a serviciilor secrete. Faţă de acest „tablou general”, existau, câteva particularităţi în funcţia de evenimentele din fiecare „stat satelit” şi de perioadă istorică. Jean-Marie Le Breton, este printre puţinii occidentali care au reuşit să aprofundeze conţinutul şi semnificaţia unor procese în derulare dincolo de Cortina de Fier. El foloseşte, pentru România, noţiunea de „instaurare a unei linii românești independente” care s-ar fi produs încă în ultimii ai lui Gheorghiu-Dej. Într-o sinteză remarcabilă R.J. Crampton constată: „… spre sfârşitul verii şi începutul toamnei anului 1989, reforma şi revoluţia s-au abătut asupra regimurilor comuniste din Europa Răsăriteană cu o asemenea forţă încât... întregul sistem fusese măturat de pe faţa pământului”. Prin urmare valorosul istoric reţine doi termeni, enumeraţi în succesiune: reformă şi revoluţie, pentru a defini căile prin care sistemul respectiv a dispărut. Faptul este cât se poate de adevărat şi existenţa sau absenţa unuia dintre cei doi termeni ai procesului în una sau alta din ţările estului european dau măsura şi fac diferenţa în privinţa caracterului pașnic sau violent al acestei prăbuşiri. În Ungaria, de exemplu, autorul reţine capacitatea partidului comunist de a declanşa, promova şi controla o Reformă la capătul căreia ţara a trecut, aproape pe nesimţite, de la dictatură la democraţie. Rip Zoltan constată şi el: „Poporul ungar era mândru să lase în urmă dictatura şi să ajungă la democraţie fără să se fi dat nici măcar o palmă”. Crampton reţine că „În Polonia, mişcarea a fost promovată de forţe din afara sistemului, în timp ce în Ungaria, chiar dacă protestele populare nu erau nici pe departe absente, partidul însuşi a fost acela care a instituit cele mai multe dintre schimbările radicale”. 12

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

1.2. Specificul proceselor revoluţionare din fostele ţări socialiste europene. Studiu comparativ Cei mai mulţi istorici apreciază că acolo unde reformele au fost posibile şi s-au iniţiat de către forţe reformatoare din partidul de guvernământ (chiar comunist), revoluţia - ca schimbare radicală de sistem şi trecere de la totalitarismul socialist(comunist) la democraţie – s-a făcut pe cale paşnică, neviolentă, în orice caz, fără pierderi umane. Acolo unde revoluţia s-a declanşat în absenţa reformelor - impunându-le prin forţa ei unui regim care le refuza – actul în sine s-a produs inevitabil prin violenţă şi confruntare sângeroasă, soldată cu multe victime. Este, fără îndoială, cazul României. „În Europa Răsăriteană – spune, Crampton – puterea comunistă nu a fost distrusă, ea a abdicat. Şi, cu excepţia României şi a Iugoslaviei, aceasta s-a făcut printr-un proces în mare parte paşnic, chiar şi numele dat transformării arată mândria provocată de natura sa neagresivă: bulgarii vorbesc despre revoluţia blândă, cehii şi slovaci despre revoluţia de catifea, iar datorită rolului jucat de muzica naţională, estonienii au avut revoluţia cântată”. Timothy Garton Ash apreciază că prin specificul proceselor din Ungaria şi Polonia, desfăşurate relativ calm şi treptat, reforma spre democraţie seamănă mai mult cu o reformă decât cu o revoluţie şi consacră termenul: refoluţie. Preluarea puterii la Bucureşti de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în absenţa unor reforme structurale anterioare, a însemnat un risc imens şi o responsabilitate pe măsură pentru liderii acestei formaţiuni. Încă nu se ştie dacă a existat o schemă gândită/concepută într-un centru despre cum ar trebui să se desfăşoare întregul proces de trecere de la socialismul – totalitar la democraţie. Se constată însă, că peste tot, - de bună voie sau forțându-i mâna „primul eşalon a cedat puterea celui de-al doilea eşalon al nomenclaturii comuniste. Jivkov a fost înlocuit într-o şedinţă plenară de partid de Mladenov, care, l-a rândul său, a predat puterea unui disident, Jelio Jelev. Acest proces, s-a consumat pe parcursul unui întreg an. La fel s-au petrecut lucrurile în celelalte partide comuniste. În 1989 societăţile est europene sau eliberat, mai întâi de „dinozaurii” socialişti: Husak, Honec13

Alexandru Oșca

ker, Jivkov, acceptându-i, în primă fază pe urmaşii lor mai tineri. Concomitent, societatea s-a structurat pe valorile şi practicile democrației, au apărut ideologii şi partide diferite, au apărut grupări ale societăţii civile, asociaţii şi organizaţii civile neguvernamentale. Reformate, conducerile politice din ţările Europei Răsăritene au încercat formule diverse, propunând electoratului soluţii pentru o concepţie pluralistă de conducere a statului. În cadrul acestora, fostul partid comunist (reformat) – indiferent de noua denumire – trebuia să deţină cea mai mare parte din pârghiile puterii. Târziu (nu atât ca timp, dar ai ales ca proces) s-au născut şi s-au consolidat formaţiuni politice credibile şi capabile să asigure singure, fără riscuri, un management politic la nivel naţional. Pluralismul, în concepţia liderilor de eşalon doi ai fostelor partide de guvernământ, însemna, mai degrabă pluralism de idei, care să se manifeste într-un conglomerat (care să cuprindă şi formaţiunile politice nou constituite) în care poziţia dominantă să fie deţinută tot de comunişti. Însă odată create, partidele şi-au căutat drumuri proprii şi au declanşat lupta pentru obţinerea puterii. Sloganul opoziţiei pentru a determina partidul comunist să plece de la putere se fundamenta pe ideea că, responsabilitatea pentru dezastrul prin care treceau ţările respective, revenea partidelor comuniste în ansamblul lor, nu doar liderilor din eşalonul întâi (care oricum nu mai contau – mulţi erau condamnaţi) ci şi celor din eşalonul doi. În România situaţia a fost diferită. Revoluţia a venit înaintea reformelor, în absenţa lor. Liderii Revoluţiei – dacă ne referim la personalităţile care şi-au asumat răspunderea în primul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale care a preluat puterea la nivel naţional sau în cea mai mare parte a consiliilor locale ale F.S.N. – nu proveneau neapărat sau preponderent din oamenii eşalonului doi aflaţi în funcţie în decembrie 1989. Multe dintre personalităţile noilor structuri ale statului nici nu fuseseră membrii ai partidului comunist. În vidul creat în orele următoare părăsirii puterii prin fugă de către dictatorul Nicolae Ceauşescu, în cabinetele fostului Comitet Central s-au făcut câteva „guverne” care nu au rezistat mai mult de câteva minute. Unele dintre ele au cuprins lideri din planul secund al 14

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

fostelor structuri de partid, dar credibilitatea lor s-a dovedit nulă. Cel mai mult s-a vorbit de guvernul Ilie Verdeţ care n-a putut să-şi asume nici o decizie, nici un document. Practic, înlocuirile succesive de conduceri politice, care în celelalte ţări s-au derulat pe parcursul câtorva luni, în România s-au petrecut în câteva ore, până când Ion Iliescu a fost acceptat atât de cei câţiva dizidenţi (îndepărtaţi de mult din structurile partidului – Brucan, Bârlădeanu, Marţian, Corneliu Mănescu etc.) cât şi de către opozanţi din afara partidului, cunoscuţi de public mai mult de la posturile de radio străine (Ana Blandiana, Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu etc.). Preşedintele Consiliului, Ion Iliescu, era chiar el, de câţiva ani buni, departe de cercurile de la vârful puterii din Partidul Comunist, deşi cândva, cu mai bine de 17 ani în urmă, ajunsese în nomenclatură, ca lider al tineretului comunist şi, pentru câteva luni, secretar al Comitetului Central. Intrat în conflict cu alţi activişti, Ceauşescu a procedat conform unei cutume asumate în astfel de situaţii şi l-a îndepărtat din aparatul central. Probabil practica trimiterii la „munca de jos” pentru a-şi asuma spăşit erorile, nu funcţionase şi, după câteva verificări în funcţii publice la Iaşi şi Timişoara, i s-a oferit lui Ion Iliescu postul de şef la o editură tehnică, unde putea fi uşor controlat şi supravegheat. Acolo l-a găsit ziua de 22 decembrie 1989.

Ion Iliescu 15

Alexandru Oșca

În primele zile după victoria Revoluţiei, prin Comunicatul către ţară al C.F.S.N. (22 decembrie) şi prin Proclamaţia Frontului Democratic Român publicată la Timişoara cu o zi înainte, s-a menţionat clar abandonarea sistemului de dictatură şi trecerea la democraţie, conceptul de pluralism fiind subînţeles. În nici unul din aceste prime documente fundamentale ale Revoluţiei, termenul ca atare nu este înscris explicit. Un timp, noua putere de la Bucureşti a dat acestui concept înţelesul general valabil în estul Europei, însemnând admiterea la exerciţiul Puterii, alături de partidului majoritar (F.S.N.), a celorlalte formaţiuni politice care se înfiinţau. Consensul – ca şi concept – era mereu invocat atunci când, cu infinită răbdare şi înţelepciune, se ajungea la inventarierea tuturor părerilor şi concepţiilor diferite, pentru ca, în final, să se ajungă la soluţii general acceptate dar în măsura în care erau însuşite de FSN. Mai mult decât în alte ţări est europene, în România, alături de partide sau formaţiuni politice nou înfiinţate, s-au reactivat fostele partide cu un trecut istoric, cu o practică politică şi o ideologie bine conturate: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat. Foarte curând aceste partide, cu seniorii lor căliţi în luptele politice din anii 40 ai secolului trecut, îndurând chinul din închisorile comuniste pentru ideile lor, au înţeles că trebuie să se organizeze temeinic pentru impunerea conceptelor consacrate într-o democraţie reală şi să respingă jumătăţile de măsură. Conştienţi că pentru moment forţa lor electorală nu era suficientă, ei au declinat invitaţia de a face parte din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, au anunţat că doresc să se constituie în Opoziţie la Puterea în fiinţă (identificată în Frontul Salvării Naţionale), că nu admit soluţia consensului dar nu resping dialogul, termen care defineşte mai clar raporturile dintre Putere şi Opoziţie. Odată conturate cele două „tabere”, bătălia politică putea şi trebuia să înceapă pentru că în luna mai 1990 erau stabilite alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Constituirea C.P.U.N., în locul Consiliului Frontului Salvării Naţionale semnifică exact această mutaţie în concepţia despre înţelesul termenului de democraţie care urma să fie edificată în noua Românie. Ion Iliescu a înţeles destul de repede beneficiile dar şi inconvenientele bătăliei politice într-un cadru democratic clasic. El şi Frontul Salvării Naţionale (ca partid 16

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

politic) nu aveau alte şanse să se menţină la putere decât să ajungă cât mai repede la electorat. Opoziţia, la rândul ei, nu dispunea, încă, de suficientă credibilitate, dar nu putea abandona o confruntare politică pentru câştigarea electoratului, după o aşteptare de o jumătate de secol. Grupate într-o alianţă sui-generis, cele trei partide istorice s-au înconjurat şi au reuşit să atragă de partea lor grupuri diverse ale societăţii civile, speculând greşelile guvernării şi punând în sarcina lor stereotipii comuniste.

Sergiu Cunescu

Corneliu Coposu

Ion Raţiu

Radu Câmpeanu

În felul acesta, capitalul de credibilitate al FSN, imposibil de neglijat, a putut fi diminuat până la alegeri într-o oarecare măsură (destul de mică), concomitent cu atragerea de partea Opoziţiei a unui procent din electorat cât de cât semni17

Alexandru Oșca

ficativ. La alegerile din mai 1990 tabloul politic, înfăţişat de această dată prin voinţa electoratului, a demonstrat comunităţii internaţionale că în România drumul către democraţie era asumat de către întreaga societate. 1.3. Procesele revoluţionare din Polonia şi Ungaria2 a) Polonia Prăbuşirea regimului comunist în Polonia este asociată, ca percepţie, cu victoria mişcării sindicale „Solidaritatea” care s-a afirmat în paralel cu sindicatele oficiale procomuniste şi în opoziţie cu partidul de guvernământ, cu activizarea societăţii civile, sub protecţia şi imboldul bisericii catolice. Sindicatul „Solidaritatea” s-a afirmat tot mai mult ca o mişcare politică, grupând în jurul său mase importante de muncitori şi, mai ales, elita intelectuală sprijinită de cercuri influente ale bisericii catolice. După eşecul lichidării prin forţă a mişcării respective, s-a ajuns la negocieri îndelungate între comunişti şi „Solidaritatea”. Un scrutin electoral, acceptat de autorităţi în speranţa că-l vor câştiga, s-a dovedit devastator pentru comunişti. Ca urmare, în august 1989, s-a impus numirea unui prim-ministru necomunist, Tadeusz Mazowieski, primul în seria noilor lideri din spaţiul excomunist. Puterea era, deocamdată, împărţită între comunişti (cărora li se lăsau câteva pârghii pentru a nu-i alarma pe sovietici) şi „Solidaritatea”, care avea sprijinul complet al populaţiei. Cum s-a ajuns la conturarea acestui tablou de neimaginat în urmă cu un an? Schimbările politice au început încă din 1988 şi apoi sau accelerate pe fondul unei acute crize sociale, morale, economice în societatea poloneză: prăbuşire economică, mai ales din cauza factorilor externi (Polonia avea datorii financiare uriaşe) presiunea occidentală crescândă s-au coroborat cu nemulţumirile populaţiei care suportau cu greu scăderea nivelului de trai. Pe acest fond, generalul W. Jaruzelski – omul forte 2

La alcătuirea sintezelor despre evenimentele din fostele ţări socialiste s-au folosit materialele publicate în Revista Clio 1989 de către doamna profesoară Teodora Stănescu-Stanciu 18

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

de la Varşovia – cel care la începutul anilor 80 a reprimat manifestaţiile conduse de Solidaritatea, a hotărât să deschidă dialogul cu societatea şi a fost obligat să treacă la concesii.

Generalul W. Jaruzelski La 18 decembrie 1988, sub conducerea lui L. Walesa, sa înfiinţat Comitetul Civic, organizaţie care reunea lideri ai „Solidarităţii”, personalităţi publice, activişti ai grupurilor din mişcarea de rezistenţă, intelectuali. Cei 119 iniţiatori îşi propuneau să se implice în alegerile generale şi în identificarea posibililor experţi necesari în deschiderea negocierilor cu guvernul, anunţată de autorităţi. După mai mulţi ani de confruntări cu lideri ai Solidarităţii şi cu societatea civilă, P.M.U.P. şi-a pierdut din forţa şi omogenitatea de altădată. Decizia privind legalizarea sindicatului liber Solidarnosc a fost luată de către facţiunea reformistă din P.M.U.P., în ianuarie 1989. La plenara partidului din 20 decembrie 1988 această chestiune nici nu s-a pus în discuţie. Acceptând existenţa Solidarnosc – un sindicat puternic politizat - practic, se recunoștea pluralismul politic în societatea poloneză şi se permitea participarea la alegerile legislative anticipate din mai 1989 atât a partidului comuniştilor cât şi a sindicatelor libere, măsură asumată cu ocazia întrunirii Comitetului Central a P.M.U.P. din 18 ianuarie 1989. A fost nevoie de negocieri directe între comunişti şi sindicaliştii „Solidarităţii”, la care au participat echipe reprezentative pentru cele două părţi. Negocierile au intrat în istorie sub denumirea de "Masa Rotundă" – un model preluat în variante diferite şi în alte ţări din estul comunist -, în fond un dia19

Alexandru Oșca

log prelungit pe parcursul câtorva luni (ianuarie - martie 1989). Discuţiile concrete au început la 6 februarie 1989 şi au avut ca rezultat semnarea unei înţelegeri politice, pe 5 aprilie 1989. Cuvântul de ordine a fost "concilierea". „Masa rotundă” a fost „onorată” de cei mai concilianţi reprezentanţi ai celor două părţi. „Seducţia” reciprocă (după cum observa analista T. Rosenberg), schimbul de „amabilităţi”, absenţa încrâncenării a permis consolidarea procesului schimbării politice nonviolente şi, în final, transferul negociat de putere. W. Jaruzelski confirmă3 disponibilitatea către conciliere a comuniştilor, dar nu erau siguri că li se va răspunde cu înţelegere de către cealaltă parte, care era îndreptăţită să fie reticentă. Din acest motiv, comuniştii nu au fost reprezentaţi la cel mai înalt nivel, în ideea ca, în caz de eşec, conducerea partidului să fie complet decredibilizată. Delegaţia comunistă a fost condusă de ministrul de interne, Czeslaw Kiszczak. La rândul său, Lech Walesa, şeful Solidarităţii l-a desemnat pe istoricul Br. Geremek. Gazda şi organizatoarea întâlnirii a fost biserica, foarte influentă şi credibilă în societatea poloneză. La 5 aprilie 1989 s-a ajuns la un compromis: - statul a acceptat intrarea Solidarităţii în legalitate, la fel a tuturor organizaţiilor afiliate marii mişcări sindicale, precum: Solidaritatea rurală, Asociaţia Independentă a Studenţilor şi a altor componente ale societăţii civile poloneze. Cadrul instituţional al guvernului a fost restructurat, instituţia prezidenţială avea puteri limitate, Senatul era liber ales, la fel(parţial) Camera inferioară (Seimul), care avea nevoie de o majoritate de două treimi pentru a trece de veto-ul Senatului în promulgarea legilor. - Solidaritatea accepta ca, la alegeri, coaliţia comunistă guvernamentală să fie favorizată: Partidului Muncitoresc Unit Polonez (P.M.U.P.) şi aliaţilor acestuia, i se garanta 65% din locurile Camerei inferioare. În Guvern, reprezentanţii comuniştilor deţineau ministerele-cheie (al Apărării şi cel al Afacerilor interne). 3

Pe larg, în: "Lanţurile şi refugiul", ediţie în limba franceză a memoriilor lui Wojciech Jaruzelski, Editura Jean-Claude Lattès, 1992. Volumul se încheie cu o convorbire între Wojciech Jaruzelski şi Adam Michnik, ultimul una din victimele regimului Jaruzelski. 20

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

- opoziţiei (Solidarităţii) i se permitea să-şi publice propriile ziare şi să aibă acces, încă limitat, la radioul şi televiziunea, controlate de către stat.

Lech Walesa

Tadeus Mazowiecki

La 18 aprilie, Solidaritatea era înregistrată efectiv ca organism politic. Alegerile parlamentare au fost planificate pentru data de 4 iunie 1989. Compromisul consta în crearea pentru W. Jaruzelski - a postului de preşedinte (care să revină comuniştilor), în schimbul alegerilor libere pentru Senat. În felul acesta, puterea comunistă îşi păstra oarecum posibilitatea de control asupra sistemului politic în ansamblul său. Un compromis ca cel la care se ajunsese era inedit şi important, mai ales că el venea după 10 ani de luptă şi confruntări politice. Regimul încă era marcat de decizia extremă de proclamare a legii marţiale la 13 decembrie 1981, semnată chiar de Jaruzelski. Moscova monitoriza atent evenimentele, interesată, mai ales, de menţinerea echilibrului strategic european, adică de menţinerea Poloniei în Tratatul de la Varşovia şi în C.A.E.R. Presa moscovită saluta discuţiile dintre Putere şi Opoziţie, publica interviuri cu lideri ai bisericii şi ai Solidarităţii şi părea că încurajează evoluţiile politice de la Varşovia. În Occident satisfacţia era generală, preşedintele Bush a promis un ajutor special pentru Polonia (un plan în 8 puncte), inclusiv o reeşalonare a datoriilor imense pe care Polonia, oricum, nu era în măsură să şi le achite. 21

Alexandru Oșca

În perioada 10 mai - 4 iunie 1989 s-a desfăşurat în Polonia un fenomen inedit pentru întregul spaţiu comunist: o campanie electorală veritabilă pentru parlament, în care erau antrenate forţe de la putere şi, respectiv, din opoziţie. Comuniştii erau convinşi că vor câştiga detaşat, în concepţia lor „Solidaritatea” urmând să obţină câteva mandate, pentru culoare, ceea ce n-ar fi afectat esenţa regimului. Contrar aşteptărilor, Opoziţia a ieşit victorioasă. În Senat, la primul tur de scrutin, 82 de locuri i-au revenit Solidarităţii. În turul 2 a mai câştigat alte mandate, aşa încât a ajuns să deţină 99 din 100 de locuri. În Seim, „Solidaritatea” şi-a adjudecat toate cele 161 de mandate pentru care s-au organizat alegerile (respectiv procentul de 35%, restul revenind direct puterii, în urma celor stabilite la Masa rotundă). Toţi candidaţii comunişti care au participat la alegeri au pierdut. Criza vechiului sistem era, acum, evidentă. Oficiali Occidentali salutau ziua de 4 iunie, pe care o apreciau ca „piatra de hotar” pentru istoria postbelică a Poloniei şi chiar pentru întregul est comunist european. Oficialii statelor respective sau grăbit să-şi manifeste satisfacţia. Preşedintele francez, şi apoi, în luna iulie, preşedintele american au vizitat Varşovia, încurajându-i pe liderii comunişti pe calea democraţiei şi pe liderii Solidarităţii să dovedească moderaţie şi prudenţă. După anunţarea rezultatelor alegerilor, a urmat, alegerea preşedintelui, în parlament. Temându-se de posibilitatea unui eşec - mai ales în condiţiile în care fusese refuzat de către reprezentanţii Opoziţiei de a intra într-un guvern de coaliţie - W. Jaruzelski a încercat să găsească un alt candidat pentru candidatura la Preşedinţie (ministrul de interne, negociatorul puterii la Masa Rotundă, Cz. Kiszczak), dar, până la urmă, şi-a prezentat candidatura la 19 iulie 1989, şi a fost ales cu numai un vot în plus, cu sprijinul substanţial al Solidarităţii. Formarea guvernului nu mai era posibilă fără a accepta rolul preponderent al Solidarităţii. În luna august 1989, a fost trecut un nou prag, când generalul W. Jaruzelski, după câteva încercări de menţinere a tuturor pârghiilor puterii, l-a desemnat pe Tadeusz Mazowiecki să formeze noul guvern. Mazowiecki era reprezentant al intelectualităţii catolice şi unul dintre consilierii importanţi ai mişcării Solidaritatea. El a devenit, la 19 august 1989, primul premier necomunist într-o ţară membră a 22

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Pactului de la Varşovia, acceptând pentru P.M.U.P. câteva portofolii, considerate, însă, importante - Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, pe lângă cele ale transporturilor şi ale comerţului exterior: 11 portofolii aparţineau reprezentanţilor Solidarităţii, 4 -- comuniştilor, iar 4 - reprezentanţilor Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Democrat. Victoria definitivă a Solidarităţii a fost certificată prin demisia lui W. Jaruzelski şi ascensiunea la conducerea Poloniei a liderului Solidarităţii, Lech Walesa, în urma alegerilor din 9 decembrie 1990. Acesta a înființat un consiliu consultativ pe lângă preşedinţia Republicii, compus din reprezentanţi ai fiecărui partid de pe eşichierul politic, inclusiv ai foştilor comunişti. Căderea regimului a antrenat prăbuşirea fostului partid de guvernământ: dacă în 1986 se înregistrau aproximativ 2 milioane de membri ai P.M.U.P., în 1990 - numărul lor nu mai depăşea decât cu puţin jumătate de milion, respectiv 670000. Pe lângă cauzele obiective care au făcut posibilă căderea regimului comunist în Polonia, a fost şi convingerea oamenilor că omnipotenţa regimului comunist era doar un mit. S-a dovedit, chiar în 1981, că populaţia nu putea fi supusă decât prin măsuri de forţă, atunci când răspunsul la manifestaţiile Solidarităţii a fost introducerea legii marţiale. Unii autori (Mihaly Vajda, între aceştia), au explicat că una dintre cauzele majore ale prăbuşirii sistemului în Polonia este reprezentată de destrămarea mitului despre infailibilitatea şi omnipotenţa regimului comunist. Ei sunt de părere că soluţia legii marţiale a fost una convenabilă pentru sovietici – care nu mai erau obligaţi să intervină cu trupe pentru salvarea regimului, cât şi pentru polonezi, în general – care preferau să rezolve conflictul eminamente prin forţe proprii. Revoluţia se încheiase, greutăţile tranziţiei la sistemul democratic nu i-au ocolit pe polonezi, însă premisele păreau destul de îmbucurătoare. b) Ungaria În Ungaria, revoluţia a îmbrăcat o variantă „îmbunătăţită” a „mesei rotunde” poloneze. Ungaria experimenta, până la schimbarea radicală din 1989, un concept rămas în istorie 23

Alexandru Oșca

sub numele de "compromis social", promovat de liderul comunist Kadar Janos. El a fost adus la putere cu sprijin sovietic, după înăbuşirea revoluţiei din 1956. Totuşi, Kadar şi-a dat seama că trebuie să-şi apropie poporul şi să accepte unele compromisuri pentru perpetuare propriului regim. În aceste condiţii s-a lansat aşa-numitul socialism al "gulaş"-ului, care viza o ameliorare a condiţiilor de viaţă ale populaţiei, prin înfăptuirea, gradată, a unor reforme. "Compromisul social" era însă, o rezolvare parţială a problemelor, aşa încât, la mijlocul anilor '80 înregistrăm primele mitinguri anticomuniste. Liderii lor erau reprezentanţii tuturor curentelor reformatoare ale societăţii: "liberali", "naţionalişti", dar şi comuniştii susţinători ai modelului gorbaciovist. Primele semne ale schimbării în spaţiul maghiar apar încă din 1988. Regimul longevivului Kadar devenise anacronic: se încerca înlocuirea "compromisului social" cu ideea unui "contract social". Acest fapt însemna, însă, o schimbare de fond a regimului, nu doar o cosmetizare a acestuia. Criticii „compromisului social” afirmau că Janos Kadar a fost pentru o cale de mijloc între Rakosi – adeptul unui comunism sovietic impus ungurilor – şi Imre Nagy, dispus să accepte îngrădirea rolului partidului comunist. Schimbarea a început prin modificări chiar la vârful partidului comunist: la 22 mai 1989, prim-secretarul P.M.S.U., J. Kadar a fost înlocuit, printr-o alegere destul de controversată, de Karoly Grosz, membru al Biroului Politic al Partidului Comunist, adept al liberalizării progresive de tip gorbaciovist a vieţii publice. Foarte curând şi poziţia acestuia a intrat în conflict cu reformatorii mai îndrăzneţi din propriul partid, care cereau "lichidarea" completă a sistemului comunist. Reformatorii intransigenţi erau grupaţi în jurul lui Imre Pozsgai. Un alt reformator considerat moderat, Berecz Jânos a reuşit să intre în Biroul Politic. Grosz a fost, în curând, depăşit de reformatorii mai îndrăzneţi, grupaţi în jurul lui Imre Poszgay. „Era Kadar” s-a încheiat când, la Conferinţa Naţională a Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria din mai 1988, acesta a fost înlocuit cu un Prezidiu alcătuit din patru membri, sub preşedinţia lui Reszo Nyers, un susţinător al reformelor de tip gorbaciovist. Noul secretar general, răspunzător de activitatea cotidiană a partidului, a devenit Kâroly Grosz, un apro24

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

piat al fostului lider. Ceilalţi doi membri ai prezidiului erau reformatorul I. Poszgay şi ideologul Jânos Berecz. Guvernul se distanţa tot mai mult de partid, acţiona independent faţă de liderii partidului. Prim-ministru era reformatorul Nemeth Miklos, iar câteva luni mai târziu, acesta a fost acompaniat, la Ministerul de Externe, de Horn Gyula.

G. Horn Concomitent cu frământările din tabăra comunistă, societatea civilă reacţiona, la rândul ei: tot mai multe asociaţii şi organizaţii – chiar partide – se impuneau în opinia publică şi pe scena politică: Alianţa Liber Democrată (Sz.D.Sz.) – martie 1988, Forumul Democrat Maghiar, septembrie 1988, Alianţa Tinerilor Democraţi (F.I.D.E.S.Z.), alături de Partidul Micilor Proprietari sau Partidul Naţional Ţărănesc - în noiembrie 1988. Ele se alimentau cu resursă umană din grupurilor şi cluburilor semiclandestine apărute cu câţiva ani înainte. La 11 ianuarie 1989 – oarecum sincron cu evenimentele din Polonia – este adoptată o lege - legea asociaţiilor - care a permis formarea primelor structuri democratice pe eşichierul maghiar partidele politice, alături de sindicatele independente şi de asociaţiile civice. Două evenimente cu impact emoţional au accelerat ritmul schimbărilor şi au întărit poziţia reformatorilor: - la 26 ianuarie 1989 osemintele lui Imre Nagy - considerat eroul revoluţiei maghiare din 1956 - au fost exhumate dintr-un cimitir situat în periferia Budapestei. 25

Alexandru Oșca

- în aceeaşi zi (26 ianuarie 1989), Uniunea Sovietică anunţa, oficial, decizia de retragere din Ungaria a trupelor Armatei Roşii, staţionate încă din 1946 (retragerea se va face în iunie 1989). La 20 februarie 1989, C.C.-ul P.M.S.U. prezenta opiniei publice proiectul unei noi Constituţii. Esenţa acestuia? Se renunţa la rolul conducător al partidului, se admitea existenţa altor partide şi se accepta competiţia politică. Occidentul saluta şi încuraja fără rezervă evoluţiile de la Budapesta. Importantă era, însă, poziţia Moscovei. Aceasta a putut fi cunoscută la 3 martie 1989 când Nemeth şi Gorbaciov s-au întâlnit la Moscova. Cei doi au admis că procesul schimbărilor în întregul est-european este ireversibil, nu mai poate fi oprit. Moscova spera să salveze componenta strategică şi aştepta ca regimul comunist să se salveze. Întors la Budapesta, Nemeth promovează proiectul legii care admitea conflictele de muncă şi grevele, pe care, la 23 martie 1989, Adunarea Naţională îl adoptă, asemenea legii pentru funcţionarea partidelor, propus de ministrul de justiţie. În timp ce liderii comunişti avansau pe drumul reformelor, opoziţia se organiza şi strângea rândurile. În lunile martieaprilie 1989, F.D.M. şi Sz.D.Sz. şi-au ţinut congresele, s-au consolidat şi se arătau pregătite pentru bătălia politică. Cele două partide au realizat o coaliţie sub titulatura de "Masa Rotundă a Opoziţiei". În context, la 8 mai, Janos Kadar a fost înlăturat din toate funcţiile, chiar onorifice, pe care le deţinea în cadrul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Ruptura simbolică de trecutul comunist s-a înregistrat pe 16 iunie 1989, cu prilejul reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui I. Nagy, alături de ale altor conducători ai revoluţiei din 1956. Atunci coloanele de demonstranţi purtau steaguri în culori naţionale (roşu, verde, alb) cu o gaură la mijloc, adică în zona în care erau imprimate simbolurile comuniste (secera şi ciocanul), asemenea celor purtate de manifestanţii de la 1956. Anterior (13 iunie), au debutat negocierile dintre putere şi opoziţie. Liderii comunişti reformaţi maghiari au respins modelul polonez, în care comuniştii au pătruns în parlament prin bunăvoinţa opoziţiei(65% din locurile Seimului erau oferite direct comuniştilor). Aşa cum observa Gale Stokes, comu26

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

niştii maghiari erau convinşi că partidul lor s-a reformat în mare măsură, are încrederea poporului şi poate câştiga alegerile. Ar fi fost un caz fericit în care un fost partid comunist îşi legitima existenţa prin alegeri libere. La negocieri au participat trei actori: reprezentanţii puterii (reformiştii din sânul P.M.S.U.), organizaţiile de masă oficiale (sindicate etc.) şi opoziţia. Propunerile lansate veneau pe model polonez: preşedinte ales de Parlament, schimbarea Constituţiei... Lucrările s-au finalizat câteva luni mai târziu, la 19 septembrie 1989, la o săptămână după instalarea primului guvern necomunist în Polonia. Acordul nu s-a realizat deplin, reprezentanţii Fidesz şi SzDSz nu au semnat, forţele Opoziţiei s-au scindat: de o parte - FDM, adeptul formulei de compromis negociat cu P.M.S.U., iar pe de alta - cele două formaţiuni politice care au propus un referendum, în care populaţia să decidă în legătură cu: formula prezidenţială, preluarea de către stat a proprietăţilor deţinute până atunci de partidul comunist, menţinerea miliţiilor muncitoreşti înfiinţate în 1956 etc. Referendumul a fost programat pentru sfârşitul lunii noiembrie, în locul alegerilor. Aşa cum am amintit mai sus, la sfârşitul lunii iunie, Karoly Grosz pierdea supremaţia în partid. S-a format o conducere colectivă – un directorat - alcătuit din Reszo Nyers, Imre Poszgay, Miklos Nemeth şi Karoly Grosz. R. Nyers devenea preşedintele partidului, şi reprezenta statul maghiar la întâlnirea la vârf a ţărilor Tratatului de la Varşovia, de la Bucureşti, din 7-8 iulie 1989. Cu o zi înainte se stingea din viaţă, la 77 ani, Janos Kadar. La 11 iulie 1989 Ungaria a fost vizitată de preşedintele american G. Bush, care a încurajat clasa politică să progreseze spre reforme democratice. La 28 iulie 1989, P.M.S.U. a anunţat că organizează un Congres extraordinar, care s-a ţinut în zilele de 6-7 octombrie 1989. Mai mulţi delegaţi (1.081) au votat pentru abandonarea titulaturii de „muncitoresc“, iar partidul să se numească Partidul Socialist Maghiar. La rândul lor, deputaţii, în sesiunea din 17-20 octombrie 1989, au aprobat mai multe articole care revizuiau Constituţia, iar 23 octombrie, memorabila zi a Revoluţiei din 1956 - devenea sărbătoare naţională a proaspăt înfiinţatei Republicii Ungare. În această avalanşă de schimbări, unul dintre liderii comuniştilor moderaţi, I. Poszgay, asemenea idolului său, M.S. Gorbaciov, încerca să îndrepte societatea maghiară către un 27

Alexandru Oșca

regim de democraţie socialistă, altul şi contrapus totalitarismului socialist abandonat. Vechiul sistem era blamat ca „stalinist“ şi, ca atare, trebuia înlăturat, acuzat de toate tarele unei societăţi lipsite de libertate. Oricâte încercări a făcut, până la urmă regimul socialist a fost abandonat şi în forma lui fals democratică. Rezultatele referendumului din 26 noiembrie 1989 au fost devastatoare pentru comuniştii convertiţi la socialişti. Speranţele conducătorilor Partidului Socialist Maghiar, în special ale lui I. Pozsgay, că numărul participanţilor la referendum va fi mic şi nu va permite validarea rezultatelor, nu s-au împlinit; deşi la limită (puţin peste 50%), populaţia a înţeles să-şi exprime opiniile, iar SzDSz şi Fidesz au devenit câştigătoare. In acest context, alegerile prezidenţiale - programate pentru data de 7 ianuarie 1990 - s-au contramandat, la 21 decembrie 1989, Adunarea Naţională s-a autodizolvat, iar la 25 martie 1990 sau organizat primele alegeri libere. Rezultatul alegerilor au favorizat Forumul Democrat, coaliţie de forţe ostile socialismului totalitar. Preşedintele acestuia, Jozsef Antall, a devenit prim-ministru. Guvernul de coaliţie, orientat spre centru - dreapta, format din Forumul Democrat Maghiar, Partidul Micilor Proprietari şi Partidul Creştin – Democrat, a fost investit de Parlament, în ziua de 23 mai 1990. Scriitorul liber-democrat, fost deţinut politic, Goncz Arpad, a devenit primul Preşedinte al Ungariei democrate. Calea către un parcurs democratic era definitiv deschisă şi, deşi nu neglijăm contribuţia străzii, constatăm că schimbarea radicală, în sine, s-a făcut fără nici un foc de armă, fără nici o jertfă. 1.4. Schimbările radicale din Bulgaria, R.D. Germană şi Cehoslovacia a) Bulgaria Bulgaria nu putea să se sustragă (sau să evite) valului schimbărilor care cuprinsese estul comunist al continentului european, cu atât mai mult cu cât Sofia a rămas tot timpul conectată la teoriile, tendinţele şi practica politică la modă la Moscova. Mai mult şi mai direct decât la Varșovia sau Buda28

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

pesta, liderii comunişti de la Sofia erau atenţi şi dispuşi să urmeze fără rezerve schimbările de la Moscova. Înainte, chiar, ca societatea bulgară să-şi exprime dorinţele, schimbările s-au produs la nivelul conducerii partidului comunist, care au generat o stare de efervescenţă la nivelul maselor şi au catalizat procesele înnoitoare. Todor Jivkov, cel mai longeviv dintre liderii est-europeni, a fost îndepărtat de la putere cu o uşurinţă surprinzătoare în 1988. Sentimentul atotputerniciei unui lider autoritar cu o vechime neîntrecută în funcţia supremă s-a spulberat dintr-odată şi a produs stupefacţie. Ciudomir Alexandrov, membrul Biroului Politic şi Stoian Mihailov urmau să devină noii lideri ai regimului. Au existat semne prevestitoare ale schimbării, dar Jivkov a ştiut, pentru moment, să le estompeze. T. Jivkov se afla la cârma Bulgariei din 1954 şi ştia foarte bine să gestioneze o situaţie critică. Puterea lui părea absolută, dar în august 1987, Biroul Politic al Partidului Comunist a votat o Rezoluţie cu acordul secretarului general - care cerea, printre altele, îndepărtarea portretului conducătorului Todor Jivkov din toate locurile publice şi a statuii sale din oraşul în care s-a născut. Era un semn că se renunţa la cultul personalităţii şefului de partid şi de stat. Anul următor, majoritatea instituţiilor, precum Palatul de Cultură al Poporului, Teatrul Tineretului şi Institutul de Studii Balcanice, au abandonat titulatura "Ludmila Jivkova", acordată în memoria fiicei liderului comunist. În decembrie 1988, la o Plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, chiar T. Jivkov a anunţat că a venit timpul pentru o reformare completă a sistemului politic în vigoare, sperând că el va deţine controlul. La l februarie 1989, prim-ministrul reformist Gheorghi Atanasov a fost obligat să-şi depună demisia. Deocamdată, Todor Jivkov reuşise să tempereze opoziţia crescândă din sânul Partidului Comunist, altădată aliatul său necondiţionat. Frământările de la vârful partidului s-au transmis în societate, care s-a trezit şi a reacţionat în consecinţă. Impulsurile pentru reformarea societăţii venite de sus în jos s-au dovedit timide şi contradictorii, cantonate în arealul eşalonului de la vârful partidului, separat de mult – prin bariere istorice – chiar şi de baza partidului. De aceea reformele reale au venit ca urmare a unor presiuni venite din afara Parti29

Alexandru Oșca

dului Comunist. Criza din ce în ce mai acută - în 1989, Bulgaria avea o datorie de trei ori mai mare decât 1985 – era scânteia pentru apariţia grupurilor de susţinători ai curentelor de tip perestroika şi glasnosti, mijlocite de vectori moscoviţi interesaţi. Prima grupare a apărut la 16 ianuarie 1988 - Societatea Independentă pentru Drepturile Omului. Alături de aceasta, la Ruse, s-a constituit o grupare Ecoglasnost, de mare vizibilitate mai târziu. Spre sfârşitul anului (noiembrie 1988) s-a format Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului din Bulgaria, iar la începutul noului an astfel de structuri au proliferat: peste 50 de grupuri civice, ecologiste, pentru libertăţi religioase, pentru sprijinirea reformelor sau conservarea tradiţiilor istorice. În februarie 1989 s-au înregistrat la Plovdiv primul sindicat independent, Podkrepa, care, chiar dacă n-a avut forţa Solidarităţii, s-a implicat în impulsionarea proceselor reformatoare din societatea bulgară. Intelectualitatea a început şi ea să se exprime şi să se implice în acţiunile publice din afara sau din interiorul partidului. Printre cei direct implicaţi în iniţierea militantismului bulgar, a fost şi Jeliu Jelev, un filosof expulzat din partid în anii '60 pentru ideilor lui contrare ideologiei oficiale. În anul 1988, Jelev a fost organizatorul „Clubului pentru sprijinirea glasnostului şi perestroikăi“, una dintre importantele asociaţii neoficiale care promovau ideile democratice. După evoluţii contradictorii şi aparent calme, evenimentele se precipitau, spre disperarea oficialilor. În prima parte a anului, confruntarea principală a adus în prim-plan minoritatea turcă şi problemele ei deosebit de spinoase. S-a încercat bulgarizarea minorităţii turce, bulgarizarea numelui şi originii etnice. Reacţia era de aşteptat. Situaţia a scăpat de sub controlul autorităţii comuniste: la începutul lunii mai 1989, mai mulţi minoritari turci au intrat în greva foamei, dorind să atragă atenţia opiniei publice internaţionale asupra situaţiei lor, profitând de Conferinţa drepturilor omului, desfăşurată la Paris în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Autorităţile comuniste le-a ignorat protestul. Ca urmare, simpatizanţii greviştilor au organizat demonstraţii de solidaritate cu ei. S-au strâns15.000 de manifestanţi antiregim, pe care miliţia i-a atacat cu brutalitate. Preşedintele Jivkov a acuzat Turcia pentru amestec în afacerile interne ale Bulgariei. În 30

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

câteva săptămâni, peste 350.000 etnici turci au emigrat în Turcia. Imaginea regimului Jivkov se deteriora vizibil. Sub acuzaţia de incitare la revoltă a minorităţii turce, la 26 mai 1989 au fost arestaţi mai mulţi lideri ai grupurilor independente, care, în detenţie fiind, declară greva foamei, pentru a atrage din nou atenţia opiniei publice internaţionale asupra încălcărilor drepturilor omului din Bulgaria. Percepţia în partid asupra soluţiilor era diferită, i-a împărţit pe membrii C.C. În vara anului 1989 s-a format în interiorul puterii un nucleu care preconiza ca singură soluţie viabilă răsturnarea regimului Jivkov. Printre ei: ministrul de externe, Petar Mladenov; ministrul apărării, Dobri Djurov şi ministrul relaţiilor economice internaţionale, Andrei Lukanov. Reuniunea la vârf a Pactului de la Varşovia din 7-8 iulie 1989, de la Bucureşti, a fost prilejul pentru contactarea părţii moscovite. P. Mladenov mărturiseşte că atunci a discutat direct cu Gorbaciov, iar liderul sovietic i-a transmis că el e de acord (simpatizează) cu reformiştii din partid, dar înlăturarea lui Jivkov era problema lor. Evident, un astfel de mesaj era arhisuficient pentru Mladenov. În toamna anului 1989 a început să crească presiunea asupra regimului din partea grupurilor opozante. Dintre ele, s-a detaşat gruparea Ecoglasnost, în care activa un actor foarte popular, Petar Slabakov. Manifestanţii grupării s-au folosit de Conferinţa Mediului înconjurător, organizată la Sofia de către C.S.C.E. (16 octombrie - 3 noiembrie). Protestul lor în faţa localului Conferinţei a putut fi cunoscut în cele mai largi medii oficiale şi de presă din Europa. La rândul ei, gruparea reformistă din interiorul partidului, criticat în străinătate pentru atitudinea sa faţă de minorităţi, a încercat să se distanţeze de adepţii liniei dure din jurul lui Jivkov, pentru a reface credibilitatea partidului credibil în spaţiul european. Stanko Todorov, preşedintele Adunării Naţionale a Bulgariei, a adresat Biroului Politic al C.C. al P.C.B. o scrisoare în care îşi exprimă insatisfacţia faţă de faptul că restructurarea se desfăşoară prea lent, nu se fac progrese pe calea democratizării, principiile autoconducerii, autofinanţării, descentralizarea se aplică prost, Constituţia rămâne neschimbată. La rândul său, P. Mladenov, ministrul de externe, îşi depune demisia printr-o scrisoare (23 octombrie 1989) în care critică virulent conducerea de partid. Pentru a fi explicit, Gorbaciov a 31

Alexandru Oșca

refuzat o întâlnire la Moscova cu Jivkov, la începutul lunii noiembrie 1989, act care însemna repudierea acestuia de către liderul sovietic. La rândul ei, „strada” se radicaliza. La 3 noiembrie 1989, 5.000 de simpatizanţi Ecoglasnost demonstrau în semn de protest la sediul Adunării Naţionale, unde au depus o petiţie cu 11.500 de semnături prin care cerea demisia conducerii partidului comunist. Înainte de a da lovitura decisivă liderului Jivkov, Mladenov – încă în funcţie – a făcut o vizită în China. Nu se cunoaşte dacă în discuţiile cu liderii chinezi s-au abordat posibilele schimbări de la Sofia sau dacă s-a cerut părerea a situaţia din Bulgaria. La 8 noiembrie 1989 mai mulţi membrii ai Biroului Politic i-au solicitat lui Jivkov demisia. Debarcarea s-a produs la Plenara din 10 noiembrie 1989, unde liderul bulgar şi-a prezentat demisia după ce s-a convins că aceasta era şi dorinţa Moscovei, aşa încât nu avea rost să se opună. Prin actul de la 10 noiembrie 1989, o coaliţie formată din activiştii reformişti conduşi de Petar Mladenov şi din generali de armată, în frunte cu Dobri Djurov, vechi membru al Biroului Politic şi ministru al Apărării, a preluat conducerea Bulgariei. Prima poziţie în noul regim era ocupată de Petar Mladenov. Cum observăm, schimbarea era una de personal, tipică modelului lansat prin perestroika. Se spera că se va reuşi să fie recredibilizat partidul comunist, care să rămână la putere. P. Mladenov era un responsabil cu vechime în aparatul de stat, deşi avea doar 53 de ani şi nu provenea neapărat din eşaloanele superioare ale birocraţiei de partid. El însă nu se putea sustrage de la răspunderea pe care o avea partidul pentru situaţia gravă a Bulgariei. După preluarea puterii, P. Mladenov a anunţat că reformele nu mai pot fi amânate şi a declarat că, sub conducerea sa, ţara va deveni "modernă, democrată şi de drept". Noul guvern a abolit legea care interzicea activitatea politică neautorizată, iar controlul asupra presei a fost slăbit. Pentru scurt timp situaţia părea liniştită, însă foarte curând dorinţele oamenilor s-au dovedit nesatisfăcute. Manifestaţiile au continuat în Sofia şi în alte mari oraşe ale Bulgariei. Au fost organizate pichete ale protestatarilor pe lângă instituţiile statului cerând instaurarea imediată a unui sistem multipartinic. La 25 noiembrie 1989, 32

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

sindicatele şi-au declarat independenţa, iar peste două săptămâni, la 30 noiembrie 1989, prin manifestaţii ample strada cerea dreptul la liberă asociere şi alte drepturi democratice. Noua conducere a partidului comunist a trecut imediat la aplicarea dispoziţiilor şi sugestiilor de la Moscova. După o întrevedere cu liderul sovietic, la Moscova, Mladenov i-a declarat că este hotărât să introducă în Bulgaria reformele încercate în Uniunea Sovietică şi să promoveze un socialism democratic de inspiraţie gorbaciovistă. La 13 decembrie 1989, Comitetul Central al Partidului Comunist Bulgar a hotărât să-i ridice lui Jivkov şi calitatea de membru de partid pentru a da satisfacţie protestatarilor. În şedinţa respectivă, sub presiunea demonstranţilor, Mladenov a acceptat ca Partidul Comunist să renunţe la monopolul său garantat asupra puterii politice. Eşichierul politic începe să se echilibreze pe măsură ce forţele de opoziţie se organizează şi se consolidează. Pe 7 decembrie 1989 se constituie Uniunea Forţelor Democrate (UFD), sub conducerea lui Jeliu Jelev, preşedinte al Comitetului Coordonator, secondat de Petar Baron. Peste câteva zile (29 decembrie 1989), autorităţile fac primele concesii în chestiunea minoritarilor turci, cărora le-a promis renunţarea la politica de asimilare forţată, promovată în deceniile anterioare. În spiritul perestroica, se produce o separare între conducerea de partid şi conducerea administrativă a ţării. Puterile se împart în funcţie de palierele partid – stat, aşa încât după ce a renunţat la rolul conducător al partidului comunist (care şi-a schimbat denumirea în Partidului Comunist Bulgar), puterea în partid i-a fost dată lui Al. Lilov, înlăturat din Biroul Politic în 1983, Alexandr Lukanov (3 februarie 1990) a preluat conducerea guvernului, iar P. Mladenov a păstrat poziţia de preşedinte al statului. După debarcarea lui din partid, umilirea lui Jivkov a continuat: el a fost arestat la domiciliu, sub acuzaţia de a fi incitat la ostilităţi etnice între bulgari şi minoritatea turcă a ţării, şi că ar fi deturnat proprietăţi şi bani ai guvernului (18 ianuarie 1990) în interese proprii. La începutul noului an, 1990, s-au deschis şi în Bulgaria negocierii directe cu societatea. La 16 ianuarie 1990 s-a organizat o Masă rotundă, transmise în direct de televiziunea de 33

Alexandru Oșca

stat. Arestarea lui Jivkov era folosită ca argument, de către foştii comunişti, că s-au desprins cu totul de fostul regim şi pot fi parteneri credibili pentru occident, mai ales că în opoziţie erau destule controverse, iar liderii erau lipsiţi de experienţă. Primele alegeri libere au loc în luna iunie 1990, s-a înregistrat o realitate politică interesantă. Câştigător, cu majoritate absolută de voturi, a ieşit fostul Partid Comunist, (acum Socialist), care a obţinut 211 din cele 400 de locuri în Parlament, respectiv un procent de peste 50%. Numai 107 de locuri au revenit U.F.D.-ului. Deşi alegerile trebuia să calmeze tensiunile din societate, manifestaţiile populare, nu numai că nu au încetat, dimpotrivă, s-au amplificat. Acestea l-au propulsat spre putere pe liderul opoziţiei, Jeliu Jelev, care, până la urmă, i-a luat locul lui P. Mladenov. Acesta era prezentat opiniei publice în ipostaza de susţinător al deciziei de intervenţie în forţă împotriva demonstranţilor, în urmă cu un an, acuzaţii în urma cărora, deşi victorios în alegerile recente, a fost nevoit să demisioneze (6 iulie 1990). În condiţii asemănătoare a fost înlăturat şi prim-ministrul, A. Lukanov, care a fost schimbat, la 20 decembrie 1990, cu Dimitar Popov, independent în fruntea unui guvern de coaliţie (din 18 miniştri, 8 aparţineau Partidului Socialist, 3 U.F.D., 2 - agrarieni, iar 5 independenţi). Misiunea acestui guvern era să pregătească alegeri parlamentare şi prezidenţiale din mai 1991. Experienţa bulgară înfăţişează tabloul unei schimbări de regim care, iniţial, a încercat să fie ţinută sub control prin mesaje lansate de sus în jos, prin modificări de lideri făcute fără presiunea maselor. Ulterior manifestanţii şi grupările de opoziţie au preluat iniţiativa şi i-au silit pe responsabilii vechiului regim la concesii şi, în final, la părăsirea puterii. Până la un punct, reţeta perestroica a fost urmată, după care evenimentele au scăpat de sub control, iar societatea bulgară s-a angajat definitiv pe calea democraţiei. b) R.D. Germană Evenimentele din RDG din ultimii ani ai regimului comunist au avut un parcurs specific. Dorinţa schimbării modului de viaţă, impus de sovietici după al Doilea Război Mondial 34

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

se împletea aici cu dorinţa est-germanilor de a trăi alături şi împreună cu fraţii lor din R.F.G. într-un stat unic. Nu exista nici cea mai mică şansă ca sub regimul comunist o astfel de dorinţă să se împlinească de aceea populaţia a început acţiunile pentru democratizarea societăţii şi schimbarea regimului. Presiunea populară din interior, s-a combinat cu cea externă, obligând structurile statului să accepte că erau necesare schimbări. Pentru a evita prăbuşirea regimului, responsabilii acestuia au încercat să iniţieze şi să dirijeze ei procesul de schimbare, acceptându-l atât timp cât nu afecta esenţa sa. De aceea, propaganda comunistă a liderilor de la Berlin insista pe superioritatea modului de viaţă din socialism în raport cu cel din capitalism şi miza pe efectele îndoctrinării de zeci de ani, care i-ar fi făcut pe est-germani adepţii convinşi ai ideilor de stânga.

Erick Honecker 35

Alexandru Oșca

E. Honecker era considerat un lider comunist dur şi stăpân pe situaţie, regimul lui devenise extrem de represiv. Era anihilată orice formă de opoziţie, STASI era un instrument folosit cu brutalitate împotriva oricărui opozant. Zeci de ani modelul sovietic era copiat cu precizie de est-germani, cu atât mai mult cu cât Moscova asigura facilităţi multe pentru a face din „vitrina socialismului” (aşa era supranumită R.D.G.) un exemplu atractiv pentru cetăţenii din R.F.G. După 1980 asemenea stipendii au fost diminuate, apoi întrerupte. Modelul lansat de Gorbaciov era, pentru bătrânul Honecker, confuz, contradictoriu şi chiar periculos pentru soarta regimului său, aşa încât inflexibilul lider est-german nu s-a grăbit să-l aplice. Dimpotrivă. Sloganurile care au trezit din amorţire lumea comunistă, lansate la Moscova după venirea la putere a lui Gorbaciov, încă nu aveau în RDG efectele din Polonia sau Ungaria. Însă informaţiile circulau, aşa încât populaţia est-germană era la curent cu reformele preconizate şi cu refuzul conducerii de a le implementa. Mii de est-germani acţionau pe cont propriu şi părăseau ţara ca imigranţi, folosind facilităţile deschise la graniţa dintre Ungaria şi Austria. În acest context, a avut loc vizita la Berlin a lui Gorbaciov, care a participat la aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea R.D.G. În luna mai 1989, în R.D.G. au avut loc alegerile locale, organizate după practica şi legislaţia comuniste. Rezultatul? Previzibil, evident: 95% din electorat i-au ales pe candidaţii puterii. Autorităţile au dorit să convingă străinătatea că societatea germană era stabilă, iar regimul avea resurse de credibilitate reale. Însă succesul nu era unul de durată. Începând cu 12 iunie 1989, liderul sovietic a făcut o vizită în Germania Federală. Liderul vest-german, Helmuth Kohl amintea că Gorbaciov – fără a-l critica pe Honecker în faţa lui - îl informa că nu era de acord cu politica pe care Berlinul de Est o promova. La începutul anului 1989 comunităţile din cele două entităţi germane aveau aceeaşi dorinţă – să trăiască în graniţe comune – şi erau dispuse să treacă peste deosebirile de ideologie şi de mentalitate. Cariera politică a inflexibilului lider est-german s-a încheiat, într-un fel, la Bucureşti, la întâlnirea liderilor Tratatului de la Varşovia, din iulie 1989. Situaţia în Germania de Est era 36

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

extrem de tensionată. După elogiul făcut de unii conducători politicii Moscovei, bătrânului lider german i s-a făcut rău şi a părăsit conferinţa. Situaţia a scăpat de sub control, odată cu escaladarea problemei plecării în masă a cetăţenilor est-germani spre conaţionalii lor occidentali. Ambasadele vest-germane din mai multe ţări au fost luate cu adevărat cu asalt de către est-germani. Atât de mare era afluxul de imigranţi încât ambasadele respective s-au închis din lipsă de spaţiu. S-a apreciat că acesta a fost fenomenul care a grăbit sfârşitul regimului (T. G. Ash). La 10 septembrie 1989 s-a înfiinţat Noul Forum, prima grupare politică independentă, care strângea în jurul său numeroşi intelectuali de stânga, unii dintre ei chiar foşti comunişti. Misiunea grupării era să faciliteze un dialog cu puterea, urmând modelul polonez. Asemenea Noului Forum, şi alte grupări au început să se înfiinţeze şi să se manifeste. La 8 octombrie s-au înfiinţat Partidul Social-Democrat, „Iniţiativa pentru pace şi drepturile omului“, „Deschiderea democratică“, „Federaţia studenţească anonimă“, "Democraţie-acum" etc. Aparatul guvernamental închipuia strategii diverse pentru a opri dezvoltarea spiritului civic. Liderii noului curent de la Moscova au încercat şi ei să intervină. Pe 12 septembrie 1989 a sosit la Berlin Egor Ligaciov, care a insistat pe necesitatea imperioasă a schimbărilor. Însă evenimentele au început să ia aspecte violente, demonstraţiile – odată declanşate – nu sau mai întrerupt. Ele adunau laolaltă muncitori, specialişti, muzicieni, scriitori, alţi intelectuali, care cereau demisia liderului comunist şi să se renunţe la spiritul triumfalist asupra socialismului care nu avea nici un fundament. Cea mai mare demonstraţi a fost organizată pe 2 octombrie 1989, în oraşul Leipzig. Manifestanţii cereau legalizarea organizaţiei Noul Forum şi un dialog autentic între conducere şi popor. Au fost arestaţi şi condamnaţi zeci de manifestanţi. Acesta este contextul în care s-au organizat manifestaţiile legate de aniversarea Republicii. La 6 octombrie au sosit liderii comunişti, inclusiv Gorbaciov. Primirea oficială a liderului sovietic a fost strict protocolară, chiar rece şi încordată; în discursul adresat mulţimi, el a făcut sugestii pentru conducerea est-germană şi i-a îndemnat pe germani să adopte reforme în stilul celor sovietice. Manifestaţiile prilejuite de săr37

Alexandru Oșca

bătoare, s-au transformat, la 7 octombrie, în jurul orelor 16.00, într-o manifestaţie antiregim, aproape similară cu cea de la Bucureşti din 21 decembrie 1989. Manifestanţii scandau numele lui Gorbaciov. După plecarea liderului sovietic, demonstraţiile s-au amplificat şi extins. Demonstraţiile se organizează în toate marile centre urbane est-germane: Berlin, Leipzig, Dresda, Jena, Potsdam, Halle, Magdeburg, Scwerin etc. Forţele de represiune au operat, din nou, arestări. Liderii vest-germani au căutat să spulbere acuzaţiile de implicare, informându-l pe Gorbaciov că federalii germani sunt de acord ca în R.D.G. să se dezvolte evenimente similare cu cele din U.R.S.S. şi că nu încurajează imigrările. Evenimentele din stradă au determinat dezbateri şi decizii la nivel politic. Biroul politic al P.S.U.G. a dezbătut două zile diferite variante de a răspunde cerinţelor demonstranţilor. La 18 octombrie 1989, Biroul a decis debarcarea lui Honecker, acordându-i şansa, asemenea lui Jivkov, să-şi prezinte chiar el demisia. La conducere a fost instalat Egor Krenz, considerat reformist şi, în orice caz, mai tânăr(avea 52 de ani). Noul lider – departe de forţa lui Honecker - anunţa reforme şi deschidere către concesii şi dialog cu societatea civilă. Nu se punea problema să fie abandonate valorile socialiste. Cu toate măsurile de faţadă sau de forţă încercate de guvernanţi, evenimentele se precipitau, iar mitingurile şi demonstraţiile de protest căpătau o amploare extraordinară. La 4 noiembrie demonstranţii, adunaţi într-un număr impresionant, şi-au radicalizat mesajul. Ca rezultat, prim-ministrul Willy Stoph şi-a prezentat demisia (7 noiembrie), şi a fost înlocuit cu economistul reformist Hans Modrow. Câteva zile mai târziu(pe 11 noiembrie 1989), întregul Biroul Politic a demisionat. S-a format un nou birou (va avea o viaţă foarte scurtă), cu Egor Krenz în fruntea lui. Capitalele europene şi S.U.A. au realizat că procesul schimbării sistemului politic în R.D.G. se accelerează şi devine ireversibil. Pentru ele, chestiunea R.D.G. devenea internaţională, atâta timp cât un R.D.G. necomunist urma, sigur, să devină parte a Germaniei federale. Echilibrul convenit la terminarea războiului era pus în cauză, fapt care provoca îngrijorare nu doar U.R.S.S., cât şi Franţei, Marii Britanii şi S.U.A. 38

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Sfârşitul regimului comunist est-german a fost asociat – simbolic – cu desfiinţarea zidului Berlinului, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1989. Est-berlinezii trec fără teamă în Berlinul occidental şi trăiesc bucuria de a se revedea cu rudele şi prietenii rămaşi dincolo de zid zeci de ani. Din acest moment era doar o chestiune de timp pentru împlinirea reunificării. La l decembrie 1989, parlamentul a votat o lege prin care era abolit rolul conducător al partidului comunist (oricum, măsura era tardivă şi simbolică), iar peste două zile, 3 decembrie 1989, Egon Krenz şi întregul Birou Politic, îşi prezentau, la rândul lor, demisia. S-a stabilit că vor fi organizate alegeri libere în anul 1990. Într-o declaraţie oficială, publicată în presă pe 20 decembrie, cu două zile înainte de prăbuşirea regimului comunist la Bucureşti, se consemna:"O revoluţie democratică este în curs pe pământ german. După politica de reforme în Uniunea Sovietică, cetăţenii din Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi RDG au cucerit paşnic şi fără violenţă dreptul lor la libertate şi autodeterminare. Paşnic şi fără violenţă au învins zidul, au obţinut deschiderea frontierei şi au pus capăt separării contra naturii a fiinţei umane". Chiar dacă liderii europeni se arătau îngrijoraţi de perspectiva unificării celor două state germane, H. Kohl îşi urmărea cu tenacitate programul. Cuvinte precum „patria comună”, „statul unic german”, „spiritul german” se regăseau în discursul său. În mesajul către cel de-al XXVIII-lea Congres al Partidului Populist Austriac liderul vest german prezenta germanilor de pretutindeni şi europenilor "Tabloul viitor al Europei", în care naţiunea germană se prezenta ca o entitate unitară. Treptat, programul său în 10 puncte a devenit cunoscut, iar scenariul unificării prindea contur. La 13 februarie 1990, la Ottawa liderii lumii – conştienţi că nu se puteau opune unui proces obiectiv – au încercat să negocieze asupra chestiunii după formula "2 + 4". S-a convenit şi acceptat ca unificarea să se facă în doi paşi: l iulie 1990, o unificare din punct de vedere economic, şi, respectiv, 4 octombrie 1990, o unificare din punct de vedere politic. Procesul nu era nici simplu, nici lipsit de riscuri. Cele două Germanii aparţineau unor lumi încă diferite, unor organizaţii economice diferite şi în concurenţă, unor coaliţii militare contrapuse zeci de ani, pe teritoriul lor erau staţionate trupe ale NATO, respectiv, ale Tratatului de la Varşovia. 39

Alexandru Oșca

Încă de la începutul lunii decembrie, schema clasică, aplicată în Polonia şi Ungaria, s-a implementat şi în RDG. Fenomenul "Mesei Rotunde", dialogul efectiv dintre putere (slăbită şi fragilizată) şi reprezentanţii societăţii civile s-a impus ca una dintre singurele soluţii cu adevărat viabile. La 7 decembrie 1989, a avut loc prima întâlnire la "Masa Rotundă" la care au participat 14 partide şi grupări politice, între care: Partidul Liberal-Democrat, Partidul Ţărănesc-Democrat, Uniunea Creştin Democrată, Partidul Naţional-Democrat, Noul Forum, Democraţie, P.S.U.G. S-a discutat despre necesitatea unui proiect de constituţie. S-a trecut la măsuri concrete şi radicale, care au netezit calea către unificare. STASI şi poliţia politică au fost complet dizolvate. La 18 martie 1990 s-au organizat primele alegeri libere după 1932. Gruparea „Alianţa pentru Germania“ a câştigat peste 40% din voturi. Sozialistische Einheitspartei Deutschland (ŞED) nici măcar 20% dintre sufragii. Ca urmare, la 12 aprilie 1990, a fost instalat un guvern de coaliţie. Creştin - democraţii, alături de liberali şi social – democraţi l-au acceptat pe L. de Maiziere ca prim-ministru. Reprezentanţii fostului Partid Comunist erau aproape complet anihilaţi (păstrau doar trei posturi, marginale, în noua configuraţie politică). Misiunea guvernului era una simplă: să integreze ficţiunea de stat pe care o conducea formal în puternica Germanie federală, motorul Europei comunitare. c) Cehoslovacia Specific pentru evenimentele anilor 1989-1990 din spaţiul cehoslovac a fost caracterul eminamente nonviolent al formelor de exprimare a dorinţei populaţiei precum şi ponderea studenţilor şi artişti în cadrul mulţimilor de manifestanţi. Semnele schimbării au devenit evidente – asemenea Poloniei sau Ungariei – încă din anul 1988, când s-a produs o schimbare la vârful partidului comunist. Contrar speranţelor multora, schimbarea n-a fost una de substanţă, ci doar de formă, de personal. Gustav Husak, instalat la conducerea Cehoslovaciei după înfrângerea „Primăverii de la Praga" din 1968, a încercat, treptat, să câştige adeziunea populaţiei. În 1987 el a lansat un 40

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

program (18 martie 1987) de democratizare a societăţii cehoslovace, după modelul sovietic. Măsurile asumate de guvernanţi erau însă lente şi contradictorii, care mai mult au stârnit populaţia şi clasa politică să solicite schimbări radicale decât să modernizeze sau să reformeze regimul. Aşa s-a ajuns ca, în decembrie 1988, longevivul Husak, incapabil să înţeleagă realitatea în care trăia, să fie schimbat cu Milos Jakes, un activist la vârsta maturităţii (avea 65 de ani). Schimbarea n-a salvat drumul către ceea ce s-a numit „revoluţia de catifea” a cehoslovacilor care, dimpotrivă, s-a amplificat. Anul 1989 a înregistrat sfârşitul pentru Partidul Comunist din Cehoslovacia. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la 15 ianuarie 1989. Aproape toţi locuitorii Capitalei erau în stradă, manifestând în memoria unuia dintre martirii neamului - Jan Palach (în 1968 şi-a dat foc în semn de protest faţă de intervenţia trupelor sovietice). Calculele demonstrează mărimea protestului. Exista riscul unor violenţe asupra instituţiilor, aşa încât puterea a recurs la represiune, arestând peste 900 de manifestanţi. Demonstraţiile au continuat neîntrerupt, atrăgând personalităţi din domeniul artei, ştiinţei, învăţământului, mulţi tineri studenţi şi muncitori. Acum se afirmă şi apare în plin plan ca lider al opoziţiei, Vaclav Havel, care a fost arestat (16 ianuarie) şi condamnat la 9 luni de închisoare (după patru luni a fost eliberat la presiunea occidentului). Întregul an demonstraţiile n-au încetat; pe măsură ce se înainta în timp mesajele demonstranților se radicalizau. Se citeau petiţii şi proclamaţii care se trimiteau liderilor comunişti. În iunie 1989 grupările de opoziţie neoficiale au propus un program de reforme: „Câteva propoziţii“. Între altele, se cereau: eliberarea deţinuţilor politici, desfiinţarea cenzurii şi deschiderea unui dialog cu puterea. Reacţia liderilor comunişti era departe de aşteptări, exasperând şi mai mult populaţia, pe fondul crizei economice, care se accentua. În august, agenda populaţiei a fost completată cu problema refugiaţilor est-germani, îndemnându-i pe cehoslovaci să acţioneze pentru a nu rămâne în urmă. În acest context, s-a trecut la organizarea opoziţiei. Apar organizaţii precum: Iniţiativa democratică, Forumul democratic al minorităţii maghiare, Cercul intelighenției independente, Comitetul pentru eliberarea democraţilor slovaci, Clubul ecologic din 41

Alexandru Oșca

Moravia, Clubul verzilor etc. Iar manifestaţiile continuau, aproape în acelaşi ritm. Ziua de 17 noiembrie 1989 a reprezentat un momentul de cotitură: un miting, iniţial acceptat de către putere, s-a transformat radical, căpătând conotaţii politice nebănuite, manifestanţii s-au pornit în marş spre piaţa Wenceslas, scena multor momentelor istorice din istoria Cehiei, scandând Libertate, Libertate şi cântând imnul naţional. Starea de tensiune plutea în toată piaţa, manifestanţii ofereau flori soldaţilor, puneau lumânări pe pavajul străzilor, iar detaşamentele de forţă se menţineau inflexibile şi gata să acţioneze. Demonstraţia s-a încheiat fără incidente majore, dar zilele următoare amploarea manifestanţilor a crescut, opoziţia a simţit că regimul nu mai rezistă. Manifestaţiile se extind şi se individualizează pe cele două entităţi componente ale statului federal: Cehia şi, respectiv, Slovacia. La 19 noiembrie 1989, a luat fiinţă Forumul Civic, carel avea ca lider pe V. Havel, un dramaturg de renume şi un militant activ pentru o societate democratică. În contextul mitingurilor din 21-22 noiembrie 1989 în Slovacia, apare gruparea Publicul împotriva Violenţei. Abia acum cercurile puterii acceptă discuţii cu liderii Opoziţiei. Argumentele opoziţiei şi reproşurile au fost zdrobitoare, întreaga conducere a partidului şi-a prezentat demisia (25 noiembrie).

Vaclav Havel 42

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

La 26 noiembrie Forumul Civic cerea, într-un document programatic, separarea puterilor în stat, dezvoltarea unei economii de piaţă fără intervenţie birocratică, protecţia mediului, o politică externă care să permită statului recâştigarea unei poziţii onorabile în Europa, dar şi în întreaga lume. În document se afirma: „Cerem schimbări fundamentale şi permanente în sistemul politic al societăţii noastre. Trebuie să înfiinţăm sau să înnoim instituţiile şi mecanismele democratice care să permită o reală participare a cetăţenilor la afacerile publice şi totodată să devină bariere eficiente împotriva abuzului de putere politică şi economică. Toate partidele politice existente şi nou înfiinţate, precum şi alte asociaţii politice şi sociale vor avea dreptul de a participa în mod egal la alegeri libere pentru toate nivelele de guvernare. Prin urmare, Partidul Comunist va trebui să renunţe la garanţia constituţională privind rolul său conducător în societate, precum şi la monopolul controlului asupra presei. Nimic nu ne împiedica să facem toate acestea cu începere de mâine.“ Alte puncte din program vizau: revizuirea constituţiei în vigoare, prin înlăturarea clauzei ce postula «rolul conducător» al Partidului Comunist; abolirea Frontului Naţional ca obstacol în calea formării libere de noi partide şi mişcări politice; renunţarea la marxism-leninism ca singura ideologie de stat permisă. Zvonul despre uciderea unui student la 27 noiembrie, care s-a dovedit mai târziu neadevărat, a isterizat populaţia (după mai mulţi autori ar fi fost o diversiune pusă la cale de agenţi KGB, pentru a determina schimbarea conducerii cu una gorbaciovistă. „Studentul“ fusese transportat într-o localitate aflată la câteva zeci de kilometri de Capitală). La Praga s-a declanşat o grevă generală, în semn de protest. Impactul psihologic a fost devastator. Conducerea de partid şi de stat a cedat pe loc, iar opoziţia a câştigat surprinzător de rapid. Peste două zile (29 noiembrie), Adunarea Federală a abolit principiul constituţional care consfinţea rolul conducător al Partidului Comunist în societate. La 30 noiembrie 1989 a fost acceptată şi ideea organizării de alegeri libere. După întâlniri repetate cu liderii opoziţiei, guvernanţii le-au acceptat, cel puţin formal, toate cererile. La 10 decembrie s-a format un guvern de coaliţie, în care comuniştii erau minoritari (pentru câteva zile, la 7 decembrie, s-a făcut o re43

Alexandru Oșca

maniere în urma căreia L. Adamec a fost înlocuit în fruntea Guvernului cu Mario Calfa. Din guvern făceau parte dizidenţi reprezentativi: J. Carnogurski, J. Dienstbier - Ministrul Afacerilor Externe, P. Miller - Ministrul Muncii şi Afacerilor Sociale şi M. Kusy - şeful Biroului de Stat pentru Presă şi Informaţii). Concomitent, liderii comunişti au cerut alegeri prezidenţiale, sperând că vor avea succes cu un lider carismatic precum Adamec, însă liderii Forumului Civic au refuzat propunerea. La Congresul extraordinar din 21-22 decembrie 1989, Partidul comunist a exclus din rândurile lui mai mulţi lideri compromişi, dar fără să obţină recredibilizarea formaţiunii politice respective în faţa oamenilor. În context, Karel Urbanek, abia numit după demisia lui Milos Jakes, a fost înlocuit, la rândul său, cu L. Adamec; disoluţia partidului nu a putut fi oprită, membrii de partid oneşti îl părăseau zilnic cu sutele. La 28 decembrie 1989, fostul lider comunist reformator al Primăverii de la Praga, Al. Dubcek, a fost ales preşedinte al Adunării Federale (Parlamentul cehoslovac). Era un compromis: în paralel, Vaclav Havel, fondatorul Forumului Civic şi arhitectul "revoluţiei de catifea", era ales de Adunarea Federală în funcţia de Preşedinte al ţării. Statul a devenit Republica Federală Cehă şi Slovacă. Principiile separării în două entităţi statale începeau deja să se impună, pentru că slovacii nu doreau să rămână mai departe sub dominaţia cehilor. Alegerile generale din iunie 1990, au fost câştigate în Cehia de Forumul Civic și în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenței. Pe 3 iulie Vaclav Havel a fost ales, pentru a doua oară, președintele republicii, de către noua Adunare Federală. Havel aprecia că "procesul inaugurat în noiembrie 1989 şi denumit revoluţie, ajunge într-adevăr la sfârşit, ţinând cont de rezultatele alegerilor din iunie 1990". 1.5. Schimbări radicale în Iugoslavia şi Albania a) Iugoslavia Situaţia din Iugoslavia a fost una specială, iar procesul schimbărilor – precum şi perioada desfăşurării lor - s-a deosebit de toate celelalte procese similare din estul comunist. Întrun fel, întâmplările din Iugoslavia închid un cerc în ceea ce 44

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

priveşte modalitatea prin care regimurile comuniste europene s-au prăbuşit: de la lupta pentru putere soldată cu înlocuiri în interiorul establishmentului comunist (apoi la colapsul nomenclaturii), la forme negociate, urmată de cedare a guvernării sub presiunea străzii, exercitată ferm dar nonviolent (Polonia, Ungaria, Bulgaria, R.D.G., Cehoslovacia) - între Puterea comunistă şi societatea civilă sau opoziţia politică, la alungarea de la Putere a responsabililor comunişti prin mişcări de stradă sângeroase (România) şi, iată, la război civil (Iugoslavia). Cum observăm, nici una din modalităţile de înlăturare a unui sistem social perimat cu unul nou, cunoscute în istorie, nu au fost omise în cazul comunismului. Într-adevăr, spaţiul iugoslav, care a împărtăşit valorile democraţiei asemenea celorlalte foste ţări comuniste europene, a înregistrat cea mai costisitoare şi îndelungată modalitate prin care sistemul comunism s-a prăbuşit. În acest caz (mult mai mult şi mai puţin raţional decât în Cehoslovacia), autorităţile comuniste au mizat pe cartea naţionalismului, sperând să salveze sistemul prin supralicitarea competiţiei şi contrapunerea ataşamentului cetăţenilor la entităţi autonome diferite ca spiritualitate, cultură, aspiraţii. Sub conducerea lui Iosip Broz Tito, Iugoslavia a rămas un conglomerat de entităţi statale autonome, cu populaţii asemănătoare în multe privinţe dar foarte diferite din alte puncte de vedere; era o chestiune de timp şi oportunitate pentru ca această ţară să se spargă în componentele sale. Acest proces nu s-a putut desfăşura precum în Cehoslovacia, pe cale nonviolentă ci, dimpotrivă, prin război civil, crime şi atrocităţi. Astfel de fapte au rămas asociate pentru totdeauna cu sistemul socialist. Paradoxal, sistemul din Iugoslavia a cunoscut iniţial, o evoluţie pozitivă, datorată atât poziţiei în cadrul lagărului socialist – ca stat considerat de Moscova că a trădat valorile comuniste şi a pactizat cu duşmanul – cât şi personalităţii mareşalului Iosif Broz Tito, conducătorul armatei de eliberare a Iugoslaviei în timpul războiului şi prestigiului său în plan mondial. Liderul iugoslav era în graţiile Occidentului, ţara beneficia de sprijin şi avantaje economice, i se permitea să achiziţioneze tehnologie, să-şi dezvolte ramuri industriale moderne; dictatura Partidului Comunist (care nu se considera partid, se numea Uniunea Comuniştilor) era mai permisivă 45

Alexandru Oșca

decât în celelalte ţări vecine. Cetăţenii iugoslavi puteau călători în ţările Europei Occidentale, unde mulţi au rămas să lucreze, realizau venituri, pe care le foloseau, apoi, pentru prosperitatea lor în zonele lor tradiţionale de locuire. Mica producţie de mărfuri era acceptată, chiar încurajată de regim, şi înfloritoare. Pe plan extern, Iugoslavia s-a impus în mişcarea statelor nealiniate, iar glasul său era ascultat la O.N.U. şi în celelalte organisme internaţionale. Moartea lui Iosip Broz Tito în 1980 – cel care-i ţinea pe iugoslavi împreună - a generat o mare instabilitate politică, care a trezit din amorţire naţionalismul. Situaţia economică a cunoscut o puternică deteriorare. Pentru perioada 1988 -1989, inflaţia a variat între 200% (octombrie 1988) şi l 000% (martie 1989), şomajul afecta circa 15% din totalul populaţiei active, iar datoriile externe ale Iugoslaviei au atins sume considerabile. După moartea lui Tito s-a optat pentru principiul rotaţiei liderilor republicilor unionale la Preşedinţia federală - care a alimentat şi mai mult tendinţele separatiste şi naţionaliste. Pe acest fond precar s-au suprapus evoluţiile din Rusia şi lumea comunistă europeană, care a influențat şi mai mult; odată cu dezintegrarea federaţiei, s-a dezintegrat şi Uniunea comuniştilor. Practic, dezintegrarea Iugoslaviei a avut loc în paralel cu căderea zidului Berlinului şi cu prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Estică. O „severă criză“ scurtcircuita nu numai partidul, ci şi societatea iugoslavă în ansamblul ei (R. Vukadinovic). S-a speculat în câteva situaţii că miza destructurării regimurilor comuniste est-europene ar fi fost punerea în discuţie a statu-quo-ului Versailles. Fără îndoială, erau încă cercuri oficiale din diferite ţări interesate să profite de slăbirea sistemelor de apărare, securitate şi coeziune a unor entităţi statale – considerate de ele ca alcătuiri artificiale şi nelegitime favorizate de Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) – pentru a încerca refacerea teritorială a propriilor ţări. Faptul că Iugoslavia şi Cehoslovacia – creaţii ale Versailles - s-au destrămat confirmă doar parţial această aserţiune. România, de exemplu, a rămas întreagă (nu în formatul de la Versailles, dar ca după Paris 1947. Sunt păreri că în martie 1990, l-a Târgu Mureş, s-a încercat o manevră cu scop similar şi în Transilvania, la fel Polonia, Ungaria, Bulgaria etc. Evoluţiile societale aveau, însă, un caracter 46

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

mult mai profund, revoluţionar, vizau modificarea sistemului social de până atunci şi erau mai presus de dorinţa sau manevrele făcute în diferite centre de putere mondială. Sensul şi dimensiunea schimbărilor au dat-o forţele din interior. În Iugoslavia conflictele din interior au cunoscut o escaladare mai ales după mai 1986, când Slobodan Miloşevic a preluat conducerea organizaţiei comuniştilor din Serbia. Stilul noului lider îmbina naţionalismul sârb (care îşi vedea pierdute poziţiile) cu un populism social exacerbat. Conştient că federaţia se va sparge, Miloşevici încerca să păstreze pentru un stat sârb partea cât mai mult din fosta federaţie. Atenţia s-a concentrat pe situaţiile din provinciile Kosovo şi Voievodina. Sărbătorirea a 600 de ani de la bătălia de la Câmpia Mierlei, la 28 iunie 1989, a reprezentat punctul culminant al mobilizări naţionaliste sârbe. Noul lider s-a înconjurat de oameni fideli, l-a înlăturat pe Stambolici (preşedintele Serbiei şi prieten ai lui Miloşevici) pe adjunctul său, conducătorul belgrădean Dragisa Pavlovici, ceea ce a marcat ascensiunea intransigentului Miloşevici în raport cu moderaţii din partid. Consolidarea poziţiei lui Miloşevici îi îngrijora pe liderii celorlalte republici unionale, dar şi pe liderii europeni. Într-un astfel de context, tensiunile nu aveau cum să dispară. Mai ales în ceea ce priveşte cazul Sloveniei; experienţa istorică, omogenitatea etnică, lipsa de probleme contestatare cu vecinii erau atuuri pentru un drum sigur spre independenţă.

Slobodan Miloşevic 47

Alexandru Oșca

Al XIV-lea Congres - extraordinar - al Ligii Comuniştilor, ţinut în luna ianuarie 1990, delegaţii sloveni au părăsit sala, nemulţumiţi de refuzul majorităţii participanţilor de a pune capăt monopolului Partidului Comunist în conducerea statului. În iulie 1990, un număr de 114 deputaţi de origine albaneză din Parlamentul din Kosovo au adoptat o Constituţie, care stabilea egalitatea acestei provincii cu celelalte şase Republici ale Federaţiei. Acest fapt a provocat o reacţie negativă din partea Parlamentului sârb. Nici în cele două republici din regiunea vestică - respectiv Croaţia şi Slovenia - situaţia nu era calmă. Opoziţia, reprezentantă prin coaliţia Demos, în Slovenia, şi Uniunea Democratică, în Croaţia, a câştigat alegerile legislative care au avut loc în luna aprilie 1990. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Republicii Bosnia-Herţegovina. Miloșevici a fost personajul central care a marcat cel mai mult evenimentele din spaţiul iugoslav în timpul colapsului statului federal, care a fost însoţit de prăbuşirea sistemului comunist. Ascensiunea lui a început înainte de 1990. El a fost ales lider al Uniunii comuniştilor pentru Belgrad (aprili1986). Peste un an a ajuns în fruntea forțelor politice sârbe. Susținerile sale politice au fost de un populism accentuat, mereu dorea să fie perceput ca apărător al celor oropsiţi. Dragiša Pavlovic, un aliat al lui Stambolic, succesorul liberal al lui Miloșevici la conducerea comuniştilor belgrădeni, s-a opus politicii lui Miloșevici față de sârbii din Kosovo. Miloşevici îl acuză de extremism pe un lider albanez din Kosovo (Pavlevic) şi, la 23 și 24 septembrie 1987, într-o sesiune televizată, adversarii săi sunt înlocuiţi. În februarie 1988, Miloșevici devine preşedinte al UCI. (peste 12 ani Stambolic a fost răpit şi ucis). Liderul Uniunii îşi urmează cu tenacitate planul, schimbă liderii din Voivodina şi Muntenegru (6 octombrie 1988, 10 ianuarie 1989) şi-l arestează pe liderul comuniştilor kosovari pentru incitare la revoltă. La 28 martie 1989 autonomia provinciilor respective era diminuată prin modificarea constituţiei. Albanezii kosovari au reacţionat, iar opinia publică din străinătate i-a sprijinit. Celelalte republici federale au luat distanţă faţă de un centru abuziv. Preşedinţia era format din 8 membri (6 de la republici unionale, plus Voivodina şi Kosovo). Prin măsurile luate Miloșevici și-a securizat votul republicii; de asemenea abolirea guvernelor autonome ale Vojvodinei și din Kosovo s48

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

a asigurat că el controlează voturile de aici. Președinția s-a divizat între susținătorii lui Miloșevici și oponenții săi: câte 4 voturi de fiecare parte. Aşa s-a ajuns la un impas care a paralizat guvernul federal. La Congresul al XIV al Ligii Comuniste a Iugoslaviei, în ianuarie 1990, Miloșevici a susținut modificări constituționale după principiul „un om - un vot”. Delegațiile slovene și croate (conduse de Milan Kucan, respective, Ivica Racan) n-au fost de acord şi au părăsit Congresul. In felul acesta s-a ajuns la o ruptură în Liga Comunistă şi a dus la sfârșitul partidului ca organizație unificată. Uniunea comuniştilor şi-a redus capacitatea de relaţionare la nivel federal, Miloșevici a devenit preşedinte al Partidului, transformat în Partidul Sârb (iulie 1990). A fost adoptată o nouă Constituție a Serbiei (septembrie 1990), Miloşevici a fost ales Preşedinte al Republicii cu puteri sporite. A fost reales preşedinte al Republicii prin alegerile directe din decembrie 1990 și din decembrie 1992. Concomitent, slovenii au ales un guvern naționalist sub conducerea lui Milan Kucan, iar croații au făcut același lucru prin Franjo Tudjman. Singurul Partid Comunist rămas la conducere a fost în Bosnia și Herțegovina, înlocuit şi el cu o coaliție formată din 3 partide etnice. Instituţiile federale încep să facă implozie în 1991. Pe 16 martie 1991, s-a pus pe seama lui Miloșevici că ar fi declarat că Iugoslavia a fost terminată și Serbia nu va mai fi mult timp legată de deciziile Conducerii Federale (ulterior s-a dovedit că a fost falsă). În iunie 1991, Slovenia și Croația s-au separat de Federație, apoi Republica Macedonia (septembrie 1991) și Bosnia și Herțegovina (martie 1992). Armata Populară Iugoslavă a căutat să prevină secesiunea Sloveniei prin folosirea forței; Războiul de Zece Zile din Slovenia s-a sfârșit printr-o dezastruoasă înfrângere a forțelor federale. Cererile pentru o deplină autonomie a națiilor a fost propusă încă din 1989, și Miloșevici fusese un oponent timpuriu al unor asemenea mișcări. O parte din răspunsul dat referitor la cererea de independență a Sloveniei a reprezentat continua creștere a dominației autoritare în Serbia. Miloșevici a încercat să organizeze un „Miting al Adevărului” în capitala Sloveniei, Ljubljana, pentru a discuta situația din Kosovo, dar această propunere a fost refuzată de Kucan. Mai târziu Miloșevici a urmat o politică mai pragmatică, și nu s-a mai opus prea tare în desprinderea Slo49

Alexandru Oșca

veniei de țară. Kucan și-a adus aminte că „Miloșevici mi-a spus că trebuie să ajungem la un consens în privința visului Sloveniei de a se rupe de Iugoslavia. A spus ca nu ne va opri, și că ceilalți n-au înțeles despre ce a fost vorba. Dar a mai spus că nu poate lăsa și Croația să se desprindă de Iugoslavia, pentru că s-a delimitat de Serbia prin sânge”. În faţa tendinţelor de secesiune, Miloşevici a încercat să impună o formulă de autodeterminare a etniilor (sârbi, croați, etc. ca un tot), ca alternativă la separarea republicilor (Serbia, Croația, Bosnia etc.). Sârbii croați au susţinut deplina autonomie a Croației în 1990, după alegerea naționalistului croat Franjo Tudjman, care avea suportul total al lui Miloșevici. Dar din 25 iunie 1991 (când s-a declarat independentă) și până în 1992 (când independența ei a fost recunoscută de majoritatea statelor lumii), Croația a întâmpinat rezistența Armatei Naționale Iugoslave. Retragerea trupelor din Croația a fost precedată de războiul dintre dizidenții sârbi din Croația și guvernul croat, sârbii fiind sprijiniți de Miloșevici de această dată. Liderul sârbilor din Croația, Milan Babic, a precizat că Miloșevici era responsabil pentru cele întâmplate, el i-a stipendiat pe sârbii revoltaţi din Croaţia şi Bosnia (unde naţionaliştii sârbi au luat sub administrare 70% din teritoriu). La Srebrenica şi Bratunac s-au săvârşit adevărate masacre contra musulmanilor. În august 1995 războiul din Croația s-a încheiat, operațiunile armate croate au desfiinţat Republica Sârbă Krajina. Aproape toată populația de origine sârbă a fost alungată şi s-a refugiat în Bosnia sau Serbia. Peste o lună, operaţiunile N.A.T.O. i-au adus pe sârbii bosniaci în pragul colapsului militar. Sute de mii de sârbi au luat calea exodului. Problemele iugoslave capătă dimensiuni internaţionale; după intervenţia NATO, conflictul s-a stins, Miloșevici a negociat Acordurile de la Dayton în numele sârbilor bosniaci. În 1997 a izbucnit o rebeliune armată în Kosovo, împotriva stăpânirii sârbe. Armata separatistă de Eliberare din Kosovo (K.L.A.) a lansat atacuri împotriva forțelor sârbe și iugoslave, dar și acuze la adresa oficialilor sârbi și albanezi și alții văzuți de KLA drept „colaboratori”. La mijlocul anului 1999, sute de oameni au murit și 100.000 de albanezi din Kosovo au rămas fără case. 50

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

În 1999, conflictul s-a acutizat; peste jumătate din populația albaneză s-a refugiat și câteva sute au murit. După încheierea conflictului, majoritatea populației sârbe din Kosovo, s-a refugiat în Serbia. Pe 27 mai 1999 Miloşevici a fost închis și acuzat de crime de război și crime împotriva umanității comise în Kosovo, dar el a continuat să se bucure de suportul sârbilor. După unii autori, Germania şi Austria încurajau mişcările separatiste, care vizau lichidarea Iugoslaviei. Lanţul declaraţiilor de independenţă a început în decembrie 1990, cu Slovenia. Am prezentat, mai sus, variantele la care s-ar fi arătat de acord sârbii. O astfel de discuţie a continuat. S-a avansat şi ideea unei confederaţii. În paralel, s-a ajuns rapid la confruntări sângeroase. În Croaţia, la sfârşitul lunii martie 1991, s-au înregistrat conflicte între poliţiştii croaţi şi civilii sârbi. Negocierile - desfăşurate la sugestia Bosniei - Herţegovina, care propunea o reorganizare a Federaţiei după modelul Comunităţii Europene - au fost brutal întrerupte de proclamarea oficială, la 25 iunie 1991, a „suveranităţii şi independenţei“ Sloveniei şi Croaţiei. Lui Milosevici nu i-a rămas decât să condamne aceste decizii unilaterale. Trupele blindate ale federaţiei au intrat în Slovenia, declanşându-se un adevărat război civil. După medierea Comunităţii Europene, luptele au încetat (7 iulie 1991), prin recunoaştere de fapt a independenţei Republicii Slovene. Războiul civil a continuat în Croaţia, în ciuda eforturilor de pace. Sârbii din Slavonia, ca şi cei din Krajna şi-au proclamat autonomia şi au obţinut sprijinul armatei federale. Aceasta a trecut la distrugeri masive a potenţialului industrial şi turistic al Croaţiei. Mii de refugiaţi s-au îndreptat spre Ungaria sau Bosnia. Comunitatea internaţională s-a sesizat, iar Consiliul de Securitate al ONU a decretat - la sfârşitul lunii septembrie embargo asupra livrărilor de armament către Iugoslavia. La 8 octombrie, Croaţia şi Slovenia au fost recunoscute ca state independente. Înainte ca războiul civil să se instaleze şi în Bosnia Herţegovina (din martie 1992 şi până la încheierea acordurilor de la Dayton, din octombrie 1995), ONU a trimis în Croaţia primele „căşti albastre” în Slavonia şi Krajna. Cu toate eforturile, comunitatea internaţională n-a dovedit unitate de vederi şi 51

Alexandru Oșca

nu a fost foarte eficientă în intervenţii s-a dovedit neputincioasă de-a lungul acestui conflict. Abia în 1995 s-a constituit o Forţă internaţională de Reacţie Rapidă care, cu concursul aviaţiei americane, i-a obligat pe sârbii bosniaci să accepte încetarea focului şi un plan de pace. Încheiat la Dayton (SUA. acesta prevedea transformarea Bosniei - Herţegovina într-un stat independent, format din două entităţi: sârbă şi croato-musulmană. b) Albania Procesele radicale din Albania au început puţin defazat faţă de cele din celelalte ţări ale blocului comunist european. Informaţiile despre evenimente privind colapsul comunismului, mai apropiate sau mai îndepărtate de frontierele Albaniei, circulau, evident, şi la Tirana. Albania, însă, s-a menţinut tot timpul (mai ales după 1961, când a părăsit Tratatul de la Varşovia) departe de evoluţiile din blocul comunist european, intrând în sfera de influență chineză. Liderii comunişti albanezi sperau că vor reuşi – şi de această dată – să asigure izolarea regimului faţă evoluţiile externe, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori până atunci. Totuşi, în climatul atât de tensionat generat de situaţii des schimbătore din spaţiu comunist, era riscant pentru nomenclatura de la Tirana să rămână surdă şi să nu ia nici o poziţie. Ei bine, poziţia luată a fost una stupefiantă: după ce, iniţial, a respins reformele lui Gorbaciov, pe care le considera periculoase pentru lagărul comunist, liderii celui mai închistat şi rigid regim comunist din Europa au găsit potrivit să critice - primii şi cel mai vehement - regimul lui Ceauşescu, încercând să convingă lumea că acesta ar fi fost cel mai dur, mult mai dur decât cel albanez condus de Enver Hoxha (mort în 1985), evident, în favoarea celui din urmă. „Cu lozinci demagogice despre libertate şi drepturi democratice – spunea Ramiz Alia, succesorul lui Enver, despre reformele lui Gorbaciov -, ignorând masele de muncitori în favoarea unor anumiţi indivizi şi straturi sociale antipopulare, şi sub pretextul corectării greşelilor pe care ei înşişi le-au comis, ei impun din nou legile societăţii de tip capitalist“. Însă, spre sfârşitul anului 1989(reflectând asupra consecinţelor evenimentelor din piaţa Tien Anmen din iunie 1989), orientarea 52

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

s-a schimbat: Ramiz Alia a fost cel care-l condamna cel mai dur pe Ceauşescu, era de acord cu ceea ce i se întâmplase şi era printre primii care recunoştea noua putere de la Bucureşti.

Enver Hoxha Pentru a preîntâmpina o revoltă care să ceară schimbări radicale în propria ţară – foarte îndreptăţită - Alia şi-a exprimat vizibila desolidarizare de „tiranicul“ regim ceauşist, din dorinţa de a nu fi identificat cu figura dictatorului de la Bucureşti. (E. Biberaj). Discret, pentru a preveni "devierile" de tip ultra-reformist, autorităţile au început să ia măsuri severe de securitate, însă fără folos. După exemplul est-germanilor, în iunie 1990, mii de albanezi s-au refugiat la ambasadele occidentale din Tirana. După mai multe tergiversări, refugiaţilor li s-a permis să părăsească ţara, regimul îşi pierdea credibilitatea şi forţa. Scriitorul Ismail Kadare - foarte influent în mediile academice de la Tirana - a cerut şi el azil în Franţa (25 octombrie 1990). În scrisoarea către Ramiz Alia, el explică gestul său prin faptul că nu poate asigura pentru Albania o democratizare rapidă atât timp cât există un partid comunist inflexibil. Situaţia s-a complicat spre sfârşitul anului 1990: au avut loc numeroase greve la Kavaje, Vlore, Berat; s-au înregistrat explozii suspecte în capitala ţării, Tirana; exodul a numeroşi tineri din ţară, mai ales spre Italia, a continuat. În acest con53

Alexandru Oșca

text, Ramiz Alia a încercat să facă unele concesii: a iniţiat o reprivatizare parţială a agriculturii, autorizarea ţăranilor de a creşte vite în folosul propriu, de a avea un lot de pământ de l500 - 2 000 m2 (în România tot timpul ţăranii au avut la dispoziţie un lot de 5000mp) şi de a-şi vinde produsele pe piaţa liberă. Paralel cu această repunere în discuţie a principiilor economice de până atunci, conducerea Partidului Comunist şia anunţat intenţia de a revizui Constituţia, în vigoare din 1976, şi de a transforma Albania într-un stat de drept. Manevra comuniştilor a avut efect pentru scurt timp; manifestaţiile studenţeşti din 9 şi 10 decembrie 1990 s-au desfăşurat sub semnul gratulării lui Gorbaciov şi Ramiz Alia. La 11 decembrie 1990, acesta a acceptat înfiinţarea de partide politice. După o zi, pe 12 decembrie 1990, s-a înfiinţat primul partid, Partidul Democrat, care reunea, îndeosebi, intelectualitatea tehnică, şi care şi l-a ales ca lider pe doctorul S. Berisha. In următoarele patru luni, au apărut alte partide care au întregit spectrul politic democratic albanez: Republican, Ecologist, Agrar, Social-Democrat, al Unităţii Naţionale. După moartea lui E. Hoxha, activiştii partidului comunist au promovat cultul său în societate. Acum noii lideri ai partidului au început să se delimiteze de tarele regimului, care erau asociate, evident, cu numele liderului istoric. Formele simbolice ale cultului personalităţii fostului lider au fost abandonate, văduva acestuia, Nexhmije, şi-a pierdut influenţa (s-a retras din conducerea Frontului Democrat). Pentru prima oară după 20 de ani, s-au putut ţine slujbe religioase în bisericile ortodoxe greceşti, iar statuia lui I.V. Stalin a fost îndepărtată de pe bulevardul ce îi purta numele în Tirana, s-a modificat legea presei care a permis să apară publicaţii independente, în ianuarie 1991 au fost eliberaţi deţinuţii politici, a fost recunoscut dreptul la grevă. Într-o societate ca cea albaneză, acestea erau cuceriri de neimaginat, o adevărată revoluţie. Şi totuşi, masele doreau mai multă democraţie, nu doar o cosmetizare, şi mai repede instituită, pentru care guvernul comunist nu era pregătit. La 20 februarie 1991, pe străzile Tiranei, 100.000 de oameni au participau la un mare miting anti-guvernamental, iar la 31 martie 1991 au avut loc primele alegeri libere la care s-au prezentat 11 partide politice. Alegerile au fost un test important pentru evaluarea strategiei partidului comunist din pe54

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

rioada de tranziţie. S-a putut constata că ea a fost corectă şi că partidul - deşi a cedat din putere – şi-a păstrat credibilitate în bună măsură în electorat. Partidul Comunist a ieşit învingător cu peste 65% din voturi - în timp ce Partidul Democrat, una dintre principalele organizaţii ale opoziţiei politice, încă puţin cunoscută, a obţinut puţin peste 25% din sufragii. În ciuda boicotului opoziţiei, noul Parlament l-a ales Preşedinte al Republicii pe Ramiz Alia.

Ramiz Alia În acest context s-a organizat ultimul congres comunist, al X-lea (13 iunie 1991), care a adoptat o serie de hotărâri extrem de curajoase, inclusiv abandonarea vechii denumiri a partidului şi schimbarea ei în Partid Socialist, adept al democraţiei, economiei de piaţă, statului de drept. Însă procesul schimbărilor nu se încheiase. Nemulţumirile sociale s-au accentuat pe fondul crizei sociale, al lipsei locurilor de muncă şi al nesiguranţei. Guvernul nu reuşeşte săşi demonstreze capacitatea managerială în noile condiţii astfel că noul premier, Fatos Nanu, abia ales, şi-a prezentat demisia (4 iunie 1991). Reformistul comunist, Illy Bufi, încearcă să salveze ce se mai putea salva, ţinând schimbările sub control: în luna iulie, poliţia politică (Sigurimi) a fost desfiinţată; la 16 august 1991, statuia lui E. Hodja din Girokaster, locul de naştere al dictatorului, a fost demolată. Realitatea economică era, 55

Alexandru Oșca

însă, implacabilă şi nu mai putea fi neglijată: în 1991, producţia industrială se redusese cu 50%, importul atingea doar 22%, iar exportul - 33% din previziunile guvernului. Inflaţia depăşea 31%176 în timp ce manifestaţiile de protest nu încetau. La 10 decembrie 1991, la Tirana, opoziţia a organizat un miting de protest, la care au participat aproape 20 000 de persoane ce doreau înlăturarea regimului.

Sali Berisha Săli Berisha, conducătorul Partidului Democrat, a acuzat Partidul Socialist de obstrucţionarea procesului de reforme, corupţie şi incompetenţă. La începutul anului 1992, guvernul a fost astfel forţat să demisioneze. La un an de la precedentele alegeri, forţele politice au hotărât să se organizeze alegeri noi, pe 22 martie 1992. După o campanie electorală agitată, plină de atacuri, dezbateri şi polemici, rezultatele scrutinului din 22 martie atestă victoria Partidului Democrat, de opoziţie, cu 23 din sufragii (62% din voturi), în timp ce Partidul Socialist a înregistrat doar 25%. La 4 aprilie 1992, Ramiz Alia se retrăgea de la conducerea statului, în locul său, a fost ales Săli Berisha, liderul Partidului Democrat (9 aprilie 1992), ce devenea astfel primul preşedinte necomunist. Şi revoluţia se putea considera încheiată şi în cazul Albaniei. 56

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Pentru seminar: 1. Dezbatere pe bază de referate: Asemănări şi deosebiri între prăbuşirea regimurilor comuniste din ţările fostului lagăr comunist european; 2. Dezbatere pe bază de referate despre etapele instituirii regimului democratic în Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria. 3. Consecinţele pentru evoluţia proceselor europene după înlăturarea zidului Berlinului.

57

Alexandru Oșca

Cursul II PREMISELE REVOLUŢIEI ROMÂNE 2. 1. Instituirea regimului de dictatură comunistă Al Doilea Război Mondial a impus schimbări esenţiale, atât în sistemul relaţiilor internaţionale cât şi în evoluţia internă a statelor atrase în acest flagel. Încă înainte de declanşarea războiului (1 septembrie 1939), rând pe rând, state cu vocaţie democratică recunoscută au optat pentru regimuri interne autoritare sau de dictatură (Italia, Ungaria, Uniunea Sovietică, Germania, Turcia, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Spania etc.). România nu s-a putut sustrage modelului politic dominant (considerat de succes) în Europa, care s-a generalizat în al doilea deceniu interbelic (doar câteva ţări au păstrat sistemul democratic, între care Marea Britanie, Franţa şi Cehoslovacia) şi, în februarie 1938, a optat şi ea pentru un regim de autoritate (monarhică). Apoi (din 12 septembrie 1940) regimurile de dictatură s-au perpetuat în România aproape 60 de ani (dictatură legionară, militară, comunistă, cu o foarte scurtă şi precară încercare de revenire la democraţie în anii 1945 – 1946). La timpul respectiv, mulţi oameni politici europeni au considerat că cel puţin pe termen scurt regimurile de autoritate aveau soluţii la situaţiile de criză. Perpetuat, însă, pe termen mediu sau lung, acest tip de regim duce, inevitabil, la blocaje instituţionale, conflicte interne sângeroase, conflicte (războaie) locale sau mondiale, restrângerea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, cultivă extremismul politic, transformă adversarul politic în duşman etc. De regulă, autorităţile din statele în care regimul de dictatură a fost instituit îşi pierd treptat (sau de la început) credibilitatea, atât în faţa propriilor cetăţeni cât şi în comunitatea internaţională. În situaţii critice, statul respectiv devine vulne58

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

rabil, pierde sprijinul extern pentru promovarea intereselor proprii, inclusiv pentru păstrarea integrităţii sale teritoriale (cazul României, în vara anului 1940, care a pierdut nordul Transilvaniei, Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei – Cadrilaterul. În 1948 a pierdut Insula Şerpilor şi câteva insule din Deltă). Regimurile totalitare – indiferent de ideologia pe care o invocă – au câteva caracteristici comune. Una dintre ele este renunţarea la democraţie ca mecanism politic, economic, ideologic şi impunerea în viaţa publică a unui singur „actor politic” (persoană, formaţiune politică sau grup politic de sprijin). Sistemul politic monopartidist este asumat expres or, încercând să salveze aparenţele, este practicat implicit. Constituţiile democratice sunt suspendate, instituţiile corespunzătoare lor, de asemenea. Uneori, în locul lor sunt adoptate constituţii noi – prin vot formal şi imperativ al cetăţenilor abilitaţi. Parlamentele – ca organisme legislative, de control al Puterii executive şi de dezbatere politică – devin simple adunări cu rol formal de legiferare. Persoana dictatorului capătă atribuţii şi valenţe extraordinare: el propune proiecte de legi, el emite decrete – lege, el numeşte sau demite guvernul, miniştrii, înalţii funcţionari, conduce armata, poliţia, serviciile speciale. Îşi creează organisme cu rol consultativ pe care le convoacă când şi dacă doreşte. Parlamentul este un organism pur formal, în anumite perioade poate lipsi. Într-un astfel de context, persoana dictatorului este figura centrală a regimului, concentrează puterea legislativă, executivă, judecătorească, nu răspunde pentru faptele şi actele sale în faţa niciunui organism. Pentru a reuşi în acţiunea sa, el se înconjoară de un cerc clientelar docil, îşi construieşte o imagine de personaj popular care veghează la binele naţiunii, aparatul de propagandă, personalul din administraţie şi cultură, îi fac un veritabil cult, serviciile speciale, poliţia (Miliţia) controlează şi sancţionează cea mai mică încercare (a indivizilor sau comunităţilor) de a se opune deciziilor şi viziunii sale. Uneori, liderul respectiv simte nevoia să se legitimeze în faţa propriului popor sau a străinătăţii, în care scop organizează minuţios consultarea cetăţenilor în cadrul unor referendum-uri formale, pe teme fără miză, ale căror rezultate se cunosc dinainte. 59

Alexandru Oșca

Ca regulă, oricare regim de dictatură îşi încheie existenţa, inevitabil, într-un faliment total: politic, economic, social, ideologic. Rareori revenirea la democraţie se produce pe cale paşnică, pentru că dictatorul şi acoliţii săi caută să se menţină la putere cu orice preţ: proclamă stare de necesitate, emite legi marţiale, chiar stare de război. Apelează la forţe de ordine şi la armată pe care le angajează în represiunea manifestanţilor. Aceste măsuri sunt exersate şi impuse pe întreaga sa existenţă, asigurându-i perenitatea, dar, în final, populaţia declanşează acţiuni de protest şi de revoltă cu orice risc, reuşind să-l lichideze. Din nefericire pentru populaţie şi pentru progresul ţării, în România fiecare din cele patru regimuri totalitare (de autoritate monarhică – februarie 1938 – septembrie 1940, de dictatură legionară, septembrie 1940 – ianuarie 1941, de dictatură militară, ian. 1941 – august 1944 şi de dictatură comunistă, martie 1945 – dec. 1989), au sfârşit prin acte dramatice, extrem de dureroase: regimul de autoritate monarhică s-a prăbuşit odată cu amputările teritoriale din vara anului 1940, regimul legionar – instituit pentru foarte scurt timp – a sfârşit printr-o „rebeliune” (soldată cu victime) împotriva Conducătorului Statului, căruia încerca să-i smulgă puterea totală, regimul de dictatură militară, după ce a angajat ţara în război, s-a prăbuşit odată cu dezastrul produs de invazia trupelor sovietice în Moldova, în august 1944, iar regimul de dictatură comunistă, instituit cu sprijin străin, a fost lichidat după mai bine de 40 de ani, prin Revoluţia din decembrie 1989. Deşi asemănătoare în multe privinţe, regimurile totalitare se şi deosebesc, în principal în funcţie de ideologia care le inspiră. Ne referim în acest curs la câteva din caracteristicile regimului totalitar comunist4 din România, responsabil/vinovat pentru evenimentele/ întâmplările petrecute în ţară între 1945–1989. Slăbită după trei ani de război, România înregistra, în august 1944, un dezastru militar care-i compromitea inclusiv şansa de a se menţine ca stat suveran pe harta Europei. Trupele sovietice invadau nordul Moldovei, aliaţii germani rezistau cu greu pe celelalte teatre de operaţiuni, vechii prieteni ai Româ4

Termenul a intrat în limbajul curent după Revoluţia din decembrie 1989. În realitate, regimul s-a definit ca „socialist”. 60

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

niei erau în tabăra militară opusă. În interior, guvernul gestiona cu greu imaginea dezastrului, alternativa politică – formal în afara legii – trăia prin câţiva lideri democraţi (ţărănişti, liberali, social – democraţi) şi prin invizibilul partid al comuniştilor ale cărui şanse au crescut odată cu apropierea sovieticilor de frontieră. Celelalte partide antebelice se resemnau cu situaţia lor decisă încă în februarie 1938. Sub presiunea frontului care se apropia de Capitală, zilele guvernului Antonescu erau numărate; deznodământul s-a produs în după-amiaza zilei de 23 august, când la Palatul regal, câţiva înalţi funcţionari şi apropiaţi ai monarhului l-au arestat pe Conducătorul Statului (titulatura lui Ion Antonescu) din dispoziţia Regelui şi, printr-o lovitură de forţă, guvernul a fost înlăturat. Proclamația către țară a Regelui Mihai I difuzată la radio în seara zilei de 23 august 1944 ROMÂNI, În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. ROMÂNI, Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită. ROMÂNI, Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice 61

Alexandru Oșca

mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de Țară. ROMÂNI, Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate. Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină. ROMÂNI, De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre. Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite. Mihai Noul guvern – condus de gl. Constantin Sănătescu acţiona sub voinţa Comisiei Aliate de Control (sovietică) şi avea răspunderi limitate: să scoată ţara din războiul împotriva Naţiunilor Unite, să negocieze Armistiţiul, să-i identifice şi să-i judece pe criminalii de război etc. Culoarea sa politică nu era definită: alături de miniştri ţărănişti, liberali, social-democraţi era şi un comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi foarte mulţi „tehnicieni”, în special militari. Curând, viaţa politică devine animată, minusculul partid comunist (la 23 august 1944 nu depăşea 800 de membri) era împins în faţă de ocupantul sovietic şi emitea pretenţia să impună regulile jocului politic. Schimbat succesiv, guvernul ajunge în decembrie 1944, sub conducerea gl. Nicolae Rădescu. Acesta s-a bazat pe sprijinul liderilor partidelor istorice, pe acceptul tacit al misiunilor britanice, respectiv, americane la Bucureşti, şi a încercat să reintroducă regulile vieţii democratice în politica românească. Această opţiune reprezenta însă, pericolul cel mai important pentru dominaţia sovietică şi pentru liderii comunişti 62

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

aduşi de la Moscova sau scoşi din locurile de detenţie unde îşi ispăşeau pedepse pentru trădarea intereselor naţionale. Cu sprijinul trupelor sovietice cantonate în Capitală, comuniştii au organizat manifestaţii „muncitoreşti” împotriva lui Rădescu, pe care l-au acuzat de asasinat, şi căruia i-au înscenat diversiuni de tot felul. Înţelegând în mod abuziv că aliaţii occidentali acceptau ca România să intre, covârşitor, în zona de influenţă sovietică (Acordul de procentaj din 28 octombrie 1944), ocupanţii ruşi se grăbeau să-şi impună aici sistemul şi modul de viaţă. Între 4-11 februarie 1945, la Yalta, s-a desfăşurat o conferinţă interaliată la nivel înalt, unde, între altele, s-a decis (Declaraţie asupra Europei Eliberate) ca în statele foste satelite Germaniei, odată eliberate, să se instituie guverne din reprezentanţi ai tuturor partidelor democratice, cu misiunea de a organiza alegeri libere după încheierea războiului pentru ca popoarele respective să revină la democraţie şi să fie conduse de guverne rezultate din alegeri. O asemenea decizie era, însă, periculoasă pentru sovietici care se sprijineau pe forţe politice interne neagreate de populaţie, aşa încât puteau pierde controlul politic în propria lor zonă de influenţă. În acest context, vicecomisarul A.I. Vîşinski a sosit intempestiv la Bucureşti şi l-a silit pe Rege să-l demită pe Rădescu şi să-l numească Preşedinte de Consiliu pe dr. Petru Groza – liderul Frontului Plugarilor (o formaţiune politică de importanţă secundară) - un apropiat al comuniştilor şi un fidel executant al deciziilor sovietice.

Petru Groza 63

Alexandru Oșca

La 6 martie 1945 noul guvern, cu influenţă majoritar comunistă, s-a instalat la Bucureşti. Concomitent, liderii comuniştilor s-au întrunit pentru a stabili un Plan de măsuri prin care în România să se instituie un nou regim, regimul comunist. În baza lui, pas cu pas au fost înlăturaţi ultimii stâlpi pe care se putea sprijini un regim democratic: partidele istorice au fost interzise sau silite să-şi înceteze activitatea, alegerile parlamentare (noiembrie 1946) au fost fraudate, marea proprietate funciară şi proprietatea privată, în general, au fost desfiinţate, monarhia a fost înlăturată.

Propagandă despre „grija” guvernului pentru ţărani. Imagini de la împărţirea loturilor agricole prin reforma agrară din 23 martie 1945. România a devenit Republică Populară, iar, prin noua Constituţie (13 aprilie 1948), şi prin naţionalizări succesive, proprietatea privată a fost desfiinţată şi transformată în proprietate „de stat”. În agricultură s-a impus „colectivizarea”, acţiune prin care ţăranii au fost deposedaţi în forţă de pământul şi de mijloacele lor de muncă, umiliţi, persecutaţi, arestaţi, chiar ucişi. În scurt timp, sistemul politic a devenit monopartidist (Partidul Muncitoresc Român, format la21-23 februarie 1948, prin fuziunea PCR cu o facţiune a PSD, a rămas unica formaţiune politică admisă în stat), partidelor istorice li s-a impus săşi înceteze activitatea, sistemul de învăţământ s-a organizat 64

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

după model sovietic, cultura „de masă” s-a generalizat, serviciile speciale, structurile de forţă şi armata au intrat sub controlul strict al comisarilor străini (sovietici)5. Ideologia dominantă în societate a devenit ideologia comunistă, de inspiraţie stalinistă, fără ca liderii comunişti români să dispună de cunoştinţe solide despre bazele teoretice ale acestei ideologii. În numele ei, responsabilii regimului care au declanşat „lupta de clasă”, nu se reţineau de la nici un abuz îndreptat împotriva „duşmanilor de clasă” şi a adversarilor politici, pe care se considerau „datori” să-i anihileze, să-i distrugă sau chiar să-i lichideze fizic.

Boxa acuzaților Persoanele din conducerea partidului s-au schimbat, în funcţie de etapa istorică şi de competiţia internă, dar s-a asigurat o stabilitate la vârf. La Conferința din 16-22 octombrie 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general, secondat de Vasile Luca și Ana Pauker. La Congresul din februarie 1948 s-a adăugat Teohari Georgescu.După plenara din mai 1952 Gheorghiu-Dej şi-a păstrat postul dar ceilalţi secretary au fost înlocuiţi cu apropiaţi ai săi, între care Chişinevschi, Moghioroş, Apostol. După moartea lui Stalin, GhorghiuDej a cedat de formă conducerea partidului lui Gh. Apostol, secondat de Ceauşescu, M. Dalea şi Fazekaş. Peste un an(oct.1954), Ghorghiu-Dej revine ca prim-secretar, secondat de Ceauşescu, Chişinevschi şi Fazekaş. După Congresul XX al PCUS oponenţii lui Gheorghiu Dej dispar, în locul lui Chişinevshi este adus Gr. Preoteasa. După moartea lui Dej, la 22 martie 1965, Ceauşescu este desemnat prim-secretar, secondat de Mizil, Dalea, Verdeţ. Congresul din iulie 1965 conducerea este confirmată, titulatura funcţiei lui Ceauşescu – pe care o va deţine până în 22 decembrie 1989 devine secretar general, iar adjuncţii săi devin neimportanţi, se schimbă des, numărul lor se măreşte. 65

Alexandru Oșca

2.2. Concepţia comunistă de dezvoltare socio-economică a României. Limite şi consecinţe După ce, în 1949, din dispoziţia Moscovei, guvernul a respins Planul Marshall pentru reconstrucţia economiilor europene distruse de război, România a intrat în CAER (o organizaţie economică de colaborare interguvernamentală, sub control sovietic, cu sediul la Moscova, creată în 1949), iar din 1955 a aderat la Pactul de la Varşovia, organizaţie politicomilitară a fostelor ţări socialiste europene, contrapusă Pactului Nord Atlantic în perioada războiului rece. Reţetele pentru dezvoltarea economiei erau sugerate şi copiate după modelul sovietic, planificarea centralizată, comerţul de stat, consumul dirijat, eliminarea competiţiei reale, stimularea „întrecerii” socialiste etc. Cifrele se consemnau în planuri cincinale adoptate la congresele partidului. Lipsiţi de maturitate şi de experienţă în conducerea statului, îndoctrinaţi cu o ideologie extremistă însuşită superficial, îndrumaţi şi controlaţi îndeaproape de „fratele mai mare” (PCUS), liderii comuniştilor români au dezlănţuit o puternică prigoană împotriva adversarilor politici, pe care i-a considerat „duşmani de clasă”, i-a judecat şi condamnat pentru vini închipuite, i-a reţinut ani îndelungaţi în locuri de detenţie insalubre, unde mulţi şi-au găsit sfârşitul în închisori sau pe şantiere special inventate. Cum cei mai mulţi dintre oponenţii regimului proveneau din activiştii partidelor istorice - intelectuali foarte instruiţi şi buni români - practic întreaga elită românească a fost distrusă sau îndepărtată din prim-planul vieţii publice româneşti. Represiunea s-a intensificat, între 1956-1959, sub influenta mişcărilor anticomuniste din Polonia si Ungaria. Accentul s-a mutat acum pe mediul rural unde regimul se străduia să impună colectivizarea forţată. Sub motivul tensiunilor artificiale cu Iugoslavia s-a luat decizia strămutării forţate de sate întregi, din Banat în Bărăgan, începând cu 1948, și la judecarea circa 80 000 de ţărani.

66

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Iuliu Maniu, ultimul cuvânt susţinut la proces, înaintea condamnării, Arhivele Naţionale, Fototeca online a comunismului românesc, cota 1, fotografia 4462.

Ultimul cuvânt, cota 19 Între personalitățile care si-au pierdut viața în urma represiunii comuniste, amintim pe Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti, Traian Novacovici, col. Ioan D. Stoiculescu, Ioan Flueraș, Nicolae Batzaria, col. Marius Mihai Kiriacescu, monseniorul Vladimir Ghica, preotul Dumitru Zamisnicu s.a. Alţi oameni 67

Alexandru Oșca

de cultura - Ioan Lupaș, Ion Petrovici, M. Vulcănescu, Lucian Blaga, Simion Mehedinți, Dimitrie Gusti au pierit în închisori sau au trăit în mizerie, uitaţi şi sfidaţi de autorităţi. Noul sistem a impus modificări ale culturii naționale, străduindu-se să imită valorile sovietice. Mihai Roller, Iosif Kisinevski, Iosif Ardeleanu, Leonte Răutu, au rescris valorile culturii naţionale sub lozinca demagogica a marxism-leninismului. Ei au modificat istoria tarii si au supralicitat, în literatura si arta, chipul muncitorului, concomitent cu impunerea unui control strict al scrierilor, care a vizat peste 2 000 titluri de cărţi şi reviste. S-a schimbat programa de învăţământ, curricula şcolară, s-a reorganizat Academia română pentru a face loc unor „savanţi” fabricaţi peste noapte. Mulți profesori au fost înlăturați din institutele de învăţământ superior pe motive ideologice. Specialităţi întregi - filozofia, statistica, sociologia - au fost scoase din curriculă. În perioada sovietizării partidul comunist a concentrat în mod absolut puterea în mâinile sale. Efectivul lui s-a mărit artificial (până la 720.000 de membri – în 1950 – la 1.450.000 – în 1950), incluzând şi o parte din foştii membrii ai Gărzii de Fier, eliminaţi apoi în urma epurării de la începutul anilor 50. Lupta pentru putere (între 1948 si 1952) a angajat două tabere într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu - adepţi ai subordonării totale fata de P.C.U.S. şi, respectiv,Gheorghe GheorghiuDej cu adepţii lui, partizani al liniei naționale în impunerea comunismului. În 1952, disputa s-a tranşat în favoarea lui Gheorghiu-Dej, ceilalţi activişti promoscoviţi au fost scoşi din conducere. Gheorghiu-Dej a devenit prim-secretar al partidului şi prim-ministru al Guvernului. După moartea dictatorului Stalin (5 martie 1953), succesorul său, Nikita Sergheevici Hrușciov, a încercat o cosmetizare a regimului. În Raportul la Congresul din 1956 al P.C.U.S., acesta a încriminat politica stalinistă, a trecut la schimbări în întregul lagăr comunist, ceea ce l-a făcut circumspect pe Gheorghiu-Dej. Manevrând cu abilitate, Dej a reuşit să rămână la putere şi după acest val de schimbări, apoi şi-a înlăturat toţi adversarii potenţiali (Pătrăşcanu a fost executat în închisoare, oamenii din jurul său - Lena Constante, Elena Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Harrry Brauner – au fost arestaţi, 68

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

iar un alt grup – cu Miron Constantinescu şi Iosif Chișinevschi – a fost anihilat.) Mulţi intelectuali şi studenţi au simpatizat cu Revoluţia din Ungarie (1956), iar autorităţile au reacţionat prompt, abuziv şi brutal: condamnaţi între alţii, Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Alexandru Mihalcea. Membrii Cercului de la Sibiu au fost şi ei condamnaţi sau supravegheați (Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Ion Desideriu Sârbu, Teohar Mihadaș, Adrian Marino). După retragerea Armatei sovietice (august 1958) a urmat un nou val de arestări, regimul încercând să se securizeze şi să anihileze orice încercare de protest. La 12 februarie 1959 au fost condamnaţi peste 20 de opozanţi, între care Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, profesoară, Dumitru Banu, ziarist, Ion Caraion, poet, pentru difuzarea de "înscrisuri dușmănoase". La 1 martie 1960 s-a pronunţat şi sentința în procesul Noica-Pillat, în care principalele capete de acuzare au fost legate de producerea și răspândirea samizdat (Povestiri despre om, eseu filozofic de Constantin Noica, și Așteptând ceasul de apoi, roman al lui Dinu Pillat) și a scrierilor „dușmănoase” ale românilor din exil Emil Cioran, Mircea Eliade, Vintilă Horia etc. Au fost condamnate personalităţi cunoscute pentru calităţile lor de oameni de cultură care au publicat mai târziu adevărate capodopere ale literaturii: Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru etc. Evident, era greu de gestionat problematica luptei cu adversarii politici de calitate, care erau puternici chiar lipsiţi de mijloace de apărare. Dar problema cea mai complicată era, totuşi, cea economică. Gestionând cu greu o economie încercată de război, cu mari obligaţii către ocupantul străin, fără cadre calificate, cu o viziune rudimentară asupra dezvoltării, cu numeroşi „specialişti” aduşi din URSS pentru „sprijin”, partidul muncitoresc a declanşat şi în interiorul propriei formaţiuni o aprigă luptă pentru putere (supremaţie), căreia i-au căzut victime activişti sau simpatizanţi proprii, dar care a avut serioase implicaţii şi pentru cetăţeanul obişnuit. Am văzut că schimbările în lumea comunistă după moartea lui Stalin (1953) au avut un impact minim la Bucureşti. Speriat de perspectiva înlăturării din post de îndată ce ar fi intrat în dizgraţia noilor lideri de la Kremlin, Gheorghiu – 69

Alexandru Oșca

Dej a îndepărtat din conducere liderii predispuşi la schimbări după Congresul XX al P.C.U.S.(februarie 1956), a încercat o calmare, temperare a măsurilor împotriva propriului popor, a declanşat o puternică propagandă pentru „cosmetizarea„ regimului şi a încercat să-i atragă pe intelectuali. Concomitent, el a început demersurile pentru o apropiere de Occidentul democrat. Abil, el a reuşit să determine retragerea trupelor sovietice din ţară (august 1958, însă cu preţul unei noi perioade de represiune împotriva adversarilor politici) şi, mai târziu, a stabilit contacte diplomatice mai strânse cu SUA, R.F. Germania, Franţa şi alte ţări democratice. Cu un an înainte de moartea sa suspectă (19 martie 1965), în aprilie 1964 Gheorghe Gheorghiu-Dej a profitat de polemica sovieto-chineză şi, într-o plenară „lărgită” a C.C. al P.M.R., a propus o declaraţie de „neutralitate”, care a fost receptată în Occident ca un gest de desprindere de sub controlul Moscovei. (Extras) DECLARAŢIE cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale aprilie 1964 I. ACŢIUNEA PARTIDULUI NOSTRU ÎN VEDEREA ÎNCETĂRII POLEMICII PUBLICE După cum este cunoscut, în ultimii ani, în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională au apărut deosebiri de vederi şi de interpretare în probleme ale liniei generale a mişcării comuniste — aprecierea caracterului epocii contemporane şi a forţelor ei motrice, problema păcii şi războiului, căile trecerii de la capitalism la socialism, normele relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti, dintre statele socialiste, precum şi alte probleme. În discutarea acestor probleme s-a ajuns la o polemică publică deosebit de ascuţită. În prezent, mişcarea comunistă mondială şi lagărul socialist se află în faţa pericolului scindării.(...) Formarea de organizaţii economice interstatale sau de organisme suprastatale de genul „Pieţei comune“, „Comu70

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

nităţii Cărbunelui şi Oţelului" şi altele, duce la intensificarea contradicţiilor inter-imperialiste, ştirbind suveranitatea ţărilor membre mai mici sau mai slabe. Se intensifică contradicţiile în cadrul Pieţei comune, în special între principalele puteri membre; între ţările acestei grupări şi alte state capitaliste; între ţările vest-europene şi S.U.A. în acest ghem de contradicţii Statele Unite ale Americii încearcă să-şi menţină poziţiile de forţă conducătoare a lumii capitaliste, în timp ce în sens contrar acţionează tendinţele altor state imperialiste, care caută să iasă de sub tutela S.U.A. Ca una din trăsăturile adâncirii crizei generale a capitalismului, se intensifică tendinţa spre restrângerea democraţiei burgheze şi se manifestă pronunţat criza ideologiei capitaliste care, cu toate vastele mijloace de influenţare de care dispune, nu reuşeşte să stăvilească forţa de atracţie, în continuă creştere, a ideilor socialismului. La întrebarea care este conţinutul principal al epocii noastre şi care sunt factorii hotărâtori, principalele forţe motrice ale dezvoltării mondiale, viaţa impune un singur răspuns: conţinutul principal al epocii actuale este trecerea de la capitalism la socialism; în prezent conţinutul, direcţia şi particularităţile principale ale dezvoltării istorice a societăţii omeneşti sunt determinate de sistemul mondial socialist, de forţele care luptă împotriva imperialismului, pentru transformarea socialistă a societăţii. Clarificarea problemelor legate de aprecierea epocii contemporane şi a principalelor ei caracteristici are o deosebită însemnătate principială şi practică. Pe baza înţelegerii juste a cadrului social-istoric în care îşi desfăşoară activitatea, a stadiului evoluţiei sociale, a aprecierii corecte a forţelor de clasă din fiecare ţară şi a raportului de forţe de pe arena mondială, partidele comuniste îşi elaborează o strategie şi o tactică justă, îşi stabilesc obiective de luptă realiste (...) III. APĂRAREA PĂCII, CAUZA VITALĂ A ÎNTREGII OMENIRI Pacea este năzuinţa arzătoare a întregii omeniri. în faţa primejdiei grave pe care ar reprezenta-o pentru toate popoarele un nou război mondial ce ar atrage după sine calamităţi şi suferinţe incomparabile cu cele din trecutele războaie, mase 71

Alexandru Oșca

populare din cele mai largi, forţe politice şi sociale de pe toate continentele s-au ridicat la luptă pentru a salvgarda şi întări pacea. Cel mai important rezultat obţinut în ultimii ani în această luptă constă în faptul că pacea a fost menţinută şi s-a conturat un început de destindere în viaţa internaţională. Întâmpină o tot mai mare împotrivire acţiunile cercurilor militariste agresive; în opinia publică mondială adepţii războiului, promotorii încordării şi ai cursei înarmărilor cunosc o izolare crescândă. Chiar şi în cercuri conducătoare din ţările capitaliste se manifestă aprecieri realiste, tendinţe spre normalizarea relaţiilor internaţionale, spre evitarea evoluţiei evenimentelor în direcţia unei conflagraţii mondiale.(...) O răspundere deosebită pentru menţinerea şi consolidarea păcii revine marilor puteri, în special celor care posedă arma nucleară. Dar nici un stat, mare sau mic, nu poate fi scutit de răspundere pentru asigurarea păcii. Fiecare stat are îndatorirea sfântă să militeze activ, neobosit, aducându-şi propria contribuţie la slăbirea încordării internaţionale şi la rezolvarea problemelor interstatale pe calea tratativelor. La baza politicii externe a statelor socialiste se află principiul coexistenţei paşnice între ţări cu sisteme sociale diferite. Acest principiu presupune rezolvarea problemelor internaţionale litigioase pe calea tratativelor, fără a se recurge la război, pe baza recunoaşterii dreptului fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta, respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, deplinei egalităţi, neamestecului reciproc în treburile interne. Coexistenţa paşnică între state cu orânduiri sociale diferite nu înseamnă abandonarea politicii de clasă, nu se referă la raporturile între clasele antagoniste, între exploatatori şi exploataţi, între popoarele asuprite şi asupritorii lor, nu înseamnă încetarea luptei dintre ideologia burgheză şi ideologia socialistă. în condiţiile coexistenţei paşnice au continuat să se întărească forţele sistemului socialist mondial, să se dezvolte lupta clasei muncitoare din ţările capitaliste, mişcarea de eliberare naţională. Politica de coexistenţă paşnică promovată de ţările socialiste constituie unul din principalele izvoare ale prestigiului şi preţuirii de care se bucură socialismul în lumea întreagă, 72

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

stă la temelia succeselor obţinute până acum pe linia menţinerii şi consolidării păcii. Partidul Muncitoresc Român, poporul nostru dau o înaltă apreciere activităţii perseverente a Uniunii Sovietice, iniţiativelor şi propunerilor ei îndreptate spre slăbirea încordării internaţionale, reglementarea pe calea tratativelor a problemelor internaţionale litigioase, spre asigurarea unei păci trainice. Aşa cum a dovedit experienţa, oamenii de stat, renunţând la limbajul ameninţărilor, manifestând realism, înţelepciune, răbdare şi perseverenţă, pot găsi prin tratative soluţii reciproc acceptabile în cele mai complexe şi spinoase probleme ale relaţiilor interstatale. A purta în acest mod tratative cu oricare dintre ţările capitaliste în scopul rezolvării problemelor litigioase şi îmbunătăţirii relaţiilor între state nu înseamnă câtuşi de puţin abdicarea de la principii, ci înseamnă slujirea intereselor păcii. Metoda tratativelor în relaţiile internaţionale cere să se depună eforturi stăruitoare, să se manifeste elasticitate, să se ţină seama de contradicţiile din lumea capitalistă, de existenţa acelor cercuri care apreciază lucid actualul raport de forţe pe arena mondială, să se folosească această situaţie pentru a obţine o izolare a cercurilor ultrareacţionare, promotoare ale încordării internaţionale. O actualitate deosebită au în această privinţă recomandările lui Lenin: „...nu ne este indiferent — arăta el în 1922 — dacă avem de-a face cu acei reprezentanţi ai taberei burgheze care tind să soluţioneze problema prin război, sau cu aceia dintre reprezentanţii ei care tind spre pacifism, oricât de defectuos ar fi acest pacifism şi oricât de puţin ar rezista el, privit prin prisma comunismului, fie şi unei umbre de critică". In relaţiile sale cu ţările capitaliste, ţara noastră se călăuzeşte după aceste înţelepte indicaţii leniniste, pronunţându-se cu consecvenţă pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre state pe calea tratativelor. Dezvoltarea comerţului, a relaţiilor economice pe baza avantajelor reciproce, precum şi extinderea legăturilor tehnicoştiinţifice, a schimburilor culturale reprezintă un mijloc deosebit de important pentru promovarea coexistenţei paşnice între state cu orânduiri sociale diferite, pentru îmbunătăţirea climatului internaţional, realizarea destinderii şi întărirea păcii în lume. După cum este cunoscut, adepţii „războiului rece" au 73

Alexandru Oșca

practicat vreme destul de îndelungată o politică de embargo şi discriminări în relaţiile comerciale cu ţările socialiste, cu intenţia de a frâna dezvoltarea lor. Dar această politică de îngustare a relaţiilor economice nu numai că nu a izbutit să împiedice mersul înainte al ţărilor socialiste, ci s-a întors împotriva iniţiatorilor ei, prin efectele negative produse de încălcarea necesităţilor obiective ale dezvoltării relaţiilor economice mondiale. Oamenii de afaceri din Occident, chiar şi anumite cercuri economice din S.U.A., manifestă un interes crescând pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu ţările socialiste.(...) Republica Populară Română promovează o politică de dezvoltare a legăturilor de prietenie şi colaborare frăţească cu toate ţările socialiste, de întărire continuă a unităţii lagărului socialist, de solidaritate şi sprijinire hotărâtă a mişcării de eliberare a popoarelor, de dezvoltare a relaţiilor de colaborare cu ţările cu o altă orânduire social-politică, pe baza principiilor coexistenţei paşnice. Unindu-şi eforturile cu celelalte ţări socialiste, cu toate forţele păcii şi progresului, ţara noastră militează neabătut pentru destinderea internaţională, zădărnicirea acţiunilor cercurilor agresive, înfăptuirea dezarmării, pentru întărirea păcii şi prieteniei între popoare. Suntem pentru desfiinţarea oricăror blocuri militare şi, ca o măsură tranzitorie în acest sens, ne declarăm pentru încheierea unui pact de neagresiune între Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi Pactul Atlanticului de Nord. Ţara noastră se pronunţă în favoarea creării de zone denuclearizate ca un mijloc de slăbire a primejdiei de război. Susţinem proiectele pentru înfăptuirea unor astfel de zone în Europa Centrală şi de Nord, America Latină, Africa, zona Pacificului şi în alte regiuni ale lumii şi depunem eforturi perseverente pentru transformarea Balcanilor într-o zonă fără arme nucleare, o zonă a păcii şi colaborării internaţionale. Apreciind rolul ce revine Organizaţiei Naţiunilor Unite în asigurarea păcii şi dezvoltarea colaborării internaţionale, România subliniază necesitatea ca această organizaţie să devină cu adevărat universală şi, în acest scop, se pronunţă consecvent pentru restabilirea neîntârziată a drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze la O.N.U.(...) 74

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

IV. SISTEMUL MONDIAL SOCIALIST, FACTOR DETERMINANTAL DEZVOLTĂRII ISTORICE Influenţa determinantă exercitată de sistemul mondial socialist asupra dezvoltării istorice este indisolubil legată de forţa pe care el o constituie pe toate planurile — economic, politic şi social. Pe plan economic, datorită ritmurilor rapide de dezvoltare industrială, mai înalte decât cele din lumea capitalistă, ponderea sistemului mondial socialist în producţia industrială mondială a crescut de la 20 la sută în 1950 la 38 la sută în 1963. În Uniunea Sovietică se realizează cu succes construcţia desfăşurată a comunismului; avântul forţelor de producţie îşi găseşte expresie în îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor planului septenal; U.R.S.S. ocupă primul loc din lume în ce priveşte volumul producţiei la o serie de produse industriale; se înfăptuieşte un vast program de dezvoltare a agriculturii. Remarcabile rezultate au fost obţinute pe tărâm tehnic-ştiinţific şi cultural, în creşterea bunăstării poporului. În R.P. Chineză, ca rezultat al eforturilor depuse în perioada celor două planuri cincinale, s-a creat baza industrializării socialiste a ţării. În cursul anului 1963 au fost obţinute succese însemnate în creşterea producţiei industriale şi agricole, în dezvoltarea economiei naţionale şi îmbunătăţirea continuă a vieţii celor ce muncesc. Realizări importante au obţinut şi celelalte ţări socialiste în domeniul economiei şi culturii, ştiinţei şi tehnicii; mai multe ţări socialiste, între care şi România, au intrat în etapa desăvârşirii construcţiei socialiste. Înfăptuirea unei opere atât de vaste cum este construirea societăţii noi impune soluţionarea a numeroase probleme complexe; în rezolvarea acestora pot să apară greutăţi, să aibă loc greşeli, dar ceea ce este caracteristic evoluţiei ţărilor socialiste sunt marile succese în înflorirea economiei şi culturii, în dezvoltarea continuă a orânduirii sociale şi de stat. Corespunzător schimbărilor petrecute în baza economică, s-au produs adânci transformări în structura socială a acestor ţări, s-a format o societate nouă, s-au întărit alianţa clasei muncitoare cu masele ţărănimii sub conducerea clasei 75

Alexandru Oșca

muncitoare, unitatea moral-politică a poporului. Acumulând o bogată experienţă, partidele comuniste şi muncitoreşti constituie forţa politică conducătoare a societăţii. Se dezvoltă democraţia socialistă, puterea populară şi-a dovedit trăinicia (...). În vederea deplinei folosiri a avantajelor acestor relaţii a fost constituit Consiliul de Ajutor Economic Reciproc care, potrivit statutului său, are ca scop să contribuie, prin unirea şi coordonarea eforturilor, la dezvoltarea economiei naţionale, la accelerarea progresului economic şi tehnic, la ridicarea nivelului de industrializare al ţărilor mai puţin dezvoltate, la creşterea continuă a productivităţii muncii şi la ridicarea neîncetată a bunăstării popoarelor ţărilor membre. Colaborarea în cadrul C.A.E.R. se desfăşoară potrivit principiilor egalităţii depline în drepturi, respectării suveranităţii şi intereselor naţionale, avantajului reciproc şi întrajutorării tovărăşeşti. În ce priveşte metoda colaborării economice, ţările socialiste membre ale C . A . E . R . au stabilit că mijlocul principal de înfăptuire a diviziunii internaţionale socialiste a muncii, forma principală de colaborare între economiile lor naţionale este coordonarea planurilor pe baza înţelegerilor bi şi multilaterale. Pe parcursul dezvoltării relaţiilor de colaborare între ţările socialiste membre ale C.A.E.R. s-au preconizat forme şi măsuri ca planul unic şi organul unic de planificare, comun pentru toate ţările membre, uniunile interstatale tehnico-productive de ramură, întreprinderile proprietate comună a mai multor ţări, complexele economice interstatale etc. Partidul nostru şi-a exprimat cu toată claritatea punctul său de vedere, arătând că, întrucât esenţa măsurilor preconizate constă în trecerea unor funcţii de conducere economică din competenţa statului respectiv în atribuţiile unor organe sau organisme suprastatale, ele nu sunt corespunzătoare principiilor care stau la baza relaţiilor dintre ţările socialiste. Ideea organului unic de planificare, comun pentru toate ţările din C.A.E.R., comportă implicaţii economice şi politice dintre cele mai serioase. Conducerea planificată a economiei naţionale este unul din atributele fundamentale, esenţiale şi 76

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

inalienabile ale suveranităţii statului socialist — planul de stat fiind principalul instrument prin care acesta îşi realizează obiectivele sale politice şi social-economice, stabileşte direcţiile şi ritmul de dezvoltare a economiei naţionale, proporţiile ei fundamentale, acumulările, măsurile pentru ridicarea nivelului de trai material şi cultural al poporului. Suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale. Trecerea unor asemenea pârghii în competenţa unor organe suprastatale sau extrastatale ar transforma suveranitatea într-o noţiune lipsită de conţinut. Toate acestea sunt întrutotul valabile şi în ce priveşte uniunile interstatale tehnico-productive de ramură, cât şi întreprinderile proprietate comună a două sau mai multe state. Planul de stat este unic şi indivizibil, din el nu se pot extrage părţi sau secţiuni care să fie transferate în afara statului. Conducerea economiei naţionale în ansamblu nu este posibilă dacă problemele conducerii unor ramuri sau întreprinderi sunt scoase din competenţa partidului şi guvernului ţării respective şi trecute unor organe extra-statale. Uneori formele de conducere economică suprastatală de natura celor sus-amintite sunt prezentate ca derivând din cuvintele lui Lenin despre „tendinţa de a crea o singură economie mondială, reglementată după un plan general de către proletariatul aparţinând tuturor naţiunilor, tendinţă care apare destul de clar chiar în capitalism şi care, fără îndoială, urmează să fie dezvoltată şi să fie desăvârşită în întregime în socialism". Această prezentare nu ţine însă seama de faptul că Lenin s-a referit la o problemă a epocii socialismului victorios în întreaga lume, când „planul general"al unei „singure economii mondiale"va fi opera proletariatului „aparţinând tuturor naţiunilor". Chiar atunci când socialismul va învinge pe plan mondial sau cel puţin în majoritatea ţărilor, diversitatea particularităţilor acestor ţări, a deosebirilor naţionale şi statale care, aşa cum arăta Lenin, se vor menţine vreme îndelungată şi după victoria proletariatului pe scară mondială, vor face ex77

Alexandru Oșca

trem de complexă găsirea formelor de organizare a colaborării economice. Care vor fi atunci aceste forme, care vor fi metodele concrete de colaborare — aceasta o va arăta viaţa, experienţa. Stabilirea de pe acum a acestor forme, legate de crearea economiei mondiale unice, problemă a unei alte etape istorice, este lipsită de o bază reală. Tendinţa spre formarea economiei mondiale unice arătată de Lenin este un factor obiectiv în dezvoltarea societăţii, care se manifestă şi în condiţiile de azi, dar acest factor nu poate acţiona prin încălcarea legilor obiective caracteristice actualei etape în care se află sistemul economic mondial socialist, alcătuit din economii naţionale ale unor ţări suverane şi independente.(...) Experienţa acumulată de ţările sistemului mondial socialist a verificat necesitatea ca partidele comuniste şi muncitoreşti să ţină seama de acţiunea legilor generale ale construcţiei socialiste, universal valabile în esenţa lor. Aceste legi au un caracter obiectiv şi, fireşte, nimeni nu poate în mod arbitrar să „creeze" noi legi generale, să decreteze fenomene specifice proprii ca având o valoare universală, să încerce impunerea lor în alte ţări şi în alte condiţii istorice.(...) V. MIŞCAREA DE ELIBERARE NAŢIONALĂ PARTE INTEGRANTĂ A PROCESULUI REVOLUŢIONAR MONDIAL În dezbaterea din cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, un loc important îl ocupă analiza rolului mişcării de eliberare naţională în cadrul procesului revoluţionar mondial. Prăbuşirea sistemului de robie colonială sub loviturile revoluţiilor de eliberare naţională este al doilea fenomen, ca importanţă istorică, după formarea sistemului mondial socialist. În ultimele două decenii, peste un miliard şi jumătate de oameni au scuturat lanţurile asupririi coloniale, au apărut peste 50 de state noi pe ruinele fostelor imperii coloniale. Partidele comuniste şi muncitoreşti sunt unanime în a aprecia uriaşa importanţă a mişcării de eliberare naţională ca una din marile forţe revoluţionare ale contemporaneităţii, care contribuie la adâncirea contradicţiilor sistemului mondial capitalist, la accentuarea continuă a superiorităţii forţe78

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

lor socialismului, democraţiei şi păcii asupra forţelor imperialismului, reacţiunii şi războiului, la schimbarea înfăţişării lumii. În lupta pentru înfăptuirea năzuinţelor de libertate şi viaţă mai bună, mase uriaşe de oameni de pe vaste întinderi ale globului au devenit o forţă antiimperialistă activă, energia revoluţionară a popoarelor s-a descătuşat furtunos. Independenţa pe care au dobândit-o sute de milioane de oameni din Asia, Africa şi alte regiuni ale lumii este rodul bătăliilor lor înverşunate împotriva imperialismului (...). VI. MIŞCAREA COMUNISTA INTERNAŢIONALA, CEA MAI INFLUENTĂ FORŢĂ POLITICA A CONTEMPORANEITĂŢII Maturitatea politică şi ideologică a mişcării comuniste şi-a găsit o puternică expresie în Declaraţiile adoptate la Consfătuirile reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din 1957 şi 1960, care cuprind aprecierile şi concluziile comune ale mişcării comuniste asupra celor mai importante probleme ale contemporaneităţii. În ţările socialiste partidele marxist-leniniste conduc destinele a sute de milioane de oameni. Partidele comuniste din ţările capitaliste se află în fruntea unor puternice lupte sociale. Cresc amploarea şi combativitatea demonstraţiilor şi grevelor muncitoreşti — numai în anul 1963 au participat la greve aproximativ 57 milioane de oameni. În aceste acţiuni se împletesc tot mai frecvent revendicările economice cu cele politice(...). Istoria confirmă că trecerea de la capitalism la socialism este posibilă numai prin înfăptuirea revoluţiei proletare, prin instaurarea, într-o formă sau alta, a dictaturii proletariatului, menită să apere cuceririle revoluţionare, să facă posibilă transformarea socialistă a societăţii. Revoluţia proletară presupune cuprinderea unor puternice forţe sociale, alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, unirea întrun front larg a tuturor forţelor şi mişcărilor de masă îndreptate împotriva claselor exploatatoare, împotriva încercărilor acestora de a-şi restaura dominaţia; ea este nemijlocit legată de intensa activitate organizatorică, politică şi ideologică desfăşurată de comunişti în rândurile clasei muncitoare, ale 79

Alexandru Oșca

celorlalte mase populare, în vederea mobilizării lor la luptă, a educării şi călirii lor revoluţionare. PENTRU SALVGARDAREA UNITĂŢII ŞI COEZIUNII MIŞCĂRII COMUNISTE INTERNAŢIONALE În ultimul timp, divergenţele din mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională s-au adâncit, iar polemica publică a căpătat o ascuţime deosebită. în locul unei dezbateri animate de străduinţa de a se apropia poziţiile şi a se găsi soluţii pe baza ideologiei marxist-leniniste — în desfăşurarea polemicii publice s-au adoptat forme şi metode care înveninează considerabil relaţiile între partide, se recurge la aprecieri jignitoare, acuzaţii şi procese de intenţii. O deosebită gravitate are faptul că în polemică sunt atrase aproape toate partidele frăţeşti şi că tonul îl dau partidele care, datorită meritelor şi experienţei lor revoluţionare, au mare influenţă în mişcarea comunistă. Elaborarea liniei generale comune şi a normelor care să asigure unitatea de acţiune a partidelor comuniste şi muncitoreşti nu poate fi decât rodul înţelepciunii lor colective, în marea varietate de condiţii în care activează partidele marxist-leniniste, coeziunea mişcării comuniste trebuie concepută în lumina necesităţilor istorice de a asigura, ţinând seama de această varietate, unitatea în problemele de interes comun, în problemele fundamentale ale dezvoltării sociale. Această unitate nu exclude, fireşte, păreri diferite într-o problemă sau alta a vieţii interne sau internaţionale. Atunci când apar păreri deosebite în problemele generale ale mişcării comuniste şi muncitoreşti, este esenţial ca ele să nu ducă la încordarea în relaţiile între partide, la contradicţii ireconciliabile, la acuzaţii şi excomunicări reciproce din familia partidelor marxist-leniniste.(...) Nu există şi nu poate exista un partid „părinte"' şi un „partid-fiu", partide „superioare" şi partide „subordonate", dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti egale în drepturi; nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale. Fiecare partid îşi aduce contribuţia la dezvoltarea tezaurului comun al învăţăturii marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi 80

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru cucerirea puterii şi construirea societăţii socialiste. În dezbaterea şi confruntarea punctelor de vedere deosebite privind probleme ale luptei revoluţionare sau ale construcţiei socialiste nici un partid nu trebuie să eticheteze partidul frăţesc cu care este în divergenţă de păreri ca fiind antimarxist, antileninist. Considerăm nejustă practica de a se folosi, în documente de partid, în materiale de presă şi radio, în întâlniri din cadrul organizaţiilor internaţionale ş.a. aprecieri, acuzaţii şi calificative jignitoare la adresa partidelor frăţeşti şi a conducerii lor, de a se prelucra în mod neprietenesc şi deformat în rândurile partidului sau în mase poziţia altor partide, de a se condamna la congresele sau în hotărârile unui partid punctul de vedere şi poziţia altor partide comuniste. Nici unui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul conducerii de partid dintr-o ţară sau alta, şi cu atât mai mult nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea conducerii unui partid. Aprecierile şi manifestările lipsite de respect faţă de un partid comunist şi de conducerea acestuia pot fi interpretate pe drept cuvânt ca lipsă de respect faţă de clasa muncitoare, de poporul care acordă încredere partidului şi conducerii partidului comunist din ţara sa, iar aceasta agravează şi mai mult relaţiile între partide, între state socialiste, afectează prietenia popoarelor respective.(...) 22 aprilie 1964 COMITETUL CENTRAL AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÂN După moartea lui Gheorghiu-Dej, puterea în partid şi apoi în stat a fost preluată de Nicolae Ceauşescu. În 1968 noul om forte de la Bucureşti a respins public agresiunea statelor din Pactul de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei. Pentru acest gest, o parte a intelectualităţii tinere a înţeles să crediteze unele iniţiative pe plan intern şi extern ale guvernului, iar comunitatea internaţională democrată a încurajat aceste tendinţe, inclusiv prin sprijin financiar şi politic. Aşa se explică unele tendinţe pozitive din economia românească între 1965 şi 1975: acum s-a dat o anumită atenţie industriei bunurilor de consum, 81

Alexandru Oșca

s-a declarat terminată electrificarea ţării, au apărut câteva ramuri noi, considerate moderne, ale economiei naţionale, s-au construit mari obiective economice (care, mai târziu, vor crea greutăţi imense funcţionării lor la randamentul proiectat). După 1965 s-a încercat modernizarea agriculturii, unde producţia se realiza, aproape exclusiv, în C.A.P-uri şi I.A.S.-uri. Viaţa de zi cu zi s-a ameliorat, învăţământul, instituţiile de cultură au oferit oamenilor condiţii mai bune de formare şi manifestare a aptitudinilor, însă nu s-a renunţat nici un moment la promovarea ideologiei comuniste. S-a creat iluzia unei deschideri spre democraţie (dar în structuri menţinute sub controlul partidului), chiar încercări de introducere ale unor instrumente ale economiei de piaţă, s-au dezvoltat legăturile cu instituţiile creditoare internaţionale, cu oficialii europeni, s-a schimbat Constituţia – (1965), s-a trecut la organizarea ţării pe judeţe, s-au demascat abuzurile din partid din anii 50, deţinuţii politici au fost eliberaţi, s-au reabilitat foşti activişti ai partidului. În economie s-a trecut la o descentralizare limitată. Pe plan extern România era încurajată şi sprijină în atitudinea ei de desprindere de sub tutela Kremlinului, iar liderii ei, deşi comunişti, erau acceptaţi la diferite reuniuni politice în afara lagărului comunist. Importanţi lideri occidentali au vizitat ţara, iar emisarii români erau acceptaţi şi angajaţi în negocierea unor situaţii critice pe plan regional sau internaţional. Creşterea economică şi îmbunătăţirea stării generale a ţării în această perioadă demonstrează că România dispunea de resurse materiale şi umane deosebite care, printr-o politică inteligentă şi raţională, ar fi putut asigura progresul societăţii. Însă, Nicolae Ceauşescu şi oamenii din jurul lui şi-au afişat, curând, limitele. La începutul anilor 70 ei au decis să regândească rolul ideologiei în societate. Chiar dacă sunt şi păreri contrare, în general s-a considerat că „schimbarea de direcţie” s-a produs după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord (1971) unde acesta a luat contact cu o realitate diferită, pe care a apreciat-o şi a încercat să o impună românilor. A început o nouă perioadă de prigoană împotriva opozanţilor, mai subtilă decât cea din anii 50, dar la fel de periculoasă. Efectul a fost similar: în doar câţiva ani, o parte a elitei intelectuale a României s-a îndepărtat de cercurile Puterii, „clasa muncitoare” a fost făcută să creadă că se află „la putere”, 82

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

lumea satelor trăia drame inimaginabile – inclusiv distrugerea habitatului secular -, tineretul suporta povara unor programe „educaţionale” agasante de preamărire a conducătorului, familia era şi ea atinsă de impuneri de tot felul, iar femeia experimenta tratamente umilitoare care-i puneau în pericol viaţa.

Paul Goma După asumarea celebrelor "Teze din iulie", Nicolae Ceaușescu s-a implicat tot mai mult şi a luat sub control întreaga activitate de creaţie. Cei care au încercat să se opună sau să se sustragă acestui proces au fost pedepsiţi sau urmăriţi îndeaproape. În octombrie 1975 scriitorul William Totok, membru al Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat) a fost arestat şi acuzat de propagandă împotriva orânduirii socialiste. Formal, acest grup literar timişorean s-a dizolvat dar sigur, la Revoluţie, s-au aflat printre manifestanţi, chiar dacă nu printre fruntaşi. În anul 1977 îşi încep dizidenţa doi dintre rezistenţii recunoscuţi ai opoziţiei române, Mihai Botez, matematician, (care a publicat scrisori în presa străină. A fost dat afară din serviciu, mutat disciplinar la Tulcea, şi în final s-a stabilit în S.U.A. ca refugiat politic) şi Paul Goma, care a fost expulzat. În august acelaşi an aparatul de partid rămâne perplex când află de greva minerilor de la Lupeni. Prim-ministrul (Ilie Verdeţ) încearcă să negocieze cu greviştii – fără rezultat – astfel că la faţa locului a venit Ceauşescu. În stilul cunoscut, a promis satisfacerea cererilor, minerii l-au făcut ”miner de 83

Alexandru Oșca

onoare”, dar după stingerea conflictului măsurile de răspuns nu se cunosc nici astăzi în toată complexitatea. Concomitent, în alte zone se exprimau atitudini de protest individuale precum Vasile Paraschiv din Ploiești, (protestatar încă din anii '60, arestat și supus unui tratament psihiatric), Victor Frunză, M. Nițescu etc. Fără a avea forţa şi amploarea celui din Polonia, înregistrăm şi în România Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii(1979) la București, Turnu Severin și alte orașe din țară, ai cărui lideri, dr. Ionel Cană și ing. Gheorghe Brașoveanu, au fost arestaţi. În anii 80 regimul a încercat să combine măsurile dure împotriva opozanţilor cu “munca de convingere” pentru a-i determina să renunţe la atitudinea lor antiregim. Un canal agreat a fost Gogu Rădulescu, un vechi activist, cu multiple legături în comunitatea culturală, pe care a ajutat-o de multe ori să-şi rezolve probleme financiare sau de promovare şi acceptare a muncii membrilor ei. Distribuirea de manifeste îmbracă forme complexe: valize cu manifeste erau aruncate în aer (Hurduc), se lipeau manifeste în cabinele de telefon, se aruncau de pe terasele blocurilor, se scriau lozinci pe ziduri, se trimiteau scrisori unor ziare sau posturi de radio străine. După mai multe încercări de convingere, în iulie 1985, regimul a fost nevoit să permită plecarea din țară preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi scriitorului Dorin Tudoran. Din păcate, Gheorghe Ursu n-a rezistat torturii şi, la 17 noiembrie 1985, a fost ucis. Cu gestul lui Dumitru Mazilu opoziţia faţă de regim face saltul de la persoane din societatea civilă la oficiali ai administraţiei, atâta timp cât el era diplomat trimis de stat la Naţiunile Unite şi nu o persoană oarecare.6 6

Dumitru Mazilu a fost numit Raportor special asupra drepturilor omului de către Subcomisia Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și Protecția Minorităților, cu sediul la Geneva. În această calitate diplomatul roman a întocmit un raport critic faţă de regimul din propriul stat, raport a cărui trimitere la Geneva a fost blocată, iar raportorul a fost pus sub supraveghere. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 Dumitru Mazilu a fost arestat de Securitate. După căderea regimului Ceaușescu, el a fost eliberat şi s-a implicat nemijlocit în Revoluţie, devenind prim vicepreşedinte al CFSN. 84

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Multe alte manifestări individuale sau colective erau, monitorizate şi, în final, blocate de Securitate. În spaţiul public nu s-a ştiut nimic sau răzbăteau doar zvonuri. La 15 noiembrie 1987 se înregistra un eveniment de senzaţie, care a pătruns în spaţiu public şi n-a mai putut fi ascuns: manifestația muncitorească la uzinele „Steagul Roșu“ din Brașov, în ziua alegerilor locale. Mii de persoane au traversat orașul scandând lozinci, apoi au devastat sediul Comitetului județean de partid, pe fațada căruia au scris lozinci anticomuniste. 62 de muncitori au fost arestați și expulzați în mai multe orașe din țară. La timpul respectiv, măsurile de forţă ale regimului i-au intimidate pe braşoveni care nu s-au aventurat să vină în sprijinul colegilor loviţi, opoziţia se cantona într-o rezistenţă mută. În aceste condiţii, intelectualitatea, în general, a retras creditul pe care-l oferise regimului la sfârşitul anilor 60 şi, supravegheată strâns, s-a retranşat într-o rezistenţă implicită. Cum am văzut, senzaţia de „apăsare” din partea organelor de partid şi de securitate asupra spaţiului public devenise copleşitoare după anul 1980. Partidul Comunist - „forţa politică conducătoare” (cum stabilea ultima Constituţie comunistă) - subordona toate „sectoarele de activitate”. Modelul economic, a fost, cu siguranţă, domeniul cel mai evident prin care socialismul şi-a „descoperit” limitele. După ce în anii 50 – 60 ai secolului trecut, modelul dezvoltării se baza pe lozincile preluate de la sovietici („Socialismul înseamnă industrializare, plus puterea sovietelor”, „Să dezvoltăm industria grea, cu pivotul ei central, industria constructoare de maşini”, „Cincinalul în patru ani şi jumătate” etc.) ulterior s-a aplicat experimentul autoconducerii şi autogestiunii muncitoreşti, teze neinspirate care au condus la o construcţie economică diformă, ineficientă şi necompetitivă. Acest tip de construcţie s-a articulat pe un fundament funciar eronat: eliminarea proprietăţii private, nesocotirea legilor economiei de piaţă şi ale concurenţei. Deşi au avut la dispoziţie resurse uriaşe – mai ales resursa umană foarte calificată şi integral păstrată în ţară, inclusiv financiare - pentru că s-au ignorat legile elementare ale economiei de piaţă (a fost exclusă orice iniţiativă la nivelul întreprinderilor, centralizând excesiv decizia şi fundamentândo pe o planificare rigidă), acest „colos cu picioare de lut” avea 85

Alexandru Oșca

să se prăbuşească la sfârşitul anilor 80. Respinse de piaţa mondială, mărfurile româneşti – în general subproduse depăşite tehnic – stăteau stocate în depozitele întreprinderilor, care, fără responsabilitatea vânzărilor, produceau peste plan cantităţi de bunuri greu vandabile, la îndemnul propagandei comuniste. În plină criză a petrolului şi a resurselor în general, regimul a rămas inflexibil în decizia sa de a dezvolta industria energofagă, de a refuza modernizarea şi, după caz, restrângerea producţiei. Greutăţile economice inerente intr-un asemenea context au fost aruncate pe seama populaţiei, nemulţumirile au fost combătute cu preţul încălcării drepturilor cetăţenilor şi demnităţii umane. Decizia accesării în plină criză a unui împrumut extern înrobitor a fost catastrofală. Pretenţia şi ambiţia dictatorului de a returna în avans şi imediat datoria externă acumulată de decenii, (peste 11 miliarde de dolari, la care se ataşau alte 7 miliarde din dobânzi) a făcut imposibil efortul de retehnologizare a întreprinderilor, a sărăcit lumea satelor (CAP-urile livrau aproape toată producţia agricolă pentru export), a cultivat nesiguranţa şi neliniştea pentru zecile de mii de muncitori de pe marile platforme industriale. Plafonarea salariilor – singurele venituri ale angajaţilor în unele domenii - a creat situaţii imposibile în cultură, învăţământ, sănătate. 2.3. Degradarea condiţiei umane în socialism În regimul comunist „grija faţă de om” era un concept nelipsit din panoplia propagandei oficiale. Acest concept era înţeles într-un mod foarte restrictiv: obiectul grijii sale îl reprezentau cei care credeau în doctrina comunistă, se supuneau legilor comuniste şi hotărârilor de partid, se instruiau pentru a fi la dispoziţia regimului, condamnau ideologiile străine şi comportamentele antisocialiste ale conaţionalilor etc. A existat un timp în care s-a creat impresia că responsabilii regimului îl vor liberaliza, iar valorile democratice vor fi acceptate. Începutul acestei perioade se suprapune peste accentuarea polemicii sovieto-chineze. Liderii comunişti de la Bucureşti au folosit prilejul acestei polemici (la apogeu la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut!) şi, sub motivaţia unei poziţii neutre, au publicat o declaraţie a C.C. al P.M.R. (aprilie 1964), prin care, cu 86

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

destule precauţii, se pronunţă pentru o independenţă mai largă faţă de U.R.S.S. Gestul este precedat şi urmat de schimbări în aparatul politic, de atitudinea faţă de liderii şi membrii partidelor istorice eliberaţi din închisori, de un spirit nou în promovarea valorilor culturale naţionale şi de poziţia publică explicită prin care era condamnată invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Deşi nu s-a pus nici un moment problema schimbării regimului politic în România, mulţi intelectuali, funcţionari, fruntaşi din lumea satelor, muncitori au fost atraşi de discursul noilor lideri de la Centru (fostul lider Gh. Gheorghiu – Dej a murit în martie 1965, iar Nicolae Ceauşescu i-a preluat responsabilităţile) şi, în diferite modalităţi le-au acordat girul lor de încredere. Liderii de la Kremlin, (acum inflexibilul Leonid Brejnev) şi aliaţii săi fideli din ţările socialiste europene, nu s-au arătat, public, foarte îngrijoraţi de evoluţiile de la Bucureşti. La rândul lor, noile autorităţi române au procedat la schimbări de formă, în personal şi programe, prin care au încercat să inducă ideea unui regim nou, diferit de cel anterior şi s-au adresat puterilor democratice occidentale, instituţiilor internaţionale financiare şi comerciale pentru sprijin în efortul de modernizare a societăţii româneşti. Acest sprijin a fost acordat cu bună credinţă, constant şi în cuantum impresionant, mai ales în plan economic, financiar şi comercial. Sprijinul politic pentru autorităţile de la Bucureşti a fost, la fel, foarte puternic, practic după 1968 principalii lideri ai Occidentului au sosit în vizite oficiale la Bucureşti, iar Ceauşescu şi colaboratorii lui apropiaţi erau primiţi cu înţelegere în principalele capitale europene şi la Washington. La mijlocul anilor 70 ai secolului trecut relaţiile Bucureştiului cu Occidentul au atins punctul lor maxim: România făcea parte din GATT, din Fondul Mondial Internaţional, primise clauza naţiunii celei mai favorizate din partea S.U.A. şi a Pieţei Comune.

87

Alexandru Oșca

Londra, 1978, întâlnire cu Regina Elisabeta a II-a

88

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

21.05 1979, Madrid: primirea de către Regele Juan Carlos I şi Regina Sofia.

89

Alexandru Oșca

1978, Washington, primirea de către Jimmy Carter.

90

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

26 mai 1973, Vatican, primirea de către papa Paul al VI-lea: „Excelenţă, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, şi am dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independenţă şi suveranitate, pe care o duceţi cu atâta consecvenţă.“

Arhivele Naționale, Fototeca online a comunismului românesc, cota 122. Discursul lui Charles de Gaulle în M.A.N., 20 mai 1968. 91

Alexandru Oșca

Arhivele Naționale, Fototeca online a comunismului românesc. Vizita oficiala în România a preşedintelui Franței, Charles de Gaulle, 18 mai 1968.

Arhivele Naționale, Fototeca online a comunismului românesc. Întâlnire cu Helmut Kohl, cancelarul Germaniei (1984).

Arhivele Naționale, Fototeca online a comunismului românesc. Întâlnire cu Margaret Thatcher, premierul britanic, 1975. 92

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Din păcate pentru România, autorităţile de la Bucureşti au fost departe de a înţelege raţiunea sugestiilor şi semnalelor pe care comunitatea internaţională democratică le transmitea pentru reformarea radicală a sistemului politic, pentru un nou model economic, pentru libertăţi reale în mass-media şi respectarea drepturilor omului. Din punct de vedere ideologic nu exista nici cel mai mic semn că s-a înţeles nevoia reformării sistemului politic. După câţiva ani, deşi condiţiile materiale - pe fondul sprijinului din Occident - se menţineau suportabile, viaţa spirituală, condiţia umană a cetăţenilor se deteriora accentuat. Circulaţia ideilor, a persoanelor, viaţa în comunităţi mari sau mici, inclusiv în familie, intra sub controlul partidului şi securităţii, erau admise doar punctele de vedere aliniate, care respectau directivele regimului. Mulţi intelectuali şi oameni de condiţie au fost înlăturaţi din funcţii, marginalizaţi; au rămas în cercurile Puterii, în NOMENCLATURĂ, doar activişti şi înalţi funcţionari fără atitudine(chiar dacă valoroşi ca pregătire), s-a creat o ierarhie rigidă care nu admitea decât schimbările dirijate de la Centru. Economia - producţia, în general, şi piaţa - se împotmolea în modele inspirate de şeful regimului, un personaj politic rudimentar, incapabil să înţeleagă sau să accepte marile provocări pe care le impuneau noile evoluţii interne şi externe. Pe fondul nevoilor uriaşe în domeniul locativ după cutremurul din martie 1977, al ambiţiei de a construi o economie care să funcţioneze izolat de circuitele pieţei internaţionale, al deciziei greşite de returnare a datoriei externe înainte de termenele de graţie, Nicolae Ceauşescu a trecut la construcţia unor obiective edilitare uriaşe, supradimensionate, neproductive, care consumau resurse extraordinare, sfârşind prin a compromite orice şansă de progres şi bunăstare pentru populaţie. Ţările şi organismele creditoare, sesizate de natura şi conţinutul acţiunilor regimului rigid de la Bucureşti, care punea presiune de nesuportat pe proprii cetăţeni şi-au retras sprijinul acordat până atunci, au pus condiţii liderilor români să respecte drepturile omului şi să treacă la măsuri de revigorare a economiei naţionale şi de asigurare a condiţiilor de viaţă ale oamenilor ajunse la cel mai de jos nivel. Statisticile triumfaliste, care enumerau succesele Româ93

Alexandru Oșca

niei angajată „pe calea socialismului multilateral dezvoltat” – contrastau puternic cu realitatea concretă din comunităţi sociale (întreprinderi, şcoli, universitate, instituţii de cultură, din sate şi oraşe, din familie). Propaganda, altădată capabilă să ascundă adevărul, nu mai avea nici un efect, dimpotrivă. Cu locuinţele neîncălzite, cu apa furnizată după grafice bizare, cu energia electrică şi gazele întrerupte exact când era mai mare nevoie pentru familie, cu mijloacele de transport către locul de lucru insalubre şi insuficiente, românii găseau resurse – sau refugiu – să frecventeze lumea teatrului, operei, „gustând” replicile pline de înţeles ale actorilor. Cărțile de versuri şi proză – cu trimiteri subînţelese la realitatea socialistă, diferită de cea oficială - erau cumpărate imediat – pentru multe din ele se formau „cozi” ca la procurarea alimentelor de bază. Traiul zilnic al cetăţenilor era puternic afectat, consumul era raţionalizat şi insuficient, energia electrică întreruptă ore în şir, cozile pentru aprovizionarea zilnică erau interminabile, siguranţa cetăţeanului nu mai interesa nici o autoritate.

Cozi nesfârşite la alimente Concomitent, propaganda oficială făcea eforturi să explice comunităţilor profesionale, comunităţilor locale, propriilor membri de partid că situaţia reală nu este cea pe care o 94

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

observa fiecare cetăţean, că greutăţile nu erau de fond, ci erau cauzate de factori subiectivi, de unii funcţionari „fără conştiinţă” sau erau puse pe seama străinătăţii care complota împotriva poporului român din invidie. În marile întreprinderi nemulţumirile creşteau, oamenii depăşeau frica şi-şi cereau drepturile. În vara anului 1977 minerii din Valea Jiului au refuzat să intre în mine, chemat urgent primul ministru n-a reuşit să stingă conflictul, iar Ceauşescu, sosit intempestiv, a fost silit să promită satisfacerea tuturor doleanţelor. Cetăţenii români deveneau tot mai atenţi la confraţii lor din ţările lagărului socialist, care contestau regimul şi cereau reforme. Din Cluj un fost maistru militar, Iulius Filip, îi scrie în Polonia lui Lev Walesa (1981) că sprijină acţiunea „Solidarităţii”, iar liderul polonez citeşte scrisoarea în plenul unei şedinţe publice. Intelectualii români din ţară şi din străinătate se exprimau tot mai critic la adresa regimului, se proceda la supravegherea lor atentă, sunt intimidaţi şi izolaţi de ceilalţi colegi. Oameni curajoşi din afara partidului trimit mesaje în străinătate, părăsesc România, legal sau nelegal, dar acţionează izolat, individual. Fără a avea forţa şi amploarea din celelalte ţări, câţiva dizidenţi comunişti români atrag atenţia asupra cursului periculos pe care s-a angajat conducerea partidului şi se adresează lui Nicolae Ceaușescu, printr-o scrisoare publică, citită la postul de radio Europa Liberă.7 Oameni simpli, artişti sau responsabili din întreprinderi îşi asumă gesturi de curaj încercând să determine reacţia maselor înfricoşate de perspectiva confruntării cu un regim ce părea imposibil de schimbat. La Bucureşti, un grup de tipografi de la Casa Scânteii tipăresc pe risc propriu publicaţia Luneta, pe care o răspândesc în oraş, dau foc unei butaforii de la intrarea în Pavilionul expoziţional în plină zi. La Braşov pictorul Liviu Mareş (muncitor) îşi dă foc şi arde ca o torţă pe pâr7

Scrisoarea celor șase” a fost semnată de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan. Scrisoarea a fost publicată de posturile de radio BBC și Europa Liberă pe data de 11 martie1989. 95

Alexandru Oșca

tia de schi de la Poiană sub privirile încremenite ale turiştilor străini prezenţi în staţiune. La Suceava, cu trei săptămâni înainte de Revoluţie un grup de tineri distribuie manifeste împotriva regimului. Cu prilejul pregătirii Congresului al XIV-lea al P.C.R., muncitorii de la cea mai mare întreprindere timişoreană U.M.T. îşi depăşesc sentimentul de teamă şi cer ca Ceauşescu să nu mai fie reales secretar general al partidului. Individual, unii membrii de partid din diverse colectivităţi, inclusiv ofiţeri din armată, se exprimau, de asemenea împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului. La terminarea unui meci de fotbal internaţional (Timişoara,15 noiembrie 1989, România-Danemarca, 3-1), publicul a format o coloană de manifestanţi şi s-a deplasat către judeţeana de partid, scandând lozinci antiregim. Manifestaţia s-a terminat fără consecinţe şi incidente, forţele de ordine se străduiau să evite orice escaladare în preajma Congresului partidului. În anii optzeci ai secolului trecut o linişte apăsătoare cuprinse lumea oraşelor şi a satelor româneşti. Era liniştea dinaintea furtunii. Repetate ostentativ şi obsesiv, mereu cu acelaşi mesaj fals, ceremoniile organizate de regim pentru a marca evenimente inventate, nu mai entuziasmau pe nimeni. Cultul personalităţii dictatorului, era acum completat de proslăvirea soţiei acestuia, Elena Ceauşescu, numită „savant de renume mondial”. Exprimată la început individual, starea de revoltă a cuprins comunităţi tot mai importante, iar formele de manifestare a nemulţumirilor au devenit tot mai complexe. De la atitudinea unor jurnalişti şi scriitori care refuzau să se înroleze în frontul „cântătorilor” „marelui conducător” până la acţiunea cetăţenilor care trimiteau mesajul lor către posturi de radio străine sau către organizaţii democratice înfiinţate chiar în ţări socialiste (către „Solidaritatea”) cu riscuri pentru libertatea lor, în toată ţara se simţea prezenţa unei stări de fapt potrivnică regimului. Gestul pictorului Liviu Babeş, care şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov, acţiunea temerarului grup de tipografi de la România Liberă, care au distribuit manifeste şi publicaţii pirat, constituiau pentru un observator obiectiv un semnal că regimul comunist şi-a epuizat resursele şi forţa sa se apropia de sfârşit. 96

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Încet dar sigur nemulţumirea se exprima public în acte de revoltă colectivă. Cele mai cunoscute acţiuni le-am amintit mai sus (greva muncitorilor mineri din bazinul Jiului-1 august 1977 -, demonstraţia angajaţilor de pe platformele industriale din Braşov - noiembrie 1988), dar multe alte gesturi exprimate public (inclusiv în preajma congresului partidului din noiembrie 1989) au rămas necunoscute la nivelul întregii ţări. O evaluare atentă a tuturor nemulţumirilor exprimate izolat sau public duce la concluzia că la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, în România se creaseră condiţiile pentru declanşarea unei puternice mişcări sociale, având ca obiectiv răsturnarea regimului de dictatură. Amintesc, în context, un document pregătit pentru informarea publică dar care, din diferite motive, nu s-a transmis în străinătate, şi anume scrisoarea lui Ion Iliescu. Este importantă, pentru că la seminar vom asculta un referat care va observa asemănările dintre această scrisoare şi intervenţiile ulterioare ale lui Ion Iliescu, după ce a devenit preşedintele C.F.S.N.: Către toţi membrii Partidului Comunist Român! Către toţi cetăţenii României! Stimaţi tovarăşi, Dragi concetăţeni! Ţara noastră se află într-o profundă criză – politică, economică, socială şi morală – ale cărei consecinţe se repercutează asupra vieţii tuturor straturilor populaţiei, prin mizerie economică, degradare morală şi corupţie generalizată. Nicicând, economia ţării nu s-a aflat – în condiţii de pace – într-o situaţie mai precară, în ciuda potenţialului crescut şi a resurselor antrenate în circuitul economic. O conducere incompetentă şi iresponsabilă, orbită de setea de putere, a reuşit să provoace un haos total în economie, pe care nu-l mai poate stăpâni. Unităţile de producţie se zbat în greutăţi imense, generate de planuri nerealiste, umflate artificial, fără acoperire în balanţe materiale, în ciuda asigurărilor repetate, an de an, că "sunt asigurate toate condiţiile materiale pentru realizarea integrală a sarcinilor de plan". De fapt, şi conducerea centrală este conştientă de lipsa bazei materiale, atunci când pro97

Alexandru Oșca

clamă prioritatea care trebuie acordată exportului. De ce e nevoie de priorităţi, dacă sunt asigurate condiţii pentru toate prevederile de plan? Această prioritate devine pretext şi motivaţie pentru neonorarea contractelor interne, care provoacă reacţii în lanţ în întreaga economie. Pe de o parte se proclamă intangibilitatea prevederilor de plan – care are forţă de lege – , dar, pe de altă parte, sistematic apar "indicaţii" suplimentare, care ignoră şi modifică prevederile planului. Proiecte ambiţioase de investiţii, lipsite de fundamentare economică, angrenând imense cheltuieli financiare şi materiale, promovate doar pe baza "indicaţiilor" şefului partidului şi statului – expresii ale unor capricii de megaloman – constituie o grea povară pentru economie. Amestecul continuu, necalificat şi arbitrariu al conducerii politice în treburile curente ale economiei – care peste tot şi dintotdeauna şi-a dovedit ineficienţa – este sursa principală a dereglărilor, debandadei şi anarhiei care domneşte în economia naţională. Vorbăria despre "noul mecanism economic", despre rolul pârghiilor economice, despre "autonomia" unităţilor, despre "autoconducere, autoorganizare, autogestiune" este fără acoperire. În economie domneşte arbitrariul total al unei conduceri rigide, excesiv centralizate şi incompetente. Dar consecinţele le suportă producătorii – oamenii muncii din toate sectoarele economice –, al căror nivel de trai este în continuă înrăutăţire. Nici cuceriri fundamentale – ca ziua de muncă de opt ore şi repausul duminical – nu mai sunt respectate. Agricultura, care a adus în cursul anilor şi aduce şi azi o contribuţie majoră la realizarea acumulărilor şi susţinerea programelor de dezvoltare economică, a suferit cel mai mult din cauza incompetenţei şi amestecului abuziv al conducerii politice, a încălcării autonomiei unităţilor, a democraţiei interne a cooperativelor. Metodele cazone, administrative de planificare şi tutelare a activităţii unităţilor agricole, subminarea elementelor de cointeresare materială a lucrătorilor din agricultură, tracasarea continuă a micilor producători au avut şi au efecte păgubitoare asupra producţiei agricole. Măsluirea cifrelor privind producţiile agricole nu poate acoperi o realitate amară. De altfel, este ridicolă trâmbiţarea unor cifre umflate de 98

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

producţie, în timp ce piaţa este tot mai defectuos asigurată cu produse agroalimentare. Nicicând, populaţia nu a cunoscut o mai proastă aprovizionare, ca în ultimii ani – lipsesc sistematic de pe piaţă produse alimentare de bază –, cozile interminabile, la care cetăţenii sunt obligaţi zilnic să piardă ore întregi, au devenit un mod de existenţă şi un tablou caracteristic, trist şi exasperant al realităţii româneşti. La situaţia precară a aprovizionării cu alimente, se adaugă lipsa cronică de pe piaţă a unor produse industriale de strictă necesitate (inclusiv săpun şi detergenţi), lipsa căldurii şi energiei electrice, greutăţile imense cu transportul, ca şi aspectul total necivilizat al mijloacelor de transport, deteriorarea flagrantă a asistenţei medicale şi lipsa din farmacii a unor medicamente de bază. Mizeria materială, subalimentaţia, lipsa de căldură, tracasările continue la care sunt supuşi cetăţenii se oglindesc în înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei, creşterea mortalităţii generale şi a celei infantile. Deşi, în mod demagogic, se vorbeşte de menţinerea nivelului preţurilor, sau chiar scăderea lor, în realitate are loc o continuă scumpire a vieţii – creşterea preţurilor, a serviciilor, a diverselor obligaţii băneşti la care sunt supuşi cetăţenii. Penuria de mărfuri a generat o amplă piaţă paralelă, subterană, cu preţuri fabuloase; sistematic, de pe piaţă dispar produse ieftine şi apar altele mai scumpe. Climatul social cunoaşte o gravă deteriorare; se extind fenomenele de corupţie ale căror consecinţe se abat tot asupra cetăţeanului de rând. Nimic nu se mai poate obţine sau rezolva în mod normal, fără protecţii, "pile", bacşiş (nici în comerţ, nici în servicii, nici în unităţile administraţiei de stat sau de gospodărie comunală, nici chiar în cele de asistenţă medicală sau de învăţământ). Cetăţeanul este supus unor umiliri permanente. Indiferenţa faţă de problemele şi interesele publicului a devenit o trăsătură generală în activitatea tuturor instituţiilor, create pentru a sluji cetăţeanul. Este unul din simptomele degenerării sistemului, ale incompetenţei şi iresponsabilităţii unei conduceri infatuate şi mărginite, înstrăinată de popor – şi care poartă întreaga răspundere pentru situaţia grea în care se zbate ţara. În orice regim, cât de cât democratic, un guvern care nu e capabil să asigure condiţii minime de existenţă cetăţenilor 99

Alexandru Oșca

este obligat să-şi dea demisia. Numai că, la noi, conducerea politică nu se simte obligată să dea socoteală nimănui! În fond, integral responsabil pentru toate greutăţile prin care trece ţara, pentru privaţiunile şi umilirile la care este supus un întreg popor este Nicolae Ceauşescu – care şi-a asumat răspunderea de a fi unicul deţinător al puterii şi de a decide de unul singur în toate problemele – iar, alături de el, camarila de lachei servili care îl înconjoară şi îl susţin în toate. El se face vinovat în primul rând în faţa partidului, pe care la anihilat ca forţă politică şi l-a compromis în faţa poporului. Uzurpând puterea în partid şi în stat, el s-a substituit atât organelor statutare ale partidului, cât şi celor constituţionale ale statului, instaurând un regim de dictatură personală – specific sistemelor politice despotice, autoritare, totalitare, care nu au nimic comun cu socialismul, pe care Ceauşescu pretinde că l-ar sluji. Fenomene care au fost criticate cu 20 de ani în urmă, puse pe seama abuzului de putere al vechii conduceri, nu numai că se perpetuează, dar au căpătat dimensiuni şi înfăţişări monstruoase. Cultul personalităţii a căpătat forme de-a dreptul caricaturale, care lezează prestigiul ţării, dar, mai ales, a devenit o plagă în viaţa societăţii, expresia cea mai flagrantă a abuzului fără limite al unei conduceri obtuze, inculte şi corupte, care şi-a pierdut total simţul măsurii, al proporţiilor şi al ridicolului. Adulările şi osanalele cele mai dezgustătoare, pe care le clamează cei din jur şi cu care sunt inundate mijloacele de informare, au devenit obsedante, obositoare, jenante. Cultul personalităţii – ca practică politică – este în esenţa sa retrograd, reacţionar, antipopular şi deci antisocialist! Este, totodată, o abdicare totală de la principiile de partid, de la normele etice, pe care de altminteri le proclamă cu candoare şi cu impertinenţă Nicolae Ceauşescu. Ce au în comun Ceauşescu şi familia sa cu trăsăturile şi fizionomia morală creionate în codul de comportare al comunistului – modestie, decenţă, simplitate, bun-simţ, subordonarea intereselor personale celor generale, slujirea cu devotament a poporului etc. etc.? Ceauşescu confundă partidul cu propria sa familie, interesele de partid cu cele de clan, devotamentul faţă de cauza partidului cu devotamentul personal, docilitatea şi servilismul celor din jur faţă de el şi de familia sa. El tratează ţara ca pe o 100

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

feudă proprie şi guvernarea ei ca pe o afacere de familie. Partidul Comunist Român a fost transformat de Ceauşescu într-un fel de partid monarhist, dacă nu chiar mai rău – căruia îi rezervă principala misiune – cultul şefului! Norme nescrise, dar respectate în trecut în viaţa de partid – ca inadmisibilitatea includerii în acelaşi organ de conducere a unor rude apropiate (soţ, soţie, fraţi şi surori, părinţi şi copii) – au fost total nesocotite de Ceauşescu. Soţia sa – Elena – o semianalfabetă notorie, care citeşte cu dificultate chiar şi texte scrise de alţii, pentru că singură nu este capabilă – a devenit a doua personalitate în partid şi în stat, care se amestecă şi decide în probleme vitale. Însuşindu-şi abuziv titluri ştiinţifice şi academice – pentru care are o slăbiciune maladivă – pretinzând să i se atribuie (verbal) calităţi de savant pe care nu le are şi în care nimeni nu crede, Elena Ceauşescu provoacă, prin prezenţa şi intervenţiile ei iresponsabile, daune imense ştiinţei, culturii şi învăţământului, care şi aşa se află într-un declin evident. Impostura şi parvenitismul sunt trăsăturile morale definitorii ale soţilor Ceauşescu, care se reflectă în întregul lor comportament, în aroganţa prostească cu care îşi afişează poziţia dominantă, în dispreţul şi suspiciunea faţă de toţi cei din jur, faţă de specialişti şi intelectuali, în general, în indiferenţa şi lipsa de sensibilitate faţă de suferinţele poporului, în cheltuielile sfidătoare cu construcţii şi amenajări speciale, puse exclusiv la dispoziţia clanului (începând cu aşa-zisele reşedinţe prezidenţiale din judeţe, case de odihnă şi de vânătoare în toate zonele şi terminând cu costisitorul complex al aşa-zisei "Case a poporului"!!!), în blănurile scumpe şi îmbrăcămintea luxoasă pe care madam Ceauşescu le expune public, cu stridenţă, într-o veritabilă "paradă a modei", cu fiecare prilej oficial. Şi aceasta – într-o ţară care se zbate în lipsuri şi nevoi! Prevederi statutare fundamentale, ca şi cele constituţionale sunt încălcate cu seninătate. Organele colective de partid, începând cu Comitetul Central şi Comitetul său Executiv, au o existenţă pur formală, nefuncţionând ca organe deliberative, fiind chemate doar să aprobe în unanimitate hotărâri şi măsuri dinainte stabilite, fără posibilitatea de a analiza, dezbate, compara diferite variante de soluţii. Guvernul, la rândul 101

Alexandru Oșca

său, a devenit o ficţiune, fiind substituit de şeful statului, ale cărui decrete au devenit singurele acte valabile. Aşa-zisele forumuri ale democraţiei socialiste, cu care Ceauşescu se laudă atât de mult – ca expresii supreme ale democraţiei directe – sunt nişte creaţii efemere, mari mitinguri şi spectacole regizate şi dirijate cu stricteţe, destinate să aplaude discursurile stufoase ale "conducătorului iubit" şi să-i cânte osanale. "Alegerea" organelor de partid şi a celor de stat este un act pur formal, dirijat de conducerea centrală, de aparatul de partid şi de securitate, controlate de soţii Ceauşescu. În mod sistematic, încălcând norme elementare de funcţionare a organelor alese, sunt înlăturate persoanele indezirabile, cei care încearcă să emită păreri personale, cei care nu prezintă suficiente garanţii de fidelitate şi docilitate faţă de clanul conducător. Folosindu-se arbitrariu de aşa-zisul principiu ciuntit al "rotirii" – care nu vizează însă tocmai funcţiile supreme – oameni competenţi şi capabili au fost înlăturaţi sau periferizaţi, fiind preferaţi şi promovaţi în poziţii-cheie nişte indivizi fără personalitate, fără pregătire, opaci, limitaţi intelectual, slugarnici şi docili, dar – în schimb – ticăloşi, lipsiţi de scrupule, răi şi ranchiunoşi cu cei din subordine. Caruselul miniştrilor, ca şi al altor cadre de conducere, a devenit în ultimii ani un spectacol hilar, care demonstrează însă, o dată în plus, uşurinţa şi lipsa de seriozitate cu care se rezolvă problemele de promovare a cadrelor în funcţii de cea mai mare răspundere, precum şi lipsa totală de consideraţie pe care o manifestă soţii Ceauşescu, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori. În dorinţa de a-şi asigura un control absolut asupra partidului şi a organelor de stat, asupra întregii vieţi sociale, un rol deosebit a fost atribuit organelor de securitate. Din organe de apărare a legalităţii socialiste, îndreptate împotriva duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcţii de conducere. Pentru aceasta a fost creată o reţea specială, dotată cu aparatură de ascultare, subordonată direct lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu. Atmosfera de suspiciune şi neîncredere, de timorare 102

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

permanentă şi nesiguranţă este caracteristică la toate nivelurile, în primul rând la verigile superioare. Este ceea ce şi urmăreşte clanul Ceauşescu, pentru că aceasta slăbeşte combativitatea, curajul opiniei, spiritul critic al oamenilor, dezvoltând teama, slugărnicia, docilitatea şi ploconirea faţă de şefi – fenomene caracteristice oricăror regimuri despotice, totalitare. Dar o vorbă populară spune: "Cine seamănă vânt culege furtună". Regimul Ceauşescu şi reprezentanţii săi au reuşit să piardă complet creditul şi să câştige ura şi dispreţul întregului popor, al tuturor straturilor populaţiei, inclusiv al cadrelor cu munci de răspundere, reduse la simple rotiţe impersonale, într-un angrenaj diabolic antipopular. Izolarea clanului Ceauşescu şi a lacheilor săi este totală. Pe plan extern, se ştie bine, a reuşit performanţa de a fi regimul cel mai detestat din Europa, asemuit cu cele ale lui Bokassa, sau Pol-Pot – cu care, de altfel, Ceauşescu a avut imprudenţa, la vremea respectivă, să-şi afişeze prietenia. Se pune o întrebare firească: cum de e posibilă menţinerea acestui regim, nesancţionarea abuzurilor sale flagrante, acceptarea situaţiei tot mai grave a privaţiunilor şi umilinţelor la care e supus poporul întreg. Răspunsul este simplu – datorită fricii! Pentru că, dacă nimic nu funcţionează normal în acest sistem, în schimb mijloacele de control şi represiune se amplifică continuu. În plus, situaţia creată, atât la noi, cât şi în alte ţări socialiste, reflectă nişte vicii de fond ale sistemului nostru politic, copie adaptată a regimului stalinist, bazat pe o viziune primitivă, cazonă despre socialism, care nu are nimic comun cu marxismul, care limitează conceptul de socialism la instaurarea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie şi transformarea statului, a puterii politice în factor atotputernic, de comandă, asupra întregii vieţi sociale. Aceasta a permis instaurarea unor regimuri despotice, de dictatură personală nelimitată a şefilor de partid, înăbuşirea oricărei vieţi democratice în partidul de guvernământ şi în stat, înlăturarea oricărui control asupra puterii, compromiţând în ochii maselor ideea de socialism – idee care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare, în care să se garanteze nu numai relaţii sociale mai echitabile, 103

Alexandru Oșca

prin îmbinarea armonioasă a intereselor individuale şi de grup cu cele generale, un trai mai bun pentru toţi cetăţenii, condiţii optime pentru dezvoltarea iniţiativelor, pentru afirmarea indivizilor, a capacităţilor creatoare ale tuturor membrilor societăţii. Viaţa a demonstrat că regimurile despotice, totalitare, sunt falimentare şi că purtătorii lor nu rămân, mai devreme sau mai târziu, nejudecaţi şi nesancţionaţi de istorie, dacă nu de contemporani. În aproape toate ţările socialiste au loc procese înnoitoare, se desfăşoară ample dezbateri asupra problemelor de fond ale mecanismelor economice şi ale sistemului politic al socialismului, se iau măsuri de eradicare a stalinismului din gândirea şi practica social-politică. Deşi, într-o scurtă perioadă de timp – în anii 1965-1970 – s-au făcut şi la noi unele deschideri promiţătoare, Ceauşescu străduindu-se să pozeze în susţinător al unor procese înnoitoare, de depăşire a viziunilor dogmatice şi promovare a unor principii democratice în viaţa de partid şi de stat, evoluţia ulterioară a demonstrat că acesta nu era decât un joc abil de constituire a eşafodajului propriei puteri, care a ajuns să depăşească modelele cele mai hidoase. În legătură cu procesele care au loc în unele ţări socialiste, Ceauşescu a declarat că nu pricepe ce se întâmplă, dând de înţeles că ar fi în pericol soarta socialismului... Că nu pricepe – nu e de mirare! Nu pricepe, în primul rând, pentru că, într-adevăr, este depăşit de evenimente, de complexitatea proceselor care au loc în lumea de azi. Pregătirea lui intelectuală nu-i permite o asemenea înţelegere. În al doilea rând, nu pricepe pentru că nu vrea să priceapă, pentru că nu-i convine să priceapă! Nu-i convine să renunţe la viziunile cazone despre socialism, la modelul unei societăţi riguros dirijate şi controlate, pentru că un asemenea model îi oferă numai avantaje. Nu vrea să înţeleagă că trebuie să renunţe la monopolul exclusiv asupra puterii. Ar fi naiv să se creadă că vreodată Ceauşescu şi camarila de lachei care-l înconjoară vor accepta de bunăvoie să renunţe la putere. Dar, ţara nu este obligată să-i mai suporte prezenţa şi capriciile! A sosit ceasul să se pună piciorul în prag şi să i se ceară, să i se impună, să părăsească puterea, să lase curs li104

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

ber procesului de înnoire şi redresare naţională. Nu mai este timp de pierdut! Menţinerea în continuare a regimului puterii personale a lui Ceauşescu, înseamnă agravarea dezastrului naţional în care ne aflăm deja, amplificarea suferinţelor şi privaţiunilor la care e supus întregul popor. Se impune o amplă acţiune – unită şi neîntârziată, conjugată şi solidară – a tuturor forţelor patriotice interesate în răsturnarea clicii lui Ceauşescu, care prin practica şi acţiunile sale s-a pus singur în afara legii. După ani de tăcere şi toleranţă prelungită faţă de un regim despotic şi antipopular, toleranţă de care acesta a profitat şi profită, a sosit momentul să se dea expresie largă profundelor nemulţumiri ale maselor indignate şi protestului popular, să se treacă la acţiuni concertate, hotărâte pentru a determina înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi. Aceasta este în interesul tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, al clasei muncitoare, care resimte direct efectele dificultăţilor economice, al ţărănimii oprimate şi jecmănite, supusă la presiuni şi privaţiuni de tot felul, al intelectualităţii creatoare din toate sectoarele economiei, ştiinţei, culturii şi artei, învăţământului, sănătăţii publice, al publicisticii şi mijloacelor de informare în masă – care cunoaşte un regim aspru, cazon, de control, încorsetare, suspiciune şi umilire – profund ostil creaţiei intelectuale. Este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare şi să nu fie solidare cu poporul din care provin şi pe care trebuie să-l slujească. Înlăturarea regimului Ceauşescu, a clanului şi a clicii de lachei care-l sprijină este principala îndatorire patriotică a tuturor conştiinţelor lucide, a tuturor cetăţenilor acestei ţări şi, în primul rând, a comuniştilor veritabili atât din generaţiile mai vechi, cât şi a celor mai tineri, care nu pot să nu se simtă umiliţi şi jigniţi de practicile primitive ale clanului Ceauşescu, de batjocorirea idealurilor lor, de înăbuşirea vieţii de partid, de compromiterea partidului în ochii maselor populare, prin transformarea lui din forţă politică de avangardă în apendice inert al clanului de impostori şi profitori al familiei Ceauşescu. 105

Alexandru Oșca

Aceste sentimente au fost, de altfel, exprimate public de vechi militanţi ai partidului, de reprezentanţi ai intelectualităţii, altor pături şi categorii sociale. Actul de protest al muncitorilor braşoveni nu a fost un accident întâmplător sau acţiunea unor huligani – cum s-a străduit regimul să-l prezinte –, ci o răbufnire firească, justificată a protestului popular, care mocneşte peste tot. Trebuie înăbuşit sentimentul de frică pe care încearcă să-l întreţină Ceauşescu şi slugile lui, prin amplificarea şi înăsprirea mijloacelor de control, supraveghere şi represiune. Regimul nu va putea, însă, să aresteze întregul popor. Teamă trebuie să le fie membrilor clanului Ceauşescu şi slugilor lui. Ei trebuie să simtă ura şi dispreţul poporului, să simtă cum le fuge pământul de sub picioare, să simtă că se apropie momentul judecăţii drepte a poporului. Aceasta trebuie să o înţeleagă şi slujitorii aparatului de represiune – şi anume că toţi cei care se mai pun în slujba clanului falimentar al lui Ceauşescu, se ridică împotriva intereselor ţării, ale maselor populare şi că nu se vor putea sustrage de răspunderea pe care şi-o asumă, solidar cu stăpânii lor. A sosit ceasul ca să-şi îndeplinească adevărata lor misiune – de apărători ai intereselor populare împotriva celor care, prin intimidare şi teroare, încearcă să-şi apere poziţiile privilegiate, să prelungească agonia unui regim compromis, privaţiunile şi suferinţele poporului. Tovarăşi! Cetăţeni! Regimul Ceauşescu se află într-o criză ireversibilă, fără ieşire. Zilele lui sunt numărate. Toţi trebuie să-şi facă socotelile – de partea cui se situează. Nu mai e de aşteptat! Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu şi de practicile sale. Numai astfel partidul va mai putea juca un rol activ în procesul de înnoire al ţării. Altminteri, se va adânci şi mai mult înstrăinarea sa de popor, periferizarea sa totală, ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări socialiste. Numai că la noi acest proces este şi mai grav. Toţi activiştii responsabili trebuie să reflecteze la acest lucru, până nu e prea târziu. Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni 106

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi. Să contribuim cu toţii la constituirea unui larg front patriotic, popular, pentru redresarea şi reînnoirea socialistă a ţării. Nuclee de front, deocamdată în forme clandestine, evitând organele de represiune – să se constituie în toatele locurile, pe tot teritoriul ţării. Ele să iniţieze şi să însufleţească acţiunile populare îndreptate spre răsturnarea lui Ceauşescu şi redresarea naţională. Este de înţeles de ce lansăm această chemare din anonimat. Sperăm ca anonimatul nostru să nu dureze mult, să ieşim la confruntare deschisă. Aceasta va depinde de revigorarea mişcării de masă, care trebuie să se declanşeze cât mai curând. La acţiune, stimaţi concetăţeni, pentru a salva ţara de paraziţi şi impostori, pentru a asigura reîntoarcerea ei în rândul ţărilor europene civilizate, pentru a da socialismului din România trăsăturile sale fireşti, de orânduire populară, şi regimului politic – un caracter cu adevărat democratic. Jos dictatura! Jos Ceauşescu! Trăiască România Liberă! Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist. martie 1989

Mircea Dinescu

Ana Blandiana

107

Corneliu Coposu

Alexandru Oșca

Pentru seminar: 1. Dezbatere pe bază de referate privind etapele instituirii regimului comunist. Factori externi, factori şi împrejurări interne. 2. Acțiunea forţelor opoziţiei politice după 23 august 1944. Cauzele eşecului lor. Consecinţe. 3. Forme de manifestare a opoziţiei faţă de regimul comunist. Lideri ai Mişcării de Rezistenţă, ai opoziţiei politice. Rezistenţa în mediul academic, cultural, spiritual. 4. Reacţia autorităţilor comuniste faţă de opozanţii politici. Confiscarea proprietăţilor, arestări arbitrare. Universul concentraționar. 5. Degradarea condiţiei umane în comunism. Forme de încălcare a demnităţii umane. Condiţiile de viaţă în socialism.

108

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Cursul III DECLANŞAREA, DESFĂŞURAREA ŞI VICTORIA REVOLUŢIEI Revoluţia din decembrie 1989 are, fără îndoială cauze interne profunde care s-au fundamentat pe acumularea sistematică de nemulţumiri în societate şi în viaţa de zi cu zi a fiecărui cetăţean, pe măsură ce sistemul însuşi îşi epuiza resursa de credibilitate şi-şi demonstra limitele. Este, însă, foarte clar că un regim care dispunea de o forţă de represiune impresionantă, nu putea fi eliminat fără ca acţiunea forţelor naţionale reformatoare să beneficieze de un context extern favorabil. Contextul internaţional în care Revoluţia română s-a declanşat şi desfăşurat poate fi analizat pe două planuri: cel al deciziei Moscovei de a încerca reformarea sistemului în întregul bloc comunist şi, respectiv, cel al percepţiei şi reacţiei Occidentului democrat faţă de schimbările pe care le-a provocat această decizie. În mai multe rânduri „ordinea” sovietică în spaţiul european intrat în zona de influenţă a Moscovei la terminarea războiului a fost contestată de naţiunile dominate, aduse la limita suportabilităţii. Încercări de emancipare de sub tutela Kremlinului s-au înregistrat, periodic, în cei 45 de ani de regim comunist, în toate statele satelite europene. Majoritatea încercărilor s-au soldat cu eşecuri, în urma cărora puterea sovietică a înlăturat prin forţă şi prin lichidare fizică foştii lideri revoltaţi şi a numit în locul lor oameni docili şi supuşi. În 1956 în Polonia şi Ungaria revoltele şi revoluţiile antisovietice au fost lichidate prin forţă, în 1968 intenţiile reformatoare ale comuniştilor cehoslovaci au fost stopate prin agresiunea forţelor Tratatului de la Varşovia (mai puţin cele româneşti), la Berlin (partea răsăriteană, în mai multe rânduri) şi în câteva centre urbane est109

Alexandru Oșca

germane s-au declanşat revolte spontane împotriva noului regim, stăpânite cu greu prin intervenţia Armatei Roşii, rămasă în zonă după terminarea războiului. La sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut criza sistemului socialist totalitar, în general, ajunsese la apogeu. Uniunea Sovietică îşi dădea seama că nu mai putea face faţă singură competiţiei (în domeniul economic dar, mai ales, militar) cu adversarul ei de bază, Statele Unite ale Americii şi Occidentul democrat, în general, şi nici nu mai putea să menţină sub control societatea din ţările satelite prin vechile metode ale doctrinei Brejnev. Propria sa dezvoltare era pusă sub semnul întrebării după ce criza economică s-a instalat în toate domeniile. În acest context, noul lider de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat cunoscutele sale concepte: perestroika (restructurare, reconstrucţie), glasnosti (deschidere, transparenţă), uskarenie (accelerarea transformărilor, dinamizare), novoie mâşlenie (noua gândire) pe care a încercat să le impună şi dincolo de graniţele Uniunii Sovietice, adică în ţările satelite din Europa Centrală şi de Est. Ideea de bază desprinsă din aceste concepte o reprezenta încercarea de reformare a regimurilor comuniste din URSS şi din ţările satelite şi în nici un caz îndepărtarea sau înlocuirea lor cu regimuri democratice. Gorbaciov a fost convins că procesele înnoitoare din U.S. şi din ţările satelite vor rămâne sub control, după cosmetizări nesemnificative şi schimbarea vechilor lideri percepuţi ca şefi ai unor regimuri de dictatură. Iniţiativele lui Gorbaciov au deschis o falie între Kremlin şi capitalele satelite dar şi în interiorul imensului aparat birocratic sovietic, inclusiv în serviciile secrete şi chiar în armata roşie. La rândul lor, regimurile politice din ţările satelite treceau printr-o criză de credibilitate puternică, asociată cu una economică profundă, imposibil de combătut folosind vechile proceduri. Sperând că noua orientare de la Moscova ar putea salva şi regimul din ţările lor, liderii comunişti din Ungaria şi Polonia, în special, s-au grăbit să se alinieze la aceasta, însă consecinţele au depăşit aşteptările gândite de iniţiatori. Dânduşi seama că aplicarea reformelor ar putea să destabilizeze situaţia în zona sa de influenţă, inclusiv o schimbare a raporturilor strategice la nivel global, Gorbaciov a făcut un apel la dialog 110

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

către liderii occidentali, anunţându-şi intenţia şi cerând comunităţii internaţionale să nu profite de eventualele disfuncţiuni care ar însoţi reforma. Pe acest fond, schimbările din Estul Europei au făcut obiectul unor discuţii între liderii celor două superputeri mondiale U.R.S.S. şi S.U.A., în mai multe runde. La 2-3 decembrie 1989, la Malta, George Bush şi Mihail Gorbaciov s-au întâlnit pentru a discuta problemele sensibile ale lumii, între care dezarmarea, controlul armelor de nimicire în masă, instabilitatea politică în diferite zone ale lumii. În context, s-a discutat şi despre evoluţiile din ţările socialiste (unde procesele de reformă se declanşaseră), inclusiv despre România, unde până atunci nu se întâmplase nimic. „Aş dori – spunea George Bush – să văd unele acţiuni şi în această ţară”. Un alt înalt responsabil american (Raymond Selz – subsecretar de stat) a afirmat: „ Nu pot să anticipez ce se va întâmpla în România. Este o ţară insensibilă sau imună la toate schimbările care au loc în Europa Răsăriteană”. În realitate situaţia din România devenise foarte critică şi era doar o chestiune de timp şi oportunitate ca revolta să izbucnească şi aici. Bush se arăta foarte înţelegător faţă de modul în care Gorbaciov gestiona schimbările din zona de responsabilitate sovietică. Gorbaciov, la rândul său, cerea colaborarea şi împărţirea responsabilităţilor cu omologul său american pentru posibilele disfuncţiuni care puteau însoţi asemenea schimbări radicale: „Trebuie să acţionăm împreună – şi acţionăm împreună – în spirit real de răspundere şi cu multă ponderaţie în această perioadă în cursul căreia Europa cunoaşte atâtea frământări”. După întâlnirea de la Malta dintre cei doi lideri mondiali s-a creat impresia că toate evoluţiile din ţările central şi est europene se dezvoltau cu ştirea şi acceptul atât al Occidentului cât şi al U.R.S.S. În principiu, se sugera că Uniunea Sovietică este iniţiatoarea acţiunilor, cea care impunea concepţia reformării societăţilor comuniste, în timp ce Occidentul – şi în principal S.U.A. – se limita să observe procesele care aveau loc, să le acorde înţelegerea şi sprijinul politic necesar, şi la nevoie, să le acorde sprijin material şi financiar. În timpul derulării proceselor de reformă din estul euro111

Alexandru Oșca

pean acţiunea populaţiei s-a radicalizat, cetăţenii nu s-au mulţumit cu modificări de suprafaţă în conducerea şi funcţionarea societăţii şi au trecut la acţiuni care modifica esenţa regimului însuşi. Această dorinţă a cetăţenilor est europeni a fost salutată în Occident atât de către personalităţi din mediile oficiale cât, mai ales, de către asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale, care promovau respectarea drepturilor omului şi revenirea la democraţie. După unele aprecieri, Franţa ar fi avut un rol special în observarea evenimentele din decembrie 1989 şi în evoluţia regimului politic de la Bucureşti în anii următori. Unele detalii de planificare în această privinţă ar fi fost stabilite la întâlnirea directă dintre Gorbaciov şi Mitterand, de la Kiev (6 decembrie 1989). Indiferent cât de concrete şi ample au fost discuţiile dintre liderii principalelor puteri mondiale despre România, cert este că declanşarea Revoluţiei, fixarea obiectivelor, desfăşurarea şi victoria acesteia au depins în cea mai mare măsură de români.

112

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Curs IV REVOLUŢIA DE LA TIMIŞOARA 4.1. Declanşarea protestului antidictatorial În România conceptele reformiste lansate de Gorbaciov nu au provocat o dezbatere publică, regimul le-a respins şi a făcut tot posibilul pentru a nu fi răspândite. Nici o personalitate nu s-a exprimat public, invocând cunoscutele teze gorbacioviste perestroika sau glasnosti, atât de prezente în massmedia din ţările vecine şi chiar din Occident. Din acest motiv, putem spune că drumul României către Revoluţie a fost diferit de cel al celorlalte ţări foste socialiste şi, în orice caz, nu a fost influenţat nemijlocit, vizibil, de schimbările de la Moscova. Nu înseamnă că nu există asemănări în privinţa etapelor instituirii regimului democratic după înlăturarea dictaturii, dar demolarea structurilor vechiului regim s-a făcut într-o modalitate unică, în care populaţia şi noii lideri nu s-au folosit de modelul promovat de cercurile moscovite. Încă în vara anului 1989 în principalele oraşe ale României, în mediile intelectuale şi profesionale, s-a creat un orizont de aşteptare în legătură cu posibilitatea plecării de la conducerea Partidului Comunist a lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia Congresului al XIV-lea al acestui partid. S-au insinuat mai multe variante de înlocuire a sa. Pentru a înlătura orice speculaţie, inflexibila birocraţie comunistă de la Bucureşti a dispus ca propunerea pentru desemnarea „secretarului general al partidului” să fie discutată şi validată înaintea Congresului în fiecare organizaţie de partid în parte. Propunerea se referea, bineînţeles, la realegerea lui Nicolae Ceauşescu. Contrar aşteptărilor, în câteva colective de pe marile platforme ale oraşelor s-a creat un sentiment de frustrare şi neputinţă, de nemulţumire atât faţă de procedura impunerii de 113

Alexandru Oșca

la vârful puterii a unui personaj, cât şi cu personajul însuşi care urma să le conducă viaţa în următorii cinci ani. Organele de securitate şi aparatul de partid au reuşit să liniştească, pentru moment, populaţia, mai ales că discuţiile contradictorii se purtau mai mult la nivelul membrilor de partid. Însă starea de tensiune şi de confuzie a persistat şi s-a difuzat în medii extinse până la Congres şi chiar s-a amplificat după acest eveniment. Pe acest fond, încă din 10 – 11 decembrie 1989 (Timişoara, Iaşi, Suceava, Sibiu, Cluj – Napoca, Bucureşti) au fost împrăştiate manifeste cu lozinci anticeauşiste, de mobilizare a oamenilor să se manifeste public împotriva regimului: „Jos dictatura”, „Jos tirania ceauşistă”, „Moarte dictatorului”. Pe 14 decembrie 1989, la Iaşi o formaţiune politică necunoscută autorităţilor (Frontul Popular Român sau Frontul de Salvare Naţională) a lansat o chemare către populaţie să se adune la un miting în faţa Palatului Culturii pentru a demonstra împotriva regimului. „Chemarea” era foarte concretă şi se referea la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi la perspectiva unei ierni groaznice pentru locuitorii Iaşiului: „Manifestul Frontului Popular Român CHEMARE CĂTRE TOŢI ROMÂNII DE BUNĂ CREDINŢĂ! A sosit ceasul descătuşării noastre. Să punem capăt foamei, frigului, fricii şi întunericului care ne stăpâneşte de 25 de ani. Să punem capăt terorii dezlănţuite de dictatura ceauşistă care a adus poporul întreg în pragul deznădejdii. Am rămas ultima ţară din Europa în care mai persistă coşmarul stalinist amplificat de către o conducere incompetentă, răuvoitoare. Să arătăm că noi cei din urmă vom fi cei dintâi. Stă în puterea noastră şi numai a noastră să ne eliberăm de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră. Pentru aceasta chemăm toţi cetăţenii de buna credinţă, sâmbătă 16 decembrie ora 18 la demonstraţia de protest care va avea loc în Piaţa Unirii. Dorim ca demonstraţia să se desfăşoare într-o tăcere deplină, iar la ora 19 să pornim cu toţii 114

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

către Piaţa Palatului Culturii, unde va avea loc sfârşitul demonstraţiei, urmând să ne întâlnim sâmbătă 23 decembrie, la aceeaşi oră, în acelaşi loc. Ultima demonstraţie va avea loc la 30 decembrie ora 18 când vom cere înlăturarea de la conducerea statului a lui Ceauşescu şi a familiei sale. Facem apel la armată, miliţie şi securitate să dea dovadă de curaj, patriotism şi clarviziune politică şi să sprijine acţiunea noastră de salvare a acestui neam, care este al nostru, al tuturor.” Încercarea a eşuat, dar a constituit o acţiune care a premers revoltei timişorenilor din 16 decembrie 1989, deşi la Timişoara (şi nici în alte oraşe) nu s-a aflat despre această iniţiativă, autorităţile comuniste au reuşit să o blocheze informaţional. Pretextul pentru declanşarea revoltei în primul oraş al României în care a izbucnit Revoluţia, la Timişoara, l-a constituit reacţia disproporţionată şi brutală a forţelor de ordine împotriva unor credincioşi reformaţi. Ei erau adunaţi în faţa bisericii reformate (din piaţa Maria) din solidaritate cu pastorul Laszlo Tökes, demis din post de către episcopul său de la Oradea, şi care trebuia să părăsească imobilul pentru a permite instalarea noului pastor. Starea de tensiune se accentuase în Timişoara încă în perioada de pregătire a Congresului partidului comunist (noiembrie 1989). O parte din lucrătorii UMT(membri şi nemembri de partid), de exemplu, au anunţat că nu doresc ca Ceauşescu să fie reales Secretar general al partidului. Ei au rămas sub supravegherea autorităţilor, urmând să suporte la momentul oportun repercusiuni dintre cele mai drastice pentru atitudinea lor. După Congres, la jumătatea lunii decembrie, în toată Timişoara se aşteptau măsurile care urmau să fie luate împotriva revoltaţilor, precum şi persoanele care urmau să fie anchetate în acest caz şi în urma manifestaţiilor de la stadion după meciul de fotbal cu Danemarca. Cei câţiva enoriaşi adunaţi în faţa parohiei în ziua de 15 decembrie 1989 au stârnit curiozitatea multor trecători din această zonă foarte aglomerată, mai ales că, spre stupoarea lor, forţele de ordine au intervenit disproporţionat, blocând fără motiv şi discernământ şi provocator spaţiul adiacent bisericii şi bruscând cetăţenii aflaţi în zonă fără legătură cu protestul. Acest fapt i-a solidarizat pe cei prezenţi, care au început să 115

Alexandru Oșca

reacţioneze solidar împotriva agresorilor. Ziua următoare, 16 decembrie, procesul s-a reluat. Cu toate eforturile autorităţilor locale, în loc să se dezamorseze, conflictul s-a extins dincolo de spaţiu iniţial şi a căpătat amploare. Curând, toţi cei aflaţi în piaţa Maria implicaţi în altercaţii cu forţele de ordine, fără a se fi cunoscut dinainte şi, în orice caz, fără să-şi fi propus din timp acest lucru au început să acţioneze unit împotriva forţelor agresoare.

Tramvaie oprite în piaţă Bănuind că motivul revoltei îl reprezintă decizia de evacuare a pastorului, la faţa locului s-a deplasat Petre Moţ - primarul municipiului - şi Ion Rotărescu, un secretar al comitetului judeţean Timiş, pentru a-l asigura că s-a renunţat la măsura respectivă şi a-i cere să-şi convingă susţinătorii să plece. După discuţii cu pastorul Tokeş, acesta i-a rugat pe cei prezenţi să plece la casele lor, spunându-le că situaţia lui s-a rezolvat. Însă timişorenii implicaţi au continuat să se adune în diferite locuri pe străzi şi în pieţe şi să comenteze evenimentele. Discuţiile nu mai aveau legătură cu situaţia de la biserica reformată, nemulţumirea se exprima în legătură cu felul în care au fost trataţi de autorităţi, oamenii se pregăteau să înfrunte cu mai mult succes – forţele de ordine. 116

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Fără un motiv plauzibil, la orele 08.00 (16 decembrie) strada din faţa parohiei reformate a fost blocată din nou de forţele de ordine. Curiozitatea a fost atrasă de risipă de forţe de ordine. În doar două – trei ore au sosit în zonă câteva sute de manifestanţi, care au refuzat să degajeze piaţa Maria şi au sfidat forţele de ordine. Conflictul s-a extins dincolo de acest spaţiu, iar motivaţia confruntării nu mai avea legătură cu situaţia pastorului. Masurile de liniştire a spiritelor luate de primul secretar judeţean nu au avut nici un efect. A fost refuzat şi îndemnul pastorului care le cerea insistent celor prezenţi să plece pentru că el „este liber”. „Plecaţi acasă nu vă periclitaţi viaţa pentru mine” le spunea pastorul îngrijorat. Lozincile demonstranţilor erau de acum foarte clare: Jos dictatorul, Jos Ceauşescu, Jos cu realesul, Vrempâine, Vrem căldură. Concomitent, grupurile de manifestanţi cântau fragmente din „Deşteaptă-te române” şi „Hora Unirii”. Piaţa Maria era plină de manifestanţi, mulţi coborâţi din tramvaiele de pe linia blocată de Zolz Borbely şi Călin Zăgănescu care au tras pantograful tramvaielor şi le-au vorbit celor adunaţi, îndemnându-i să se deplaseze la Comitetul judeţean. Forţele de ordine – între care scutierii miliţieni – nu au reuşit, în primul moment, să împrăştie mulţimea, care a distrus şi îndepărtat steagurilor roşii, a spart vitrinele unei librării, a da foc „operelor” conducătorului. Către orele 19.00 o parte din manifestanţi, în coloane, au hotărât să se deplaseze la judeţeana de partid, refuzând dialogul cu primarul Moţ, ieşit în întâmpinarea lor. Ajunşi la sediul judeţenei, ei au provocat mici distrugeri clădirii şi, la apariţia unor efective sporite ale forţelor de ordine, s-au retras către Piaţa Operei. Un alt grup de manifestanţi au rămas pe loc în Piaţa Maria, o coloană s-a deplasat direct în Piaţa Operei, unde scandau lozinci împotriva regimului. S-a format o nouă coloană care a încercat să-i atragă pe studenţi, însă mulţi dintre aceştia erau, deja, plecaţi în vacanţă. Momentul escaladării revoltei este asociat cu spargerea vitrinelor de la magazinele din Piaţa Operei, fapte folosite ca pretext pentru sporirea măsurilor represive împotriva manifestanţilor. Autorii acestor spargeri nu se cunosc nici astăzi. Se evocă, în context, prezenţa nejustificată în zonă a unor „turişti” sovietici precum şi ai unor conaţionali întorşi din Occident 117

Alexandru Oșca

incognito. Nu s-au înregistrat morţi dar au fost mulţi răniţi şi sa procedat la numeroase arestări, cele mai multe arbitrare. Faţă de alte situaţii, autorităţile au acţionat atipic pentru stingerea acestui început de revoltă. Am constatat, în lecţiile anterioare, că în cei 45 de ani de regim comunist au fost mai multe situaţii în care, cetăţeni individuali sau comunităţi întregi, s-au revoltat împotriva acestuia. Nu întotdeauna măsurile de combatere a revoltei se bazau pe folosirea unor efective importante ale forţelor represive „Dictatura lui Nicolae Ceauşescu îşi datora longevitatea - spunea Ion Iliescu - mai puţin represiunii propriu-zise, cât capacităţii de a controla informaţiile: de fiecare dată când o mişcare de protest apărea undeva, aceasta era înăbuşită înainte ca, aflând de existenţa ei, cei care ar fi vrut la rândul lor să se răzvrătească, să apuce a ieşi în stradă. A fost şi cazul încercării de declanşare a revoltei la Iaşi, în ziua de 14 decembrie 1989, când organele de ordine bine informate i-au arestat pe iniţiatori şi au oprit dezvoltarea evenimentelor. Meritul timişorenilor constă în faptul că s-au angajat în luptă deschisă cu forţele de represiune şi nu s-au oprit până în momentul în care nu au învins. Acesta este motivul pentru care se poate aprecia că Timişoara este, într-adevăr, detonatorul Revoluţiei române.

Represiunea armatei 118

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

4.2. Desfăşurarea revoltei şi victoria Revoluţiei la Timişoara Înainte de ora 20.00 a zilei de 16 decembrie 1989 devenise clar pentru autorităţile locale că acţiunea timişorenilor revoltaţi nu mai era legată de cazul pastorului maghiar, iar cererile manifestanţilor vizau obiective de ordin politic care puneau în discuţie însăşi bazele regimului comunist. În consecinţă, atât primul secretar cât şi celelalte autorităţi locale s-au adresat structurilor superioare, cerând lămuriri şi sprijin. Meritul timişorenilor care au declanşat protestul împotriva instituţiilor şi reprezentanţilor regimului comunist a fost că au hotărât să-l continue şi să nu se oprească, indiferent de consecinţe. Am văzut în lecturile anterioare că în cei 45 de ani de regim comunist, românii – individual sau în comunităţi mai mari sau mai mici – au mai declanşat acţiuni de protest şi chiar revolte împotriva autorităţilor, dar de fiecare dată aceste acţiuni s-au oprit la jumătatea drumului, au fost anihilate prin diferite metode. Urmările, pentru cei care le-au iniţiat, au fost grave: mulţi şi-au pierdut viaţa, alţii libertatea, prestigiul sau locurile de muncă. De această dată, grupurile de manifestanţi au decis să continue şi să amplifice protestul lor până la victoria finală. Pot fi reţinute câteva obiective şi scopuri ale acţiunii revoluţionarilor. În primul rând, preocuparea lor constantă de a nu se izola faţă de populaţia Timişoarei. Strategia organelor de forţă tocmai acest lucru îl urmărea, încă de la început. Diversiunea cu spargerea şi devalizarea magazinelor din câteva zone centrale era pe cale să reuşească, mulţi locuitori dezaprobând distrugerile „făcute de manifestanţi”. Calificarea manifestanţilor ca „huligani” a creat şi aceasta confuzie în primele momente. Concomitent, structurile de forţă, bine pregătite informativ, anihilau imediat orice persoană care putea deveni lider cu autoritate, arestându-l sau, pur şi simplu, ucigându-l cu prima ocazie. Pentru a evita izolarea, grupurile de manifestanţi s-au împărţit pe coloane care se deplasau în marş pe diferite itinerarii, în ideea de a atrage alături de ei câţi mai mulţi concitadini. 119

Alexandru Oșca

Aşa s-au format coloane încă din seara zilei de 16 decembrie, care s-au deplasat către Comitetul judeţean, către căminele studenţeşti, către Piaţa Operei, către cartierele muncitoreşti şi platformele industriale. Peste tot, mai ales la trecerea peste Bega sau la intersecţii, coloanele erau oprite şi, între forţele de represiune şi manifestanţi, se desfăşurau adevărate lupte de stradă. Începând cu noaptea de 16/17 decembrie au fost câteva cazuri de răniţi şi mulţi arestaţi. În faţa unei asemenea riposte şi a riscului imens pentru viaţa şi libertatea cetăţenilor, până în dimineaţa zilei de 18 decembrie, numărul manifestanţilor nu a sporit foarte mult. Cea mai dramatică dintre zilele Revoluţiei de la Timişoara s-a dovedit a fi ziua de 17 decembrie 1989. Al doilea obiectiv, avea în vedere protecţia manifestanţilor faţă de abuzurile forţelor de represiune, evitarea arestărilor şi molestărilor, protejarea copiilor şi femeilor. Reacţia forţelor de represiune era cu totul disproporţionată şi ilegală chiar în raport cu legislaţia comunistă a timpului. Potrivit Constituţiei, art. 28 „Cetăţenilor RSR li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor”. Este adevărat că în articolul următor (29) se făcea precizarea că aceste libertăţi nu puteau fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste. Însă, cel puţin formal, majoritatea lozincilor lansate de demonstranţi nu erau explicit împotriva orânduirii socialiste, astfel că acest articol nu putea fi invocat pentru declanşarea unei represiuni atât de violente. Era evident că represiunea de la Timişoara era un abuz clar al regimului comunist. Acelaşi abuz s-a produs şi în privinţa arestărilor din noaptea de 16/17 decembrie şi în noaptea următoare, pe lângă faptul că foarte multe au fost absolut întâmplătoare. Art. 31 din aceiaşi Constituţie prevedea: „Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată dacă împotriva ei nu există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită prin lege (…). Nimeni nu poate fi arestat decât pe baza unui mandat de arestare emis de Tribunal sau procuror” 120

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Represiunea armatei din 17 decembrie 121

Alexandru Oșca

Evenimentele sângeroase au început imediat după miezul nopţii de 16/17 decembrie. Către dimineaţă starea de tensiune era pretutindeni prezentă, totuşi aparent liniştea se restabilise. Patrulele militare au fost retrase în cazărmi. După o analiză sumară, în mod inexplicabil Ceauşescu a ordonat să se execute o demonstraţie de forţe în Timişoara, iar armata – cu armament, drapel de luptă şi fanfară – a defilat pe străzi, în dimineaţa zilei de duminică, 17 decembrie, sub privirile nedumerite şi dezaprobatoare ale populaţiei. Pe traseu, militarii au fost loviţi de civili şi ameninţaţi. După ora 12.00 acţiunile protestatarilor au luat proporţii neaşteptate de autorităţi: 4000 de demonstranţi au blocat arterele din centrul municipiului, scandând lozinci: „Libertate”, „Jos teroarea”, „Jos Ceauşescu”, „Nu vă fie frică”, „Acum ori niciodată”. Grupuri violente – cu bâte, răngi şi sticle incendiare - au atacat comandamentul garnizoanei, au încercat să împiedice deplasarea TAB-urilor, au spart din nou vitrinele şi au pătruns în spaţiile comerciale şi publice. La ora 14.00un grup însemnat de manifestanţi au luat cu asalt sediul judeţenei de partid. Confruntarea cu forţele de ordine a fost extraordinară. Se striga: „Jos Guvernul”, „Libertate”, „Jos Ceauşescu”, s-a pătruns în încăperi, s-au înlăturat simbolurile comuniste, portretele lui Ceauşescu. Primul secretar al judeţului - Radu Bălan - a cerut disperat ajutorul armatei care a intervenit, eliberând sediul judeţenei de partid. În loc să se simplifice, situaţia s-a complicat şi mai mult în oraş, spre disperarea lui Nicolae Ceauşescu. El le-a reproşat generalului Vasile Milea şi ministrului de interne Tudor Postelnicu că nu au făcut faţă situaţiei, iar aceştia, la rândul lor, au ordonat ca armata, securitatea şi miliţia să intervină mai hotărât. În oraş au fost trimise transportoare blindate şi tancuri, au fost aduse trupe din garnizoane apropiate (Lugoj, Arad, Buziaş etc.) şi chiar din Bucureşti, Buzău, Caracal, Vânju Mare. Comandanţii au fost informaţi de miniştrii lor că în Timişoara s-a decretat stare de necesitate. Forţele Ministerului de Interne şi ale Securităţii au ocupat şi ele dispozitive de luptă. Incidente au loc în mai multe zone: un tanc este incendiat, oprit de manifestanţi în Piaţa Libertăţii; a fost recuperat cu greu de militarii din trupele de securitate. 122

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Abia acum responsabilii regimului conştientizează pericolul pentru ei; ca urmare, toate unităţile de forţă din oraş au primit indicative de luptă („Radu cel Frumos”) şi au fost scoase din cazărmi în număr mare. Însă străzile erau, deja, pline de manifestanţi, în Piaţa Operei şi în Piaţa Libertăţii se strigau necontenit lozincile din ziua precedentă: „Libertate”, „Jos Ceauşescu”, „Vrem alegeri libere” etc. Elicopterele care survolau oraşul sporeau confuzia şi tensiunea. În plină zi (la 15.30) a căzut prima victimă împuşcată - Lepa Bărbat - în piaţa din faţa unităţii de garnizoană. Soţul acesteia, Vasile, a fost, la rândul lui, rănit, iar fiica sa – copil - l-a însoţit la spital. A fost rănit tot acum şi sergentul Adrian Zaharia, prin împuşcare. Fapta a fost pusă pe seama cetăţenilor care reuşiseră să dezarmeze un miliţian. Conducerea de la Bucureşti a fost surprinsă de evoluţia evenimentelor. Totuşi, dictatorul a minimalizat pericolul în faţa apropiaţilor săi, prezentându-l ca pe o întâmplare foarte uşor de rezolvat. Pentru aceasta, a trimis la Timişoara o echipă de activişti (condusă de Ion Coman) şi generali de armată, miliţie şi securitate, cu misiunea de a interveni urgent, formând un comandament de represiune. Comandamentul de represiune a fost completat şi dublat mai târziu de responsabili din puterea executivă centrală (Cornel Pacoste – la ora 23,00 – viceprim-ministru, şi alţii) şi de lideri locali. O primă analiză asupra situaţiei de la Timişoara a fost făcută în şedinţa CPEx din după-amiaza zilei de 17 decembrie, când Nicolae Ceauşescu, complet în afara realităţii, a spus: „... aici este amestecul cercurilor dinafară (…), a cercurilor străine de spionaj (…), de fapt lucrurile sunt cunoscute. De altfel, este cunoscut şi faptul că atât în Răsărit cât şi în Apus, toţi discută că în România ar trebui să se schimbe lucrurile” Dar atât grupurile de revoluţionari cât şi autorităţile au continuat să acţioneze fără nici o reţinere, fără menajamente. În multe situaţii forţele de intervenţie erau copleşite de numărul mare al demonstranţilor, de reacţia lor, care – deşi disperată –, era puternică şi profesionistă. În rândul militarilor armatei s-au strecurat persoane suspecte (necunoscute de militari) care executau foc asupra coloanelor şi grupurilor de manifestanţi. Noaptea, în şedinţe separate, generalul Ştefan Guşă, şe123

Alexandru Oșca

ful Marelui Stat Major (aflat la sediul Diviziei Mecanizate) şi generalul Ion Coman (aflat la Judeţeana de partid) au apreciat că situaţia a reintrat sub control şi că totul s-a liniştit. Generalul Nuţă – şeful Miliţiei - a trecut la constituirea de dispozitive mixte (D 1- 8) şi patrule mobile (Z. 1- 5) a căror misiune consta, în principal, în supravegherea - discretă sau la vedere - a zonelor şi persoanelor suspecte. Înainte de ziuă (luni, 18 decembrie) s-a încercat să se transmită populaţiei un sentiment de normalitate pentru reluarea lucrului în întreprinderi şi instituţii, făcut curăţenie prin oraş, s-au montat din nou geamurile sparte, s-au deschis magazinele de alimente. Concomitent, forţele de represiune s-au pregătit pentru o posibilă reluare şi escaladare a conflictului. La orele 08.00 au sosit 41 de militari cercetaşi de la unitatea specializată din Buzău (Batalionul 404 al Direcţiei Informaţii a M.Ap.N.) pentru a acoperi deficitul de informaţie despre evenimentele din oraş. La rândul lor, Radu Bălan, Ilie Matei şi Cornel Pacoste, au instruit activul de partid local (la ora 08,00), insistând pe reintroducerea stării de normalitate, reluarea activităţii şi identificarea liderilor revoltei. S-a decis ca în întreprinderi şi instituţii să fie organizate adunări ale angajaţilor în care să se condamne acţiunea manifestanţilor. Însă în câteva instituţii efectul acestor acţiuni a fost contrar intenţiei planificatorilor (Institutul de Proiectări). Dictatorul a fost şi el informat, la ora 06.00 că situaţia a reintrat în normal. Preţul acestei normalităţi a fost însă foarte scump: un prim bilanţ înregistra 58 de morţi, 200 de răniţi şi 700 de reţinuţi. Convins că situaţia s-a normalizat, Ceauşescu a părăsit ţara pentru o vizită oficială în Iran. În mod inexplicabil, el a lăsat la conducere pe Elena Ceauşescu şi Manea Mănescu, deşi primul ministru era în ţară. Revenim la şedinţa C.P.Ex. din 17 decembrie şi reţinem reacţia dictatorului faţă de comportamentul principalilor săi colaboratori: miniştrii Milea şi Postelnicu au fost ameninţaţi cu plutonul de execuţie, Ceauşescu a cerut destituirea lor şi a şefului Securităţii (Iulian Vlad), anunţând că preia comanda tuturor forţelor. Constatând ezitarea membrilor C.P.Ex. (care erau de părere ca destituirea să se facă după lichidarea focarului de 124

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

revoltă), el ameninţă că demisionează. Imediat clica din jurul său s-a solidarizat şi i-a cerut să renunţe la această intenţie. După o nouă şedinţă cu Milea, Postelnicu şi Vlad – Ceauşescu le transmite acestora ultimele dispoziţii, după care decide să plece în vizita oficială. La scurt timp după plecarea dictatorului la Teheran (18.12.1989, ora 08.30), în Timişoara situaţia s-a tensionat din nou. Deplasând în pieţe publice efective militare importante în ideea descurajării populaţiei, autorităţile au avut surpriza să constate efectul invers: incitaţi, cetăţenii s-au organizat în grupuri masive, au constituit baricade, au forţat cordoanele de soldaţi, s-au apropiat de sediile autorităţilor. La 10.30 Coman obţine decizia Bucureştiului de instituire în Timişoara a „Stării de necesitate”. Securitatea pune în aplicare măsurile specifice, Miliţia şi Armata procedează la fel. Un alt obiectiv al revoluţionarilor urmărea solidarizarea locuitorilor oraşului cu acţiunea lor, ridicarea la protest şi revoltă a comunităţilor profesionale de pe platformele industriale ale Timişoarei. Încercând practici trecute, Coman şi Matei s-au deplasat la câteva întreprinderi pentru a-i capacita pe muncitori în sprijinul combaterii manifestanţilor. Ei au fost, însă, peste tot respinşi, angajaţii au încetat lucrul, s-au adunat în incintele întreprinderilor, au ieşit în faţa acestora şi au format coloane masive. Coloanele de manifestanţi s-au deplasat pe itinerarii diferite şi au pătruns în piaţa din faţa Catedralei ortodoxe din Timişoara, au aprins lumânări în amintirea tinerilor ucişi cu o seară înainte pe treptele acesteia şi au scandat: „Jos Ceauşescu”, „Libertate, libertate”, „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”. Dispozitivele formate din grăniceri şi militari îmbarcaţi pe maşini de luptă nu au reacţionat. După orele 17.00, la adăpostul întunericului şi în prezenţa generalului Mihai Chiţac, sosit în zonă, se execută foc cu mijloacele de luptă, se folosesc gaze toxice, cad la datorie ca adevăraţi martiri trei manifestanţi şi sunt răniţi grav alţi cinci. Manifestanţii se regrupează, însă, iar protestul continuă. Către orele 20.00 incidentele s-au extins în alte zone ale oraşului (la Comitetul judeţean, în zona Liceului de Chimie), pe străzile unde erau amplasate cazărmi ale armatei. Un obiectiv important a fost ca manifestanţii să-i convingă pe militari că sunt atraşi într-un conflict care nu era al 125

Alexandru Oșca

lor; dictatorul îi dezinformase în legătură cu pericolul revoltei pentru integritatea teritorială a statului şi le cerea să-i trateze pe manifestanţi ca pe nişte duşmani străini de ţară. Pe acest fond – până la culegerea şi procesarea propriilor informaţii din zonă – s-au săvârşit abuzuri, molestări şi crime de către militari care i-au oripilat pe timişoreni. După două zile de confruntări cu manifestanţii, comandamentul militar realizează miza lor şi încearcă să reconsidere rolul armatei în combaterea acestora. Deşi nu existau informaţii că manifestanţii ar fi renunţat, gl. Guşă retrage dispozitivele fixe din oraş (între orele 24.00 şi 02.00, în noaptea de 18 spre 19 decembrie) şi a păstrat doar câteva patrule. Între timp, cu ştirea câtorva responsabili ai partidului, ai Securităţii şi ai Miliţiei s-a petrecut un fapt abominabil, dintre cele mai condamnabile ale Revoluţiei: sustragerea din Morga spitalului Judeţean a 43 de cadavre (operaţiunea „Trandafirul”) pentru fi transportate la Bucureşti şi incinerate la Crematoriul „Cenuşa”. Cu tot efortul responsabililor de partid, manifestaţiile antiregim s-au extins din stradă în întreprinderi („6 martie”, „Azur”, „Solventul” etc.). La Electrobanat s-a declanşat grevă generală încă de la ora 07.00, în timp ce în Piaţa Operei Armata, Miliţia şi Securitatea au pus stăpânire, pentru moment, pe întregul spaţiu. Militari specialişti în diversiune aduşi de la Buzău la ora 07.30 în ziua de 18 decembrie, au fost trimişi, deghizat, în întreprinderi, pentru a cunoaşte starea de spirit a muncitorilor. Câţiva dintre ei au fost demascaţi. Prim-secretarul judeţean, primarul şi alţi activişti au încercat să-i convingă pe muncitori să reia lucrul, dar prezenţa armatei în zonă i-a incitat şi mai mult. O femeie şi un copil au fost grav răniţi ca urmare focului executat de pe un T.A.B. Şeful judeţului – Radu Bălan - a fost nevoit să părăsească întreprinderea încă de la ora 11.30. Ilie Matei şi Cornel Pacoste au fost şi ei alungaţi de muncitorii de la „U.M.T.”, iar Generalul Guşă – venit să-l protejeze pe primsecretar - a fost dat afară de la „Elba”. La comandamentul Diviziei 18 Mecanizate, Ilie Ceauşescu, şeful politic al Armatei, sosit de la Bucureşti pentru un turneu în zonă, încearcă să convingă ofiţerii că România este victima unui complot extern şi cerea armatei să continue re126

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

presiunea împotriva manifestanţilor. Însă la scurt timp, generalul Guşă a retras maşinile de luptă de pe străzi. Noaptea au rămas active doar patrulele şi o parte neînsemnată de subunităţi care, spre dimineaţă, au primit dispoziţia să nu se opună coloanelor de manifestanţi care se deplasau către centru. Într-adevăr, în dimineaţa zilei de 20 decembrie, greva declanşată de muncitori s-a extins în toate întreprinderile timişorene. Coloanele de muncitori au ieşit din întreprinderi şi s-au îndreptat o parte către Piaţa Operei şi altă parte către sediul judeţenei de partid. În tot oraşul se scandează: „Jos Ceauşescu”, „Libertate”, „Fără violenţă” „Armata e cu noi” etc. Efectivele dispuse în jurul clădirii Operei au fost nevoite să părăsească zona după ce Claudiu Iordache, într-un gest de sfidare şi curaj, le-a cerut soldaţilor să se dea la o parte sau să tragă în el. Comandanţii militari aveau deja pe conştiinţă 72 de morţi. În jurul lui Claudiu Iordache mulţimea scanda: „Noi suntem poporul”, „Voi pe cine apăraţi”, „Libertate, Libertate”, „Armata e cu noi”, „Să fie judecat, pentru morţii din Banat”, „Jos Ceauşescu”. Liderii informali ai manifestanţilor încercau cu greu să închege o acţiune mai coordonată şi să transmită eficient mesajele lor către populaţie. De aceea, un obiectiv major a fost, pe deoparte, să dispună de un mijloc de comunicare şi, pe de altă parte, să se constituie într-o echipă care să-şi asume coordonarea acţiunilor, sistematizarea cererilor şi dialogul cu autorităţile. Un grup de manifestanţi s-a desprins din mulţime, şi a pătruns în clădirea Operei prin două intrări. Peste câteva minute au apărut în balconul Operei Lorin Fortuna, Ioan Chiş, Claudiu Iordache, Sorin Iordăchescu, Mariana Trăistaru, Nicolae Bădilescu, Ştefan Ivan şi alţii. Din iniţiativa lui Lorin Fortuna s-a constituit prima formaţiune politică de opoziţie faţă de Partidul Comunist de guvernământ – Frontul Democratic Român - care a anunţat că-şi asumă responsabilitatea conducerii municipiului. Timişoara este declarat oraş liber de dictatura comunistă. Preşedintele Frontului, Lorin Fortuna şi Comitetul de conducere (Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Ioan Chiş şi Maria Trăistaru) cer conducătorilor de servicii publice şi de întreprinderi să execute numai dispoziţiile transmise de conducerea Frontului şi să asigure toate condiţiile pentru bunul trai al populaţiei. După mai multe ore de dialog între liderii manifestanţilor prezenţi în bal127

Alexandru Oșca

conul Operei (cei mai mulţi trimişi din piaţă ca reprezentanţi ai întreprinderilor prezente) se trece la redactarea unei Proclamaţii a Frontului, care a fost citită în mod repetat în dimineaţa zilei următoare în faţa manifestanţilor. Concomitent, ideile din Proclamaţie au apărut sub forma unui manifest intitulat „A căzut tirania”, scris atât în limba română cât şi în germană, sârbă şi maghiară.

Piaţa Operei – 1989

Imagini de la balcon 128

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

În încercarea de a detensiona situaţia, Elena Ceauşescu îi trimite pe Constantin Dăscălescu şi Emil Bobu la Timişoara pentru negocieri cu liderii manifestanţilor, însă ei au ajuns la Comitetul judeţean abia la orele 14,30. În acel moment Piaţa Operei era plină de manifestanţi (peste 200.000), iar în faţa Comitetului judeţean se aflau de asemenea foarte mulţi cetăţeni. La solicitarea prim-ministrului, un grup de lideri ai manifestanţilor se desprinde din mulţimea adunată la Comitetul Judeţean de partid şi pătrunde în sala de Consiliu. Ei se constituie într-un Comitet cetăţenesc. Revendicările, redactate de Ion Savu şi prezentate de Petre Petrişor, cereau demisia lui Nicolae Ceauşescu, demisia Guvernului, alegeri libere, redarea morţilor către familii pentru înmormântare creştinească, eliberarea arestaţilor. Dăscălescu a fost de acord doar cu eliberarea arestaţilor, celelalte revendicări au fost respinse, iar negocierile s-au întrerupt pentru a asculta cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu. Seara târziu, după ce au fost chemaţi de colegii lor din Comitetul cetăţenesc, liderii Frontului Democratic Român (Lorin Fortuna, Claudiu Iordache,...) au venit şi ei la sediul judeţenei de partid pentru a continua negocierile, dar prim-ministrul le părăsise deja. Discuţiile cu Radu Bălan şi Cornel Pacoste au rămas fără nici un rezultat. Evenimentele s-au precipitat de la oră la oră, iar panica a pus stăpânire pe rigidele structuri de putere comuniste. În ciuda măsurilor luate de autorităţi, revolta s-a extins în judeţele învecinate (la Arad şi Reşiţa), iar în Timiş aproape toate localităţile urbane şi rurale s-au revoltat. Cele mai semnificative acţiuni s-au declanşat la Lugoj, Făget. Deşi pe timpul nopţii de 20/21 decembrie numărul revoluţionarilor rămaşi în Piaţa Operei din Timişoara a fost foarte mic, forţele de represiune au evitat să acţioneze contra acestora (deşi s-a lucrat la un Plan special), iar muncitorii olteni –transformaţi în gărzi patriotice - trimişi să-i împrăştie, sau solidarizat cu ei. În ciuda evidenţei, liderul regimului se arăta inflexibil: „Vreau să declar deschis că nu aş răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aş face totul pentru a apăra integritatea, independenţa, suveranitatea României, dreptul deplin al poporului nostru de a-şi hotărî dezvoltarea independent, fără nici un amestec din afară”. Aceasta însemna că Ceauşescu era departe 129

Alexandru Oșca

de a se resemna şi se pregătea să rezolve criza de la Timişoara în modul în care el ştia cel mai bine s-o facă. Întors din vizita oficială în Iran (20 decembrie, orele 14.30), Ceauşescu constată deteriorarea accentuată a situaţiei de la Timişoara şi decide să pregătească mult mai atent represiunea împotriva manifestanţilor. Acţiunea se impunea cu atât mai mult cu cât în multe alte oraşe cetăţenii îşi manifestau, deja, solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Pentru moment el a emis un Decret prin care a impus starea de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş. Într-o discuţie cu acoliţii săi, el s-a decis să organizeze un meeting la Bucureşti, pentru ziua următoare (21 decembrie), în speranţa de a atrage de partea sa majoritatea populaţiei României şi de a obţine, astfel, acceptul general pentru măsurile de represiune pe care le gândea asupra timişorenilor revoltaţi. În acest scop a rechemat de la Timişoara în Capitală pe generalul Victor Athanasie Stănculescu, în ideea ca acesta să-l înlocuiască pe ministrul apărării, Vasile Milea, pe care l-a considerat lipsit de fermitate şi capacitate organizatorică. Trecând peste părerea apropiaţilor săi (care şi aşa nu conta), el pregătea alte măsuri politice (inclusiv schimbarea Guvernului) care să-i permită să detensioneze situaţia şi să prezinte ţării vinovaţi în afara responsabililor din imediata sa apropiere. Toate măsurile urmau să fie aplicate după încheierea meetingului de sprijin din Bucureşti, în ideea de a oferi străinătăţii şi românilor imaginea unui om politic care se bucură de încredere şi poate stăpâni situaţia. Lista revendicărilor8 Comitetului cetăţenesc 1. Demisia Preşedintelui Ceauşescu. 2. Demisia Guvernului. 3. Alegeri libere. 4. Înfiinţarea unei comisii de anchetă pentru lămurirea evenimentelor de la Timişoara. 5. Tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi. 6. Punerea imediat în libertate a deţinuţilor politici. 7. Cine a dat ordin să se tragă la Timişoara? 8

Caietele Revoluţiei, nr.5 (7) 2006, p.48. 130

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

8. Restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi creştineşte. 9. Apariţia în aceeaşi seară la TVR a lui Ceauşescu pentru a informa opinia publică despre situaţia reală de la Timişoara. 10. Libertatea presei. 11. Libertatea radioului şi a televiziunii. 12. Reforma învăţământului.

Delegaţi din Comitetul Cetăţenesc în balconul Consiliului Judeţean, 20 decembrie 1989.

Manifestanţi în balconul Consiliului judeţean 131

Alexandru Oșca

132

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

133

Alexandru Oșca

Proclamaţia Frontului Democratic Român Din însărcinarea Comitetului de acţiune al Frontului Democratic Român, dăm citire următoarei proclamaţii: I. Frontul Democratic Român este o organizaţie politică, constituită la Timişoara, pentru a realiza un dialog cu Guvernul Român în scopul democratizării ţării. Frontul Democratic Român condiţionează începerea acestui dialog de demisionarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu. II. Propunem Guvernului Român ca bază de discuţie următoarele revendicări: Organizarea de alegeri libere. Libertatea cuvântului, a presei, a radioului şi a televiziunii. Deschiderea imediată a graniţelor de stat. Integrarea României, în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului. Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici din România. Revitalizarea economiei naţionale. Reforma învăţământului în spirit democrat. Dreptul de a manifesta liber. Libertatea reală a cultelor religioase. Îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a alimentaţiei publice. III. Referitor la evenimentele din Timişoara: 1. Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care au dat ordin să se tragă în Popor. 2. Cerem restituirea decedaţilor pentru a fi îngropaţi după datină, cu doliu naţional. 3. Cerem eliberarea imediată a tuturor celor arestaţi în urma manifestaţiei. 4. Cerem încetarea, pe viitor, a oricăror represalii asupra participanţilor la demonstraţiile de la Timişoara. 5. Cerem autorităţilor recunoaşterea oficială a Comitetului de acţiune al Frontului Democratic Român, înfiinţat la Timişoara, şi iniţierea unui dialog. 6. Mulţumim colectivului Teatrului Naţional din Timişoara pentru sprijinul acordat. IV. Frontul Democratic Român adresează ţării întregi următoarea chemare: 134

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

1. Cerem întregului Popor Român să ni se alăture în lupta noastră dreaptă pentru democratizarea ţării. 2. Formaţi în toate oraşele ţării, în întreprinderi şi în instituţii, Comitete ale Frontului Democratic Român, care să asigure coordonarea mişcării de democratizare naţională. 3. Revendicaţi drepturile constituţionale în mod paşnic şi fără violenţă! 4. Intraţi în grevă generală începând de azi, 21 decembrie 1989, până la victoria finală, cu excepţia sectoarelor de bază ce nu pot fi întrerupte. V. Frontul Democratic Român mulţumeşte tuturor celor ce au fost, sânt şi vor fi alături de noi9.

9

Proclamaţia este publicată în foarte multe lucrări şi publicaţii. Vezi: Clio 1989, nr.1-2/2005; Ion Calafeteanu, Revoluţia…, p. 226-227; Alexandru Oşca (coordonator), Revoluţia Română în Banat…., p. 372-373. 135

Alexandru Oșca

Cursul V DECLANŞAREA ŞI DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI LA BUCUREŞTI În seara zilei de 20 decembrie şeful regimului a organizat o teleconferinţă cu prim-secretarii de la judeţe, în care a prezentat punctul său de vedere despre natura, scopul şi forţele implicate în revolta de la Timişoara. După părerea lui, incidentele de la Timişoara erau „… organizate şi dirijate de cercurile revanşarde, revizioniste, cu scopul clar de a provoca dezordine, de a destabiliza situaţia din România, de a acţiona în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a României” Dictatorul nu a realizat nici în acel moment (sau nu a vrut să accepte) cauzele reale pentru care populaţia oraşului de pe Bega s-a revoltat. El le-a cerut responsabililor de la judeţe să organizeze adunări ale oamenilor muncii în care să fie condamnat comportamentul cetăţenilor din Banat. Totodată, el a dat dispoziţii să se constituie echipe speciale în întreprinderi pentru menţinerea ordinei. Aceleaşi idei le-a transmis public, prin televiziune, într-o alocuţiune scurtă, în care timişorenii erau din nou calificaţi drept „huligani” şi „terorişti”. Imediat (la 20.30) Ceauşescu a emis Decretul pentru instituirea Stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş şi a obligat Armata, Securitatea şi Miliţia la reimpunerea măsurilor severe de control în toate localităţile din judeţ şi de capturare a liderilor Revoluţiei. Intervenţia şefului statului, în loc să liniştească cetăţenii, a creat şi mai multă nedumerire şi tensiune în întreaga ţară, astfel că întreaga populaţie a României a luat cunoştinţă din sursă directă că liderii comunişti n-au fost în stare - după patru zile de confruntări - să lichideze revolta din Timiş. De altfel, în dimineaţa zilei de 21 decembrie acţiunile de protest s-au extins cu repeziciune în toate zonele din vestul 136

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

ţării: la Sibiu, la Cluj-Napoca, la Cugir, la Arad, la Reşiţa, la Ghimbav, la Braşov, la Tg. Mureş. Întorşi de la Timişoara, prim-ministrul şi Emil Bobu îl informează pe dictator despre gravitatea situaţiei. Deşi existau toate premisele ca protestul să se extindă şi în Capitală, Nicolae Ceauşescu a autorizat meetingul planificat şi, la ora 12.30, a început discursul în stilul obişnuit, vorbind despre natura revoltei de la Timişoara (între timp extinsă în multe alte oraşe despre care nu spune nimic), despre hotărârea românilor de a îndeplini hotărârile Congresului al XIV – lea al partidului şi despre decizia sa de a mări cu 200 lei retribuţia, cu 100 lei pensiile, cu 300 lei ajutoarele sociale şi cu 30 de lei alocaţia pentru copii. În timpul discursului său s-a declanşat un vuiet puternic (după alte relatări un zgomot de petardă) făcut de manifestanţi veniţi de la Timişoara, care a produs panică şi a provocat dezordine între manifestanţi. Până astăzi nu există un punct de vedere unanim în legătură cu iniţiatorii acestui incident. Disperat, Ceauşescu a făcut apel la ordine şi revenire la situaţia iniţială, dar solicitarea lui nu a mai fost ascultată de manifestanţi care părăsesc meetingul, în ţipete, iar bannerele cu lozinci, portretele şi steagurile sunt abandonate în Piaţa Palatului. Transmis în direct la televiziune, efectul eşuării meetingului s-a propagat rapid în foarte multe oraşe, dar şi în străinătate. Realizând, în fine, dimensiunea dezastrului, Ceauşescu decide să preia personal conducerea acţiunii de restabilire a ordinii şi îi anunţă pe şefii armatei, miliţiei şi securităţii că „suntem în Stare de război, nu de necesitate”. Măsuri severe de combatere a acţiunii revoluţionarilor se instituie peste tot în Capitală. Participanţii la meeting se regrupează în mai multe locuri din Capitală: Piaţa Romană, Piaţa Universităţii, Sala Dalles, Hotelul Bucureşti, Casa Centrală a Armatei, Piaţa Unirii etc. Un grup de tineri care anunţă că sunt de la Timişoara, îi cheamă pe bucureşteni la luptă, îi îndeamnă să reziste, scandează lozinci împotriva regimului şi a lui Ceauşescu. Numele acestora este astăzi necunoscut, ei fiind, probabil, primele victime ale represiunii. Forţele de miliţie şi securitate încearcă să blocheze accesul către Sediul Comitetului Central în care erau, deja, plasate importante efective ale Securităţii şi Armatei. În dreptul hote137

Alexandru Oșca

lului Negoiu manifestanţii încearcă să rupă cordoanele de miliţie, un ofiţer execută fac direct asupra lor şi prima victimă, un bărbat, cade împuşcat. Sunt aduse în grabă alte unităţi ale armatei, inclusiv TAB-uri. Se constituie un comandament pentru coordonarea forţelor de represiune, dar responsabilităţile sunt împărţite haotic, neorganizat. Confruntările dintre manifestanţi şi forţele de represiune se extind şi devin extrem de violente. Intervenţia unităţilor armatei sporeşte încordarea, confuzia şi incidentele soldate cu morţi şi răniţi. Către orele 15.30, după eforturi mari, grupurile de manifestanţi sunt respinse spre Piaţa Romană şi spre Intercontinental. Un vehicul militar care transporta muniţie a fost blocat de manifestanţi în faţa hotelului Intercontinental, iar soldatul şofer, lovit în cap cu un obiect contondent, îşi pierde cunoştinţa, autovehiculul continuând deplasarea necontrolat, şi lovind cetăţenii şi soldaţii din zonă. Incidentul s-a soldat cu morţi şi răniţi. Speriaţi şi confuzi, soldaţii din dispozitiv au deschis focul la întâmplare. Din nou s-au înregistrat morţi şi răniţi. Din dispoziţia generalului Vasile Milea au fost aduse în zonă alte subunităţi, însă manifestanţii - organizaţi mai bine au blocat bulevardul Nicolae Bălcescu printr-o baricadă în zona hotelului Intercontinental. Aici şi-au pus viaţa în pericol Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu, Ionel Pop, Radu Silaghi şi alţii, care s-au adresat cetăţenilor, chemându-i în sprijin. Realizând, în fine, dimensiunea crizei, amplificată de dezastrul mediatic produs de imaginile transmise în direct de la meetingul din Piaţa Palatului, dictatorul s-a adresat din nou românilor, prin postul naţional de televiziune (la ora 18.00) spunând: „…avem de-a face cu o acţiune bine organizată şi dirijată, cu orientare precisă de destabilizare şi îndreptată împotriva integrităţii şi suveranităţii României”. Simţind că pierde controlul asupra propriului aparat represiv, dictatorul face apel la activul de partid fidel şi la membri de partid spunând că „acum se verifică calitatea de membru de partid” şi anunţă că represiunea este îndreptată către „oricine încalcă ordinea şi liniştea (…), şi pune în primejdie integritatea ţării, liniştea şi bunăstarea poporului”. „Nu există decât o cale – lupta” – decretează şeful regi138

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

mului. În disperare de cauză, le face cunoscut miniştrilor apărării, securităţii şi internelor că se instituie o comandă unică, sub conducerea sa, însă din nou separă responsabilităţile tot în sarcina miniştrilor respectivi şi a şefului Gărzilor patriotice. După orele 19.00, în faţa hotelului „Intercontinental” forţele de represiune au încercat în zadar să înlăture baricada ridicată de revoluţionari. Aceştia au rezistat eroic, sprijiniţi de alţi revoluţionari care acţionau pe străzile din apropiere. În jurul dictatorului, rămas în clădirea C.C. al P.C.R., diverşi responsabili ai regimului îi prezentau posibile soluţii de ieşire din criză. Cei mai mulţi, au rămas în aşteptarea unui miracol prin care şeful lor să-i salveze. În cercuri izolate se discută şi soluţia dialogului cu reprezentanţii revoluţionarilor, dar nimeni nu îndrăznea să i-o propună dictatorului. Târziu (în jurul orelor 21.00) Ceauşescu îi cheamă din nou pe Milea, Postelnicu, Vlad şi Pârcălăbescu şi-i apostrofează pentru lipsa de eficienţă în readucerea situaţiei la normalitate în Piaţa Universităţii (Intercontinental). Într-adevăr, scutierii au încercat, fără rezultat, să-i aresteze pe luptătorii de la baricadă. După o rezistenţa îndârjită grupul este spart, o parte sunt strânşi în faţa hotelului Negoiu, îmbarcaţi în dubă şi trimişi la închisoare la Jilava. Baricada, însă, rezistă. Generalul Milea a venit personal în zonă şi a ordonat măsuri de distrugere a ei, dar fără nici un rezultat. Concomitent s-au adus noi forţe (de la Academia Militară) pentru apărarea sediului C.C. al PCR. Noaptea târziu, Vasile Milea a revenit la Intercontinental unde a adus ca întăriri noi detaşamente blindate. Baricada a fost incendiată şi, la o jumătate de oră după miezul nopţii, a fost, în sfârşit, înlăturată de tancuri. Forţele terestre, folosind gaze lacrimogene, i-au alungat apoi, pe revoluţionarii prezenţi în zonă. Atacul s-a soldat cu morţi şi răniţi în rândul revoluţionarilor. Au fost ucişi 48 de revoluţionari, ceilalţi au fost respinşi către Piaţa Unirii. În final, sunt reţinuţi cei mai mulţi dintre aceştia, bătuţi şi maltrataţi în beciurile arestului Miliţiei Municipiului şi la închisoarea Jilava. Către dimineaţă, municipalitatea s-a grăbit să şteargă urmele confruntării de peste noapte, astfel încât să nu se mai cunoască nimic. În timp ce autorităţile se străduiau să înlăture urmările confruntării din timpul nopţii, manifestanţii, care au reuşit să 139

Alexandru Oșca

se desprindă de grupurile atacate şi reţinute de forţele de represiune, s-au îndreptat către marile platforme industriale ale oraşului de unde, peste două ore, urmau să iasă lucrătorii din schimbul de noapte. Extrem de motivaţi şi decişi, ei intră în contact cu muncitorii, le explică întâmplările de peste noapte şi-i conving de dreptatea cauzei şi acţiunilor lor. Convinşi de revoluţionari, angajaţii de pe platformele industriale ale Bucureştiului se decid să se deplaseze, în coloane (la unele întreprinderi în frunte cu directorii şi secretarii de partid), către Comitetul Central şi să-i ceară dictatorului să părăsească puterea. Activiştii trimişi să-i oprească nu au nici o putere, şi se întorc speriaţi să-i raporteze lui Ceauşescu despre noua situaţie. Presat de evenimente, dictatorul încearcă diverse soluţii pentru a face faţă acestei situaţii. Chemat de la Timişoara pentru a fi numit ministru al apărării, generalul Stănculescu soseşte la Bucureşti la ora 05.00 însă evită întâlnirea cu dictatorul, anunţând că este bolnav, la spital (şi-a pus piciorul în gips). Ceauşescu spera că aducând un nou general în fruntea armatei, aceasta va acţiona cu mai multă fermitate în apărarea regimului. La orele 07.00 deja coloanele de manifestanţi din Militari, Pantelimon, Griviţa, Berceni, Pipera au pătruns spre centrul Capitalei scandând: „Jos dictatorul, Jos călăul, Jos Ceauşescu”, „Vom muri şi vom fi liberi”, „Noi suntem poporul”. Acţiunea părea coordonată, multe coloane având în frunte conducerile întreprinderilor. Aceasta a fost diferenţa între modalitatea în care cu două zile în urmă muncitorii de pe platformele timişorene (fără conducerea întreprinderilor) ieşiseră şi ei în coloane masive în Piaţa Operei şi la Palatul Comitetului judeţean. În faţa acestei situaţii, forţele de ordine şi dispozitivele militare nu au intervenit; între angajaţi şi soldaţi au început negocieri şi discuţii. Unii comandanţi au retras militarii din dispozitive, din teama ca aceştia să nu fie dezarmaţi, ulterior sa primit ordin în acest sens de la Marele Stat Major. La fel au procedat muncitorii de pe platformele industriale din aproape toate marile oraşe din vestul şi centrul ţării dar deznodământul cel mai grav pentru regim era aşteptat de la Bucureşti. 140

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

La nivelul Puterii, discuţiile despre posibilele soluţii pentru ieşirea din criză se poartă acum în zona familiei dictatorului. Nicu Ceauşescu, prim-secretar la Sibiu, era apelat telefonic de mama sa şi de unchiul său, Ilie Ceauşescu, în mai multe rânduri. După mai multe discuţii în timpul nopţii, în dimineaţa zilei de 22 decembrie Ilie Ceauşescu îl anunţă şi el pe dictator (fratele său Nicolae) că situaţia s-a agravat, muncitorii vin în coloane organizate către palatul C.C. şi-i cer demisia lui şi a guvernului. Îngrijorat, Nicolae Ceauşescu acceptă soluţia schimbării guvernului, dar aparatul său tehnic lucrează greoi. Ilie Ceauşescu, întors la Ministerul Apărării Naţionale, convoacă reprezentanţii militari ai U.R.S.S. şi ai R.P. Chineze, în audienţe succesive pentru a le comunica decizia dictatorului. Nu va mai avea timp să le comunice această intenţie, chiar în acele momente dictatorul părăseşte Comitetul Central sub privirile manifestanţilor, iar populaţia a înţeles că a părăsit şi puterea. Biroul politic este întrunit în grabă şi în formulă incompletă la orele 08.30 dar Nicolae Ceauşescu se teme să anunţe decizia de schimbare a guvernului. Le cere din nou miniştrilor Postelnicu şi Vasile Milea să-i împiedice pe manifestanţi să pătrundă în Piaţa Palatului, inclusiv prin folosirea armamentului. Vasile Milea se conformează, dă dispoziţii să vină, urgent, formaţiuni blindate din afara Capitalei (Târgovişte, Slobozia, Mihai Bravu), şi încearcă să grupeze lângă sediul C.C. al P.C.R. tancuri şi transportoare blindate din garnizoana Bucureşti. Ordinul este imposibil de executat din cauza realităţilor din stradă, iar execuţia este lipsită de efectul scontat. Din iniţiativa lui Ilie Ceauşescu, dintr-un elicopter se lansează, în diferite zone, manifeste care cer populaţiei să nu răspundă provocărilor şi să sprijine acţiunile guvernului. Fostul responsabil al regimului ateist îi îndemna acum pe oameni „să lase revolta de-o parte şi să se pregătească mai bine de sărbătorea naşterii Domnului”. Manifestele au produs efecte contrare faţă de cele scontate de şeful politic de la armată, tensionând şi mai puternic atmosfera. Constatând că există riscul ca armamentul să ajungă în mâna manifestanţilor, din proprie iniţiativă sau din dispoziţie superioară, Vasile Milea le transmite şefilor de dispozitive 141

Alexandru Oșca

militare să evite contactul cu populaţia, să se replieze în jurul obiectivelor de apărat şi să nu folosească armamentul din dotare. Acest ordin era tardiv (09.10, prin reţeaua radio de la indicativul RONDOUL), întrucât măsura era, deja, luată de către micii comandanţii. În câteva locuri, militarii s-u solidarizat cu demonstranţii, dar nu şi-au părăsit unităţile. După doar 10 minute de la transmiterea acestui ordin, generalul s-a retras într-un birou şi s-a sinucis. Informat, Nicolae Ceauşescu l-a declarat trădător şi l-a numit în locul său pe generalul Victor Stănculescu (numirea nu a fost făcută publică, astfel că mulţi comandanţi nu o cunoşteau), şi i-a anunţat din nou pe apropiaţi că preia direct conducerea armatei, proclamă „Stare de necesitate” pe întregul teritoriu naţional, însă nici o dispoziţie a lui nu-şi mai produce efectul. În Piaţa Universităţii aproape o sută de mii de oameni îi cereau demisia, iar forţele armate părăseau dispozitivele şi se retrăgeau către cazărmi. Dictatorul a adunat pentru ultima oară parte din Biroul politic, pe care-l informează că trădătorul Milea s-a sinucis „după ce a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strânsă legătură cu străinii”. Mai departe, le-a cerut celor prezenţi să se pronunţe dacă sunt hotărâţi să lupte, dar noţiunea era atât de generală încât nimeni n-a înţeles cu cine, pentru ce, cu ce şi când. Practic, a fost momentul disoluţiei puterii dictatorului şi sfârşitul regimului comunist. După ce soldaţii au eliberat căile de acces în Piaţa Palatului, în foarte scurt timp aceasta s-a umplut de demonstranţi. Şeful Securităţii, Iulian Vlad, asemenea lui Stănculescu, a transmis dispoziţia către trupele sale de a nu opune rezistenţă demonstranţilor. Doi ofiţeri din Miliţie (Suceavă şi Rădulescu) s-au grăbit să semneze un document cu unul din liderii manifestanţilor (Marian Gostin) prin care anunţau că Inspectoratul General al Miliţiei va declara oficial că trece de partea Revoluţiei. La aceeaşi oră, în mai multe localităţi, o parte din militari s-au solidarizat cu manifestanţii, fără ca unitatea de comandă să se piardă. Împotriva evoluţiei generale din Capitală şi din ţară, atât la televiziune cât şi la Radio continua să se prezinte decretul prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate în toată ţara (ora 10.51). 142

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Stupefiaţi, românii care participau acum la demonstraţii paşnice, fără să provoace distrugere şi fără să fie împiedicaţi de forţele de ordine, aflau din decret că „încalcă grav ordinea publică, provoacă acte teroriste, de vandalizare şi distrugere de bunuri”. Un val de dezaprobare străbate cu şi mai multă forţă coloanele şi grupurile de manifestanţi ieşiţi în stradă. Ei aflau că toate unităţile armatei, ale M.I. şi Gărzile Patriotice „sunt puse în stare de alarmă” deşi vedeau în faţa lor cum aceste forţe, dimpotrivă, se retrăgeau către propriile cazărmi. Decretul interzicea, în dispreţul oricărei realităţi, întrunirile publice şi circulaţia în grupuri mai mari de 5 persoane, circulaţia pe timpul nopţii, măsuri parcă alese anume ca să incite şi mai mult populaţia. Decretul a fost urmat de un Comunicat despre sinuciderea generalului Vasile Milea care era făcut răspunzător pentru criza declanşată în ţară şi considerat trădător: „... toate zvonurile - se spunea în Comunicat - şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii din ţară şi cu cercurile imperialiste de către trădătorul Vasile Milea care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals situaţia din ţară”.

Vasile Milea 143

Alexandru Oșca

Comunicatul s-a reluat de mai multe ori, cu o completare legată concret de faptul că Milea a ascuns conducerii de partid crimele şi distrugerile de la Timişoara. Observând că dictatorul era în imposibilitatea de a mai exercita actul conducerii, generalul Stănculescu îi propune să părăsească sediul cât mai urgent posibil, cu elicopterul. După câteva momente de confuzie, el este convins şi de generalul de securitate Neagoe să accepte această soluţie - unica rămasă pentru că orice întârziere o putea compromite şi pe acesta. Nutrind speranţe fără nici o susţinere, Ceauşescu încearcă de unul singur să intre în dialog cu mulţimea. Este huiduit (chiar lovit) şi nevoit să se retragă, realizând, în fine, inutilitatea gestului său. Evenimentele din piaţa Palatului se precipită şi la ora 12.00 primul grup de revoluţionari pătrunde în sediul C.C. – simbolul Puterii Comuniste. Peste doar 6 minute soţii Ceauşescu părăsesc pentru totdeauna sediul C.C. şi Puterea sub privirile sutelor de mii de bucureşteni adunaţi în Piaţă.

Imagine cu plecarea lui Ceauşescu de pe clădirea C.C., 22 decembrie 1989, ora 12.08 Fără să mai aştepte nici un semnal, românii au considerat gestul dictatorului ca o abdicare de la răspunderile sale, o renunţare la obligaţiile şi drepturile pe care Constituţia comu144

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

nistă, aşa cum era, i le conferea. Un ultim scurt popas l-a făcut la locuinţa din Snagov, de unde a vorbit precipitat cu fratele său, Ilie, şi cu câţiva prim-secretari de judeţ. Elicopterul şi-a reluat zborul, dar pilotul s-a hotărât să aterizeze pe autostrada, în apropiere de baza aeriană de la Boteni, unde i-a debarcat pe cei doi i-a lăsat în grija gărzilor de corp. Lăsaţi aproape singuri, cei doi s-au deplasat cu un autoturism personal de ocazie la Centrul de Protecţia Plantelor (lângă Târgovişte) şi, după mai multe peripeţii, seara au ajuns în custodia unităţii de artilerie antiaeriană din Târgovişte. În Piaţa Palatului din Bucureşti mulţimea trăia o bucurie imensă. Drapelele partidului şi ale statului comunist au fost înlăturate în strigătele de bucurie ale manifestanţilor „Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e”. O parte dintre demnitarii comunişti, rămaşi în Palat, au fost reţinuţi de revoluţionari, care s-au organizat rapid în detaşamente de apărare şi au colaborat cu subunităţi ale armatei venite în sprijinul Revoluţiei. Din balconul clădirii – loc ocupat în urmă cu o oră de Nicolae Ceauşescu - încep să susţină alocuţiuni lideri ai revoluţiei, în primul rând eroi supravieţuitori de la baricada din faţa hotelului Intercontinental (Dan Iosif, Dumitru Dincă etc.). Se făcea apel la vigilenţă, la ordine, la solidaritate, la reculegere în memoria victimelor. La Televiziune revoluţionarii reuşesc să pătrundă în incintă încă înainte de plecarea dictatorului. Evenimentele din această locaţie urmau să fie foarte importante în viitor şi să se coreleze cu cele de la Comitetul Central şi de la sediul M.Ap.N. În ţară, populaţia din diverse localităţi a ieşit în stradă şi, fără a aştepta alte îndemnuri, a alungat autorităţile în funcţie şi a preluat conducerea oraşelor, comunelor şi judeţelor, întreprinderilor şi instituţiilor. Formele de organizare, denumirea noilor structuri erau foarte diverse şi se schimbau de la moment la moment. Noii lideri erau admişi sau respinşi cu foarte multă uşurinţă, direct de publicul adunat în faţa clădirilor administrative. Tot atunci, la televiziunea din Bucureşti erau transmise primele imagini cu revoluţionari constituiţi într-un grup ai cărui lideri erau actorul Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. 145

Alexandru Oșca

Ion Caramitru

Mircea Dinescu

Doinea Cornea Ion Caramitru a făcut şi el apel la ordine dar şi la vigilenţă: „Suntem în ajunul Crăciunului. Se naşte Isus pe acest pământ... Atenţie, Securitatea nu a cedat încă...” La rândul său, Sergiu Nicolaescu făcea un apel din Studioul 4 către Armată şi Securitate să fie alături de popor, să jure credinţă acestuia. El cerea muncitorilor să înceteze lucrul şi să vină în ajutorul revoluţionarilor. „Vrem să luptăm pentru libertatea şi independenţa... Nu există o ţară liberă, dacă nu există oameni liberi”. Mircea Dinescu improviza un Comunicat către ţară, adresându-se unui ipotetic Front Unit (sau Unic) Muncitoresc, face şi el apel la calm şi la ordine, cere Armatei şi Miliţiei să fie alături de revoluţionari şi să trimită reprezentanţi la Televiziune. La Radio Bucureşti Ana Blandiana a ţinut un discurs elogios la adresa martirilor Revoluţiei şi a curajului celor care, fără ajutor străin, au răsturnat şi lichidat dictatura. 146

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Ca răspuns la chemarea poetului Mircea Dinescu, căpitanul Mihai Lupoi – ofiţer într-un Centru de proiectări construcţii militare -, vine la televiziune şi asigură că, „... în aceste momente armata este alături de popor şi că armata nu a tras în nimeni” – afirmaţie primită cu suspiciune de cei prezenţi. El anunţă că Ministerul Apărării nu mai are conducere şi cere Gărzilor Patriotice să apere Revoluţia fiindcă altfel „elementele vechi vor profita de harababură şi se va produce o baie de sânge”. Imediat Mircea Dinescu a intervenit, cerând „să se formeze gărzi de apărare naţională în fiecare oraş,... poporul să ia puterea, să facă comitete de autoapărare, să se aleagă comandanţi noi şi de încredere”. În atmosfera de entuziasm creată după plecarea dictatorului nimeni nu s-a gândit la dificultăţile de ordin formal generate de menţinerea Constituţiei şi legislaţiei comuniste. Formal Ceauşescu era încă şef al Forţelor Armate şi exista teama că el ar mai avea puterea să se prevaleze de această poziţie. Din acest motiv, generalul Stănculescu semnează două ordine telefonice succesive către comandamentele din subordine (nr. 38 şi nr. 39). În primul ordin este reiterată dispoziţia anterioară privind retragerea efectivelor în cazărmi, cu precizarea că militarii vor evita orice situaţie în care să execute foc şi să opună rezistenţă manifestanţilor care pătrundeau în sediile instituţiilor publice. Constatând că prima dispoziţie de retragere a efectivelor în cazărmi (dată de Marele Stat Major în prezenţa generalului Ilie Ceauşescu) cuprinde şi fraza care impunea executarea ordinelor comandantului suprem, Stănculescu emite imediat un nou ordin telefonic, 39, în care se stabilea expres că se execută numai ordinele „primite de la Ministerul Apărării Naţionale”.

Victor Atanasie Stănculescu 147

Alexandru Oșca

Pentru înţelegerea situaţiei – într-o evoluţie extraordinară, schimbătoare de la minut la minut – este important şi restul conţinutului ordinului în care, de această dată, se cere comandanţilor să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să tragă în situaţia că sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc”. Poziţia şi atitudinea generalului Stănculescu – confuză şi echivocă în situaţia rapid schimbătoare după fuga dictatorului - au generat şi alimentat, mai târziu, puncte de vedere diferite despre modalitatea reală prin care dictatorul a fost înlăturat de la putere, unii autori fiind de părere că Stănculescu l-a eliminat pe Ceauşescu prin lovitură militară. Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale Cetăţeni şi cetăţene, Trăim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile şi-au pus în pericol şi viaţa, protestând împotriva tiraniei. Se deschide o pagină nouă în viaţa politică şi economică a României. În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare. Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român. Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subor148

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

dona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale în actuala lor structură îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale. În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale, ca organe ale puterii locale. Miliţia este chemată ca, împreună cu comitetele cetăţeneşti, să asigure ordinea publică. Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale. Ca program, Frontul propune următoarele: 1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ. 2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie. 3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unu sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă. Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească în viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să funcţioneze imediat. 4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice. 5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor. 6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze democrate şi umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale 149

Alexandru Oșca

umanităţii. Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate. Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale. Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului. 7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii. 8. Organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldură şi lumină ale oamenilor. 9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia. 10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă. Constituindu-ne în acest front, suntem ferm hotărâţi să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţări”.

150

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Pentru seminar: Dezbatere pe baza studiului bibliografiei a următoarelor teme: 1. Conceptele perestroika şi glasnosti, conţinut, consecinţe pentru soarta comunismului european. 2. Starea de spirit a populaţiei din România în proximitatea prăbuşirii regimului comunist. În dezbatere pot fi invocate experienţe cunoscute de studenţi de la părinţi sau din comunităţile din care provin. 3. Timişoara: cum au început protestele, ce raţiuni le-au determinat, cum au acţionat liderii revoluţionarilor, cum au reacţionat autorităţile comuniste şi forţele de represiune. Dimensiunea şi consecinţele represiunii. Victime. 4. Programul politic al revoluţionarilor. Preluarea puterii în Timişoara Constituirea F.D.R. Proclamaţia F.D.R. din 21 decembrie şi Rezoluţia finală din 22 decembrie. Analiză de conţinut. 5. Extinderea Revoluţiei la Bucureşti. Confruntările cu forţele de represiune. Alungarea lui Ceauşescu. 6. Preluarea puterii. Constituirea F.S.N. Programul politic: Comunicatul către Ţară. 7. Preluarea puterii locale în centre urbane şi rurale din ţară. Discuţii pe baza referatelor studenţilor în funcţie de localităţile sau zonele de locuire.

151

Alexandru Oșca

Cursul VI INSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA NOILOR STRUCTURI DE PUTERE Euforia victoriei Revoluţiei încă nu se stinsese când au început să se exprime primele opţiuni pentru noua conducere a ţării. Din stradă mulţimea scanda numele unor lideri cunoscuţi ca opozanţi ai lui Ceauşescu (Corneliu Mănescu, Ion Iliescu etc.), în timp ce în clădirea C.C. se făceau mai multe liste guvernamentale (cu Dăscălescu, Ilie Verdeţ, Manea Mănescu), toate respinse de cei din jur. Mai mulţi lideri ai Revoluţiei au hotărât să se implice în alcătuirea listelor guvernamentale. Pentru credibilitate, ei îi informau pe auditori că reprezintă structuri sau formaţiuni politice diverse. Astfel, Petre Roman vorbea în numele Frontului Unităţii Poporului, iar Dumitru Mazilu (venit direct din detenţie) anunţa existenţa Forumului Cetăţenesc. Actorul Alexa Visarion vorbea şi el în numele Consiliului Democraţiei Naţionale Adus cu forţa la balconul fostului C.C., prim-ministrul Constantin Dăscălescu, a fost silit să-şi anunţe demisia lui şi a Guvernului. După orele 14.00 au început să se cristalizeze primele idei atât în legătură cu noile structuri de conducere, cu liderii lor cât şi cu programele pe care şi le propuneau. Activ în rândul revoluţionarilor încă din ziua precedentă, Petre Roman a prezentat un documente pe care l-a denumit „Declaraţia Poporului”: „Compatrioţi, fraţilor! Astăzi 22 decembrie 1989, prin unitatea poporului, cu sprijinul direct al armatei noastre naţionale, dictatorul Ceauşescu a fost înlăturat. În acest moment, poporul alături de armată, cere ca puterea politică să fie preluată de instituţii democratice alese de poporul liber. În numele populaţiei Bucureştiului... facem apel... să se menţină calmul, ordinea publică, pentru a permite organizarea vieţii libere şi democratice”. 152

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Cel mai înalt demnitar militar care s-a adresat poporului după plecarea dictatorului a fost generalul Voinea, comandantul Armatei I-a, din Bucureşti. El le-a cerut militarilor „să sprijine Revoluţia şi, să fie în măsură să dea ripostă hotărâtă celor care ar încerca să zdruncine noua orientare politică, socialist democratică în ţara noastră”. Apoi s-a adresat comandanţilor de garnizoane, cărora le-a cerut să ia legătura „cu forţele populare” (atenţie, în urmă cu o oră, în nota telefonică se cerea să se ia legătura cu „organele locale”) şi să înceteze orice operaţiuni militare pentru că în realitate ele sunt zadarnice”. Concomitent cu încercarea de a da substanţă şi coerenţă mesajelor către populaţie, a început o puternică operaţiune de dezinformare, cu efecte devastatoare în planul încrederii populaţiei în capacitatea noilor organe de a ţine situaţia sub control, supradimensionând forţa de ripostă a cercurilor fidele dictatorului. Până în prezent nu s-a putut demonstra, cu certitudine, autorii acestei operaţiuni de dezinformare şi diversiune, soldate cu numeroase victime. Zvonurile şi informaţiile false de tot felul se transmiteau mai ales din Studioul 4 al Televiziunii Române, unde erau prezenţi foarte mulţi revoluţionari. Toţi liderii care şi-au asumat responsabilitatea în noul context erau „bombardaţi” cu informaţii dintre cele mai periculoase, imposibil de verificat. Ion Caramitru, de exemplu, anunţa că Nicolae Ceauşescu încercă să fugă din ţară de pe aeroportul Titu. „Cei care sunt în preajmă – le cerea el - să ia măsuri şi să-l prindă pe ticălos”. Gelu Voican Voiculescu unul din liderii cu rol important în Revoluţie – a susţinut o alocuţiune în sprijinul celor închişi sub diverse motivaţii şi care aşteptau să fie eliberaţi. Cerea, şi el, să se menţină ordinea, avertizând că atenţia întregii lumi este îndreptată către evenimentele din România „…să arătăm că suntem respectabili, că suntem un popor care-şi cunoaşte ordinea, ierarhia şi legalitatea şi că deşi am suferit nu trebuie să cădem în răfuială”. Cerea, precum Mircea Dinescu, să se constituie comitete de autoapărare pentru a asigura liniştea şi ordinea. Pitorească s-a dovedit apariţia la Televiziune a generalului Nicolae Militaru (trecut de mult în rezervă, îmbrăcat în ţinută de ceremonie, probabil singura pe care o avea) care, în cuvântul său, nu ascundea opţiunea pentru continuarea regimului, dar sub o formă democratică. El acuză armata că a tras 153

Alexandru Oșca

în populaţie şi anunţa că dacă se confirmă acest fapt „înseamnă că va fi rău”. Este printre puţinii protagonişti care s-a referit la natura noului regim, numit de el „socialism democratic” (Chiţac a preluat şi el această expresie). După un timp, un alt revoluţionar, Belu Zingher, a prezentat un Apel al Mişcării Democratice Române, cel mai coerent dintre cele de până atunci: „Populaţia să nu întrerupă demonstraţia până la căderea guvernului lui Ceauşescu, să se formeze un guvern provizoriu cu misiunea să organizeze alegeri libere, oamenii să ocupe primăriile, redacţiile şi tipografiile, să se declanşeze greva generală, armata să nu tragă în popor, să-l apere de „bandele de ucigaşi ale dictatorului Ceauşescu”. Atenţie, în tot acest timp încă nu se executa nici un foc de armă, cu excepţia celor de la Sibiu. În jurul orelor 14.35, la Studioul 4 al Televiziunii Române soseşte Ion Iliescu. În prealabil, el se informase despre situaţia din ţară de la Ministerul Apărării Naţionale (generalul Stănculescu). Mesajul său este cel mai coerent şi se remarcă prin faptul că este diferit de limbajul de până atunci al foştilor conducători politici. El caracterizează în câteva cuvinte regimul Ceauşescu („care se voia atoateştiutor, atoatefăcător etc., care n-a avut luciditatea minimă... ca să înţeleagă momentele de dramatism pe care le trăieşte naţiunea română... A împins până la catastrofă situaţia economico – socială a ţării, tensiunea politică şi se face vinovat de crima odioasă împotriva poporului”) şi indică vinovatul principal pentru situaţia în care sa ajuns: Nicolae Ceauşescu, „…om fără inimă, fără suflet, fără creier, fără raţiune... un fanatic care stăpânea cu metode medievale această ţară”. Este un text extrem de apropiat de cel din scrisoarea sa din martie 1989 care, din diferite motive, n-a mai ajuns în străinătate aşa încât a rămas necunoscută. Ion Iliescu cere unităţilor de securitate „să se lepede de această clică ordinară”, şi precizează că există garanţii că „armata este alături de popor”. Totodată, el anunţă că va constitui un „Comitet al Salvării Naţionale” şi, cheamă „toţi oamenii de bine să vină la orele 17.00 în faţa palatului C.C. al PCR. Silviu Brucan îl completează: „… s-a terminat o epocă întunecată de dictatură feudală” şi, ca un „veritabil” doctrinar, stabileşte că „problema principală pentru societatea românească este trecerea de la dictatură la democraţie... evitând dezordinea şi anar154

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

hia”(observăm, nu trecerea de la comunism la democraţie). Fără a preciza calitatea în care vorbeşte, el proclamă că „trebuie stabilit un guvern care să asigure conducerea şi administrarea ţării până la alegerile libere” şi că „trebuie elaborat un program provizoriu care să rezolve problemele şi nevoile vitale ale oamenilor neglijate până atunci”.

Imagine cu Ion Iliescu la Televiziune Privite retrospectiv întâmplările de la televiziune, din primele momente după plecare soţilor Ceauşescu, par lipsite de importanţă sau secundare. Intervenţiile celor prezenţă erau nepregătite, dirijate din spate, mesajele se repetau, deveneau obsedante, confuze, uneori cu totul neverosimile. În context, căpitanul Mihai Lupoi, rămas în grupul de la televiziune, intervine din nou şi anunţă cu de la sine putere că „….armata ca un fel de interimat - a preluat puterea, iar comandant îl are pe generalul Nicolae Militaru căruia să-i dea ascultare toate unităţile”. Anunţă ritos că generalul Militaru, comandantul Armatei - (nimeni nu-l numise în această inexistentă funcţie) a dat ordin ca unităţile să se retragă în cazărmi: „Deci nu uitaţi că sunteţi militari şi comandantul vostru actual v-a dat ordin să intraţi în cazărmi”. Ulterior impetuosul căpitan se folosea de momente oportune pentru a lansa public mesaje şi semnale de alarmă, chemări şi dispoziţii aparent fanteziste, vorbind în numele unor ipotetice structuri despre care nimeni nu ştia nimic. Mesajele lui, hilare într-o situaţie atât de periculoasă, au sfârşit prin a nu mai fi luate în seamă. 155

Alexandru Oșca

În sălile Palatului Comitetului Central grupuri diverse de cetăţeni încercau să se impună prin proclamaţii, liste de persoane pentru Puterea executivă, denumiri de formaţiuni politice. Sosit la Palatul C.C. grupul Ion Iliescu, la care se ataşează alte personalităţi, încearcă să alcătuiască o schiţă de Comunicat către tară şi să definească numele noii structuri politice de conducere; sunt respinse câteva variante (pregătite de foştii consilieri prezidenţiali Apostoiu şi Nicolcioiu sau avansate de Nicolae Militaru). Iliescu – recunoscut de facto ca noul şef de stat - se adresează mulţimii, comunicând câteva repere din concepţia sa despre noile structuri de stat şi principiile de funcţionare ale acestora. În piaţă se lansează lozinca Fără comunişti. Pentru a putea lucra în linişte, grupul Iliescu se retrage din balcon. În timp ce lucra la proiect, s-au auzit primele focuri de armă în Piaţa Palatului, fără să se înregistreze victime. Rămas între revoluţionarii din balcon Dumitru Mazilu a intervenit cu un discurs elaborat şi foarte emoţionant, reuşind să-şi prezinte programul politic la care lucrase în numele Forumului Cetăţenesc. Cele zece puncte ale programului Forumului Civic au fost următoarele: • Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare; • Organizarea de alegeri libere în cel mai scurt timp posibil; • Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate, respectiv pentru cinci sau cel mult zece ani. Puterea nelimitată îmbracă forme patologice. Nimeni nu poate pretinde puterea pe viaţă; • Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în toate sectoarele economice; • Restructurarea agriculturii prin trecerea pământului în mâinile celor care-l muncesc, care sunt adevăraţii săi stăpâni; • Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane; 156

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

• Reaşezarea structurilor culturii româneşti pe baze democratice şi umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi imposturii şi statornicirea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate. Trecerea presei, Radioului şi Televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului; • Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi; • Reorientarea întregului comerţ exterior al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. Interzicerea transferului resurselor economiei naţionale pentru obţinerea de valută forte cu orice preţ. Adoptarea măsurilor necesare pentru efectuarea unui comerţ exterior cu respectarea integrală a cerinţelor eficienţei economice; • Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume. El anunţa mulţimea că noul steag al României este tricolorul – roşu, galben, albastru - fără alte însemne, apoi dă citire programului: „organizarea de alegeri libere anul viitor, separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească), alegerea liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate, restructurarea economiei naţionale pe criteriile eficienţei, reorganizarea învăţământului, trecerea presei, radioului, televiziunii în mâinile poporului, respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor, punerea politicii externe şi a comerţului exterior în slujba poporului.... Să avem şi noi un forum al naţiunii,... Forum cetăţenesc. Nici un alt titlu nu ne trebuie. Cetăţeanul trebuie să fie în centrul acestui Forum, Forumul Cetăţenesc Naţional”. Aflaţi în imposibilitatea de a definitiva comunicatul către ţară, a cărui existenţă devenise stringentă, Ion Iliescu şi o parte din grupul său au părăsit Palatul C.C. (unde focul se intensifica) şi s-au deplasat la Televiziune. (Brucan, Petre Roman, Dan Marţian). Mai târziu a ajuns şi Dumitru Mazilu, care a pus la dispoziţie textul său pentru a fi definitivat şi a asistat la completarea listei Consiliului Frontului Salvării Naţionale. 157

Alexandru Oșca

La ora 23.00 Ion Iliescu a prezentat în direct Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, cel mai important dintre documentele de până atunci. În Comunicat se preciza că se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu, guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea, întreaga putere este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale care îşi subordonează Consiliul Militar Superior, toate ministerele şi organele centrale existente. S-a dat dispoziţia ca în teritoriu să se formeze consilii judeţene, orăşeneşti, comunale ale F.S.N., ca organe ale puterii locale. Ordinea publică urma să se asigure de Miliţie şi Comitetele cetăţeneşti. Programul stabilea: abandonarea rolului conducător al unui singur partid, adoptarea sistemului pluralist de guvernare, organizarea alegerilor libere, separarea puterilor în stat, mandatul conducătorilor - unul sau două mandate, restructurarea economiei pe principiile eficienţei, eliminarea metodelor de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative, restructurarea agriculturii – sprijin pentru mica producţie ţărănească, reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste, eliminarea programelor ideologice, promovarea adevăratelor valori ale umanităţii, eliminarea minciunii şi imposturii, aşezarea pe noi baze a dezvoltării cultural naţionale, trecerea presei în mâinile poporului, respectarea drepturilor minorităţilor, promovarea unei politici externe care să servească bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume şi care să se integreze în procesul de construire a unei Europe Unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului, respectarea angajamentelor internaţionale (în primul rând cele privitoare la Tratatul de la Varşovia); promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectarea drepturilor de deplasare liberă, restaurarea societăţii civile, garantarea triumfului democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării”. S-a anunţat că numele ţării este România şi că se va trece la redactarea noii Constituţii. S-a prezentat o listă provizorie a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, cu 39 de personalităţi – dizidenţi, activişti marginalizaţi sau oponenţi ai dictatorului, luptători pe baricadele Revoluţiei, generali şi ofiţeri – care urma să fie completată. 158

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Lista C.F.S.N. 1. Doina Cornea 2.Ana Blandiana 3.Mircea Dinescu 4.László Tőkés 5.Dumitru Mazilu 6.Dan Deşliu 7.Ştefan Guşe 8.Victor Stănculescu 9.Aurel Dragoş Munteanu 10.Corneliu Mănescu 11.Alexandru Bârlădeanu 12.Silviu Brucan 13.Petre Roman 14.Eugenia Iorga 15.Negruţi Paul 16.Manole Gheorghe 17.Vladimir Ionescu 18.Adrian Sârbu 19.Cârjan Constantin 20.Domokoş Geza

21.Ion Caramitru 22.Sergiu Nicolaescu 23.Mihai Montanu 24.Mihai Ispas 25.Gelu Voican Voiculescu 26. Dan Marţian 27.Lupoi Mihail 28.Gheorghe Voinea 29.Dumitrescu Emil 30.Neacşa Vasile 31.Ciontu Cristina 32.Baciu Marian 33.Bogdan Teodoriu 34.Magdalena Ionescu 35.Marian Mierlă 36.Constantin Ivanovici 37.Ovidiu Vlad 38.Bucurescu Valeriu 39.Ion Iliescu

Prezentarea Comunicatului C.F.S.N., precedată de prezentarea altor documente în diferite centre urbane importante din ţară (Rezoluţia finală de la Timişoara, de exemplu......), de alte luări de cuvânt mobilizatoare, au fost însoţite de o intensificare fără precedent, o escaladare a diversiunii, apelând la provocări pe scară largă a armatei şi a revoluţionarilor care dispuneau de armament. Încă din ziua de 23 decembrie generalul Guşă declara că Securitatea a trecut în subordinea armatei şi că mai erau doar câteva grupuri de disperaţi „cuiburi izolate care încearcă să distrugă ce am cucerit”. El cerea cetăţenilor să înceteze pătrunderea în sediile Miliţiei şi Securităţii. Generalul Vlad confirma şi el subordonarea Securităţii Ministerului Apărării şi că „trupele Ministerului de Interne luptă cot la cot cu armata pentru salvarea fiinţei noastre naţionale”. Decizia a fost însoţită de lipsă de determinare, a fost asumată la nivel politic mai târziu, ceea ce a creat confuzie şi incidente tragice. În aceeaşi zi, la ora 06.30, dimineaţa, s-a produs tragedia la Aeroportul 159

Alexandru Oșca

Otopeni unde o subunitate de securitate de la Câmpina, (chemată sau trimisă în sprijin pentru apărarea aeroportului) a fost, practic, decimată. Militarii care apărau aeroportul, neinformaţi exact, din confuzie şi teamă, necunoscând intenţia colegilor lor, au deschis foc prin surprindere şi au ucis 37 de elevi ai Şcolii de la Câmpina. Focul de armă n-a încetat câteva zile (mai intens până pe 25 decembrie) şi s-a extins în multe locuri din Capitală şi din multe localităţi din ţară. O statistică oficială înregistra 1104 morţi, peste 3000 de răniţi în perioada 17- 29 decembrie 1989, ceea ce face ca Revoluţia din România să fie cea mai sângeroasă dintre cele din ţările estului comunist, dar – fapt mai puţin spus – şi cea mai radicală şi rapidă. S-a creat percepţia că forţele vechiului regim au o capacitate de rezistenţă deosebită, şi pot reveni la putere. Prin Radio dar şi prin Televiziune s-a lansat ştirea că sovieticii au promis ajutor pentru lupta împotriva teroriştilor şi ar fi fost gata să-l ofere. O discuţie directă între generalul Guşe şi generalul rus Moisev a limpezit situaţia: Armata română nu a cerut ajutor străin, ea era în măsură să facă faţă, singură, atacurilor forţelor proceauşiste. Rând pe rând structurile de putere din judeţe, comune şi întreprinderi încep să se organizeze după modelul de la centru, renunţând la denumirile ad-hoc pe care şi le-au luat la 22 decembrie. Chiar Frontul Democratic Român de la Timişoara a decis să se afilieze la programul FSN şi să se transforme în Consiliul Judeţean al FSN. Totodată, s-a procedat la o restructurare a conducerii la Timişoara: Lorin Fortuna – preşedinte, Claudiu Iordache – vicepreşedinte, Mihaela Munteanu – secretar, Ştefan Iovan şi Petrişor Morar, membri. În ziua de 23 decembrie, la ora 16,30 generalul Militaru a fost numit ministru al apărării naţionale. Conform practicii antirevoluţionare, numirea a fost anunţată şi la Statul Major al Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia. În climatul de tensiune din zilele de 22 şi 23 decembrie, amplificate de zvonuri lansate profesionist, nevoia de comunicare directă a noii puteri cu populaţia era vitală. Din acest motiv, Ion Iliescu a revenit de câteva ori la televiziune pentru a risipi îngrijorarea populaţiei. Într-o alocuţiune el a făcut o sinteză a activităţii C.F.S.N., cu precizarea că din motive temeinice, acest organism a dat prioritate organizării ripostei împo160

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

triva atacurilor teroriste, a „grupurilor de terorişti şi indivizi fanatici” care acţionează cu o cruzime fără precedent.... Acţiunile diversioniste teroriste, criminale... sunt o ultimă zvârcolire a acestei creaţii a dictatorii antipopulare”. Tot în această idee, Consiliul FSN a emis un comunicat (ora 12.00, în ziua de 24 decembrie) în care se anunţa că situaţia din Capitală şi din teritoriu era sub control. Se acţiona pentru soluţionarea grabnică a problemelor pentru neutralizarea cuiburilor de terorişti care, „din instinct demenţial” continuă lupta... dar societatea este definitiv angajată pe calea revoluţiei şi democraţiei. „Revoluţia a triumfat definitiv .... Uniţi vom învinge”, a spus, în final, preşedintele C.F.S.N. Reunit în şedinţă, C.F.S.N. a decis ca unităţile M.I. şi ale Securităţii să fie integrate în M.Ap.N. Decizia era formală, pentru că subordonarea fusese realizată încă din dimineaţa zilei de 23 decembrie, anunţată de generalul Guşă. În numele C.F.S.N., Virgil Măgureanu a transmis un Comunicat prin care toţi deţinătorii de armament erau obligaţi să-l predea. El cerea cetăţenilor să evite orice act de vandalism, de distrugere şi de răzbunare personală, vinovăţiile urmând să se stabilească numai pe calea justiţiei. Instituţiile şi întreprinderile erau rugate să revină la obligaţiile de bază, iar cetăţenii să revină la lucru. Organismele nou create erau invitate să-şi înceapă imediat activitatea de refacere a ţării, intrând în subordinea Consiliului. Seara s-a constituit Tribunalul Militar Excepţional pentru judecarea soţilor Ceauşescu. Potrivit hotărârii, procesul trebuia să respecte legile şi procedurile juridice în vigoare, inclusiv dreptul la apărare al inculpaţilor. Evenimentul cel mai important în ziua de 25 decembrie, a fost, fără îndoială, judecarea, condamnarea la moarte şi executarea soţilor Ceauşescu. Motivaţia deciziei de judecare şi condamnare a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu a fost faptul că elementele teroriste acţionau şi ucideau în continuare oameni nevinovaţi, în speranţa că dictatorul ar putea reveni la Putere. Fenomenul teroriştilor n-a fost lămurit până în prezent, generând multe speculaţii şi acuze la adresa responsabililor care abia se instalaseră la Putere şi care, logic,erau victimele acţiunii teroriştilor. Tribunalul s-a deplasat, în secret, cu elicopterul, la Târ161

Alexandru Oșca

govişte în dimineaţa zilei de 25 decembrie. Completul de judecată, format din doi judecători a fost completat, conform regulilor, cu alţi trei asesori din rândul cadrelor unităţii unde era reţinut dictatorul. După o judecată sumară, cu prezentarea unor capete de acuzare neverificate, generale, Tribunalul i-a găsit vinovaţi şi a hotărât să le aplice sentinţa capitală. În mare grabă sentinţa a fost executată de un grup de militari, chiar în curtea unităţii. Seara la postul de televiziune s-a comunicat ştirea despre condamnarea şi executarea soţilor Ceauşescu. Anunţul a fost urmat de o scădere bruscă a provocărilor şi actelor de diversiune, intensitatea focului de arme s-a diminuat. Totuşi, în scurt timp evenimentul a generat nedumeri şi a marcat evoluţia politică atât a Frontului Salvării Naţionale cât şi a celor care au decis organizarea judecăţii, şi i-au executat pe cei doi. Treptat Consiliul începe să-şi exercite atribuţiile de organism suprem de conducere în stat. El emite primele decrete prin care sunt abrogate o serie de legi din vechiul regim: despre Consiliu Apărării, normele de adresare între cetăţeni, obligaţia funcţionarilor de a locui în localităţile în care muncesc, participarea cu părţi sociale la fondul de dezvoltare, programul de alimentaţie ştiinţifică, a populaţiei, reglementarea întreruperii sarcinii, regimul maşinilor de scris etc. În ţară, încă din 21 decembrie Revoluţia a câştigat din ce în ce mai mulţi susţinători. Au apărut şi lideri ai manifestanţilor care-şi asumau responsabilităţile, indiferent de riscuri. Călin Nemeş la Cluj – Napoca cerea manifestanţilor din jurul său să scandeze lozinci împotriva dictatorului, în sprijinul timişorenilor şi bucureştenilor. La Dej revoluţionarii au pătruns în Comitetul municipal de partid, muncitorii de la Ghimbav au format coloane care s-au deplasat spre centrul oraşului. La Caransebeş, 3000 de muncitori au venit la Consiliul Popular scandând lozinci pentru demiterea lui Ceauşescu, iar la Sibiu foarte mulţi manifestanţi s-au oprit în faţa Miliţiei Judeţene, cerând eliberarea arestaţilor. La Cluj-Napoca intervenţia subunităţilor militare în 21 decembrie a fost dezaprobată de manifestanţi. Într-o altercaţie dintre actorul Călin Nemeş şi căpitanul Dando Carp primul este rănit prin împuşcare, încercând să-i ia arma. La ordinul căpitanului militarii au executat foc şi astfel s-au înregistrat 11 morţi şi 23 de răniţi. 162

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

La Cugir, o mulţime de manifestanţi s-a deplasat la sediul Miliţiei cerând eliberarea arestaţilor. Sediul miliţiei a fost atacat cu pietre şi sticle incendiare, imobilul a luat foc. Miliţienii au executat foc de avertisment din interiorul clădirii şi, în final, s-au aruncat prin flăcări de la etaj, încercând să se salveze. Căpitanul Valentin Pop şi plt. major Ilie Stancu sunt stropiţi cu benzină şi arşi. La Cluj - Napoca confruntările s-au amplificat, reacţia manifestanţilor se îndrepta exclusiv asupra dispozitivelor militare. Sub presiunea manifestanţilor, subunităţile aflate în Centru s-au retras în dezordine. În zona Catedralei, soldaţii au somat mulţimea să se oprească, s-a executat foc, din nou au rezultat morţi şi răniţi. În alt loc (pe podul peste Someş, în apropierea hotelului Astoria), mulţimea îi presa pe militari să părăsească zona şi aceştia au făcut uz de armă, au fost ucise alte 3 persoane şi rănite 8. Scandările anticeauşiste au fost completate imediat de scandări împotriva militarilor: „Asasinilor”, „Criminalilor”. Altercaţiile se intensifică. Militarii au fost agresaţi de civili, iar aceştia răspund cu foc de avertisment. Confruntarea se soldează din nou cu morţi şi răniţi. Doina Cornea, - militant anticomunist - cere manifestanţilor solidaritate în confruntarea cu forţele de represiune. În tot oraşul se scandează lozinci anticomuniste. Actorul Dorel Vişan, aflat la Cluj-Napoca pentru o colaborare cu Teatrul din oraş, şi-a asumat răspunderea conducerii primului C.F.S.N. local. Un grup de manifestanţi din Sibiu a atacat sediul Poliţiei cerând eliberarea arestaţilor; pentru a-i îndepărta miliţienii au folosit gaze lacrimogene şi au făcut uz de armă în urma căruia un elev din Şcoala militară a M.Ap.N. aflat în cordonul de protecţie, în faţa mulţimii a fost rănit. O parte din cadrele Miliţiei a părăsit localul şi s-a adăpostit în localul Şcolii de Ofiţeri a M.Ap.N. de vizavi. Starea de confuzie, suspiciune şi incompetenţa a provoacă victime din rândul ambelor forţe. La Cisnădie, sediul Miliţiei a fost incendiat, la fel Primăria oraşului, confruntarea a căpătat accente dramatice. La Caransebeş, manifestanţii au atacat şi incendiat Procuratura, Tribunalul, Miliţia. La Miliţie, ofiţerii şi subofiţerii au deschis foc de avertisment, dar agresiunea a continuat. Revoluţionarii au pătruns în sediu, moment în care s-a executat foc direct asupra lor. O persoană a fost ucisă şi 13 rănite. 163

Alexandru Oșca

La Tg. Mureş confruntările între populaţie şi organele de ordine s-au intensificat pe măsură ce întunericul se aşternea peste tot. Sunt atacaţi militarii cu răngi şi pietre, sunt atacate maşinile acestora. Un soldat este ucis cu o piatră, iar focul dintr-o maşină de luptă ucide 4 tineri. Manifestanţii se retrag, dar devastează restaurante şi clădiri publice, scot din funcţiune vehicule militare. Cu toată precauţia, focul unei mitraliere de pe TAB loveşte în plin un grup de revoluţionari şi ucide pe loc 4 persoane. Departe de a-i calma sau speria pe manifestanţi, reacţia lor este şi mai virulentă. Magazinul Romarta Tineretului şi cafeneaua „Cafe – Lux” sunt devastate. Noaptea de 21/22 decembrie la Arad numărul revoluţionarilor rămaşi în Piaţa Centrală s-a redus considerabil. Şeful Miliţiei vrea să profite de situaţie şi cere armatei să-i împrăştie pe cei câteva sute de manifestanţi, dar ofiţerii refuză, motivând că aceasta este o misiune specifică şi în obligaţia Miliţiei. Refuzul militarilor a permis revoluţionarilor să păstreze controlul asupra pieţei până dimineaţa. Piaţa Centrală a oraşului este ocupată din nou încă de la primele ore ale dimineţii de zeci de mii de manifestanţi, Valentin Voicilă şi reprezentanţi ai întreprinderilor susţin alocuţiuni împotriva regimului politic, pentru respectarea drepturilor cetăţeneşti, se solidarizează cu timişorenii şi citesc programul Frontului Democrat Român, înfiinţat la Timişoara în seara zilei precedente. Demonstraţia se desfăşoară sub privirile militarilor din dispozitivul care apără edificii publice, dar nu intervin. Între militari şi manifestanţi se leagă dialoguri, se transmit mesaje şi gesturi semnificative. Două sicrie simbolice impresionante cu numele Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt depuse în faţa tribunei improvizate. Preoţii oficiază o slujbă religioasă, iar oamenii îngenunchează şi se roagă. În nici unul din oraşele cuprinse de manifestaţii forţele de represiune nu au reuşit să normalizeze situaţia şi să stingă complet conflictul. În Caransebeş sunt scoase maşini de luptă grele, iar în Sibiu sunt trimise întăriri de la unităţile militare din Rm. Vâlcea. La Cluj Napoca manifestanţii se constituie în grupuri organizate, se concentrează în faţa Catedralei, improvizează tribune şi ţin cuvântări împotriva dictatorului. La Sibiu, cetăţenii se adună în centrul oraşului, neobstrucţionaţi de soldaţi şi mi164

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

liţieni. La Alba Iulia, muncitorii şi locuitorii oraşului se adună în faţa Consiliului Popular Municipal şi Judeţean, o parte dintre ei susţin alocuţiuni împotriva regimului politic, iar mulţimea scandează lozinci antiprezidenţiale: „Jos Ceauşescu”, „Jos tiranul”. La Braşov coloanele de manifestanţi invadează centrul oraşului după acelaşi tipic ca şi în celelalte localităţi. Amintirea demonstraţiilor neautorizate din urmă cu doi ani (noiembrie 1987) redevine vie şi prezentă în viaţa braşovenilor, populaţia oraşului se solidarizează cu liderii manifestanţilor, soldaţii nu intervin, primesc ordin să nu execute foc, scot încărcătoarele de la arme, primesc flori, alimente şi ţigări de la cetăţeni. Liderul grupului de manifestanţi dă citire unei petiţii în şapte puncte prin care cere: demisia din toate funcţiile de partid şi de stat a lui Nicolae Ceauşescu, alegeri democratice în care pe liste să fie membrii şi nemembrii ai Partidului Comunist, libertate de exprimare, accesul neîngrădit la mass-media, îmbunătăţirea condiţiilor de trai, adevărul despre soarta liderilor demonstraţiei din 15 noiembrie 1987 şi încetarea proceselor împotriva acestora. Petiţia este primită cu urale, se scandează lozinci antiprezidenţiale, pentru libertate, de solidaritate cu Timişoara. Manifestaţiile spontane se extind în primele ore ale dimineţii de 22 decembrie în oraşe mai mari sau mai mici: la Craiova în Piaţa Prefecturii un grup de manifestanţi scandează lozinci împotriva lui Nicolae Ceauşescu, mulţi cetăţeni îi privesc de la distanţă, apoi se apropie şi grupul devine tot mai mare. Prezenţi în dispozitiv, militarii nu intervin. La Reşiţa coloanele de manifestanţi pătrund în centrul oraşului, scandează lozinci pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, poartă bannere cu denumirea întreprinderilor de care aparţin: Combinatul Siderurgic, Întreprinderea de Construcţii Maşini, Întreprinderea de Construcţii Montaj Metalic, etc. Cetăţenii din oraşele în care manifestaţiile se declanşaseră în ziua precedentă ies din nou în pieţele publice, de această dată neobstrucţionaţi de forţele de ordine. La Cluj Napoca, cetăţenii se plasează din nou în Piaţa Libertăţii unde municipalitatea tocmai înlăturase urmele confruntărilor. La Buzău manifestanţii pătrund în sediul judeţenei de partid şi la sediul Miliţiei. La Constanţa populaţia forţează 165

Alexandru Oșca

vechea conducere să părăsească puterea, la fel la Craiova unde manifestanţii pătrund în sediu Comitetului judeţean, părăsit în grabă de prim-secretar. La Deva, Hunedoara şi Petroşani mulţimea adunată în stradă salvează persoanele arestate de Miliţie în ultimele zile, iar la Cluj Napoca grupuri de manifestanţi pătrunşi în sediul conducerii de partid, îl surprind pe prim-secretar Ioachim Moga care se aştepta să fie agresat, dar revoluţionarii se constituie într-un Comitet de conducere şi se ocupă de problemele nerezolvate ale cetăţenilor din municipiu. Doina Cornea - preşedinta de onoare şi Dorel Vişan – însoţiţi de alţi revoluţionari, intră în legătură cu reprezentanţi ai garnizoanei, iar generalul Topliceanu anunţă mulţimea că Armata este de partea Revoluţiei şi nu va trage în popor. În cursul dimineţii de 22 decembrie în aproape toate localităţile în care populaţia a ieşit în stradă cerând înlăturarea dictaturii, forţele de ordine s-au limitat să supravegheze demonstraţiile care se desfăşurau paşnic. Între excepţii au fost Miliţia şi securitatea din Sibiu.

Sediul Securităţii din Sibiu Aici s-a executat foc asupra demonstranţilor care cereau miliţienilor să elibereze persoanele reţinute pe timpul nopţii şi în zilele precedente. S-au înregistrat morţi şi răniţi, inclusiv dintre elevii şcolii militare de ofiţeri de infanterie prezenţi în dispozitiv, în faţa manifestanţilor. De teama mulţimii, care 166

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

ameninţa cu pătrunderea în clădire, o parte din ofiţerii de Miliţie şi Securitate au escaladat gardul Şcolii şi s-au îndreptat spre Comandament. Militarii din postul de pază de la drapelul de luptă au deschis focul asupra lor şi astfel au fost ucişi şi răniţi 23 de securişti şi miliţieni. La ora 12.30, Şeful Securităţii, Petrişor Toader, a hotărât să depună armele şi să intre în dialog cu manifestanţii. Focul însă a continuat până la miezul nopţii, până la distrugerea clădirii. La Tg. Mureş soldaţii au fraternizat cu populaţia şi, în mod demonstrativ, au scos încărcătoarele de la pistoale. Mulţimea a intrat în Palatul Administrativ, apoi la Miliţie şi Securitate de unde o parte din cetăţeni au sustras armament. Evoluţia situaţiei la Timişoara a fost diferită faţă de restul localităţilor din ţară. Aici, încă din data de 20 decembrie sa format o conducere alternativă în municipiu, care avea sprijinul politic al Frontului Democratic Român. Chiar dacă în 21 şi 22 decembrie fostele autorităţi mai deţineau pârghii de control asupra conducerilor unor întreprinderi (unde, însă, lucrătorii erau în grevă generală) sau asupra unor instituţii şi structuri de forţă (armată, miliţie, Procuratură, Securitate, Penitenciar), oraşul gravita în jurul noii conduceri, la care se solidarizau tot mai mulţi cetăţeni. În jurul orei 10.00, maiorul Viorel Oancea, ofiţer în cadrul unei unităţi de reparat tehnică militară, s-a prezentat de bună voie la liderii Revoluţiei din balconul Operei şi s-a adresat mulţimii, anunţând că ofiţerii şi soldaţii din unitatea sa nu vor executa niciodată foc asupra timişorenilor. Gestul avea mai mult o semnificaţie simbolică pentru că unitatea de comandă a armatei s-a păstrat, în localitate fiind chiar şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă. Acesta, cu o oră înainte ca Ceauşescu să abandoneze puterea, l-a ameninţat pe ofiţer că va fi pedepsit pentru gestul său. Însă peste o oră şi jumătate, la 12.45, colonelul Zeca, şeful Statului major al diviziei de infanterie din Timişoara, a vorbit de la acelaşi balcon mulţimii adunate în piaţă „Armata este a poporului, militarii sunt fii poporului... şi salută victoria revoluţiei în întreaga ţară”. Frontul Democratic Român s-a văzut dintr-odată responsabil pentru buna funcţionare a tuturor instituţiilor din municipiu şi judeţ, instituţii care i s-au pus la dispoziţie. 11 ofiţeri ai armatei au fost cooptaţi în sprijinul Frontului Salvării Naţionale format în oraş şi în judeţ. 167

Alexandru Oșca

Fuga dictatorului a fost semnalul care a descătuşat energiile cetăţenilor din toate localităţile şi i-a făcut să-şi învingă orice reţinere şi teamă. În toate capitalele de judeţ, fără excepţie, în toate oraşele şi în aproape toate comunele, autorităţile vechiului regim au fost alungate din posturi şi s-au constituit grupuri de revoluţionari (cu diverse denumiri – front, consiliu, forum, comitet etc.) care şi-au asumat conducerea. În câteva localităţi, sediile administrative au fost devastate, iar clădirile Miliţiei şi Securităţii au fost ocupate de manifestanţi, fără nici o ripostă din partea locatarilor. La Timişoara, Cluj-Napoca, Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe sau la Arad nu a fost dificil să se aleagă şi să se impună liderii noilor autorităţi, ei erau recunoscuţi încă în urmă cu 2-3 zile. La Arad Frontul Democratic Român a fost completat cu reprezentanţi ai muncitorilor şi cu militari. Valentin Voicilă a fost desemnat preşedinte, iar Dănilă Onofrei şi Mircea Crişan au fost numiţi vicepreşedinţi. O parte din activişti sau declarat de partea Revoluţiei şi, pentru moment, au fost acceptaţi în aparatul tehnic administrativ. Manifestaţiile au continuat în Reşiţa, Moldova Nouă, Oraviţa, Oţelul Roşu, Băile Herculane, Bocşa şi în întregul judeţ Caraş Severin, în municipiile reşedinţă de judeţ din Muntenia, Dobrogea, Maramureş, Moldova şi Bucovina, în alte localităţi mai mici. Practic, în după-amiaza zilei de 22 decembrie şi în dimineaţa celei următoare în nici una din localităţile ţării fostele autorităţi n-au mai rămas în funcţie. Câţiva primari din regimul comunist au rămas pe loc dar nu ca membri ai PCR, ci doar după ce şi-au declinat această apartenenţă şi au trecut de partea F.S.N. Mesajele din exterior erau, toate, foarte favorabile noilor autorităţi de la Bucureşti, iar Revoluţia era salutată de cercurile politice şi mass-media internaţionale. Într-o Declaraţie a Guvernului Sovietic se precizează că: „Informaţiile care sosesc din România – demonstrează că poporul român a rupt în mod hotărât cu regimul autoritar şi a pornit pe drumul înnoirii democratice a ţării...” Totodată, prin agenţia TASS anunţă că este gata să acorde ajutor umanitar şi cere să se pună capăt „atacurilor teroriste”. În faţa ambasadei Române din Moscova, este organizată o demonstraţie în care cei prezenţi se arătau solidari cu poporul român în îndeplinirea 168

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

idealurilor de libertate, democraţie şi suveranitate”. Ruşine celor care au ucis oameni paşnici! Credem în viitorul democratic al României! Forţele democratice din URSS sunt alături de dumneavoastră”. Preluarea răspunderii guvernării la nivel local dar şi central s-a dovedit un exerciţiu dificil, riscant şi contradictoriu. Structurile implicate nu erau omogene, multe dintre persoanele care le compuneau nu se cunoşteau anterior, nu aveau un program politic concret, nu aveau experienţă în serviciul public şi administrativ. Tipul de stat era unul centralizat, întreprinderile aşteptau comenzi şi ordine „de sus” ca să funcţioneze, să se aprovizioneze cu materii prime, să distribuie produsele realizate, să plătească salariile angajaţilor. Aprovizionarea cu bunuri de consum pentru populaţie se realiza până atunci dirijat, preţurile erau unice, nu exista iniţiativă, nici concurenţă. Pe acest fond, noile autorităţi politice au fost nevoite să apeleze la fosta structură administrativă din judeţe, din structurile centrale, din ministere sau întreprinderi. Funcţionari din fosta administraţie au fost admişi în consilii ale F.S.N. care, după modelul anterior, au preluat controlul, inclusiv la nivelul întreprinderilor. În absenţa mecanismelor, regulilor, procedurilor şi constrângerilor din vechiul regim, funcţionarii respectivi au acţionat populist, abuziv, iresponsabil. În acest context, blocajul şi-a făcut apariţia peste tot, starea de nemulţumire s-a generalizat, de la entuziasm s-a ajuns la neîncredere şi dezamăgire, noul regim sau lideri ai lui au început să fie contestaţi. Pe 26 decembrie, pentru prima dată în Piaţa Palatului, sa organizat un meeting anti C.F.S.N.. Cei prezenţi se pronunţau mai categoric împotriva comunismului – o temă care se va impune anul următor -, cereau înfiinţarea de partide, pluralism politic, dreptul la liberă exprimare, respectarea drepturilor omului, egalitatea între cetăţeni. Dan Iosif şi Dumitru Dincă conduc această manifestaţie. În aceeaşi zi se constituie Frontul Democratic Studenţesc, care a funcţionat apoi sub denumirea de Liga Studenţilor (lideri Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu, Mugur Vasiliu). Presa a informat că manifestanţii făceau jocul teroriştilor, aşa încât amploarea ei nu a fost cea scontată de organizatori. Într-adevăr, acţiuni sporadice ale teroriştilor încă se mai înregistrau la Cluj Napoca şi la Constanţa. Prima şedinţă plenară a C.F.S.N. a fost convocată abia 169

Alexandru Oșca

pe 27 decembrie 1989, când s-au întâlnit pentru prima dată majoritatea dintre membri acestui organ suprem de conducere a ţării. Conducerea operativă a prezentat plenului o informare amplă cu activitatea desfăşurată de la 22 decembrie până la zi, iar Dumitru Mazilu a prezentat proiectul de lege privind organizarea şi funcţionarea Consiliului. În dezbatere au fost prezentate informaţii noi despre situaţia din teritoriu şi din unele instituţii centrale ale aparatului de stat, despre contestarea unor conduceri de întreprinderi importante şi s-a exprimat nevoia emiterii urgente a unor legi şi reglementări în domeniul aprovizionării populaţiei cu resurse alimentare. În absenţa Parlamentului, C.F.S.N. şi-a asumat răspunderea adoptării legilor necesare funcţionării statului. După discuţii aprinse s-a ales un Birou al C.F.S.N.: preşedinte Ion Iliescu, prim-vicepreşedinte Dumitru Mazilu, vicepreşedinte Cozmin Ionescu, Kiraly Karoly, secretar Dan Marţian, membri Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru, Nicolae Radu. Tot în această primă şedinţă plenară s-au stabilit comisiile de lucru pe domenii: Comisia pentru reconstrucţie şi dezvoltare economică, Comisia pentru Agricultură, Comisia constituţională, juridică şi pentru drepturile omului, Comisia pentru tineret, Comisia pentru politica externă, Comisia pentru cultură, Comisia pentru Ştiinţă şi învăţământ, Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic, Comisia pentru minorităţi naţionale, Comisia pentru administraţia locală, Comisia organizatorică şi colectivul de împuterniciţi ai consiliului, colectivul pentru relaţii cu publicul şi mijloacele informaţiei de masă. După modul cum a fost structurat Consiliul rezultă că avea atribuţii similare Parlamentului şi fostului Consiliu de Stat. Guvernul s-a organizat şi a funcţionat separat, dar Preşedintele C.F.S.N. era recunoscut ca şef de stat. N-a existat un Preşedinte interimar al Republicii până la alegerea lui Ion Iliescu, la 20 mai 1990, ca Preşedinte al României. Proiectele de acte normative se discutau în C.F.S.N. şi se adoptau ca decrete-legi sub semnătura lui Ion Iliescu, în calitate de Preşedinte al C.F.S.N.. Procedura s-a extins şi pentru perioada februarie-mai 1990 când, în locul C.F.S.N., a funcţionat Consiliul provizoriu de Uniune Naţională(numit şi „Parlamentul 170

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

scurt”) Deşi încă de la preluarea puterii se convenise asupra denumirii ţării şi a drapelului, în 27 decembrie 1989 s-a emis decretul-lege în această problemă. Potrivit acestuia „Numele ţării este România. Forma de guvernământ este Republica. Drapelul ţării este tricolorul tradiţional al României, având culorile aşezate vertical în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roşu”. Atribuţiile Consiliului şi ale Preşedintelui au fost stabilite prin Decret: C.F.S.N. care şi-a asuma întreaga Putere în stat, avea 145 de membri. Deciziile se luau prin vot majoritar şi se concretizau în decrete semnate de Preşedintele C.F.S.N.. Pentru seminar: 1. Preluarea puterii la nivel central şi local. Teorii, argumentaţii, probleme controversate. 2. Prăbuşirea instituţiilor regimului comunist. Cauze, context, consecinţe. Abrogarea legilor şi decretelor antidemocratice. 3. C.F.S.N. şi dificultăţile construcţiei instituţiilor statului de drept. 4. Constituirea partidelor şi formaţiunilor politice. 5. Dezbatere pe bază de referate: înfiinţarea partidelor politice, rolul şi funcţionarea C.P.U.N., conţinutul Legii alegerilor generale – elementele de constituţionalitate.

171

Alexandru Oșca

Cursul VII DIVERSIUNEA – MODALITATE DE RIPOSTĂ A FOSTELOR STRUCTURI COMUNISTE ÎMPOTRIVA NOILOR AUTORITĂŢI Constituirea noilor structuri de putere s-a făcut într-un climat de tensiune, sub presiunea mulţimii din Piaţa Palatului, a grupurilor de revoluţionari pătrunşi în Palat şi în contextul unei ample dezinformări şi diversiuni. Formele de manifestare a acestora erau complexe: mesaje preluate şi transmise de reporterii televiziunii şi radioului, de revoluţionarii care se adresau în direct populaţiei, cărora li se ofereau informaţii imposibil de verificat, dispozitive de imitaţie a focului de armă (inclusiv foc real) instalate în diferite imobile din jurul obiectivelor importante sau dispozitive de imitaţie a ţintelor aeriene ori navale. Amploarea diversiunii a fost extraordinară ca forme de exprimare şi ca perimetru de desfăşurare: întregul spaţiu naţional terestru, aerian şi maritim. Timp de aproape 24 de ore unităţile militare din forţele terestre, aeriene, fluviale şi maritime au fost surprinse de diversiune, s-au angajat în jocul lor având drept consecinţă victime colaterale sau în rândul propriilor efective. Ulterior, comandamentele au reacţionat cu mai multă prudenţă. În perioada efectului maxim al diversiunii s-au consumat cantităţi uriaşe de muniţie, resurse logistice importante (deplasări de autovehicule speciale, lansări de rachete sol-aer, ieşiri avion şi elicopter, etc.) şi, mai grav, s-au produs cele mai mari accidente, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi rănirea unor persoane aparținând sau nu structurilor militare. Au rămas celebre episoadele din faţa sediului M.Ap.N. şi, respectiv, din apropierea Aeroportului Otopeni sau de la Garnizoana din Sibiu, când din lipsă de comunicare şi pe fondul confuziei generale, milita172

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

rii aparţinând unor categorii de forţe diferite (armată şi, respectiv, trupe de securitate sau miliţie) s-au împuşcat reciproc. Diversiunea – adevărata confruntare între Armată şi un inamic nevăzut – avea accente dramatice în special în Piaţa Palatului; lupta avea loc în prezenţa revoluţionarilor rămaşi în piaţă, expuşi riscului de a fi ucişi. Se scanda „Jos Ceauşescu”, „Jos Comunismul”, „Nu trageţi în popor”, „Fără violenţă”, „Opriţi focul”. De la balcon discursurile erau tot mai scurte şi fragmentate. Ion Caramitru cerea să fie oprit focul, le cerea teroriştilor să se predea: „Liniştiţi-vă, nu aveţi nici o şansă... Puneţi-vă pe două rânduri, coborâţi, veţi fi preluaţi de armată... nu ne trebuie răzbunare fizică, Armata să meargă cu tancurile spre Palat... nu mai trageţi s-ar putea să fie oameni de–ai noştri care sau refugiat acolo. Să se îndrepte acolo carele blindate şi oameni care să-i preia... Nu vă mai jucaţi cu armele... N-avem nevoie de crime. Nu mai trageţi, de ce trag militarii? Aveţi oamenii voştri în Palat, de ce trageţi? Opriţi focul, periclitaţi viaţa soldaţilor noştri”. Alţi vorbitori făceau şi ei apel la încetarea focului însă în piaţă era un vacarm de nedescris, iar situaţia imposibil de controlat. Sub ploaia de gloanţe se cânta, se scandau lozinci anticeauşiste, anticomuniste. Până la urmă, o aripă a Palatului regal şi Biblioteca Universitară au luat foc. În ziua următoare diversiunea armată s-a diversificat, fără a reuşi să fie descoperit scopul, obiectivul real al acesteia, organizatorii, forţele participante şi, în concret, mijloacele de realizare. La Ministerul Apărării Naţionale au fost ucişi, la ora 02.30 noaptea, 5 tineri elevi de la Academia Tehnică, chemaţi cu o zi înainte să apere sediul ministerului. Diversiunea s-a extins asupra tuturor reşedinţelor de judeţ, inclusiv acolo unde până în acel moment nu se înregistraseră confruntări. S-a deschis foc de armă la Arad, Cluj Napoca, Oradea, Reşiţa, dar şi la Craiova, Brăila, Constanţa, Galaţi, Suceava, Tg. Mureş, Braşov. Începând cu seara zilei de 23 decembrie amploarea diversiunii, a acţiunii puse pe seama teroriştilor începe să se restrângă şi să se concentreze în zone mai bine conturate. Încet dar uşor de observat, acţiunea teroriştilor s-a deplasat dinspre Centru către graniţele de Vest şi de Est ale României. 173

Alexandru Oșca

La Buzău, de exemplu, comandamentul Armatei a II–a a fost supus unui tir încrucişat, venit din trei direcţii, începând cu după-amiaza zilei de 23 decembrie până pe 24 decembrie. În jurul orelor 17.00 s-a deschis focul şi la Brăila de către indivizi necunoscuţi, iar prin reţelele telefonice ale comandamentelor militare s-au transmis ordine fictive, în numele eşaloanelor superioare. La miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie, comandantul Armatei a 4-a din Cluj-Napoca a primit informaţii despre existenţa unor ţinte aeriene în spaţiul Ungariei de Est şi deasupra oraşelor Oradea, Arad, Satu Mare, Dej. Artileria antiaeriană a executat foc, ţintele au dispărut de pe ecrane dar pe teren nu s-au găsit obiecte distruse. În alt punct, la Târgovişte (unde era reţinut Ceauşescu), la miezul nopţii s-a redeschis focul asupra unității. La aceeaşi oră, din Focşani s-au pus în marş către Bucureşti efectivele unui regiment de infanterie. O puternică diversiune s-a declanşat la Arad unde, din motive diverse, avionul care-i transporta spre Bucureşti (de la Timişoara) pe generalii de Miliţie Nuţă şi Mihalea, şi-a întrerupt parcursul. Cei doi pasageri au fost cazaţi la hotel „Parc”, împreună cu ceilalţi călători. La ora 1 noaptea, din hotel s-a deschis foc asupra cazărmii din apropiere, iar militarii au răspuns şi ei cu foc. Imediat, focul s-a extins asupra Palatului Administrativ (care găzduia Consiliul FSN judeţean) din podul Palatului Culturii. Zona aeroportului Arad a fost şi ea atacată de elemente diversioniste terestre. Regimentul din Arad a fost avertizat că va fi în curând atacat aerian de către elicoptere care vor veni dinspre Deva. În cursul serii, la Braşov s-a deschis un foc violent în diferite zone ale oraşului (aproape la întâmplare, inclusiv în zone de blocuri). Soldaţii au răspuns cu foc, însă mai târziu s-a observat că acolo nu existau decât simulatoare. S-au înregistrat, totuşi, morţi şi răniţi, nevinovaţi. Securitatea şi gărzile patriotice au fost chemate să apere C.F.S.N. Judeţean dar dimineaţa focul încetase. Pe măsură ce timpul trecea, diversiunea se concentra pe câteva obiective şi zone mai bine delimitate de pe teritoriul naţional: La Bucureşti, la Buzău, la Sibiu, la Târgovişte (unde artileria antiaeriană a doborât un balon luminiscent). 174

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

La Timişoara, după ce timp de trei zile (începând din noapte de 19/20 decembrie) nu s-a mai auzit nici un foc de armă, împuşcăturile s-au reluat în după-amiaza zilei de 22 decembrie, fără ca, de această dată, să existe nici cel mai mic indiciu despre posibilii agresori. Acţiunile diversioniste s-au extins în zona Complexului Studenţesc, Liceul de Muzică, în locuri pieţe din oraş, unde persoane neidentificate executau foc, aparent la întâmplare. În zona Litoralului acţiunile diversioniste au avut un caracter specific. Măsurile de protecţie vizau inclusiv platformele marine de unde veneau ştiri despre posibile atacuri. Au fost trimise în misiuni de luptă nave dragoare de radă, un vânător de submarine, s-au luat măsuri pentru protecţia porturilor Giurgiu, Brăila, Galaţi, Porţile de Fier I şi II. Pe ecranele radiolocatoarelor se vădeau numeroase ţinte (la Sud de Sf. Gheorghe, la Constanţa, Tuzla, Mangalia). Apogeul diversiunii prin mijloace electronice de intimidare a fost atins în seara zilei de 23 decembrie 1989 când, pe ecranele radarelor de coastă, au fost înregistrate ţinte care indicau o invazie maritimă fără precedent asupra Litoralului românesc. S-au trimis în misiune mai multe nave de luptă dar ele n-au întâlnit ţintele prezente pe ecranele radarelor. Indiferent cât de multe explicaţii pot fi invocate pentru stările de confuzie pe fondul unor evoluţii foarte rapide, în care militarii puşcaşi, în general neinstruiţi, au acţionat la întâmplare şi au făcut victime, nu se poate trece peste diversiunea electronică extrem de amplă,calificată, cu mijloace tehnice special construite, care nu era nici la îndemâna revoluţionarilor, nici a militarilor din trupele regulate. Din păcate, nu se cunoaşte cine au fost autorii acestei diversiuni calificate, cu ce scop s-a făcut, unde s-a planificat, din ce locaţii s-a lansat, ce forţe şi mijloace s-au folosit. Aceasta este o enigmă a Revoluţiei, care rămâne de descifrat. La Sibiu, disputa dintre Miliţie şi Securitate, pe deoparte, şi armată, pe de alta, s-a terminat în jurul prânzului prin preluarea tuturor cadrelor miliţiei şi securităţii de către Şcoala Militară de Ofiţeri a Armatei, dar focul executat cu arme de calibre ciudate, continua. Nu se cunoştea cine şi din ce ordine continua executarea focului. La Arad, după o acalmie de câteva ore focul a fost re175

Alexandru Oșca

luat, s-a deschis din nou foc asupra Palatului Administrativ, asupra unităţii de garnizoană şi altor obiective militare. Ziua de 24 decembrie înregistrează o restrângere a acţiunii elementelor teroriste. Reşiţa, cu o unitate specializată de apărare antiaeriană, este asaltată din mai multe direcţii de ţinte prezente pe ecranele radarelor. Câteva acţiuni de provocare s-au constatat şi terestru, în jurul unităţii. Efective militare din Caransebeş au fost trimise în ajutorul celor din Reşiţa. Şi la Timişoara au existat acţiuni teroriste şi diversioniste mai mult asupra unităţilor armatei (deși s-a tras si asupra balconului unde încă era sediu FSN) şi numai în scop provocator. După întâmplările tragice din „săptămâna de foc” timişorenii şi militarii din garnizoană s-au dovedit mai maturi în analiza evenimentelor, au format echipe care verificau orice mişcare sau semnalare înainte de a răspunde provocărilor respective. La Târgovişte teroriştii încă executau foc real asupra unor militari în scop de provocare, 2 soldaţi fiind răniţi (mai târziu unul dintre ei va deceda). După 25 decembrie, deşi aria de acţiune ale teroriştilor sa restrâns şi mai mult, câteva incidente s-au mai produs. La intrarea în Craiova, în dreptul pasajului peste calea ferată de la Brădeşti, la 04.30 noaptea o coloană de autoturisme cu numere de circulaţie sovietice, a fost somată să se supună verificărilor unui filtru format din revoluţionari şi forţe de ordine. Ocupanţii autoturismelor nu s-au supus somaţiilor, asupra lor s-a executat foc, iar 6 dintre ele au fost oprite (2 au reuşit să plece la fel ca şi aproape toţi ocupanţii maşinilor. O altă coloană similară a depăşit, mai târziu, filtrul, circulând pe un alt itinerar. La Sibiu, Hunedoara, în alte oraşe (Sfântul Gheorghe) provocările teroriştilor au rămas fără răspuns, asupra ţintelor aeriene nu s-a mai executat foc. Ca rezultat, ţintele false ale diversioniştilor s-au diminuat. Informaţiile despre atacuri terestre au fost, în prealabil, verificate prin deplasarea unor echipaje la locul din care se presupunea că se executase foc de armă. Curând, nici această formă de diversiune nu şi-a mai făcut efectul, astfel că a încetat de la sine. S-au emis numai su176

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

poziţii în legătură cu autorii diversiunii, scopul acestei operaţiuni responsabile pentru foarte multe victime, mijloacele şi logistica folosite nefiind lămurite. Pentru seminar: 1. Diversiunea: concept, forme de concretizare, scop (discuţie folosind concepte din lucrarea lui Vladimir Volkov); 2. Consecinţele diversiunii din decembrie 1989. Bilanţul victimelor.

.

177

Alexandru Oșca

Cursul VIII ECOUL REVOLUŢIEI ROMÂNE ÎN STRĂINĂTATE10 Situaţia din România, înainte şi după Revoluţie, a fost un subiect de interes general pentru oficialii principalelor puteri, dar şi pentru mass-media internaţională. În capitolul de faţă voi selecta câteva din poziţiile exprimate în străinătate faţă de Revoluţia română, în general, şi faţă de evenimentele de la Timişoara, în special. Evenimentele de la Timişoara au impresionat de la început opinia publică occidentală, dar şi din ţările vecine. Iniţial, reacţia a fost ponderată, pentru că informaţiile despre fapte şi întâmplări ieşite din comun erau greu de verificat, contradictorii; capitalele occidentale - şi nu numai - erau interesate, în primul rând, să cunoască realitatea şi să convină asupra unei atitudini comune faţă de autorităţile de la Bucureşti. În general, sursele deschise – cele mai multe din Iugoslavia şi din Ungaria, dar şi din Austria, Germania şi Franţa sau URSS – accentuau consecinţele represiunii, anunţând cifre înspăimântătoare despre victime. Este de remarcat faptul că evenimentele de la Timişoara, nu numai că n-au trecut neobservate, dar, în final, s-au impus în prim-planul interesului public internaţional, trecând în umbră întâmplări de importanţă crucială pentru geopolitica zonei, între care: mişcări şi schimbări esenţiale pentru foarte multe formaţiuni politice sau civice din ţările deja angajate pe drumul democraţiei; probleme importante pentru securitatea continentului, care altădată ocupau prima pagină în mass-media zile în şir. 10

Acest curs este o reluare – cu unele corecturi – a capitolului corespunzător din lucrarea Dincolo de Rubicon, publicată în 2011 la Sitech, Craiova 178

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Chestiunea la ordinea zilei - care depăşea zona de interes de pe continent - era, fără îndoială, problema reunificării germanilor, mai ales după lansarea de către cancelarul Kohl a planului său în 10 puncte. Evident, europenii erau interesaţi de această problemă, dar întâlnirile consacrate subiectului (şi au fost foarte multe, începând cu întâlnirea de la Kiev, între Mitterand şi Gorbaciov, reuniunea, după 18 ani, a Consiliului Aliat de Control din Berlinul de Vest, întâlniri şi luări de poziţii ale premierului britanic, Margaret Thatcher etc.) au fost expediate în plan secund, pentru a face loc evenimentelor de la Timişoara. Evenimente de maxim interes, altădată de netrecut cu vederea, se desfăşurau în mai toate capitalele ţărilor din Europa Centrală şi Răsăriteană: în Ungaria, Germania, Iugoslavia, Bulgaria aveau loc congrese sau conferinţe ale fostelor partide comuniste, care-şi redefineau rolul, ideologia, strategiile; în U.R.S.S. se desfăşurau lucrările Congresului Deputaţilor Poporului; în Polonia era întrunit Seimul. Aceste reuniuni publice erau însoţite de puternice demonstraţii, de schimbări de poziţie, de la oră la oră, a unor formaţiuni sau lideri, toate cu impact asupra evoluţiilor de pe continent şi chiar din lume, care făceau dificile, pentru jurnalişti, alegerea temei potrivite pentru agenda zilei. Peste toate acestea s-au impus evenimentele de la Timişoara; la început, cu oarecare rezerve şi surprindere, doar în câteva cercuri oficiale şi medii de presă, în câteva oraşe; ulterior, foarte accentuat şi în aproape toate capitalele Europei (şi nu numai), în toate organismele politice, de securitate sau economice, continentale şi internaţionale. Este motivul pentru care se poate spune cert că, în decembrie 1989, Timişoara – izolată informaţional de celelalte centre urbane din ţară, luptând singură cu aparatul represiv al regimului - n-a fost ignorată de cetăţenii şi responsabilii politici europeni. Problema Timişoarei a fost, pentru un timp, o problemă europeană (cel puţin). Am amintit anterior că, pe 15 decembrie, un diplomat american (însoţit) a vorbit cu pastorul Tokeş. Acesta şi alţi diplomaţi occidentali au încercat de mai multe ori să ajungă la Timişoara. Transmiterea de la M.St.M. a indicativului „Vigilenţa” (se practica atunci când unii diplomaţi se deplasau în 179

Alexandru Oșca

diferite zone), cu precizarea itinerariului Bucureşti, Craiova, Timişoara (care s-a comunicat tuturor unităţilor militare de pe itinerar), demonstrează acest fapt. Nevoia de informaţii, culese prin prezenţa nemijlocită a diplomaţilor la faţa locului, se impunea din cauza proastei comunicări şi lipsei de transparenţă din partea oficialilor români. Serviciile de informaţii străine nu puteau rămâne indiferente la agitaţia de la vârful regimului (şedinţe neobişnuite, succesive, la ore din noapte), la împrejurarea că la Timişoara plecau, în valuri, fie responsabili decidenţi din partid (trei secretari ai C.C.), fie din Guvern, din Securitate (şefi de direcţii şi de secţii), fie din Armată (şeful M.St.M., alţi doi adjuncţi de ministru). Când se solicitau explicaţii, oficialii români răspundeau cu acuzaţii de „amestec în treburile interne”. Pe 18 decembrie, datele culese din teren pe diferite canale au fost procesate şi, la 15.30, ambasadorii statelor N.A.T.O. acreditaţi la Bucureşti le-au discutat împreună, la reşedinţa Ambasadei S.U.A. Deocamdată, nu s-a decis să se adopte nici o poziţie publică. Cea mai importantă reacţie externă faţă de evenimentele de la Timişoara s-a înregistrat la Bruxelles (19 decembrie), unde Consiliul de miniştri ai Comunităţii Economice Europene (care reunea miniştri de externe ai statelor membre), a adoptat o Declaraţie de condamnare a reprimării violente a manifestanţilor timişoreni. Acţiunea este importantă, cu atât mai mult cu cât nu era în practica obişnuită a acestor reuniuni să se exprime astfel faţă de un stat naţional din afara comunităţii (reţinem că şedinţa a fost întreruptă special pentru a se transmite această Declaraţie). Mai mult, Guvernul de la Bucureşti era atenţionat că, gestionând astfel criza de la Timişoara, îşi încalcă angajamentele asumate în cadrul C.S.C.E. Acuzaţia era un pas important către adoptarea de sancţiuni (şi ele n-au întârziat să apară). În orice caz, această exprimare publică oficială nu putea trece fără urmări: în capitalele occidentale, diplomaţii români au fost convocaţi pentru a da explicaţii şi pentru a afla punctul de vedere oficial al statelor în care erau acreditaţi. Exprimarea publică din partea statelor respective s-a făcut, deocamdată, prin declaraţii ale unor oficiali în nume personal (sau fără a preciza că vorbesc în numele gu180

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

vernului) sau chiar prin hotărâri adoptate de către parlamentele naţionale.11 În zilele următoare, reacţiile oficiale externe se înmulţesc, devin publice şi mai directe. Prezent la Berlin (R.D.G.), preşedintele Mitterand condamnă public, într-o emisiune tv, regimul de la Bucureşti „… ale cărui zile sper că sunt numărate”. În Adunarea Naţională franceză se păstrează un moment de reculegere, în memoria victimelor de la Timişoara, iar preşedintele Adunării (Laurent Fabius), primul ministru (Michel Rocard) şi câțiva deputaţi susţin deschis lupta timişorenilor pentru democraţie. Ministrul austriac de externe (Alois Mock), primarul Vienei şi, în mai multe rânduri, Margaret Tutwiler, purtător de cuvânt la Departamentul de Stat american, au comentat, pentru televiziuni sau pentru presa scrisă, informaţiile care le deţineau despre evenimentele de la Timişoara. În S.U.A., Comitetul Helsinki din Congresul american acuză direct guvernul român pentru atrocităţile de la Timişoara (Dennis Decincini şi Stan Hoyer) şi din alte regiuni ale ţării. Christopfer Smith şi Woolf Frank – cunoscuţi militanţi pentru drepturile omului - cer comunităţii internaţionale şi U.R.S.S. să intervină în sprijinul timişorenilor. Un foarte important organism, cu vocaţie mondială în domeniul apărării, s-a pronunţat şi el în legătură cu evenimentele din oraşul de pe Bega: Consiliul N.A.T.O., reunit la Bruxelles, a condamnat atacul autorităţilor române la valorile şi drepturile fundamentale ale omului. Toate aceste acţiuni şi atitudini încep să producă efecte practice: cancelarul austriac, Frank Vranitsky, anunţă decizia guvernului său de a restrânge relaţiile economice cu Bucureştiul. Alţi colegi se pregătesc să-l urmeze. Ambasadorii români informau Centrala despre situaţia neobişnuită şi jenantă în care se aflau şi cereau lămuriri şi indicaţii de procedură. Şefii misiunilor primesc o astfel de indicaţie, dar nici o informaţie despre realitatea de la Timişoara: li se cerea să nege orice alegaţii, dar nu li se transmitea nici o informaţie despre realităţile din țară. 11

Seimul polonez, de exemplu, a adoptat o astfel de hotărâre. 181

Alexandru Oșca

Oficialii sovietici s-au manifestat, iniţial, destul de rezervaţi faţă de evenimentele de la Timişoara, încercau să-şi respecte condiţia de aliaţi cu Bucureştiul, dar jurnaliştii moscoviţi, avizi după ştiri de senzaţie, nu vroiau să rămână în urma colegilor lor occidentali. Prezent la Bruxelles, Eduard Şevarnadze (ministrul sovietic de externe) a informat presa că nu are informaţii despre evenimentele de la Timişoara, că astfel de evenimente, indiferent unde se produc, privesc doar popoarele, partidele şi organizaţiile sociale din ţările unde se produc şi s-a mulţumit să spună că dacă la Timişoara există victime, el le „regretă profund”. Deci, nu condamnă nici represiunea în sine, nici autorităţile de la Bucureşti. Chiar şi în aceste condiţii, responsabilii români nu au scăpat prilejul de a-i reproşa ministrului sovietic că nu a respins categoric insinuările reporterilor, că nu a luat apărarea regimului de la Bucureşti. Informări şi rapoarte succesive, zilnice, sunt trimise de la Moscova la Bucureşti, sub semnătura ambasadorului Ion Bucur. Ambasadorul informează despre detaliile apărute în presă (Trud, Izvestia, Agenţia TASS etc.) în legătură cu manifestaţiile de la Timişoara, preluate de la agenţii de presă occidentale sau ungare, dar şi relatări ale corespondenţilor de presă moscoviţi acreditaţi la Bucureşti (D. Diakov), Sofia (V. Hrustalev), Belgrad (A. Paroşin), Budapesta (A. Komrakov).

Mihail Gorbaciov

George Bush

182

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Helmut Kohl

Margaret Thatcher

François Mitterand

Primele informaţii oficiale de la Moscova, în legătură cu percepţia faţă de evenimentele de la Timişoara, sunt transmise de Ambasada română în ziua de 18 decembrie (ambasadorul Ion Bucur). El informa că era solicitat pentru explicaţii de un număr mare de turişti care doreau să viziteze România dar autorităţile române au închis graniţele. Ambasadorul raporta dificultăţile în aplicarea dispoziţiei de a închide graniţa pentru turiştii ruşi care doreau să viziteze România. Izvestia din 19 decembrie a publicat o ştire-comentariu de la Bucureşti, transmisă de propriul corespondent (V. Volodin), care cuprindea informaţii extrem de exacte despre evenimentele de la Timişoara, ca şi când ar fi fost de faţă. Autorul identifica, între forţele represive, Securitatea, iar demonstraţia o califica antiguvernamentală, nu un simplu protest al locuitorilor împotriva mai marilor oraşului. În rest, constatăm că informaţiile erau destul de apropiate de ceea ce se întâmpla în oraş. Comentariul era neutru şi anunţa că se bazează pe ştiri preluate de la alte agenţii de presă: BTA (Bulgaria), TANIUG, MTI. Încercarea diplomaţilor români de a cere reţinere din partea presei ruse s-a soldat cu un eşec; jurnaliştii ruşi cereau acestora informaţii oficiale, pe care, însă, ambasada română nu le deţinea. În aceste condiţii, protestele românilor nu aveau nici un efect. Presa moscovită a continuat să difuzeze ştiri din ce în ce mai alarmante şi mai încriminatoare pentru regimul de la Bucureşti. Diplomaţii români încercau şi ei să reţină şi să comunice în ţară păreri cât mai diverse din cercurile oficiale ruse. În context, este reţinută o foarte interesantă discuţie dintre Valeri Muşatov, adjunct al Secţiei Internaţionale a C.C. al P.C.U.S. (o secţie foarte importantă după dispariţia COMIN183

Alexandru Oșca

TERN şi COMINFORM) şi N. Stânea. Valeri Muşatov ar fi spus, în esenţă: procesele din ţările socialiste sunt obiective, dar au caracter contradictoriu; în Polonia şi Ungaria ele au depăşit limitele preconizate, comuniştii au pierdut controlul. În Bulgaria şi R.D.G. se încearcă menţinerea controlului, cu foarte mari costuri. Ultima dintre relatările de la Moscova, cu referire directă la Timişoara a fost o informare în care s-a amintit de decretul privind instituirea stării de necesitate în judeţul Timiş şi motivele invocate. În aceeaşi notă, Ambasada informa despre relatările privind eşecul catastrofal al mitingului din 21 decembrie, după care relatările se concentrau pe evenimentele din Capitală. Ambasadorii României din celelalte capitale europene observau şi comunicau Centralei atitudini din ce în ce mai rezervate faţă de ţara pe care o reprezentau. Abia întors de la Teheran (20 decembrie), Ceauşescu l-a convocat pe însărcinatul cu afaceri al U.R.S.S. (ambasadorul nu era la post), căruia i-a reproşat că acest stat, împreună cu alţi parteneri din Tratatul de la Varşovia, coordonează acţiuni duşmănoase la adresa României. În cursul zilei, ministrul român de externe ia convocat, la rândul său, pe ambasadorii ţărilor din Tratat şi din C.A.E.R., cerându-le să nu se implice în evenimentele de la Timişoara. Agenţiile de presă şi presa internaţională scriau despre tulburările de la „Timişoara şi Arad” (interesant, la Arad nu erau nici un fel de tulburări), dar ştirile erau confuze şi prezentate cu foarte mari rezerve. Concomitent, societatea civilă din diverse ţări (Ungaria, Franţa, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, R.D.G., Iugoslavia, Austria etc.) mobilizează populaţia la demonstraţii de protest în faţa ambasadelor României. Spre exemplu, în seara zilei de 18 decembrie (pe la 20.00), în faţa Ambasadei României la Budapesta s-a organizat o demonstraţie violentă. Informat, Vasile Milea dispune măsuri de întărire a vigilenţei şi de verificare a planurilor operative pentru graniţa de vest a României. O demonstraţie foarte virulentă s-a organizat în faţa Ambasadei României la Paris (seara zilei de 21 decembrie). Ambasadorul român informa Centrala că la manifestaţie au fost de faţă doi miniştri (Brice Lalonde şi Bernard Kouchner) şi mai mulţi deputaţi. Ei au cerut să fie imediat primiţi de ambasador. 184

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Ca rezultat al contactului dintre revoluţionari şi Consulatul iugoslav la Timişoara (Mirko Atanatkovici), acesta a trimis mesajul lor în ţară, către mai multe instituţii de partid şi de stat sau sociale. Pe baza informaţiilor primite, instituţiile respective au adoptat atitudini şi poziţii de condamnare a represiunii de la Timişoara. Iată destinatarii depeşelor lui Atanatkovici: Prezidiul RSF Iugoslavia; Prezidiul CC al UC din Serbia; Prezidiul USPM din Voivodina; Uniunea Tineretului Socialist din Iugoslavia; Uniunea Studenţilor din Belgrad; Am văzut, mai sus, că revoluţionarii i-au dat mai multe liste cu numele lor, pentru a le face publice în exterior. Din diferite motive, lista nu a fost trimisă sau nu a fost preluată de media internaţională, pentru că numele vehiculate în legătură cu evenimentele de la Timişoara erau altele: pastorul Tokeş, Doina Cornea şi Dumitru Mazilu. În general, opinia publică, autorităţile şi presa de la Belgrad au fost puternic conectate la atmosfera de la Timişoara. Pentru început, reprezentanţii Uniunii Comuniştilor cereau scuze, în numele conducerii, pentru că presa belgrădeană, chiar presa de partid, a făcut aprecieri critice şi jignitoare la adresa liderilor comunişti români. Poziţia iugoslavilor faţă de situaţia din România a evoluat rapid şi, după doar câteva zile, s-a ajuns ca Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia – aflată în plin proces de restructurare – să anunţe că întrerupe orice contact cu Partidul Comunist Român şi retrage invitaţiile delegaţiei române de a participa la Congresul U.C.I. Tot la Belgrad, în 21 decembrie, la ora 13.45, s-a desfăşurat o adunare de protest a circa 500 de cetăţeni. Demonstranţii purtau pancarte cu lozinci împotriva conducerii române, iar în pomii din faţa ambasadei au pus pere. Agenţia română de presă (AGERPRES) şi oficiile diplomatice ţineau la curent autorităţile de rang înalt de la Bucureşti cu ştirile şi comentariile presei străine despre evenimentele din ţară. Ambasadele de la Belgrad, Budapesta, Moscova, Berlin, Sofia, Varşovia informau în detaliu despre situaţia politică din ţările respective şi natura interesului noilor actori politici faţă de România. Aşa cum am amintit mai sus, mani185

Alexandru Oșca

festaţiile de la Timişoara au coincis cu evenimente importante (congrese) ale formaţiunilor politice foste comuniste, foste la guvernare (Ungaria) sau având răspunderea guvernării (Iugoslavia) or cu evoluţii aproape scăpate de sub control în Congresul Deputaţilor Poporului (U.R.S.S.). Într-o emisiune tv. de la Moscova (21 decembrie) s-a relatat despre decretul privind instituirea „stării excepţionale” în judeţul Timiş. S-a afirmat că fabricile nu mai lucrează şi că angajaţii au condiţionat reluarea lucrului de retragerea trupelor din oraş (informaţie surprinzător de exactă şi care nu putea fi receptată decât de o persoană prezentă la faţa locului) şi de demisia conducerii. Se informa că armata a început să părăsească localitatea (la fel, o informaţie corectă, pe care o putea procesa doar o persoană pricepută în domeniu şi interesată. Şi, atenţie, nu era o informaţie obţinută pe bază de observare directă (plecarea trupelor nu începuse), ci, mai degrabă, din date de la decident (efectivele se pregăteau să plece). În plus, erau informaţii transmise în timp real. Europa liberă informa ascultătorii despre evenimentele de la Timişoara şi transmitea un comunicat, din partea Regelui Mihai (18 decembrie), de susţinere a manifestanţilor. Tema mesajelor transmise după 22 decembrie se schimbă radical: cele mai multe salută schimbarea de la Bucureşti şi au încredere în noua conducere, altele rămân în aşteptarea unor gesturi mai evidente ale noilor actori din România pentru a se putea pronunţa. Au fost voci – inclusiv oficiale – care au propus ca străinătatea să intervină pentru a bloca încercarea teroriştilor de readucere la putere a fostului şef al regimului comunist. O preocupare justificată a noilor autorităţi de la Bucureşti era să obţină recunoaşterea şi susţinerea internaţională. Nu cunosc nici un exemplu de personal diplomatic care să fi rămas în slujba lui Ceauşescu, după 22 decembrie. Nu s-au înregistrat, public, nici cazuri în care personalul diplomatic românesc să se fi desolidarizat de vechiul regim până la înlăturarea acestuia. Unele dificultăţi ale personalului ambasadelor rezultau din incapacitatea de a convinge opinia publică din ţara respectivă de sinceritatea gestului lor prin care, brusc, anunţau că reprezintă interesele noului regim. În privinţa recunoaşterii autorităţii F.S.N., ca organ reprezentativ al statului român, ea s-a înregistrat între 24 şi 27 186

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

decembrie 1989. Într-o telegramă (din 25 decembrie) Petre Gigea, ambasador în Franţa, spunea: „… autorităţile franceze au recunoscut, la 24 decembrie, Frontul Salvării Naţionale”. În aceeaşi telegramă Centrala de la Bucureşti era informată că Roland Dumas, ministrul afacerilor externe, a declarat la TV5 că trebuie să se treacă la “intervenţie de urgenţă” şi să se renunţe la principiul neintervenţiei în treburile interne, atunci când este vorba despre apărarea drepturilor omului. El a arătat că Franţa va aproba o intervenţie a U.R.S.S. şi statelor membre ale Tratatului de la Varşovia în sprijinul revoluţiei. Prin urmare: 1. Franţa era dispusă să aprobe o intervenţie sovietică în România şi s-o acompanieze, şi 2. Guvernul francez se folosea de exemplul României pentru a lansa un concept nou în viaţa internaţională: să se renunţe la principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat, dacă astfel se asigură apărarea drepturilor omului încălcate de autorităţile unui stat. La timpul respectiv, chestiune părea incredibilă şi în orice caz ilegitimă, în raport cu practica internaţională. Până atunci, intervenţiile de această natură fie se făceau pe canale discrete, fie (dacă se făceau la vedere şi prin forţă) erau condamnate de comunitatea internaţională. Mai târziu (astăzi, de exemplu!) o asemenea practică a devenit obişnuită, fapt ce a dus la o instabilitate evidentă pe plan mondial. Cel mai direct şi hotărât mesaj în această privinţă a venit din partea guvernului ungar. Acesta a cerut (pe 22 decembrie) convocarea urgentă a unui Consiliu de Securitate care să discute şi să decidă soarta României. Solicitarea n-a avut susţinători, dar merită reţinută! În mesaj era condamnată “masacrarea organizată a poporului” român şi anunţa că guvernul ungar are intenţia de a asigura “prin toate modalităţile, ajutorarea organizată a poporului român”. Surprindea anunţul că această ajutorare “continuă, deja, de câteva zile”, fără a preciza în ce a constat şi exact de câte zile. Washingtonul a trimis două mesaje: unul (pe 26 decembrie), când a anunţat că recunoaşte F.S.N., iar ambasadorul Alan Green a primit instrucţiuni în acest sens, şi altul, peste o zi, când preşedintele Bush a salutat formarea noului guvern şi se angaja că-l va sprijini condiţionat, îl asigura de simpatia sa, „aplaudă angajamentele de a organiza alegeri libere şi doreşte să conlucreze cu noul guvern român la “construirea relaţiilor 187

Alexandru Oșca

bilaterale, pe baza angajamentului comun”, pentru o reală dezvoltare democratică. Este singurul mesaj, transmis pe canale oficiale de la cel mai înalt nivel, care aminteşte de evenimentele de la Timişoara: „Tragedia Timişoarei nu va fi uitată niciodată – se spunea în mesaj. Ea ne va servi drept amintire că aspiraţia pentru drepturile umane fundamentale nu poate fi înăbuşită prin forţa armelor. S.U.A. sunt pregătite, aşa cum au fost întotdeauna, pentru relaţii mai bune cu România (clauza naţiunii celei mai favorizate nu mai era în funcţiune, n.ns.). Dacă România păşeşte pe calea unei sincere reforme democratice, S.U.A. promit sprijinul şi asistenţa lor puternică. Sperăm că România va însoţi încercările celorlalte ţări din centrul şi estul Europei, care au păşit într-o nouă epocă a cooperării între Est şi Vest”.12 Mesajul Administraţiei americane era cel mai articulat, coerent şi fără interpretări subînţelese: a) "O îngrozitoare povară pare să se fi ridicat de pe umerii poporului român – povara unui regim dictatorial. Statele Unite ale Americii împărtăşesc bucuria naţiunii române şi sunt alături de ea în speranţa unei tranziţii paşnice spre democraţie” (s.ns. Iată conţinutul procesului !); b).”Regretăm pierderile tragice şi fără sens de vieţi omeneşti din ultima săptămână şi dorim ca violenţa să înceteze“ (s.ns. Iată una din aşteptările şi exigenţele oficialilor americani faţă de noile autorităţi de la Bucureşti !). Poziţia oficialilor moscoviţi pare cea mai interesantă, uşor confuză, în afara tiparului obişnuit şi aparent incoerentă: mesajele lor erau cu adresabilitate internă (pentru mediile oficiale şi de presă sovietice, în sensul că ce s-a făcut în România este în acord cu strategia sovietică de reformare şi întărire a socialismului în Europa, poporul sovietic nu are motiv să se îngrijoreze!), cu adresabilitate externă (adică evenimentele din România se desfăşoară în sensul dorit de noi, avem controlul pe întâmplări, nu este cazul să se implice altcineva, nu este cazul să ne implicăm militar, doctrina „Brejnev” este de domeniul trecutului, „suntem gata să o facem cadou”. Ca să fie mai convingători, într-o Conferinţă de presă, Aboimov - răspunzând unei întrebări - a spus: „De la început (n-a precizat de 12

“Adevărul”, anul I, nr.1, din 25 decembrie 1989. 188

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

la care început, n. ns.), s-au stabilit contacte cu Consiliul Frontului Salvării Naţionale, prin Ambasada U.R.S.S. la Bucureşti şi continuă aceste contacte”. Ca să nu dea loc la interpretări, a continuat: „Iniţiatorul acestor contacte a fost Consiliul Frontului. Ne-am interesat despre ajutorul pe care să-l acordăm. Ni s-a răspuns, atunci când am pus problema, că au nevoie de sprijin politic. Acordăm deja ajutoare în medicamente, produse alimentare.“). O altă direcţie pentru mesajul sovietic a fost către societatea românească (în sensul că nu ne interesează Ceauşescu, recunoaştem şi sprijinim Frontul, suntem gata să vă trimitem ajutoare). Mesajul pentru liderii de la Bucureşti şi pentru poporul român cuprinde un element nou, în comparaţie cu practica obişnuită în lumea comunistă, care a trecut neobservat. În lucrări şi studii publicate până acum, autorii s-au „focusat” pe ideea – spectaculoasă – că sovieticii erau îndemnaţi să intervină militar în România, dar ei – statornici în noile principii – refuzau. La Conferinţa de presă de care am amintit, adjunctul ministrului sovietic de externe, Aboimov, a informat că: „… secretarul de stat al S.U.A. şi miniştrii de externe ai Angliei şi Franţei au declarat că ei „vor înţelege” motivele U.R.S.S. dacă aceasta va trimite în România ajutor militar. Răspunsul părţii sovietice a fost că „nu intervine în treburile interne ale altui stat, fie că este vorba de un stat aliat sau de alt stat.”13 Ce putem reţine din acest răspuns? 1. În mod cert, sovieticii au primit această „dezlegare” din partea foştilor adversari din timpul războiului rece. În anii grei ai acestui fenomen, bătălia pentru imagine era dură, fiecare dintre protagonişti exploata mediatic greşelile adversarului. O intervenţie militară la vedere, pe un teritoriu străin, avea costuri mediatice importante. Moscova tocmai încerca să cosmetizeze imaginea regimului său şi să-l facă mai „simpatic” la nivelul democraţiilor occidentale, unde ponderea şi credibilitatea partidelor comuniste pe care se putea sprijini, erau la cel mai scăzut nivel. Occidentalii îi asigurau pe sovietici că, de această dată, nu vor exploata o astfel de situaţie. Roland Du13

Extras din Ion Calafeteanu, Revoluţia română din decembrie 1989. Documente: Telegramă semnată: Ion Bucur, 26 decembrie 1989. 189

Alexandru Oșca

mas (ministrul francez de externe) a anunţat că „Franţa va aproba o intervenţie a U.R.S.S. şi statelor membre ale Tratatului de la Varşovia.”14 2. Oficialii sovietici se străduiau să explice de ce respingeau sugestiile atât de explicite privind intervenţia militară în România. Am văzut mai sus argumentele lui Aboimov. El le spunea ziariştilor că „ Problema oricărui fel de intervenţie în treburile interne ale oricărui stat suveran este o problemă deosebită”. Prin urmare, nu se punea problema că ar fi fost ilegitimă, aşa cum era, de fapt, în legislaţia internaţională a timpului. 3. O altă explicaţie se sprijinea pe “convingerea statelor aliate că poporul român a luat în mâinile sale soarta ţării şi, cu toată împotrivirea înverşunată a forţelor totalitarismului, el va obţine victoria în lupta pentru libertate şi democraţie. Tocmai având în vedere acest lucru, se înţelege că este de dorit să fie evitată orice formă de acţiune colectivă, care ar putea aminti de practica trecutului. U.R.S.S. face schimb de păreri şi cu alte state în legătură cu situaţia din România, în prezent solidaritatea cu românii fiind o datorie morală a întregii comunităţi mondiale”. Este foarte posibil ca această “convingere “ să se fi “întărit” şi ca urmare a răspunsului generalului Guşă la întrebările enervante pe ca i le puneau oficialii militari sovietici şi maghiari, în noaptea de 22/23 decembrie. Totuşi, rămân la părerea că s-a supralicitat importanţa acestei atitudini: dacă sovieticii aveau planificată intervenţia şi o considerau necesară, se putea trece peste voinţa generalului, fără mari probleme. Sigur, gestul în sine trebuie reţinut, este chiar temerar în contextul dat. În orice caz, o întâlnire a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, care să analizeze situaţia din România, nu a mai avut loc: „Va mai avea loc întâlnirea consultativă a miniştrilor de Externe din ţările Tratatului de la Varşovia privind situaţia din România?, a fost întrebat un oficial rus. Acesta răspunde: „S-a discutat despre o asemenea întâlnire, însă, având în vedere evoluţia evenimentelor, s-a apreciat că ea nu este necesară.”15 Fără să punem la îndoială buna credinţă a oficialilor moscoviţi din proximitatea lui Gorbaciov, trebuie să reţinem 14

Idem,Telegrama ambasadorului român la Paris, din 25 decembrie. Ion Calafeteanu, op.cit., p. 683-685.

15

190

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

alte câteva informaţii contrare poziţiei oficiale, care, deocamdată, nu sunt elucidate. Este adevărat că noua clasă politică sovietică era departe de „spiritul tovărăşesc” şi de „unitatea de monolit în jurul conducătorului” din timpurile trecute, aşa încât nu este exclus ca unii „tovarăşi” să se fi gândit serios la necesitatea şi posibilitatea unei intervenţii. O asemenea întreprindere trebuia temeinic pregătită şi motivată, pentru a fi acceptată, în primul rând, de opinia publică rusească, tot mai pitorească şi „liberalizată” după experimentul „glasnosti” şi „perestroika”. Mai erau, probabil, lideri sovietici nostalgici, care ar fi dorit să impună o intervenţie în forţă, în evenimentele din România; aşa poate fi explicat conţinutul Declaraţiei Agenţiei oficiale de presă ”TASS”,16 diferit (radical) de comunicatul M.A.E. sovietic. Declaraţia amintea de strategia mai veche a sovieticilor, care angaja Agenţia în crearea fondului aperceptiv înaintea „gesturilor măreţe” pe care le impunea apărarea comunismului ameninţat. DECLARAŢIA Agenţiei TASS 23 decembrie 1989, Moscova Din Bucureşti sosesc ştiri alarmante cu privire la faptul că într-o serie de raioane ale oraşului continuă ciocniri armate. Grupuri de adversari ai schimbărilor care au avut loc în ţară, atacă sediul radioului şi televiziunii române, în care se află membrii ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale din România. Ca urmare a acţiunii acestor formaţiuni, în zona de retragere (retragerea cui? n.ns.) s-a nimerit să fie o clădire de locuit, în care se află familiile colaboratorilor Reprezentanţei comerciale sovietice. Persoane înarmate au pătruns în clădire şi de acolo împuşcă (încotro şi pe cine? n.ns.).În clădire au izbucnit incendii, viaţa oamenilor sovietici, printre care se află femei şi copii, este expusă unor pericole serioase. Uniunea Sovietică nu poate rămâne nepăsătoare faţă de soarta cetăţenilor sovietici şi cere acelora care au declanşat 16

Ion Chiper, Documente privind poziţia conducerii U.R.S.S. faţă de Revoluţia Română (23-24 decembrie), în “România Liberă” anul XLVII, nr.14036 din 24 noiembrie 1989; Clio 1989, anul I, nr.1-2, 2005, p.204206. 191

Alexandru Oșca

acţiunile menţionate, punând în pericol viaţa oamenilor sovietici, să le înceteze imediat”17. Iată o declaraţie tipică – în logica sovietică –, un motiv arhisuficient (altădată s-a intervenit sub motivaţii şi mai şubrede!) pentru ca U.R.S.S., care, evident, nu putea rămâne nepăsătoare faţă de uciderea propriilor cetăţeni, să vină şi să-şi apere concetăţenii aflaţi în pericol de moarte. Condiţiile mediatice erau create, unele întâmplări din apropierea graniţelor nu pot fi nici ele trecute cu vederea, iar foştii adversari ai sovieticilor erau gata să salute o asemenea acţiune. Dacă totul era pregătit, atunci cum se explică, în final, reţinerea sovieticilor? Un răspuns la această întrebare este posibil doar după ce toate sursele documentare vor deveni disponibile. Explicaţiile pot fi: 1. Situaţia internă din Uniunea Sovietică era departe de a fi stabilă, o criză în plus – dincolo de graniţă – era greu de gestionat şi presupunea resurse financiare imposibil de disponibilizat la momentul respectiv; 2. O coordonare cu aliaţii din Tratatul de la Varşovia era imposibilă; deja unitatea acestui bloc militar devenise o ficţiune; câţiva parteneri îşi urmăreau propriile interese sau promovau interese din afara Alianţei; 3. Era cert că o intervenţie a sovieticilor în România nu putea fi făcută decât concomitent cu una franceză sau franceză şi engleză (americanii nu se pronunţaseră în această privinţă). Or, liderii responsabili sovietici (aceasta nu înseamnă că între responsabilii sovietici nu puteau fi şi voluntarişti sau nostalgici!) ştiau că în felul acesta puteau pierde orice control pentru spaţiul românesc sau, oricum, evoluţiile din societatea românească urmau să fie gestionate în comun cu alte centre de putere. Să ne amintim că în decembrie 1989 erau puţini cei care se „aventurau” să estimeze un sfârşit rapid al imperiului sovietic. De altfel, francezii erau foarte insistenţi în privinţa intervenţiei în România. Iată, selectate din rapoartele ambasadorului român la Paris, câteva idei: „R. Dumas a arătat că, la cerere, guvernul francez poate ajuta România şi cu alte produse. A arătat, de asemenea, că Franţa ar susţine un eventual ajutor 17

Ion Calafeteanu, op.cit., p. 606. 192

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

militar al U.R.S.S., dacă acestea vor considera necesar (s.ns.). Alţi oameni politici cer ca ţările occidentale să intervină în România pentru că nu este vorba de o problemă internă a României, ci de una europeană (s.ns.)… Roland Dumas a declarat că se va trimite ajutor umanitar de urgenţă (medicamente, aparatură medicală. S-a precizat că televiziunea română are nevoie de camere de luat vederi şi echipament tehnic). Sunt pregătite şi gărzi patriotice (s.ns.) …ministrul francez al afacerilor externe a declarat că „Toţi cei motivaţi de situaţia din România simt necesitatea de a lupta. De aceea trebuie să se treacă la «intervenţia de urgenţă» şi să fie răsturnat principiul neintervenţiei, pentru a fi apărate drepturile omului. Situaţia din România impune introducerea acestei noi noţiuni în arsenalul juridic internaţional”, la care, în calitate de mare putere, să se alăture şi ţara sa. Această “intervenţie de urgenţă” s-ar putea face şi sub forma unei brigăzi internaţionale (s. ns.) …Astăzi, 24.12 a.c., pleacă spre România, via Sofia, două avioane cu 70 tone produse medicale şi 60 persoane din domeniul medical, pentru a ajuta oraşul Bucureşti, cu spitale de campanie… liderul politic francez, Jacques Chirac, s-a pronunţat, la 24 decembrie a.c., pentru acordarea de ajutor militar României”.18 Aceste trei elemente (cel puţin) explică atitudinea şi comportamentul sovieticilor în timpul crizei. Sunt şi informaţii din care rezultă că în anumite locuri, la graniţa estică, în special, se petreceau evenimente şi incidente periculoase. Nu este exclus ca cercuri din armata sovietică să fi încercat să forţeze o decizie la Kremlin sau - şi mai mult -, să încerce să-i pună pe decidenţii politici în faţa faptului împlinit - mai ales că se puteau găsi în orice moment „cozi de topor” pe care trupele ruse, odată pătrunse, să se poată sprijini. Celălalt aspect – în opinia mea cel mai important - care surprinde în mesajele sovieticilor, este chiar conţinutul şi forma acestora. S-a afirmat, în multe situaţii, că schimbările din România au fost de „faţadă”, n-au afectat esenţa regimului, care se „democratiza”, dar rămânea comunist în datele lui fundamentale. În această ipostază s-a aflat (până în 1991) regimul de la Moscova; reformele preconizate de Gorbaciov îşi propuneau să modernizeze, nu să elimine sistemul comunist. 18

Calafeteanu, op.cit. p. 647-648. 193

Alexandru Oșca

Dacă acceptăm că schimbările de la Bucureşti erau „de faţadă”, sub controlul sau inspirate de Moscova, iar sistemul comunist nu era în pericol, atunci ar fi fost firesc ca, cel puţin în aparenţă, comuniştii sovietici – încă la putere – să-i salute pe noii lor colegi români „tovărăşeşte”, folosind ”ingredientele” şi cutumele consacrate în interiorul „lagărului” socialist. În locul unei astfel de situaţii, ce constatăm? 1. Când în România, în unele instituţii, angajaţii încă se apelau, folosind cuvântul „tovarăş”, mesajele de la Moscova erau adresate către „domnii” lideri români (cu excepţia întâlnirii liderilor români cu ambasadorul sovietic, din 27 decembrie 1989 !). Astăzi trece ca lipsită de importanţă o astfel de constatare, dar atunci absenţa acestui cuvânt putea să semnifice faptul că deja la Kremlin se considera că societatea românească se îndreaptă în altă direcţie; 2. Încurajările, urările de succes şi angajamentul de sprijin, pe care liderul PCUS şi guvernul sovietic le-au transmis la Bucureşti, nu făceau nici o referire la construcţia socialismului (nici chiar a unuia reformat!). Termenii folosiţi erau: „drumul înnoirii democratice”, „adânci transformări”, „Oamenii sovietici sunt solidari cu poporul român, care aplică idealurile libertăţii, democraţiei şi demnităţii naţionale”(Prin urmare, nu idealurile socialismului sau comunismului, n. ns.). De altfel, U.R.S.S. nu s-a grăbit să recunoască C.F.S.N.; dintre ţările din est, primele care au recunoscut noua Administraţie de la Bucureşti au fost R.D. Germană şi Ungaria. Aboimov a răspuns unei întrebări pe această temă, adresată de un jurnalist, spunând că pleacă de la ideea că guvernul sovietic a recunoscut implicit C.F.S.N. şi că nu este o problemă să fie recunoscut şi formal, dacă este necesar. Întrebat (pe 26 decembrie) dacă Gorbaciov a vorbit cu Ion Iliescu, oficialul sovietic a menţionat că guvernul ţine legătura cu C.F.S.N. prin ambasadă, dar până la acel moment cei doi n-au discutat direct.19

19

Vor discuta ziua următoare (27 decembrie, chiar în timpul primei reuniuni a C.F.S.N. Despre această convorbire, Ion Iliescu i-a informat imediat pe toţi membri CFSN prezenţi). 194

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

Telegrama lui Mihail Gorbaciov către Ion Iliescu (26 decembrie 1989) Primiţi sincere felicitări pentru alegerea ca preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale al României. Vă aflaţi în fruntea conducerii ţării într-un ceas greu pentru ea, când patrioţii români s-au pronunţat cu fermitate pentru salvarea naţiunii de forţele samavolniciei şi terorii, pentru afirmarea cu adevărat a ordinii democratice pe pământul lor. Înţelegând întreaga complexitate şi importanţa sarcinilor ce stau în faţa Frontului Salvării Naţionale, vreau să vă asigur că poporul român prieten va găsi în drumul său de reînnoire sprijin din partea popoarelor şi conducerii Uniunii Sovietice. Ţările noastre sunt unite prin legături de alianţă vechi şi durabile, întreţin relaţii economice şi culturale trainice (nici un cuvânt despre cele ideologice sau militare, n. ns.). Sunt convins că acum se vor deschide noi şi largi posibilităţi pentru extinderea şi consolidarea colaborării sovieto-române, în folosul reciproc al popoarelor noastre, în interesul păcii şi al stabilităţii în Europa (nimic despre interesul comun pentru triumful socialismului sau despre apărarea lui, n. ns.).20 Pentru seminar: 1. Cum se explică interesul străinătăţii faţă de situaţia din România; 2. Atitudinea cercurilor oficiale şi mass-media occidentale faţă de evenimentele din România din decembrie 1989; 3. Poziţia URSS şi a mediilor de presă de la Moscova faţă de Revoluţia română. Cum se explică absenţa componentei ideologice din invocarea colaborării bilaterale viitoare; 4. Poziţia străinătăţii faţă de noile autorităţi de la Bucureşti.

20

“Adevărul”, anul 1, nr.3 din 27 decembrie 1989. 195

Alexandru Oșca

IX. BIBLIOGRAFIE Presă: Altar 89, Caietele Revoluţiei: 2005-2012, Clio 1989: 2005-2010, România Liberă, anul XLVII, nr. 14037. Lucrări generale şi speciale: 1.

Iaşi, 14 decembrie 1989, începutul Revoluţiei Române?, Editura Cogito, Oradea, 2000. 2. Adrian Pop, Originile şi tipologia revoluţiilor esteuropene, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2010. 3. Adrian Pop, Constantin Corneanu, Prăbuşirea Imperiului Sovietic. „Lecţii” în retrospectivă, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012. 4. Alesandru Duţu, Cronologia Revoluţiei Române din decembrie 1989, ed. a II-a, Craiova, Ed. Sitech, 2009. 5. Alexandru Oşca, (coordonator), 1989, an decisiv în istoria Europei,Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008. 6. Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon, Ed. Sitech, 2011, Craiova. 7. Alexandru Oşca, Ioan Munteanu, Dumitru Tomoni, Emil Şimăndan, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Banat, Craiova, Ed. Sitech, 2009. 8. Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia neterminată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999 9. Bogdan Murgescu (coordonator), Revoluţia română din decembrie 1989: istorie şi memorie, Ed. Polirom, Iaşi 2007. 10. Cassian Maria Spiridon, Iaşi 14 decembrie 1989, începutul revoluţiei române, Editura Timpul, Iaşi 1994. 11. Claudiu Iordache, Revoluţia românilor, Bucureşti, Ed. IRINI, 2010. 12. Codrescu, Costache (coord.), Armata română în Revoluţia din decembrie 1989. Studiu documentar preliminar, Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Bucureşti, 1994. 196

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar

13. Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre decembrie 1989: conspiraţie, diversiune, revoluţie..., Bucureşti, Editura Forum, 1999. 14. Daniela Veronica Guşă de Drăgan, Condamnat la adevăr: generalul Ştefan Guşă, Editura Rao, 2004. 15. Dumitru Mazilu, Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea, Editura Cozia 1991. 16. Dumitru Preda, Mihai Retegan 1989: principiul dominoului: prăbuşirea regimurilor comuniste europene, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000. 17. Florian Banu, „Amorsarea” Revoluţiei – România anilor ’80 văzută prin ochii Securităţii, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012. 18. Ioan Scurtu, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007 (vezi şi ediţiile în limba engleză şi, respectiv, franceză). 19. Ion Calafeteanu (coordonator), Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2009. 20. Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994. 21. Liviu Ţăranu, România în „epoca de aur”. Corespondenţă din anii '80, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012. 22. Lorin Fortuna, (coordonator), Rolul Frontului Democratic Român în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Editura Artpress, 2007. 23. Marius Mioc, Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost, Editura Brumar, Timişoara, 1997. 24. Marius Mioc, Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei, Ed. Sedona, Timişoara, 1999 25. Miodrag Milin, Timişoara în arhivele Europei Libere, Fundaţia Academia Civică, 1999. 26. Paul Abrudan, Sibiul în Revoluţia din Decembrie 1989, Casa Armatei, Sibiu. 27. Peter Siani-Davies, Revoluţia română din decembrie 1989, Editura Humanitas, 2006. 28. Ruxandra Cesereanu, Decembrie 89. Deconstrucţia unei revoluţii, Iaşi, Editura Polirom, 2004. 29. Suciu Titus, Lumea bună a balconului, Editura IRRD, Bucureşti, 2008. 197