Revista Vlastarul Nr1

Vlastarul Revista Colegiului Naţional ,,Spiru Haret''

Fondată în 1923, seria a 5-a, anul al 12-lea (2008), decembrie

Vlastarul Revista Colegiului Naţional ,,Spiru Haret''

Fondată în 1923, seria a 5-a, anul al 12-lea (2008), decembrie

Câteva cuvinte pentru noii jurnalişti...

Salut initiaţiva elevilor conduşi de domnii profesori Pascu Adrian,Constantinescu Petre, Ion Moldoveanu si doamna profesor Corina Daniela Certan de a publica revista Vlăstarul, reînnodând tradiţia colegiului nostru , o posibila oglinda a generaţiilor contemporane. Ştiu că sunteţi plini de vise şi speranţe, de elan creator şi multă fantezie, sunt sigur că veţi reuşi sa exprimaţi în paginile alese ale acestei publicaţii lumina gândului şi a sentimentelor voastre, precum si atitudini diverse, unele creatoare şi marcante. Sunt convins că veţi reuşi să transformaţi această revistă într-o cronică vie expresivă, care să surprindă profilul spiritual al generaţiei voastre, să descopere viitoare personalităţi ale culturii si civilizatiei noastre, să prezentaţi puncte de vedere originale asupra cărţilor citite, să popularizaţi contribuţii inedite în domeniul literaturii, matematicii, fizicii, chimiei, biologiei, să dezbateţi problemele ce vă preocupă, să transmiteţi ideile voastre colegilor şi să creaţi un tablou atotcuprinzător al activităţilor desfăşurate în şcoala noastră, atât curriculare, cât şi extracurriculare. Vă doresc să fiţi mereu în proximitatea muzelor si sa ilustrati sufletele voastre de copii frumoşi si inteligenţi, astfel încât să-mi afirm încă o dată mândria că sunteţi elevi ai colegiului nostru. Am convingerea că iniţiativa voastră va găsi ecou în sufletele colegilor voştri, ale profesorilor acestui liceu şi ale părinţilor. Sunt încântat de noua direcţie şi nu pot decât să vă urez: Vivat!Crescat!Floreat Collegium Spiru Haret!

Director, prof. Constantinescu Alexandru

1 Decembrie- Ziua aţională a României

1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării aţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor, Ferdinand I, reprezintă principalul eveniment al istoriei ţării noastre. După evenimentele din decembrie 1989, aceasta a devenit zi naţională. Deşi este percepută de mulţi ca un eveniment politic, Marea Unire este mult mai mult de atât. Ea este fapta istorică a întregii naţiuni române, o naţiune deja unită prin dorinţa copleşitoare de a forma un întreg şi care voia cu orice preţ să lase moştenire urmaşilor un tărâm complet şi să arate lumii puterea patriotismului românesc. Cei care au ajutat la împlinirea acestei mari dorinţe sunt eroi! Acest termen nu este utilizat pentru a supraevalua faptele lor şi a le forma cititorilor o imagine de basm, fantastică, cu care ei să se mândrească. Din contră, termenul de “EROU” are rolul de a scoate la iveală adevărul. u e nimic oniric în luptele date în scopul Unirii, nici măcar dorinţa de unitate naţională a oamenilor, deoarece aceasta s-a dovedit a fi veridică, fezabilă. Acum, în anul 2009, majoritatea românilor a dat uitării faptele măreţe din istorie. Ei şi-au pus eroii într-o cutie veche bine sigilată din adâncul minţii, pentru ca remuşcările să nu îi cuprindă când realizează cât sunt de norocoşi că fac parte dintr-o ţară vastă, pentru care mulţi şi-au dat viaţă fără a regreta. Românii aceia, care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri trebuie răsplătiţi, iar ei sunt mulţi, pentru că nu numai soldaţii au ajutat, ci şi cei care au dorit cu ardoare ca această ţară să nu mai fie oropsită şi subapreciată de cei ce doreau supremaţia. Au fost oameni care iubeau aceste meleaguri fascinante ce merită descoperite. Aceştia îşi iubeau compatrioţii şi adorau statutul de “român”. Desigur, calea prin care s-a obţinut unitatea a fost teribilă şi extremă, dar trebuie făcută cunoscută, pentru a se clădi o Românie exemplară şi puternică, aşa cum o doreau strămoşii. Regele Carol, ca domnitor constituţional, a ţinut să cunoască în împrejurările grele de atunci părerea celor mai încercaţi sfetnici ai săi, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român care, în articolul 2, spunea desluşit: „Dacă România ar fi atacată, fără vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligată a-i da în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în împrejurări asemănătoare din vreo parte a statelor vecine cu România, obligaţia de a sări în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urmă”. Din cuprinsul acestui articol rezulta că România nu putea fi îndatorată la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce AustroUngaria nu fusese atacată din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei. La 4/17 august 1916 tratatul de alianţă între România, de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, de altă parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega să atace AustroUngaria; Puterile Aliate în „Înţelegerea cordială" garantau în schimb integritatea teritorială a Regatului Român, recunoscându-i totodată dreptul să-şi alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace separată, nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp. Pomenitele înfrângeri ale armatei române, asupra căreia tăbărâseră cele mai puternice divizii germane, austro-maghiare, bulgare şi turceşti, urmau să fie preschimbate, în timpul celor trei ani de suferinţă şi de jertfe ale războiului, într-o remarcabilă victorie, odată cu biruinţa Marilor Aliaţi asupra Puterilor Centrale. Regele Ferdinand a rămas hotărât în ciuda marilor încercări la care era supus poporul român, fără a-i fi părut rău de pasul făcut pentru întregirea naţional-politică a României.

1 Decembrie- Ziua aţională a României

În mintea şi inima tuturor încolţise presimţirea că războiul acesta va aduce dreptatea mult aşteptată. Celor prinşi în război le venea câte un cuvânt de îmbărbătare, ca acela al profesorului icolae Iorga, care scria în ziarul „eamul Românesc": „Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică în măsura în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru tânăr. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!". Prin urmare, Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost înfăptuită în urma participării României la Primul Război Mondial şi a victoriilor Antantei din vara şi toamna anului 1918. În contextul dezintegrării Imperiului Rus şi, ulterior, a Imperiului Austro-Ungar, mai întâi Basarabia, apoi Bucovina şi Transilvania s-au alăturat, prin voinţa unei adunări larg reprezentative, statului român. Puterea poporului s-a afirmat atât în vara decisivă din 1917, cât şi în rezoluţiile adunărilor unioniste de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Adunarea decisivă, de la Alba Iulia, era formată din 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Rezoluţia Unirii a fost citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.” Astfel, a fost înfăptuită Unirea, prin sacrificiul multor fiinţe ce purtau în suflete iubirea necontestată pentru ţară şi credinţa neştirbită în Dumnezeu. Prin urmare, dragi colegi, Ziua aţională nu este un prilej de a nu merge la serviciu sau la şcoală, ci de a comemora eroii care ne-au salvat de la pieirea ca naţiune, în schimbul vieţii şi fericirii lor. Au pus viitorul României înaintea lor şi au înfruntat războiul necruţător şi orb cu bravură, purtând cu ei, drept cea mai preţioasă armă, iubirea pentru ţară. obleţea tinerilor şi tuturor românilor care au luptat pentru UIRE constituie cel mai însemnat motiv pentru a iubi ţara şi a o face sa prospere, prin integritate şi respect!

etty-Andreea Zaharia, clasa a XI-a H

EVENIMENT Ziua Absolventului în imagini

EVENIMENT Ziua Absolventului în imagini

PAGII DE ISTORIE CITITE DE (SPIRITE) OI 22 Decembrie şi atât... O să încep prin a spune că trecutul nu poate fi uitat, fie că a fost cu bune sau cu rele, fie că viaţa ne-a fost umbrită de ,,fenomenul'' numit sărăcie sau în cazul altora, opulenţă, 22 Decembrie a fost şi este cuvântul de ordine. 22 Decembrie (mulţi vă întrebaţi de ce Dumnezeu am scris cu ,,d'' mare, că doar nu suntem englezi) este o dată ce o auzim pomenită des la ştiri înainte de sărbători, o dată scrisă cu sânge în repertoriul istoriei noastre, o dată care umbreşte şi le va umbri mereu fiecare Crăciun multor familii care au fost răvăşite de moartea prematură a celor pe care noi îi numim eroi, iar ei fii. Astăzi, la mai bine de 19 ani de la acele evenimente cutremuratoare, trăim într-o lume nebună, cu siguranţă mai nebună decât în ultimul deceniu al epocii comuniste. Corupţia, birocraţia, falsitatea, minciuna, demagogia şi atât…totuşi , căci mi-e greu să le enumăr pe toate, sunt viruşii ce bântuie o democraţie în moarte clinică.Vă dau doar un exemplu şi anume ,justitia, şi cu asta am spus tot! Deci, pâna la urma stai şi te gândeşti, oare a meritat să moară acei oameni? Oare a meritat să fie distrusă acea ,,egalitate'' şi să se creeze această discrepanţă între clasele sociale?Ar trebui să meditam puţin, oare meritam să fim printre ţările de elită ale U.E? De menţionat încă ceva-dupa cum ştim, revoluţia a început la Timişoara la data de 16 decembrie în urma manifestărilor enoriaşilor catolici ai lui Laszlo Tokes (enoriaşi unguri), care protestau pentru mutarea acestuia în alt judeţ. Asta a fost zvâcnirea de care era nevoie pentru alăturarea românilor şi începerea unei revoluţii împotriva ,,sistemului''. Revin la chestiunea anterioara şi mă gândesc, la avangardismul dovedit de atâţia oameni, la curajul de a se pune în bătaia puştii, la îndârjirea şi ardoarea acestor martiri care într-un cuvânt s-au jertfit pentru o lume mai buna, întocmai precum Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ecaterina Teodoroiu şi alţii. Greu să-ţi imaginezi acele zile cumplite, în care oamenii au răbufnit şi s-au luptat până la ultima suflare cu gândul la o Românie democrată, în care toata lumea este fericită, fiecăruia i se respectă drepturile fără hărţuirea Securităţii, o lume modernă în care nimeni să nu fie neglijat. În dimineaţa zilei, între orele 9 si 11, Ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, se sinucide ,,accidental'', iar Ceauşescu anunţă moartea sa ca o consecinţă a dezvăluirii trădării sale. Tot în 22 Decembrie, în mod misterios, armata trece de partea protestatarilor, după ce cu 12-24 de ore înainte, au luptat împotriva lor, lucru ce nu mai putea îndrepta situaţia. Recent, au fost găsiţi şi ,,singurii'' vinovaţi pentru cele petrecute acum 19 ani, generalii Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu, cei doi fiind condamnaţi la 15 ani de închisoare, pentru Revoluţia de la Timişoara, însă cu siguranţă sunt o multitudine de vinovaţi, pe care doar istoria îi va judeca. Răzvan Hotin, cl. XI D

PROFESORII OŞTRI SCRIITORI RECOMANDĂRI LIVREŞTI

FOŞTI ABSOLVE ŢI Î MEDALIO MIRCEA ELIADE Personalitate enciclopedică a culturii române, Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti în familia căpitanului Gheorghe Eliade (Ieremia). După şcoala primară, de pe strada Mântuleasa, urmează cursurile liceului “Spiru Haret”, între 1917 -1925. Ca licean, se distinge printr-o bogată activitate publicistică, colaborând la „Orizontul”, „Lumea”, „Universul literar”, învaţă singur italiana şi engleza, ia câteva cursuri de ebraică şi persană. Spirit independent şi nonconformist, studiază intens după un program riguros de lucru, citind din domenii variate: literatura română şi universală, fizică, chimie, ştiinţele naturii, orientalistică, istoria religiilor. Totodată începe să înveţe persana şi sanscrita, publică peste o sută de articole ştiinţifice şi lucrează la “Romanul adolescentului miop”. Între 1925-1928 este student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti unde audiază cursurile unor profesori iluştri: Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, Nicolae Iorga. În 1928, îşi susţine teza de licenţă şi pleacă în India. La Universitatea din Calcutta studiază sanscrita şi filosofia hindusă. Aici locuieşte în casa profesorului său, Dasgupta, unde o cunoaşte pe fiica acestuia, Maitreyi, de care se va îndrăgosti. Experienţa traită în India va constitui punctul de plecare al romanului „Maitreyi”-1933. În acelaşi an, susţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti cu teza „Psihologia meditaţiei indiene- studii despre yoga”. În timpul războiului îndeplineşte importante funcţii diplomatice, la Londra şi Lisabona între1940-1944. După război, se stabileşte la Paris, unde predă la Şcoala de Înalte Studii un curs de istoria religiilor. În 1956, este invitat la Universitatea din Chicago să predea cursuri la Catedra de Istorie a Religiilor. Publicarea unor lucrări de mitologie, precum „Mitul eternei reîntoarceri”;„Sacru şi profan”; „Aspecte ale mitului”; „De la Zamolxis la Genghis Han” au asigurat autorului o reputaţie mondială. Lucrările sale fundamentale sunt însă : „Tratat de istorie a religiilor”, apărut la Paris, în 1949 şi „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”. Paralel cu activitatea publicistică, Eliade publică romanele: „Isabel şi apele diavolului”1930; „Maitreyi”-1933; „Întoarcerea în rai”-1934; „Lumina ce se stinge”- 1934; „Huliganii”-1935; „Domnişoara Christina”-1936; „Nunta în cer”-1939; „Secretul doctorului Honigberger”-1940, iar la Paris publică „La ţigănci” şi „Noaptea de Sânziene”-1970. Venind cu o problematică de tip existenţialist, Mircea Eliade aduce în literatură subiectele insolite din eseuri- probleme de orientalistică, eros, moarte, modă, viaţă sexuală, mitologie- în care pledează pentru o literatură a autenticităţii, generată de experienţă. Personalitate culturală, unanim recunoscută, Mircea Eliade se impune între savanţii secolului al XX-lea, devenind membru al academiilor americană, britanică, austriacă, belgiană şi culminează cu acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universităţile: Yale, La Plata, Chicago, Boston, Philadelphia, Sorbona, Washington. Cărţile i se publică în toate limbile de circulaţie internaţională, dar şi în unele mai puţin cunoscute, precum: maghiara, coreeana sau idiş. Japonia este prima ţară care îi traduce opera ştiinţifică integral în 12 volume. Prin urmare, se poate afirma că, Mircea Eliade este unul dintre cei mai cunoscuţi români în plan universal şi totodată, cu mândrie o spunem, ABSOLVENT al Colegiului Naţional “Spiru Haret”. Prof. Corina Daniela Certan

Moştenirea spiritului romanic

Structuri lexicale din limba latină, utilizate şi astăzi: Ab imo pectore= din adâncul inimii Acta est fabula= piesa a fost jucată Ad literam= literă cu literă Aequo animo= cu sufletul împăcat Alma mater= mamă dătătoare de viaţă Aurea mediocritas= moderaţia este de aur Aut Caesar, aut nihil= sau împărat sau nimic Beati pomperes spiritu= fericiţi cei săraci cu duhul Bis dat, qui cito dat= dă de două ori cel care dă repede Carpe diem= trăieşte clipa! Castigat ridendo mores= râzând îndrepţi moravurile Consensus omnium= înţelegerea tuturor De auditu= după auz Divide ut regnes= dezbină ca să stăpâneşti Dura lex, sed lex= legea este dură, dar este lege Fama volat= faima zboară Festina lente= grăbeşte-te incet! Fiat lux= să se facă lumină! In medias res= în mijlocul lucrurilor Stricto sensu= în sens restrâns Lato sensu= în sens larg Mens sana in corpore sano= minte sănătoasa în corp sănătos Nihil novi sul sole= nimic nou sub soare O, tempera! O, mores! = O, ce timpuri! O, ce obiceiuri!

Prof.Angelica Vlaicu

PAGIA MATEMATICĂ Despre simboluri şi simbolistică Când vorbim despre simboluri, în funcţie de înclinaţii, vârstă, profesie, cultură generală, etc. înţelegem diverse lucruri. Literatul se va gândi imediat la simbolurile prezente într-o operă literară, în proză,dar mai ales în versuri: simboluri auditive,vizuale,etc. Şi, neapărat, la mijloacele artistice prin care autorul operei respective creează şi pune în valoare aceste simboluri. Să ne amintim că în sec.al-XIX-lea a apărut curentul literar ( chiar mai general,cultural) numit simbolism, care a impus simbolul ca element central al unei opere literare. Pornit din Franţa, curentul simbolist a poposit şi pe meleagurile româneşti. Nu cred că există elev român ( fost sau actual) care să nu fi fost marcat de întâlnirea, în anii de liceu, cu opera poetului George Bacovia.( Recitiţi, măcar, poezia „Plumb”!). Dar matematicianul? Matematicianului îi vor veni în minte o multitudine de simboluri grafice, prezente din abundenţă în textele matematice. Nevoia utilizării simbolurilor s-a născut încă din cele mai vechi timpuri, când oamenii au născocit cifrele și literele. Nevoia de a esenţializa comunicarea și de a universaliza limbajul matematic ( oricine, indiferent de limba pe care o stăpânește, să înţeleagă la fel un același text matematic) au condus, în secole, la un adevărat arsenal de simboluri utilizate în matematică. Spre sfârşitul sec. al-XIX-lea, evoluţia matematicii s-a confruntat cu aşa numita „criză a fundamentelor matematicii”, matematicieni şi filozofi încercând să răspundă la întrebarea despre esenţa matematicii, natura şi obiectul ei. Curentele de gândire matematică şi filozofică născute de aici (logicismul, intuiţionismul, dar mai ales formalismul) au condus la utilizarea tot mai accentuată a simbolurilor în textele matematice, pentru a satisface setea de rigoare a matematicienilor.

Astăzi, orice absolvent de liceu stăpâneşte un întreg arsenal de simboluri matematice, care îi permit să descifreze un text matematic de oarecare complexitate. Iată, în continuare, un mic inventar: -cifre:0,1,2,3,4,5,6,7,8,9 -litere:a,b,c,...,x,y,z,t,u,v,w A,B,C,...,X,Y,... a,β,γ,δ,... p,e.i S,Π -semne de operaţii aritmetice:+,-,.,:,∗,°,∇,∪,∩ -semne de operaţii logice:∨,∧, ,→,↔ -relaţii:=,<,>,≤,≥,≡,∈, -simboluri speciale:∀,∃,+∞,-∞,( ),{ },f”,∫f, ∠ Încă din clasele gimnaziale ( dacă nu chiar mai devreme), învăţăm să formalizăm un text matematic. O problemă de tipul: „Tatăl şi fiul au împreună 50 de ani.Vârsta tatălui este de 4 ori mai mare decât vârsta fiului. Ce vârste au cei doi?” ,se formalizează transformându-se într-un sistem de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute: t+f=50 , t=4f unde t reprezintă vârsta tatălui, iar f vârsta fiului. Învăţându-ne să formalizăm texte obişnuite, matematica ne învaţă să esenţializăm comunicarea, să extragem ceva din textul respectiv, ceea ce este indispensabil în aceste vremuri când societatea se grăbeşte. Desigur că nu numai literatura ci şi matematica recurg la simboluri. Multe alte ştiinţe şi domenii ale activităţii umane , precum chimia, fizica, geografia, muzica ş.a., utilizează şi ele simboluri grafice universal acceptate. Viaţa curentă modernă ne impune să stăpânim o adevărată „păsărească” a simbolurilor, prezente la tot pasul: pe arterele de circulaţie ( semne care disciplinează traficul, prevenind haosul), pe hainele cu care ne îmbrăcăm ( o virguliţă asimetrică sau un mic crocodil pe tricoul pe care îl purtăm e o dovadă că ne-am îmbrăcat „de firmă”), pe autoturisme, pe obiectele de uz casnic etc.Să nu-l uităm pe @: îl ştiţi cu toţii, nu-i aşa? Dar viaţa noastră nu e plină doar de simboluri grafice. Poate copleşiţi de ele, lăsăm în plan secund o multitudine de simboluri mai profunde: culturale, morale, patriotice...Vă invit să reflectaţi!

Prof. ILEANA EMILIA ŞERBAN

PAGIA DE CULTURĂ GEERALĂ DE CE SEAMĂĂ LIMBILE ÎTRE ELE? Antropologiştii au observat că o societate se află mai sus pe scara evoluţiei, cu atât mai mult cu cât se va concentra pe probleme legate de limbă. Iar pentru a fi preocupat de altă limbă, mai întâi trebuie să intri în contact cu ea. De îndată însă ce s-a întâmplat acest lucru, interesul pentru această limbă va creşte şi începe revelaţia similitudinilor dintre limbi, iar cu cât explorăm mai adânc structurile limbilor, cu atât găsim mai multe similarităţi. Întrebarea care apare inevitabil în urma acestei analize este: De ce seamănă limbile între ele? Limbile se aseamănă pentru că au un strămos comun!

După cum putem observa şi din imaginea de mai sus, iniţial, a existat o limbă comună, limba indo-europeană. Din aceasta, pe parcursul a mii de ani s-au desprins diferitele limbi şi diferitele dialecte ale acestora. Dacă privim copacul limbilor observăm că există familii mai mari sau mai mici de limbi. Există limbi care au o similaritate genealogică, adică sunt înrudite datorită unui „strămoş” comun, aşa cum se întâmplă de altfel în mai toate familiile. Dacă este să analizăm limbile germanice, de exemplu, putem oberva că acest „strămos” comun este limba proto-germanică, din care ulterior sau desprins limbile germanice din nord, respectiv limbile scandinave, şi limbile germanice din vest. Ruda „de sânge”, respectiv ruda foarte apropiată a limbii germane, este limba engleză, însă ruda mai îndepărtată este limba daneză. Ambele însă fac parte din marea familie a limbilor germanice. Limbile mai pot să se asemene nu numai datorită faptului că fac parte din aceeaşi familie de limbi ci şi datorită faptului că din punct de vedere geografic statele se află unele lângă altele. Asemănarea dintre limbi nu presupune neapărat şi necesar asemănarea dintre cuvinte. Ne referim aici la o asemănare din punct de vedere structural. De exemplu, limba bulgară a împrumutat elemente din limba română şi viceversa, deşi cele două limbi nu sunt tocmai „rude apropiate”. Limba bulgară a preluat din limba română articolul hotărât enclitic, în timp ce alte limbi slave, cum ar fi limba rusă, nu au deloc articol. Lingviştii cred, că acest fapt se datorează învecinării teritoriale dintre cele două state ce le au ca limbă naţională. Pe de altă parte, şi limba română a luat ceva din limba bulgară. Cel mai evident cuvânt este cel pe care îl rostim frecvent. Este cuvântul „DA”. Cei care studiază limba engleză şi limba germană sunt deseori frapaţi de asemănările dintre cele două limbi, atât în ceea ce priveşte vocabularul acestora dar şi din punct de vedere al structurii gramaticale.

Prin urmare există un mare număr de cuvinte care se citesc şi se scriu la fel sau aproape la fel în ambele limbi: gold ( engleză ) – Gold ( germană ); glass ( engleză ) – Glass ( germană ); finger ( engleză ) – Finger ( germană ); fish ( engleză ) – Fisch ( germană ); tea ( engleză ) – Tee ( germană ); hand ( engleză ) – Hand ( germană ). Din punct de vedere gramatical atât în germană, cât şi în engleză adjectivele se poziţionează în faţa substantivelor, formarea pasivului este similară, verbele modale exprimă acelaşi lucru etc. Exemplele sunt multiple şi nu fac decât să certifice înrudirea strânsă dintre cele două limbi.

Prof. Mihaela Dinescu

DE LA ABSOLVENTI ADUNATE… ARTA, ISTORIA ŞI ISTORIA ARTEI “Fugit irreparabile tempus’’- nostalgic sună adagio-ul clasic horaţian. Fuge timpul ireparabil şi noi deodată cu el: ,,Hei, Postume, Postume,.-n aprigă fugă Se spulberă anii şi-n van e-orice rugă’’. , Rămâi,că eşti atâta de frumoasă’’- urma să strige clipei, în momentul de culme al fericirii lui, Faust al lui Goethe, introducând şi o apreciere estetică. Şi visul lui Faust este şi visul omenirii. Între aceste două coordonate se scurge viaţa în veşnică mişcare, adică timpul, istoria, pe de o parte, şi, pe de alta, arta, ca imortalizare a timpului istoric într-o clipă: asemenea Sheherezadei, din 1001 de nopţi, care, prin arta naraţiunii ei, îşi amâna mereu moartea. Aşadar, pornim de la premisa că timpul, istoria, constituie o temă importantă şi bine reprezentată în toate artele, inclusiv cele vizuale. Să urmărim, deci, cum a încercat clipa, de-a lungul timpului, să se imortalizeze într-o ,,rugă’’ ce să nu fie în zadar: arta. Oprindu-ne, desigur, selectiv, la câteva momente mai semnificative şi insistând puţin pe un motiv sculptural (libertatea) – chiar cu ,,riscul’’ de a mai călca puţin alături, şi în grădina literaturii şi muzicii- . Pentru a trage unele concluzii şi despre artă, despre artist, ba chiar şi despre istoria artei, ea însăşi o simbioză între istorie şi artă. Aşa a apărut arta, din dorinţa omului de a imortaliza clipa, şi, prin ea, istoria şi veşnicia. Şi prima referire din istorie la reprezentarea chipului uman în artă o găsim chiar în actul de naştere al istoriei (şi al istoriei literaturii), anume în Poemul lui Ghilgameş. Aici, în Babilon, eroul Ghilgameş, nemaiputând suporta absenţa nesfârşită a prietenului său Enkidu, mort vitejeşte, porunceşte să i se cioplească chipul în piatră, ca un înlocuitor al originalului, spre a-l mai putea vedea: este vorba despre prima statuie din lume, anticipând nu numai monumentele funerare de mai apoi, ci şi sculptura şi arta în general.

Biblia vorbeşte şi ea, metaforic, despre o primă statuie, modelată din lut: ,,atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om’’; ,,şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă’’ – aşa cum va face mai târziu şi Pygmalion cu Galateea lui, cu ajutorul zeiţei Afrodita, a frumuseţii şi iubirii, dar condamnă închinarea la chipul cioplit, sau pictat, sau altfel ( iar nu chipul în sine), însă tot metaforic, în sensul că să nu te închini la idoli falşi. Tot în Biblie, după prăbuşirea Sodomei, nevasta lui Lot este prefăcută întro stană de sare - pentru că sarea sugerează inputrefacţia -, deşi tot ea se topeşte la prima apă de ploaie. Apoi desigur că regii şi oamenii bogaţi îşi puteau permite să-şi comande portrete care să-i nemurească, pe ei şi pe faptele lor măreţe. Şi lista cu exemple este vastă. Raportul dintre istorie şi artă îl ilustrăm, şi mai concret, oprindu-ne la ideea de libertate, materializată diferit în diferite arte (pictură, sculptură, teatru, eventual şi muzică), la diferiţi artişti din diferite timpuri şi locuri. De plidă, la Luvru, să poposim acum în faţa unui tablou istoric de Delacroix: ,, Libertatea conducând poporul pe baricade’’, sau ,,28 iulie 1830’’. Este aici parcă o felie din romanul romantic al lui Victor Hugo, Mizerabilii, în care recunoaştem, în copilul cu pistolul în mână, pe Gavroche. Scena i-a inspirat şi lui Eminescu prima descriere ( a Comunei din Paris) din literatură:

,,Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ, Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară Şi sânii lor acopăr(...) O! Luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut!’’... (Mihai Eminescu, ,,Împărat şi proletar’’) În femeia statuară, cu sânul gol şi braţul înarmat, recunoaştem, de la Delacroix, reprezentarea alegorică a libertăţii: ,, Liberté, egalité, fraternité!’’. (Şi parcă auzim, pe fundal, cuvintele şi muzica mobilizatoare din ,,Marseilleza’’). Să ieşim acum din Luvru şi să ne plimbăm puţin şi noi, precum Cezarul, pe malul Senei, în jos, până ajungem în dreptul unei insuliţe, în faţa statuii Libertăţii, a lui Frederic Auguste Bartholdy. Pare că este femeia alegorică a lui Delacroix, care a ieşit din tablou şi s-a mutat pe Sena, turnată în bronz. Are aceeaşi poziţie, cu mâna ridicată spre cer, dar nu mai ţine în mână tricolorul, pe care l-a schimbat cu torţa aprinsă, să lumineze calea. Prin sculptura monumentală parcă îi sporeşte valoarea de simbol. Este însă o statuie mai puţin celebră decât copia ei supradimensionată, şi cu contribuţia lui Gustav Eiffel, de pe insula artificială din faţa New York-ului, cadoul Franţei pentru ,, ţara tuturor posibilităţilor’’, devenită simbolul Americii.( Şi trebuie să constatăm că simbolurile consacrate ale ţărilor sunt de obicei de mari dimensiuni, precum chiar turnul Eiffel pentru Paris).

Ba chiar şi aşa, acolo iese ca Afrodita din spuma mării, dar pentru a apărea parcă strivită de zgârie-nori, care par că vor să strivească libertatea însăşi.

Iar acum, reveniţi în România, să facem un drum până la Ploieşti. Şi aici dăm peste o ,,statuie a libertăţii’’(de fapt Minerva cu lance, de L. Quadry), ridicându-şi uşor rochia, de parcă s-ar feri să nu se murdărească de noroi. Statuia nu are nicio vină că a rămas mai mult ca un simbol al ,, formei fără fond’’, teoretizată de Titu Maiorescu. A fost ridicată după ,, revoluţia de la Ploieşti’’, de operetă, a lui Candiano Popescu şi a degenerat în comic prin satira lui Caragiale din schiţa ,, Boborul’’, dar şi prin comedia ,, D-ale carnavalului’’.

Aici apare personajul feminin Miţa Baston, un fel de caricatură a statuii cu lancea în mână: ,, (...) Sunt fiică din popor şi sunt violentă;(...) sunt republicancă (...); sunt ploieşteancă- da, ploieşteancă!-Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da’ o revuluţie... să mă pomeneşti!...’’ (anexă, 5). Mascată în statuia Libertăţii (tot o formă fără fond), la ea lancea a devenit baston. Iata, aşadar, naşterea, mărirea şi decăderea unei statui - în fond a unui motiv - şi a unei idei istorice, în diferite locuri şi timpuri, de la ,,secolul naţionalităţilor’’ la globalizarea de astăzi. (Dar, trebuie să menţionăm, diminuarea libertăţilor colective se face în favoarea sporirii libertăţilor individuale). Precum şi drumul artei însăşi- căci lumina torţei din mâna ei este şi lumina artei, ca manifestare a libertăţii qvasi-absolute, ca o cale regală a ei. Fireşte că, ulterior, paleta tematică s-a diversificat şi evoluţia ei, metamorfozată în curentele artistice, reflectă evoluţia omului, a umanităţii, cu vârstele sale. Ulterior iată că a apărut şi ,, concurenţa’’- fotografia, filmul, computerul, mijloacele tehnice în general-, care au silit artele vizuale tradiţionale să abandoneze istorismul şi figurativul ( deşi poate că nici nu era nevoie, deoarece oricum arta este mai mult decât fotografie) şi să se orienteze către non-figurativ, abstracţionism, până la anti-arta avangardistă (care se vrea o nouă artă, cu coroana smulsă de pe cap, scoasă din muzeu şi aruncată în stradă ): ,, Jos arta, că s-a prostituat!’’ ,,Regele moare’’, şi este înmormântat în cimitirul vesel al postmodernismului. Dar să nu îl plângem: firavei arte i se dă, în schimb, puterea de a învia din morţi. Iar după felul în care se raportează şi ele la timp, artele însele au fost clasificate de Lessing, în Laocoon sau despre limitele picturii şi ale poeziei, în arte ale succesiunii ( precum literatura, muzica, dansul, care se manifestă în diacronie) şi arte simultane( pictura, sculptura, artele vizuale în general, care se manifestă în sincronie): ,, Ceea ce ochiul cuprinde dintr-o singură privire, poetul enumără pe rând, cu o încetineală vădită, şi adesea ni se întâmplă ca, ajunşi la ultima trăsătură a descrierii sale, să fi uitat pe cea dintâi’’. ,, Pictura foloseşte figuri şi culori în spaţiu. Poezia, tonuri articulate în timp’’. Desigur că, raportate la scara marii istorii, şi artele ,,durative’’, ale micii istorii, ţin cam tot o clipă. La rândul lor, nici artele vizuale nu sunt perfect instantanee: sculptura, spaţială, este receptată prin ,, panoramare’’, ba chiar în pictură descoperim mereu noi aspecte, permiţând interpretări diverse. Pentru că nici artele vizuale nu sunt nişte simple copii după natură, ci ele, intenţionat, prin vizibil, scot la lumină invizibilul - adică tot durata, eternitatea care zace în ele ( ,, Eternităţi de-o clipă’’, cum sună un volum al lui Ion Pillat), precum un colţişor rupt dintr-o hologramă preia în el imaginea integrală. ,, Sclipitoarea antiteză a lui Simonide, << Pictura e o poezie mută şi poezia e o pictură grăitoare>>(...) era una din acele vorbe de spirit cum are multe acest Voltaire al grecilor’’. De fapt, indiferent de reprezentarea concretă, direct sau indirect, în ea se oglindeşte omul. Pe de altă parte, şi arta, la rândul ei, poate să influenţeze istoria. Şi popoarele intră în istorie şi prin creaţia lor artistică. Ludovic al XIV-lea a intrat în istorie mai puţin prin războaiele lui şi mai mult prin operele de artă create în vremea sa de artişti pe care i-a stimulat prin opera de mecenat artistic., Arta mai influenţează istoria şi prin modelele pe care le oferă, ba chiar şi prin atitudini, ,,poze’’, pe care unii conducători şi le compun, după modele artistice celebre, inclusiv din artele vizuale (unele, însă, tip ,,Miţa Baston’’). Istoria artei este, ne place să credem, axa istoriei; a istoriei omului. Ea s-a născut ca o istorie descriptivă, dar a evoluat până la ,,istoria artei ca ştiinţă’’, cum o numeşte Udo Kultermann, în Istoria istoriei artei ( şi Principiile fundamentale ale istoriei artei a lui H. Wolflin ar putea sta ca mărturie). Dar visăm cu ochii deschişi la o vreme când, ajunsă la perfecţiune, istoria artei va deveni ea însăşi o artă, în măsură să transforme clipa în veşnicie, iar istoricul de artă (ba chiar şi ,,consumatorul’’ de artă) - un creator, modelat într-adevăr după chipul şi asemănarea Creatorului. MIHAI MOLDOVEANU

E S E I S T I C Ă DE PE BĂNCILE LICEULUI Un artist torturat… ...care prin suferința lui exprimă publicului său stările de extaz căzut în dizgrație, de fericire transformată în lacrimi, iubirea ajunsă în tristețe...

Ce presupune tortura unui artist? Cam tot ce poți gândi și nu poți gândi. Cam tot ce izvorăște din străfundurile imaginației bolnave și tot ce e dincolo de ea. Mârșăvii, minciuni, dureri crude, fericiri trecătoare care ajung să distrugă nenorociri pe care nici cu mintea nu le visezi. Și doare... Te strânge ca o chingă în interior, iți sfârtecă vintrele fără regret, îți străpunge inima și o sfarâmă în mii de cioburi. Mi s-a spus odată: „dacă vaza s-a spart, culege cioburile și lipește-le la loc într-o formă nouă. Ia-o de la capăt. Și când nu găsești forța asta interioară divină de a o face, atunci unde privești? Când simți că vrei să te pierzi în mulțimea de oameni care năvălesc în stradă atunci când se aprind becurile de Crăciun pe bulevard și să te pierzi în ea... Să cazi claustrofobic, înghițit de aglomerație, să mori și să renaști din propria ta cenușă. Să fii Pheonixul durerilor tale și să te reinventezi din ele... Să le ții în mână, să le privești nepăsător și să le prefaci în ceva nou, în pulbere de stele din care să se nască alţi aștri, care să-ți lumineze calea întunecată spre ceea ce toata lumea numeste ÎMPLINIRE.

Împlinire… „Sunt împlinit”, „mă simt împlinită”... O spui, dar o și simti? Ce înseamnă,de fapt, să fii implinit? O viață bună, o casă, poate două, sau zece, mașină, motor, limuzină, consoartă, familie, bani, iubire, faimă, un job sus pus, petreceri continue?... Aș putea continua la nesfârșit. O mie și una de combinații de culori pe paleta împlinirii, de fiecare dată alta, în funcție de personalitate și caracterul fiecărei persoane. Când te afli într-o perioadă când simți că stagnezi, ce înseamnă atunci împlinirea? Acel ceva care ar trebui sa umple cel mai pustiu gol și să emane energie prin fiecare por al pielii tale.

Ce înseamnă împlinire pentru mine? Î de la început, M de la mania scrisului, P de la pace, L de la libertate, I de la iubire, N de la natură, I de la inteligență, inteligență, R de la reciprocitate, E de la erotism. Un nou început, o direcție inedită și unică, pe care pornești fără să știi ce te așteaptă cu exactitate.

Teama de schimbare? Uită! Privește mereu înainte, lasă în trecut ce e al trecutului. Scrie... o scriere maniacă, nebunească, copleșitoare. Te cuprinde microbul și mina de pix parcă e cu două cuvinte înaintea gândului tau. Curgerea prea facilă a pastei, litere ce se amestecă într-o compoziție aparent fără sens pentru cei care nu îi ințeleg profunzimea.

Libertatea absolută de exprimare. Libertatea de a fi tu însuți, fără maști, fără frică, fără teama de a fi judecat sau înțeles greșit. Ceea ce simți e doar al tău și tu esti convins de sentimentul respectiv, prin urmare nimeni nu poate avea dreptul să-ti manipuleze credința.

Iubire... Ce ar trebui să însemne iubirea? Clasic: curte, flori, cuvinte frumoase, sentimente înălțatoare. Pueril: fluturași în stomac, stări adolescentine incontrolabile, pupici, inimioare, poze. Și se poate adapta pentru o mie de stiluri.

Dar ce e? Iubirea o consider un sentiment bolnav, căci odată ce capeți microbul dat de primul fior simțit în dragoste, sunt puține și inutile tratamentele care te pot scăpa de ea. Descătușare de emoții, furtună de idei, pasiune nebună, sinceritate, senzualitatea gândurilor ce vă aduc împreună pentru o simțire desăvârșită, completă, puternică, originală, ademenitoare și senzațională. “TE IUBESC”. Degeaba o spunem toți dacă nu o simțim cu adevărat. Ceea ce odată pareau a fi doua cuvinte magice, cu puterea impresionantă de a face lumina acolo unde e întuneric și de a restrânge teritorii îndepărtate, au ajuns să fie o aglomerare de litere lipsite de sens, goale si pustii. De fapt, ce înseamnă pentru mine iubirea? Momentul pe care îl ating alături de o persoana, când simt că mă pot contopi cu gândurile, atingerile și ideile sale. Când simt că imi e foarte bine...Când secundarul ceasului moare într-o fractiune de clipă...Când se face liniște într-o gălăgie totală doar ca să-i aud vocea șoptită în urechea dreapta... Și simt că fiecare capilar din mine pulsează sângele cu viteza unui motor de 600 cm cubi, ce gonește pe o autostrada pustie, cu 240 km la ora...Când mă face să renasc cu fiecare zâmbet, pe care numai el mi-l poate construi pe chipul întristat, atunci când nu-l văd cu zilele. Și poate a fost prea brusc. Dar mi-a spus „da, asta simt”. Am privit în ochii aceia bulversați, licărind în semiobscuritatea străzii slab luminate și am știut că nu greșesc când ii spun „și eu”. Și mi-a fost deajuns, căci nu mai am nevoie de nimic altceva decât de el. Și pentru mine... asta înseamnă iubirea.

Natura... Natura umană… Natura omului de a scrie, de a iubi, de a diviniza natura...

Inteligența. A fi inteligent înseamnă să știi cum să-ți urmezi calea către succes într-o manieră impecabil de perfectă, a găsi un atu în orice resursă proprie, a te valoriza și a te pune în valoare... Și în final, a trăi așa cum simți pentru a atinge fericirea absolută. Nimic nu e impropriu atunci când ține de a fi fericit, atâta timp cât nu depașești bariera pe care scrie „libertatea celuilalt”. Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea lui.

Reciprocitate Un lucru în care își aduc aportul două persoane. Iubire reciprocă, încredere reciprocă, fidelitate reciprocă, atenție reciprocă, sinceritate reciproca…

Erotismul Erotism sau senzualitate,pornită din pasiune, hrănită de simturi, redată prin atingeri... periculoase, plăcute, intense. Erotismul se naște dintr-o scânteie. De la o privire pătrunzătoare transformată într-un contact vizual de foc, la amânarea plină de tensiune a unui sărut.Toate emană erotism și se hrănesc cu el. Imaginează-ți, simte, trăiește! Vlăsceanu Casandra, cl. XII C

EVENIMENTE MONDENE Wilhelmina Arz - LUXURY Primăvară - vară 2009 Wilhelmina Arz a prezentat în sala "Le Diplomat ballroom" de la Athenee Palace Hilton Bucureşti noua sa colecţie LUXURY, primăvară-vară 2009. Colecţia face parte din seria evenimentelor de modă lansate în România de Athénée Palace Hilton Bucureşti și Avanpremière Concept sub numele Soirées de la mode. Wilhelmina Arz este primul designer invitat să realizeze o colecţie special pentru Soirées de la mode. Această colecţie reprezintă în același timp și lansarea noii sale linii, Wilhelmina Arz LUXURY. O seară de toamna romantică într-o ambianţă de lux și frumos, pentru femei din toate timpurile! Colecţia a făcut o trecere de la ţinute all black, la crem și lila, nuanţe destinate să reprezinte trecerea de la un sezon rece și capricios către noul sezon de primăvară-vară, în viziunea designerului Wilhelmina Arz. Machiajul a purtat semnatura make-up artistului Mirela Vescan, iar coafurile au fost create de hair-stylist-ul Laurent Tourette. Evenimetul s-a bucurat de sprijinul CRYSTALLIZED – Swarovski Elements și Salvatore Feragamo. Gabriela Prisăcariu, cl.X G

Arta urbană, modernism sau subcultură? Când vorbim despre artă urbană, în primul rând trebuie să lăsăm așteptările și prejudecăţile la o parte, pentru că rezultatele acestui hibrid,arta urbană, pot fi cu adevarat spectaculoase și poate, chiar, plăcut surprinzătoare. De cele mai multe ori, modurile în care artiștii urbani se manifestă nasc controverse, ba chiar mai mult, scandaluri de proporţii, dar cu toate acestea important este faptul ca au impact asupra maselor. Unii o numesc subcultură, dar nu poate fi ignorat mesajul care se transmite. Arta urbană s-a născut din nevoia de a protesta și treptat a devenit un fenomen ce se extinde și care se transforma în una dintre cele mai complexe manifestări artistice, culturale și sociale.

Elemente de cultură urbană Din cauza lipsei de comunicare și din nevoia de a se transmite mesaje menite să atragă atenţia asupra unor aspecte de viaţă, au apărut și elementele care, însumate, formează cultura urbană. Cea mai populară formă de manifestare a culturii urbane, fiind întâlnită mai peste tot, este graffiti-ul. Cea mai simpla formă de graffiti este tag-ul (semnătura) și, deși împânzește orașele, este total lipsit de încărcătura artistică, el neavând nicio valoare, decât aceea unei mâzgălituri greu descifrabilă. Graffiti-ul se poate interpreta pe trei laturi: expresie artistică, ca modalitate de promovare a unor idei, concepte și modalitate de a transmite un mesaj social. Un alt fenomen născut din graffiti este stencilul, graffiti făcut după șablon. Această mișcare este caracterizată de diversitatea mesajelor transmise care au teme politice sau sociale până la idei simple sau concepte, unele inspirate, altele amuzante, iar altele pur și simplu fără niciun substrat. Această latura a culturii urbane a fost îndelung discutată. Unii o numesc artă, alţii doar metoda de înfrumuseţare a unor spaţii sau de urâţire. Fiecare are libertatea de a interpreta. Mulţi sunt pro graffiti, dar la fel de mulţi sunt cei împotrivă. O alta formă de manifestare a artei urbane sunt sticks-ups (abţibildurile), care la fel ca graffiti-ul sau stencilul urmează anumite tematici. Cultura urbană și implicit arta sunt atât de complexe, încât nu poţi cuprinde sau mai ales defini aceste noţiuni. De aceea, printre elementele care ţin de urban mai pomenim de colaje, fotografiile cu tematica citadină, sau de sporturile extreme, benzile desenate și lucrări de artă plastică.

Artă sau nu? Se spune că arta urbană e un mod de manifestare care nu urmează canoanele și este cât se poate de liber. Nu poate fi definită cu exactitate, însă i se pot intui cu ușurinţă elementele. Dacă este într-adevăr o formă de artă rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze.

Ce este totuși, graffiti? Dincolo de discuţiile savante, graffiti este o formă de manifestare grafică pe suporţi rezistenţi generată de o stare de protest, de conflict sau de frustrare. El este o realitate a zilelor noastre, de "tranziţie" sau de "criză". Există trei curente: Tag-ul (de la englezescu’ "tag"- insignă), care este un desen mural propriu-zis. Este un fel de înveliș grafic cu arii și densităţi variabile. El desemnează, mai totdeauna, o trecere conflicuală între disciplina instituţiei și anarhia maidanului). Graffiti – inscripţii (din ce in ce mai rare). Pochoir-ul - tehnica de aplicare a culorii cu ajutorul unui carton în care se decupează desenul sau inscripţia dorită.

Apartenenţa la gașcã: "Americanii" - cei ce deseneazã frecvent un fel de caricaturã a statuii libertãţii. "Grupul ecolo" - cei care folosesc mult verdele florescent. "Șosete pestilenţiale" - cei ce deseneazã mult în stilul B.D. "Eterbeek" - pãstreazã tag-ul ca desen pur și simplu, fãrã a-l amesteca cu litere sau graffiti. Se știe cã la vârsta adolescenţei ești un protestatar. Radicalismul pleacã de la un conflict vechi, de când lumea: conflictul dintre generaţii, implicit conflictul de mentalitãţi. În cazul graffit-ului avem un mod de exprimare, parafrazând o vorba celebrã "mã exprim, deci exist". Pãrerea adolescenţilor ... "Imaginea ne guverneazã, iar noi suntem o generaţie de privitori. Noi nici nu gândim. Acţionam la impulsul imaginii, iar atunci când trebuie sã ne exprimãm, în cel mai bun caz, desenãm. Desenãm sau scrijelim.” Acum câţiva ani tag-urile și graffiti-ul erau sinonime cu o cultura rock, având ca promotori fani ai grupurilor "Radiohead" sau "Red Hot Chili Peppers", de exemplu. Acum manifestãrile grafice (și tatuajul intrã în aceastã categorie) s-au delimitat net și cred cã reprezintã un lucru aparte. Skinhead (capete rase), skquater-ii (tinerii care locuiesc în clãdiri abandonate), routãrii (cei ce cutreierã continentul pe jos) și montarzii (grupurile de motocicliști care-și duc viaţa în comun) sunt însoţiţi în peregrinãrile lor de maifestãri grafice. Noi desenãm de plãcere, asta ne dã un sentiment de forţa, de putere. Este ca și când prin desen am pune stãpânire pe o strada care devine astfel locul nostru. Nu-mi plac cuvintele, nici mãcar într-un graffiti ... Cuvintele au ceva de slogan publicitar ori, intenţia noastrã este de a ne menţine cât mai departe de manifestãrile insidioase ale societãţii de consum. Prefer tag-ul, prefer desenul. El este mai inocent.

Ce zic cei ce le privesc? “E proastã creștere și eu am aceeași vârstã dar n-aș face așa ceva. Puteau sã scrie și ei într-un ziar, cã erau mai citiţi. Sunt puse unde nu trebuie, ar fi bine sã se facã niște panouri speciale pentru asta. Sunt inestetice. Dacã ar face niște picturi frumoase aş fi de altã pãrere. Nu mã atrage prea mult, dar uneori mã impresioneazã dacã o formaţie care-mi place este însoţitã de graffiti. Eu nu-i înţeleg pe cei care fac acest lucru, dar poate e vina mea cã nu-i înţeleg oricum, mie mi-e fricã de ei. E plictiseala de vinã sau nevoia de afirmare, de a transmite mesaje, impulsul talentului, unora le iese, altora nu, asa că încearca de mai multe ori. E un fel de comunicare surdã.

Ce zic cei ce le fac? "35" si "SS", 19 si 25 de ani, în gașcă cu renumitul Pongo. Acestea sunt simbolurile noastre, dacă mergeţi la metrou ne vedeţi acolo. Graffiti-urile trebuie sa fie cât mai complexe, cât mai reale, să nu fie cenzurate să fie spuse pe bune și să aibă chestii subînţelese. Graffiti-ul dorește să demonstreze că aceia care le practică nu sunt o simplă masă, ci oameni "unu’ și unu’".

Ce spun psihologii? Cred că existenţa acestor mesaje murale semnifică, în perioade calme, faptul ca un oraș trăiește. Ele semnifică mai mult decât nevoia de a marca un teritoriu. E o mișcare ambivalentă, în care ambele tendinţe (iubire, agresivitate) intră într-un cadou, cumva forţat. Graffiti-ul ar fi perioada de tranziţie pe care cred că-i util s-o trăiască fiecare generaţie. O școală pe zidurile căreia nu scrie nimic e în primul rând o școală cu copii speriaţi. Dacă nu sunt speriaţi e și mai rău, ar fi o școală cu copii care nu au nimic de afirmat. O școală trebuie să fie mâzgălita, dacă o privim ca pe un loc de trecere în care niște copii au o șansă să devină adulţi. Sunt în general, trei forme de manifestare a graffiti-ului: Graffiti spontan - modalitate de transcriere francă, generată de o nevoie imediată, de o tensiune internă, de o dorinţă specială pentru a lăsa un mesaj, un desen, o "trecere". Graffiti elaborat - realizat într-un context de mișcare emoţională dar și legat de o idee, fac un text, condensează ceva ce înseamnă o dorinţă a foarte multor oameni. Graffiti profesionist - deja rezumat unei idei electorale sau politice are o valoare redusă (din punctul nostru de vedere) și iese din aria spontaneităţii adolescentine (și implicit, a sincerităţii). Daria Tănăsescu, cl. X G

INVENŢII Invenţiile au modelat lumea în care trăim. În fiecare zi beneficiem de pe urma marilor inventatori fie că aprindem lumina, folosim computerul sau telefonul. Invenţiile simple cum ar fi fermoarul, chibriturile, tacâmurile, Coca-Cola, fulgii de porumb sau nasturii ne fac viaţa şi mai uşoară, dar şi plăcută. În urmatoarele rânduri veţi afla câteva din marile descoperiri ale lumii. Săpunul. A fost inventat în Sumeria, în urmă cu 4000 de ani. Abia în 1820 devenea suficient de ieftin pentru a putea fi cumpărat de oricine. Chibriturile. Gustave Pasch din Suedia a brevetat chibriturile în 1845, însă acestea nu au fost produse decât în 1855. Modelele iniţiale se aprindeau accidental sau emanau gaze periculoase. Acul de siguranţă. În 1849, englezul Charles Rowley si americanul Walter Hunt au inventat acest accesoriu inteligent. Lama de ras. A fost inventată în 1901 de un vânzător ambulant american pe nume King Camp Gillette. Lacătul şi cheia. În 2000 î.Hr., egiptenii au confecţionat lacăte şi chei din lemn pentru a păstra în siguranţa comorile regale. Ele erau decorate cu aur pentru a le arăta importanţa. În 1865, Linus Yale Jr. a patentat un lacăt obişnuit care a putut fi produs în serie. Nasturii. Au fost folosiţi incă din Antichitate. Se crede că nasturele modern cu două găuri a fost inventat în Scotia acum 4000 de ani. Fermoarul. A fost inventat de către americanul Whitcomb Judson în 1891. Beţişoarele. Chinezii le folosesc de peste 4000 de ani. Boldurile. Egiptenii fabricau bolduri acum 4000 de ani, din cupru, spini şi oase de peşte.În 1625, John Tilsby a infiinţat prima fabrică de bolduri din Anglia. Tacâmurile. Au apărut pe mese acum 400 de ani. Furculiţa a devenit un element indispensabil al tacâmurilor italiene prin 1500 şi a fost utilizată în Anglia, Franţa şi America din anii 1600. Frigiderul. Primele frigidere electrice conţineau pentru răcire substanţe toxice, cum este amoniacul. După 1930, producătorii au utilizat o substanţă care nu este nocivă,denumită freon. Ulterior s-a descoperit că freonul distruge stratul de ozon din atmosfera Pamantului. Frigiderul prietenos cu mediul a fost inventat în Germania în 1991. Masina de scris. Carlos Gliddens şi Christopher Sholes şi-au numit maşina de scris “pianul literar”. În 1873, compania Remington Fire Arms a început să o producă şi în 1876, aceasta a fost expusă la Expozitia Centenara în SUA. Discul compact. Oamenii de ştiinţă japonezi şi olandezi au inventat CD-ul în 1981. Sunetele înregistrate ca modificări microscopice pe suprafaţa unui disc de plastic sunt “citite” de un laser în CD player si sunt convertite din nou în sunete. Chitara. În Orientul Mijlociu se cânta la chitară încă din anul 1000 Î.Hr. Chitara modernă a fost inventată în 1850 de către lutierul spaniol Antonio de Torres. Laptopul. În 1987,englezul Clive Sinclair a inventat un computer portabil care cântărea mai puţin de 1 kg. Ruxandra Toma, cl. XI D

PSIHOLOGUL DE SERVICIU Adolescenţa, dragostea şi autocunoaşterea… Nu sunt puţini aceia care descriu adolescenţa ca pe o perioadă zbuciumată, o perioadă dificilă, tocmai pentru că tânărul trăieşte numeroase schimbări, pe care nu reuşeşte să le înţeleagă întodeauna. Îmi vine acum în minte imaginea unei cascade, aşa aş putea descrie această etapă de vârstă. Pare că totul irumpe acum, pare că se naşte brusc şi tumultos setea de viaţă, de a cunoaşte, de a descoperi. Dorinţa adolescentului de a cunoaşte poate fi neînţeleasă de cei din jur şi chiar de el însuşi, întâmplându-se astfel ca nici părinţii, nici profesorii, dar nici el sa nu reuşească să găsească explicaţia anumitor comportamente, ajungând să afirme despre el însuşi “ sunt un ciudat” sau “ sunt de neînţeles”. Interesele lor se schimbă de multe ori “ de la o zi la alta “ tocmai pentru că pe masura ce descoperă lumea, îşi mută şi interesul spre ceva nou. Poate fi remarcată în această perioadă, naşterea dorinţei de a se cunoaşte pe ei înşişi, astfel că încep să faca asta prin sau cu ajutorul persoanelor care le sunt apropiate. Se îndeparteaza uşor de părinţi şi se descoperă în prietenii lor şi mai ales în persoanele de care se îndrăgostesc. De altfel, nu doar nevoia de afecţiune, de a iubi şi a fi iubit este satisfacută întro relaţie adolescentină, ci mai ales nevoia tânărului de a se cunoaste, căci dragostea oferă această posibilitate, de a descoperi cine şi ce suntem şi de a ne putea exprima pe noi înşine sau asa cum bine spunea Charles Baudelaire: “Ce e dragostea? Nevoia de a ieşi din tine însuţi.” Nevoia de a ieşi din noi, asa cum suntem, de a ne lăsa să fim, este satisfacuta astfel. Se spune: “ prima dragoste nu o vei uita niciodată “ , asta nu înseamnă că nu iubim la fel de intens şi în celelalte etape de vârstă, ci pentru că acum este momentul în care învăţăm să ne descoperim în ochii persoanei pe care o iubim, dar şi pentru că stângăcia acestei prime relaţii îi dă şi mai mult farmec. Este ca şi cum am pătrunde pe un tărâm necunoscut, care ne atrage, despre care am citit sau am auzit de la alţii si pe care, acum, cu entuziasm, dar şi sfială, păşim în sfârşit. Însă, la adolescenţii timizi, teama de această stângăcie, teama de a nu face lucrurile “ cum trebuie” naşte dificultăţi în a intra în relaţie cu celălalt. Aceştia nu doar ca sunt lipsiţi de curajul de a face “primul pas”, însă chiar şi atunci când persoana de care se simt atraşi se îndreaptă spre ei, gasesc o modalitate de a se ascunde, de a fugi, nu pentru că nu şi-ar dori o relaţie, ci pentru că nu au suficientă încredere în ei înşişi. Sunt speriaţi de posibilitatea de a greşi, de a nu face lucrurile “ corect”, de a nu se face de râs şi pierd din vedere faptul că, în dragoste nu există o metodă, că lucrurile nu se fac “ca la carte”, ci dimpotriva, tocmai spontaneitatea, “neştiinţa” şi dorinţa de a descoperi împreună cu celălalt sunt aspecte ce descriu această relaţie ca pe una de neuitat.

O relaţie plină nu doar de emoţia iubirii ci şi de infinite emoţii ce apar înaintea unui “obstacol” şi care duc la dezvoltare, la creştere împreună, ceea ce dă voie iubirii sa curgă între cei doi parteneri asemenea unui izvor, al cărui susur îi poartă uneori pe cărări de vis. Se spune de multe ori :“ dragostea este oarba”, chiar este des întâlnit acest fenomen la adolescenţi de a fi purtat de valul lui “cel mai...” de a împodobi persoana pe care o iubeşte şi de a o caracteriza ca fiind cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, poate chiar cea mai înţeleaptă. Cu cât capacitatea de autocunoaştere a tânărului este mai dezvoltată cu atât el se va putea percepe obiectiv şi va putea să observe mai bine ce anume îl atrage la partenerul său, fără să exagereze anumite trăsături ale acestuia. A vedea în celălalt calităţi “supradimensionate” sau pe care e posibil sa nu le aibă deloc, duce la naşterea unor aşteptări care s-ar putea să nu fie niciodată satisfacute. Şi atunci...încotro ar putea duce o astfel de relaţie în afară de frustrare şi conflict? Căutarea de sine în celălalt este inconştientă, dar ceea ce întreţine dragostea şi ataşamentul dintre cei doi tineri este chiar îndepărtarea vălului şi acceptarea celuilalt ca fiinţă umană, cu calităţi şi defecte, cu stări de spirit bune dar şi cu indispoziţii sau “toane”. Am incercat în acest articol să îi dau voie dragostei să existe şi am încercat să îi dau voie să se exprime, ceea ce conştientizez însă este că sunt stângace, cuvintele în încercarea lor de a explica ce este trăirea dragostei în adolescenţă mă trădează. Am ales, de aceea , să închei cu versurile unuia dintre cei mai cunoscuţi poeţi români care s-a aventurat în încercarea de a vorbi despre dragoste :“Ce bine ca esti” de ichita Stănescu “E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrîşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, si izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfîrşire se face coloana sau altceva mult mai inalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii ca eşti, a-ntâmplării că sunt.” Psiholog, Daniela Tudora

Scrisoare către... Bucureşti, odinioară Dragă B, Ciudat, scrisoarea aceasta se luptă de mult timp cu propriul meu suflet. Ideea scrisorii acestea vechi, m-a atras pur şi simplu în faţa unei coli de hârtie şi a unui stilou. De dimineaţă am hotărât să fac din această zi , ‘’ziua sincerităţii’’. Am hotărât să mă opresc să mă mint, poate să te mint pe tine…De aceea ,îţi scriu, pentru că văd stânca ce creşte şi ne separă zi de zi. Mi-am dat seama de mult timp cât de diferit eşti faţă de mine. Te anunţ că atâta timp cât nu vei crede şi vei lua în râs aceste cuvinte, renunţă la citirea scrisorii. Te întrebi, poate, ce mai e nou în viaţa mea…nimic nou şi nimic vechi. Citesc aceleaşi cărţi,mă îmbrac cu aceleaşi rochii, vorbesc cu aceiaşi oameni, râd la fel, dar totuşi azi m-am trezit cu acea emoţie , de ceva nou, ceva diferit, altfel. Încep să mă întreb dacă te-ai gândit măcar o dată la mine…sunt sigură că imaginea mea se pierde în tine, şi nici nu îţi imaginezi ce aş putea , eu, să doresc, la ce visez. Ciudat , sufletul meu e mult mai zgomotos decât cuvintele mele…dar bine ar fi dacă tu mi-ai auzi cel puţin cuvintele. Acum poţi afla că inima mea face sute, mii de paşi, pentru a-ţi ajunge ţie pasul. Sunt dezamăgită de dorinţa ta de a pune gesturile mai presus de emoţii. Aş vrea sămi spui ce manual te-a învăţat să fii atât de indiferent la tot. Căci eu ,oricât aş încerca să fiu indiferentă nu pot să te smulg din mine.Te-ai ascuns atât de departe şi atât de sigur în sufletul meu, încât nu pot să trăiesc decât prin tine. Totuşi aceasta este doar acea parte din tine, care (cât egoism!) aparţine doar mie şi nici măcar tu nu ştii de existenţa ei. În fond, vreau să te văd zâmbind, vreau să te văd fericit…Ştii, nu ţi-aş scrie dacă nu aş vedea în tine blândeţea, puritatea, pacea. Eşti altfel, de aceea mi-am imaginat , de atâtea ori cum am picta, noi doi, un univers; cum ne-am spune poveştile, râzând, văzândule asemănătoare; cum am alerga împreună pe o alee şi cum ţinându-ne de mână am şti că în palmele noastre se ascunde acel suflet al lumii. Dar îmi dau seama, ce stâncă înaltă mă separă de tine…şi mă văd atât de neputincioasă, de mică.Eu stau şi scriu acum, dorind să creez o iluzie a sincerităţii, fără să ştiu pe ce tărâmuri îndepărtate călătoreşte acum inima ta. Oriunde eşti, indiferent ce faci, îţi mulţumesc că exişti, îţi mulţumesc că mă faci să trăiesc, îţi mulţumesc că prin tine am descoperit cea mai importantă taină a vieţii. Îţi mulţumesc că datorită zâmbetului tău găsesc în mine puterea de-a crede, puterea de a înfrunta orice….şi tocmai prin tine, am decis azi să încep demolarea stâncii. Nu te mai mint …prin tine viaţa mea are un sens. Cu drag, tot eu P.S: Fii tu! Articol de Ana Taran, cl. X G

RUBRICA HAIOASĂ Doi politiști care patrulau găsesc într-o noapte 3 grenade într-o geantă. -o, ce facem mă cu ele? -Le ducem la secție. -Și dacă explodează una pe drum? -Zicem că am găsit doar 2! Radiologul zice: am 2 vești, una bună și una rea. Pe care v-o zic înainte? -Pe cea rea. -Păi aveți o tumoară imensă pe plămâni. -Și care e cea bună? -Se poate rezolva în Photoshop! Doi programatori nu se mai văzuseră de mult timp: - Ce mai zici? Care mai e viaţa ta? - Default… Știre de ultimă oră: Situația financiară este atât de gravă în acest moment încât femeile sunt nevoite să se mărite din dragoste. Ia povestește, bade Gheorghe, cum o fo' cu accidentul de mașină? - Apoi, o fost așe: noi am mers pă drum tăt'nainte și când drumu' o luat-o spre stânga, noi tăt 'nainte... - Domnule doctor,

soția mea mă consideră nebun.

- De ce? - Findcă eu după ce beau cafeaua, mănânc ceașca. - Cum, mănânci ceașca cu totul? - u, rămâne numai toarta. - Chiar ești nebun, păi toarta e cea mai gustoasă! Ion și Gheorghe se întălnesc la un colț de stradă. Ion îl întreabă pe Gheorghe: - Unde meri, mă? - u știu! Da’ tu unde meri, mă? - u știu! - o, atunci hai p-aci că-i mai aproape! de la lume adunate...