Renasterea

RENAŞTEREA Renaşterea este o epocă în istoria Europei care cuprinde, în linii generale, sec. XIV – XVI, în perioada începutului destrămării feudalismului şi a apariţiei capitalismului. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relaţiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în sânul orânduirii feudale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică respectivă şi de situaţia specifică, de tradiţie etc. Renaşterea a dus la o schimbare a valorilor umane – un avânt de energie şi de încredere în potenţialul uman – care a avut numeroase consecinţe. Printre cele mai spectaculoase consecinţe se pot enumera înflorirea artelor şi noua viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii. Renaşterea a început în Italia, deoarece era cea mai bogată ţară din Europa şi era posesoarea unei îndelungate tradiţii artistice. Avea multe oraşe independente, înfloritoare economic, populate cu comercianţi şi bancheri nerăbdători să-şi vadă numele imortalizat în diferite portrete comandate, în palate noi care se construiau sau în capelele somptuoase ale familiilor. În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade: Prerenaşterea (sec. al XIV-lea), Renaşterea timpurie (sec. al XV-lea), Renaşterea deplină ( 1500 – 1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. al XVI-lea) şi are următoarele centre principale: în sec. al XV-lea numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. al XVI-lea la Roma şi Veneţia. Arhitectura În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec. al XV-lea. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco – romane, au deţinut un rol hotărâtor. Înlocuirea viziunii fantastice a lumii, corespunzătoare concepţiilor medievale, cu cea a unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Alberti, Leonardo da Vinci, A. Dürer ş.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii, rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera. Arhitectura Renaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanta orizontală şi zidurile pline. În sec. al XV-lea s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. al XVI-lea s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. palatul Pitti din Florenţa). În timp ce arta gotică stăpâneşte nordul Europei până la sfârşitul secolului al XVI-lea, arhitecţii italieni creează o arhitectură nouă. Italia nu a fost copleşită de influenţa gotică, iar

tradiţia antică s-a menţinut în stare latentă mai puternic decât în alte ţări. De aceea, trecerea de la arhitectura medievală la arhitectura Renaşterii s-a făcut într-un timp foarte scurt. Unul dintre cei mai mari arhitecţi ai Renaşterii timpurii a fost Filippo Brunelleschi (1377-1446). A studiat monumentele antice care i-au influenţat pe mulţi arhitecţi şi oameni de ştiinţă. Multe din elementele arhitecturii clasice (coloane, padimente triunghiulare, arcade rotunde şi domuri) au început să fie utilizate. Aceste influenţe s-au făcut simţite în arhitectura multor clădiri şi ele au continuat până în zilele noastre. Cea mai renumită lucrare a lui Brunelleschi este cupola bisericii Santa Maria del Fiore, proiectată în anul 1420, o mare realizare inginerească, datorată în mare măsură tehnicilor romane pe care artistul le-a studiat. Brunelleschi a întocmit planul palatului Pitti, cea mai mare clădire civilă din Italia după cea a Vaticanului. El a fost cel care a enunţat, pentru prima dată, legile perspectivei – desenarea unei scene pe o suprafaţă plană, astfel încât desenul să pară a avea adâncime, prin îndepărtarea graduală de prim-plan. O puternică influenţă asupra arhitecturii Renaşterii a exercitat-o şi Vitruviu, care în De architectura a stabilit regulile arhitecturii clasice. Arhitecţii Renaşterii înlocuiesc arcul frânt al construcţiilor gotice cu semicercul pe carel aşează pe coloane, formând arcada care, repetată, constituie porticul. Arhitecţii Renaşterii au folosit elementul doric, ionic corintic ca elemente care contribuie la crearea unui nou stil preferându-l pe cel corintic. În arhitectura religioasă folosesc ca element principal cupola. Trecerea de la arhitectura gotică la arhitectura Renaşterii poate fi urmărită mai uşor în catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa, a cărei construcţie a durat mai bine de un secol. Expresia arhitecturală a societăţii feudale fusese castelul, o cetăţuie destinată să apere un punct strategic important. În sec. XIV – XV, pe lângă nevoia de apărare, începe să se afirme preocuparea de confort. Turnurile, crenelurile, zidurile groase rămân, dar locuinţa se face mai luminoasă, mai încăpătoare şi mai comodă. În sec. al XV-lea din cetăţuie, castelul se transformă în locuinţă confortabilă. Cel mai cunoscut arhitect al acelei perioade este Donato Bramante (1444 – 1514), care a dat o nouă dimensiune, clasică, clădirilor simetrice, ca în cazul clădirii Tempietto din Roma. Bramante a proiectat biserica Sfântul Petru care urma să aibe capelele dispuse radial şi un acoperiş boltit. În istoria lungă şi complicată a acestei biserici a fost implicat şi Michelangelo, alături de mulţi alţii. Michelangelo (1475 – 1564) a încheiat, ca şi în sculptură, evoluţia arhitecturii Renaşterii şi a orientat-o spre baroc. A construit Capella Medici în biserica San Lorenzo, propunându-şi să unească arhitectura, sculptura şi pictura într-o construcţie închinată gloriei familiei Medici. Michelangelo a fost însărcinat cu sistematizarea pieţei Capitoliului, întocmind schiţele celor trei palate monumentale care încadrează piaţa. Şi-a încheiat cariera de arhitect cu proiectul cupolei bazilicii Sfântului Petru. Aritectura lui Michelangelo reflectă tensiunea care se produce la mijlocul sec. al XVI-lea între stilul clasic, caracterizat prin spiritul de ordine şi de claritate, prin proporţiile armonioase, prin formele geometrice regulate şi prin măreţia ansamblului, şi între stilul baroc, amator de constraste violente şi de efecte pitoreşti. Sculptura

2

Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor. În sec. al XIV-lea, sculptura şi pictura încep să reprezinte din ce în ce mai fidel omul şi natura. Ele se apropie de natură tratând mai liber temele religioase şi mai exact realitatea care le servea de model. Figurile reprezentate încep să devină portrete. Sculptura Renaşterii se întoarce la materiile nobile ale antichităţii, la marmura cu grăuntele fin, care cu timpul ia tonul cald al pielii, şi la bronzul care permite modelajul fin şi mişcările vii. Arta Renaşterii a creat genuri noi: bustul – portret, medalia, statuia ecvestră. Sculptura îşi concentreză interesul asupra feţei şi privirii pentru a exprima esenţa personalităţii. Bustul – portret este un omagiu adus individului, medaliile au servit la glorificarea individului dezvăluind prin profil şi prin viziunea frontală a capului fizionomia personajului, iar statuia ecvestră era omagiul suprem adus gloriei unui personaj ilustru, unui comandant de oşti. Acestea erau aşezate în pieţe publice pe socluri înalte, ca omagii ale admiraţiei publice. În acest sens sunt cunoscute statuile lui Donatello şi Verrocchio. Operele lui Donatello sunt incomparabile prin intensitatea expresiei. Exprimă mişcările sufleteşti prin gesturile şi acţiunile corpului. Figurile sunt macerate de viaţă interioară, consumate de pasiuni, expresive. Opera lui, include şi celebra sculptură din bronz David care a constituit începutul unei noi perioade a Renaşterii. Statuia a fost prima lucrare de dimensiuni mari, reprezentând un nud, în picioare. În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluţia artei sec. al XV-lea, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopo, della Quercia, Verrocchio, Luca della Robia ş.a.). Sculptura a reprezentat arta supremă pentru Michelangelo. El a contopit într-o formă neîntrecută cele două tendinţe ale Renaşterii: cultul frumuseţii corporale şi pateticul religiei creştine care divinizează suferinţa. Pictura Dintre toate artele Renaşterii, pictura e cea mai modernă, fiindcă artiştii s-au exprimat în ea mai direct şi mai complet şi fiindcă influenţa antichităţii a fost mai redusă decât în domeniul arhitecturii şi sculpturii. În pictură trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto de Bondone sunt dezvoltate, la începutul sec. al XV-lea, în pictura murală de florentinul Masaccio, care a fost primul pictor care a creat imagini monumentale în spirit naturalist, apoi în a doua jumătate a secolului, de Mantegna, de Botticelli, iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia. În sec. al XVI-lea apogeul picturii Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael, Sanzio, Michelangelo Buonarroti şi în cele ale veneţienilor Georgione, Tiziano, Veronese. Cea mai mare parte a secolului, Florenţa a fost condusă de familia de Medici, o familie de bancheri şi de negustori care trăiau într-un stil regal. Ei au cheltuit averi pentru a-şi glorifica oraşul şi numele familiei. Alături de alţii, ei au comandat pictorilor lucrări cu nenumărate detalii decorative, în culori strălucitoare. Cel mai mare pictor, reprezentant al acestui stil, a fost Sandro Botticelli (1445 – 1510), ale cărui contururi ferme, culori într-o paletă foarte bogată şi personaje distincte, au conferit picturilor sale o notă deosebită.

3

Adoraţia Magilor, capodoperă a pictorului Botticelli, este un exemplu de scenă religioasă, în care este prezent şi patronul artistului, un Medici mândru, preocupat de propria-i persoană, în contrast evident cu Madona şi Pruncul. Cele mai cunoscute lucrări ale lui Botticelli, Primavera şi Naşterea Zeiţei Venus sunt lucrări reprezentative pentru un alt ideal al Renaşterii – pasiunea pentru mitologia clasică şi ideile filosofice mistice. Printre pictorii cei mai cunoscuţi ai Renaşterii timpurii şi care nu erau florentini, se pot aminti Andrea Mantegna (1431 – 1506) şi Piero della Francesca (1415 – 1492). Piero utiliza cu foarte multă precizie arta perspectivei, ca de exemplu în lucrarea Biciuirea. Perspectiva, alături de personajele sale ce emană mult calm, fac ca operele lui Picero să aibă un aer distinct, de eternitate. Perioada cuprinsă între anii 1500 şi 1530 este cunoscută în istoria artelor ca Renaşterea târzie. Generaţiile de artişti ajunşi la maturitatea lor artistică, şi-au perfecţionat arta utilizării perspectivei, „chiaroscuro” (umbrirea) şi chiar alte tehnici cu scopul de a-şi convinge spectatorii asupra realismului personajelor şi scenelor. În perioada Renaşterii târzii, existau trei mari artişti, consideraţi a fi de geniu. Contemporanilor, artişti ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Rafael, le păreau „superartişti”. Tot în această perioadă a apărut şi convingerea că artistul este o persoană deosebită, mai degrabă, decât un simplu meseriaş, care-şi îndeplineşte un contract. Leonardo da Vinci (1452 – 1520) era mai în vârstă decât ceilalţi doi. Un individ ciudat, multi – talentat, el a lăsat posterităţii doar câteva picturi (Gioconda, Cina cea de taină, Fecioara cu pruncul, Sfântul Ioan Botezătorul, Bacchus ) şi a petrecut la Roma o perioadă relativ scurtă de timp. Cu toate acestea, Madona printre stânci şi Mana Lisa sunt reprezentări superbe ale idealului clasic – asemănător cu viaţa, dar totuşi misterios. Ca şi Leonardo, Michelangelo Buonarotti (1475 – 1564) era florentin. El era un sculptor şi pictor de geniu şi a petrecut patru ani din viaţă pictând tavanul Capelei Sixtine, o capodoperă reprezentând scene biblice, începând cu Creaţia. Rafael (1483 – 1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând adevărate capodopere ale serenităţii şi armoniei chiar atunci când reprezenta acţiuni pline de vigoare. Picturile sale care o ilustrează pe Madona (Madona de la Viena, Madona cu mielul) umană şi graţioasă, au pus temelia unui nou stil în pictură, care a durat secole întregi. Printre cele mai remarcabile lucrări ale sale se numără frescele pictate pentru Stanza, apartamentele Papei de la Vatican. Printre acestea cea mai celebră este fresca Şcoala din Atena care reprezintă încununarea clasicismului din perioada Renaşterii târzii. Pentru marele public, Rafael e pictorul madonelor. Expresia: Frumoasă ca o Madonă de Rafael devenit proverbială şi trece şi azi drept elogiu suprem al frumuseţii şi graţiei feminine. Un fenomen de ordin social care se dezvoltă în acea perioadă este formarea unei clientele particulare, care cumpără tablouri pentru a le avea în casă nu pentru a împodobi o capelă: este vorba de constituirea de colecţii particulare de tablouri. Acum, artistul nu mai lucra la comandă, el se putea adresa publicului, adică pieţei, şi cu cât tablourile lui găseau mai mulţi amatori, valoarea lor creştea şi, odată cu aceasta, prestigiul, averea şi independenţa artistului. Muzica În muzică, Renaşterea începe în sec. al XIV-lea, prelungindu-se până spre sfârşitul sec. al XVI-lea. Influenţa Renaşterii se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifon devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar muzica, 4

eliberată de canoanele bisericeşti, devine expresia sentimentelor omeneşti. În epoca Renaşterii apar primele suite şi sonate instrumentale. Renaşterea târzie cunoaşte apariţia genului inovator al operei, iar în domeniul muzicii corale, cantata şi oratoriul. În multe genuri ale creaţiei muzicale culte (laudele, frottolele, villanellele, cântările de rit protestante, muzica instrumentală în întregimea sa) apare ca principiu conducător melodica populară. Cea mai înaltă realizare a artei muzical-dramatice umaniste a fost opera. Apariţia acesteia a fost pregătită concomitent în ţări diferite (Italia, Franţa, Spania, Anglia, Polonia), însă rolul decisiv a fost jucat, de cultura artistică a Italiei. Madrigalul italian, iar după el cel englez şi german şi genurile de cântece din diferite ţări au reflectat strălucit atenţia – caracteristică pentru arta umanistă a Renaşterii – faţă de lumea interioară a omului, până atunci totalmente sufocată sub apăsarea bisericii şi feudalismului. O mare realizare a culturii muzicale înaintate a Renaşterii, după operă, a fost dezvoltarea muzicii instrumentale, sprijinindu-se pe noile varietăţi de instrumente cu arcuş, care avea posibilitatea de a cânta (viola, lira cu arcuş, dar mai ales vioara), iar pe de altă parte, pe lărgirea considerabilă a mijloacelor de expresie ale instrumentelor cu claviatură (orga, clavecinul), în ce priveşte succesiunile armonice ale acordurilor. În epoca Renaşterii se perfecţionează rapid şi lăuta – unul din cele mai răspândite instrumente în muzica de amatori şi în activitatea concertistică. Renaşterea în muzică reprezintă o reînviere a vechilor valori, mişcând ascultătorul atât moral cât şi spiritual. Muzica şi compoziţia au prins o nouă vitalitate încântătoare. Conform umaniştilor (savanţi renascentişti care studiază culturile vechi ale Greciei şi Romei) compoziţia muzicii a fost un lucru bun şi moral, iar a fi capabil să cânţi bine vocal şi la un instrument era un lucru esenţial dacă doreai să fii considerat un copil al Renaşterii. Nobilii angajau muzicieni ca să-şi înveţe copiii să cânte şi să întreţină vecinii de rang. Secolul al XVI-lea a cunoscut dezvoltarea multor instrumente noi. Instrumentele cu corzi au fost preferate, în special cele din familia violei care a fost premărgătoare viorii. Viola era uşor cunoscută din cauza ornamentelor care ajutau la îndrumarea degetelor în găsirea notelor. La violă se cânta la reuniunile familiale. Lăuta, alt instrument favorit, avea ornamente şi era populară pentru acompaniamentul de voci – în aceeaşi măsură în care o face chitara astăzi. Fluierul, flautul şi cornul erau şi ele preferate. Clavecinul şi orga au apărut ca instrumente eficiente şi se scriau partituri muzicale elaborate special pentru aceste instrumente. Cel mai important dintre instrumentele cu coarde şi arcuş - vioara – a apărut în cercurile umaniste abia în ultimul pătrar al secolului al XVI-lea. Către sfârşitul secolului al XVI-lea, în Italia începe să se dezvolte producţia de viori, maeştrii cremonezi constructori ai acestor instrumente – Amati, Stradivarius, şi alţii – ajungând să fie cunoscuţi şi dincolo de hotarele ţării lor. Tehnologia tipăririi partiturii a luat de asemenea o întorsătură ascendentă, butucii de lemn incomozi utilizaţi pentru imprimarea muzicii au fost înlocuiţi cu un tip de metal mobil inventat de Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metodă de imprimare a dus la o creştere în publicarea muzicii, făcând muzica mult mai accesibilă publicului în general implicit la o creştere a audienţei. Instrumentele noi, îmbunătăţirea metodelor de imprimare şi un mai mare acces la muzică toate au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzică, numită muzica de cameră creată pentru a fi prezentată în faţa unui auditoriu mic. Muzica era prezentată de câţiva 5

muzicieni cu tonalităţi deosebite ale vocii, arta cântatului vocal începând să ia amploare faţă de cea a cântatului la instrumente. De asemenea se credea că cel mai bun mod de a „mişca” auditoriul era să pună laolaltă arta muzicii şi poezia. Astfel s-au dezvoltat două noi genuri muzicale care satisfăceau această cerinţă: chansonul francez şi madrigalul italian. Cântecul şi madrigalul erau compuse pentru mai multe voci, iar versurile variau de la povestiri sentimentale de dragoste la descrieri prozaice ale vieţii la ţară. Madrigalele secolului al XVI-lea erau în majoritatea cazurilor scrise la două voci, când ritmul şi textul erau acelaşi pentru toate vocile, ajungându-se în timp la cinci voci, când se reamarcă divizarea vocilor în grupuri, folosindu-se timbrele vocilor şi a registrelor lor. Reprezentanţi de seamă ai aceste etape din evoluţia madrigalului au fost: Andrea Gabrieli, Palestrina şi mai târziu Claudio Monteverdi care până la vârsta de 40 de ani a scris cu precădere madrigaluri. Dar, o dată cu instalarea la putere a bogatei familii Medici apare un nou gen - acela al cântecelor de carnaval - .Iniţial, acestea se interpretau pe trei voci, la baza lor stăteau cântece cunoscute şi uşor de memorat, răspândite în popor, având ca subiect viaţa meseriaşilor şi a altor pături democratice ale populaţiei orăşeneşti. Ele erau cântate sub cerul liber la serbările de stradă improvizate. Cea mai măreaţă muzică a tuturor timpurilor a fost compusă pentru biserică. Corurile erau mici, aproximativ 20 – 30 de persoane, vocile crescendo erau introduse de instrumente cum e cornul şi trombonul, dar biserica Romană considera că muzica trebuie să fie simplă şi uşor de înţeles favorizân muzica religioasă a lui Palestrina, cu text scurt, inteligibil. Totuşi, mai târziu, Palestrina preferă să scrie lungi şi bogate partituri care redau calităţile corului. Giovanni Pierluigi da Palestrina s-a născut în 1525 la câteva mile de Roma, în orăşelul Palestrina (numele de Palestrina nu e decât porecla compozitorului, pe atunci, artiştii de seamă erau adesea numiţi după oraşul în care se născuseră). În 1537, la vârsta de 12 ani, el figura printre cântăreţii uneia din bisericile romane. În anul 1551, conducea corul catedralei Sf. Petru din Roma. Această avansare rapidă a lui Palestrina se explică, poate, prin faptul că noul papă – Iuliu III – fusese, înainte de numirea sa, cardinal la Palestrina şi-l cunoştea probabil pe Giovanni încă de atunci ca pe un muzician remarcabil. În anul 1555, Palestrina a devenit cantor al Capelei Sixtine, dar nu pentru multă vreme, deoarece a fost concediat pentru că era căsătorit, lucru care nu era admis ca un cantor papal să fie căsătorit. Alungat din capela papală, Palestrina este angajat să conducă activitatea muzicală la alte biserici din Roma, iar din anul 1571 şi până în 1594, anul morţii sale, a condus din nou corul catedralei Sf. Petru. Moştenirea artistică a lui Palestrina este formată exclusiv din lucrări vocale polifonice – mai multe zeci de misse, sute de motete, madrigaluri religioase şi laice, executate a cappella, adică de cor fără acompaniament de orgă sau alt instrument muzical. Stănescu Laura Clasa a IX-a F Bibliografie: Istoria muzicii universale, R.I. Gruber Renaşterea şi reforma, Andrei Oţelea – 1964 Dicţionar enciclopedic român, 1966 Revista Arborele lumii

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate 6