Referat La Istoria Religiilor.docx

Universitatea de Stat din Moldova Facultatea Istorie și Filosofie

Referat Ereziile antitrinitare și hristologice din perioada Conciliilor I-VI Ecumenice

A efectuat: Ion Moraru, gr. I, an. I A verificat: Dr. hab. conf. univ. Ion Gumenâi

Chișinău, 2017

Introducere Cercetarea evoluției teologiei creștine în primele secole ale erei noastre înseamnă pentru societatea contemporană formarea unei concepții exhaustive despre spiritualitatea europeană, asupra căreea, pînă în prezent, monopolizează formele cele mai diverse, construite însă pe aceeași temelie, fondată între secolele IV-VI, ale creștinismului primar. În momentul în care leagănul creștinismului, Ierusalimul, a fost distrus (an. 70), focarul purtător al ideilor și conceptelor aduse de Iisus Hristos în Palestina s-a extins pe întreg Imperiul Roman, odată cu migrațiile evreilor creștinizați în toate colțurile acestuia. După edictul lui Constantin cel Mare, de tolerare a noii religii iudaizante, adepții acesteea s-au manifestat în toate ramurile de activitate, în special printre filosofii greci, foarte interesați de „tainele” pe care le propuneau creștinii, de minunile învăluite în mister manifestîndu-și insistenta dorință de a le supune rațiunii lor. Cele mai profunde teorii creștine se păreau a fi dogmele1 despre ființa lui Dumnezeu și despre cea a lui Iisus Hristos. Prima luă numele de dogmă trinitară, deoarece exprimă raportul dintre cele trei Persoane ale unui și aceluiași Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, ca fiind unul coordonator, de egalitate în origine, atribute și funcții. Cea de-a doua - dogmă hristologică, deoarece se referă la raportul dintre cele două firi sau naturi ale Persoanei Fiului lui Dumnezeu, după nașterea lui din Maria, și susține că în Iisus avem de-a face cu o singură Persoană divină care cuprinde două firi: divină și umană. Pătrunderea creștinismului în mediile filosofice grecești, de un caracter gnosticizat, platonicizat sau influiențat de alte curente antice, a adus pericolul interpretării eronate a teoriile iraționale și bazate în mare parte doar pe credință, ale evreilor creștini, printre care și dogmele enunțate mai sus. Avînd în vedere și lipsa de comunicare între centrele de studiu creștine, cum ar fi Școala Alexandrină și Școala Antiohiană, chiar din primele zeci de ani ai erei noastre, începînd cu persoana devenită simbolică, ca fiind a primului eretic, Simon Magul, au apărut periodic, inflorescențe de teorii și dogme periferice, printre care, unele din ele au avut un răsunet atît de mare, încît la stoparea lor a fost necesară implicarea autorităților imperiale în susținerea Bisericii oficiale. Aici este vorba despre curentele eretice pe care le vom prezenta în articolul ce urmează. Avînd un suport de studiu selectat din literatura istorico-teologică, cum sunt lucrările prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. Eugen Drăgoi, John Meyendorff, dar și opera scriitorului antic Eusebiu de Cezareea Viața fericitului împărat Constantin, am prezentat concis cele mai reprezentative

1

Afirmații absolute, incontestabile, cu privire la cele mai sacre aspecte ale religiei.

curente scindatoare care în secolele IV-VI au cauzat organizarea unui șir de sinoade2 ale tuturor jurisdicțiilor bisericești ale imperiului, rămase în istorie sub numele de Concilii Ecumenice. Actuatitatea temei în cercetare este una incontestabilă, deoarece în ultimile decenii se intensifică tot mai mult discuțiile pe baza dialogului interreligios și interconfesional, în care se fac referințe semnificative la situația istorică a scindării părților implicate în discuție, iar rezolvarea disputelor poate avea loc doar în temeiul revenirii teoretice la situația inițială, de unitate antesinodală.

2

Adunări eclesiale

1.

Arianismul

Erezia fondată de preotul creștin Arie (n. 256 – m. 312), originar din Libia, care ataca principiile dogmatice ale Bisericii Creștine, s-a dezvoltat în condițiile lipsei de comunicare între cele doua focare de studiu și de cercetare în domeniul teologic, Școala Alexandrină și Școala Antiohiană, ce aveau o influiență majoră în Biserica primelor veacuri de la apariție. Concepția eretizată a lui Arie cuprindea teoria despre ființa lui Iisus. Doctrina creștină autentică susține existența unui singur Dumnezeu, a cărui Ființă este cuprinsă din trei Persoane (Tatăl, Fiul-Iisus, Duhul Sfînt) egale ca forță, nedespărțite și neamestecate substanțial, avînd aceleași atribute și principii de viață și activitate. Arie sintetizază însă 5 principii noi pe marginea caracterului Persoanei a doua din Sfînta Treime3, Iisus. Astfel că, după acesta, Dumnezeu-Tatăl este singurul necreat și nenăscut, iar în susținerea acestei păreri, el aducea semnificația etimologică a cuvîntului „Tată”, care i-ar oferi, în mod rațional, superioritate de vîrstă față de Fiul, și respectiv, ideea descendenței acestuia din primul. A doua învățătură eronată este atentarea la consubstantialis Patri4, spunînd că Iisus e creat din voia Tatălui, dar nu și din ființa lui, și că originea acestora nu e comună, dar a Tatălui este mai veche. O altă idee ariană este că Fiul ar fi schimbător și imperfect, capabil să greșească, dar se bucură de cea mai mare cinste fiindcă e prima creatură a Tatălui. Următoarea e enunțarea scopului creării Fiului, cum că acesta a fost creat pentru facerea universului, deoarece imensa măreție a Tatălui nu i-ar fi permis să aibă contact cu materia5. Utima părere eretică era că Iisus a devenit „fiu adoptiv al Tatălui”6, că el „nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca și toți alții, se numește Dumnezeu prin participare”7 după har. Arie, la început, își propaga noile învățături doar printre prieteni și cunoscuți, însă începînd cu 318, a început să le predice și în Biserică. După repetate încercări de readucere în albia teologiei adevărate a episcopului Alexandriei, Alexandru (313-328), în situația în care erezia se extindea tot mai mult în rîndul clerului și laicilor, în urma unui Sinod convocat la Alexandria, cu participarea a în jur de 100 episcopi din Egipt, Libia și Pentapole, între 320-321, arianismul a fost condamnat, iar promotorul acestuia și prietenii lui, printre care și episcopii Secund de Ptolemaida și Teonas de Marmarica au fost excomunicați.

Nume oferit în doctrina creștină lui Dumnezeu, care specifică cele 3 Persoane cuprinse în Ființa acestuia. Termen introdus în Simbolul Credinței la I Conciliu Ecumenic, în 325, care reliefează consubstanțielitatea Fiului cu Tatăl. 5 Idee preluată din doctrina eretică a gnosticilor 6 Dr. prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, București, Ediura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, pag.134 7 Sf. Atanasie, Scrisoarea către episcopii Egiptului și Libiei, 12, P. G., XXV, 564 C. 3

4

În situația creată, Arie, părăsind Egiptul, caută adăpost la Eusebiu de Cezareea apoi la Eusebiu de Nicomidia, prieten și coleg de studii. Aici compune o carte de cîntări și imne religioase, numită Thalia, prin care să infiltreze noua teorie bisericească în rîndurile credincioșilor. Astfel că, în Biserica creștină se formează două tabere doctrinare, care intră în conflict și se creează puternice neînțelegeri între creștinii autentici și eretici. Eusebiu de Cezareea descrie amănunțit atmosfera de lucruri în Viața fericitului Constantin, III, 4: “În fiecare cetate episcopii se ridicau împotriva episcopilor, mulțimile contra mulțimilor, luptînd unii împotriva altora.” Așadar, o astfel de situație complet dezechilibrată în Imperiul Roman, nemulțumea pe Constantin cel Mare, care făcuse din creștinism religie tolerată, și care acum expunea pericolului integritatea și securitatea internă a statului. Tocmai astfel s-a ajuns la convocarea de către acesta a adunării tuturor episcopilor, reprezentanților celor 4 mitropolii mari: Roma, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, pentru a discuta problemele de necorespundere a doctrinelor creștine pe teritoriul statului roman, și a forma o unitate sigură și stabilă la nivel spiritual. Această adunare a luat ulterior numele de I Conciliu (Sinod) Ecumenic de la Niceea. Sinodul a fost deschis oficial la 20 mai 325, și a durat pînă la 25 august același an, în localitatea Niceea, în sala de recepție a Palatului Imperial, sub președinția episcopilor Eustațiu al Antiohiei si Alexandru al Alexandriei, la ședințele de deschidere și închidere participînd însuși Împăratul. Pe lîngă cele 20 de canoane8 și numeroase decizii luate în cadrul lucrărilor sinodale, printre care cele mai importante au fost calcularea datei Paștelui, acordarea supremației onorifice a Mitropoliei Ierusalimului și obligativitatea căsătoriei preoților și diaconilor și celibatul episcopilor, conciliul declarat eretici și a anatemizat9 pe Arie și pe toți partizanii săi, exilîndu-i, conform unelor surse la cotul Dunării, la sud de Singidunum (Belgrad). Pentru întărirea doctrinei corecte a creștinismului, sinodul a alcătuit Simbolul Credinței, din 8 articole, în care subliniau egalitatea și consubstanțielitatea Fiului-Iisus, cu Tatăl, în cadrul unei și aceleeași Ființe divine – Dumnezeu. Hotărîrile și dispozițiile Sinodului I Ecumenic au fost confirmate de împăratul Constantin cel Mare și promulgate în tot imperiul.

8 9

Norme de conduită și reguli de comportament referitoare la ordinea și disciplina bisericească. Excomunicat

2. Erezia pnevmatomahilor. Apolinarismul și sabelianismul Dupa atenuarea conflictelor și disputelor pe marginea ereziei lui Arie, în Biserica Creștină au apărut divergențe vizînd pe cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfînt. Inițiatorul acestei mișcări eretice a fost episcopul Macedonie al Constantinopolului (342-360), ai cărui urmași învățau că Duhul Sfint nu este Persoana rațională, independentă, egală și consubstanțială cu celelalte Persoane ale lui Dumnezeu, ci doar un spirit superior îngerilor, dar creat, imperfect și supus posibilității de a greși.10 Adepții acestei teorii au fost numiți pnevmatomahi (luptători împotriva Duhului Sfînt, din greacă), macedonieni (de la numele „părintelui” lor), sau maratonieni (de la numele unui alt lider al ereziei, Maratonie, succesor al lui Macedonie). În această situație de criză, s-a afirmat voci de o greutate teologică dovedită, ca sfinții Atanasie cel Mare (m. 373), Vasile cel Mare (m. 379), Grigorie de Nyssa (m. 395), în lucrarea Despre Sfintul Duh, contra pnevmatomahilor macedonieni,

Grigorie de Nazians (m. 390), Ambrosie al

Milanului (m. 397), Niceta de Remesiana (m. 414), Didim cel Orb (m. 398), episcopi ai celor mai impunătoare jurisdicții ale imperiului, apărînd învățătura adevărată, primită pe filieră apostolică, și păstrată pînă la ei cu devotament. Chiar dacă nu a fost elaborat un sistem clar de concepții teologice ale pnevmatomahilor, totuși, se disting 3 idei de temelie. Prima ar fi părerea că Duhul Sfînt provine din Fiul, care la rîndul Său, conform concepției ariene, adoptate parțial de aceștia, descinde din Tatăl, și urmînd căreea, după o ridicularizare a sf. Grigorie de Nazians, „ne apare și un Dumnezeu nepot”. A doua este extremalizarea celei de mai sus, și constă în faptul că Duhul Sfînt nu mai este o ființă divină, iar a treia intră în detalii și specific că Tatăl este infinit în ființă și putere, Fiul doar în putere, dar Duhul Sfînt este mărginit în ambele, și devine o forță slujitoare divinității.11 În Imperiul de Răsărit se instituise o pace teologică mult-așteptată prin declararea creștinismului ca a fi religie oficială de stat, iar arianismul – interzis, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), care acum era îngrijorat de noua tulburare, în rezolvarea căreea a recurs la exemplul înaintașului său, Constantin, și a hotărît organizarea unui nou conciliu al episcopilor din tot imperiul. Lucrările sinodului s-au deschis la 1 mai 381, la Constantinopol, sub președenția episcopului Meletie al Antiohiei, cu participarea a 150 reprezentanți ai clerului superior și s-au încheiat la 9 iunie al aceluiași an. Sinodul a continuat cele 8 articole ale Simbolului Credinței alcătuit la Niceea cu alte 4 articole în care apăra poziția celei de-a treia Persoane a lui Dumnezeu ca fiind de aceeași origine, lucrare și putere cu Tatăl și Fiul. Din rezumatul sinodal trimis papei

10 11

Pr. Eugen Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, București, Editura „Historica”, 2001, pag. 123. Ibidem, pag. 124

Damasus al Romei, în 382, aflăm mărturii conform cărora acest conciliu a condamnat alte două erezii, cu un ecou mai mic, sabelianismul și apolinarismul, curente teologice la fel necorespunzătoare doctrinei creștine. Primul își are începutul de la Sabelie, care denatura atributele și însușirile bine-determinate deja ale fiecărei Persoane ale Sfintei Treimi, iar al doilea pornește de la Apolinarie, episcop al Laodiceei (361-390). Acesta încercînd să explice rațional coexistența celor două firi în Omul-Iisus, delimita în ființa umană trei părți distinctive: trup material, suflet animal și suflet rațional, nemuritor, și rezultînd din aceasta, el susținea ca Iisus ar fi deținut primele doua părți, și în locul celei de-a treia ar fi stat natura sa divină. Toate aceste ramificații eronate ale creștinismului au fost condamnate ca fiind eretice, iar toți susținătorii acestora excomunicați, stabilindu-se deasemenea și o rînduială de reprimire a eventualilor pocăiți în canonul 7.

3. Problema hristologică. Dioprosopismul, monofizismul, monotelismul. Începutul sec. V a întîlnit Biserica Creștină într-o stare de claritate dogmatică, fiind țintuită de prevederile Sidoadelor I și II Ecumenice, care au lăsat un sigiliu stabil prin Simbolul de Credință Niceoconstantinopolitan asupra autorității divine egale, neamestecate și nedespărțite a celor 3 Persoane ale unui singur Dumnezeu. Imaginația teologilor greci, însă, nu a stat în loc, ci a mers mai departe prin începutul disputelor pe marginea persoanei lui Iisus ca om și Dumnezeu în același timp, a corelației dintre firile acestuia. Aceasta dispută a luat mai multe forme de manifestare, luate însă împreună, sunt cunoscute sub numele de problema hristologică, care a perturbat pacea Bisericii timp de două secole. Problema dată a evoluat în trei erezii răsunătoare: dioprosopismul, monofizismul și monotelismul.

3.1.

Dioprosopismul

Denumirea acestui curent eretizat vine de la cuvintele grecești „dio prosopa” (adică doua persoane ale lui Hristos). Învățătura creștină fundamentală vorbește despre faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu, deținînd toate capacitățile divine de manifestare, și în același timp este om cu toate însușirile umane, în afară de păcat. În 428, pe scaunul Patriarhiei de Constantinopol urcă Nestorie, care imediat, cu exces de zel, începe represiuni puternice asupra tuturor ereticilor rămași în Biserică de pînă la el, însă, ironia sorții l-a aruncat într-o nouă erezie, numită după propriul nume, nestorianism, sau, cum s-a menționat deja, dioprosopism. Doctrina nestoriană cuprinde 5 principii clare, care duc toate spre aceeași idee: în Hristos există două persoane, omul Iisus și Fiul coborît din cer în corpul uman al acestuia. Principiile eretice ale lui Nestorie sunt: Maria a născut doar pe omul Iisus, care l-a început nu a avut nimic cu divinitatea, deoarece o femeie nu e în stare să nască pe Dumnezeu; astfel că Maria nu poate fi considerată Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de om, sau cel mult de Hristos; doar din cauza unirii Fiului lui Dumnezeu cu omul născut din Maria, Iisus poate primi numele de Fiu al lui Dumnezeu; la martiriul de pe Cruce nu a suferit și murit Fiul lui Dumnezeu, ci doar omul Iisus; Jertva divină este considerată doar fapta înjositoare a Fiului, de a locui într-un corp uman, ca cel al lui Iisus, dar nu moartea și Învierea, așa cum învață teologia apostolică. Această erezie s-a confruntat cu repulsii scandaloase încă înainte de convocarea celui de-al III Sinod Ecumenic, care a condamnat-o definitiv. Sf. Chiril, patriarh al Alexandriei a realizat primul rătăcirea liderului religios constantinopolitan, și a răspîndit vestea împăratului Teodosie II și soției sale, surorii împăratului, Pulcheriei, papei de la Roma, Celestin (422-432), scriindu-i chiar și lui Nestorie în legatură cu erezia sa. Papa convoacă la Roma, în august 430 un sinod de urgență și condamnă erezia, iar sf. Chiril în noiembrie 430 adună un conciliu și alcătuiește o scrisoare sinodală

destinată lui Nestorie, propunîndu-i să anatematizeze erorile sale dogmatice cuprinse de Chiril în 12 puncte numite cele 12 anatematisme ale sfîntului Chiril. Nestorie însă răspunde cu 12 contraanatematisme și cîștigă de partea lui pe patriarhul Antiohiei, Ioan12. Atmosfera de lucruri devenea tot mei tensionată și împăratul Teodosie II, temîndu-se de o eventuală scindare a imperiului pe filieră teologică convoacă un sinod care ulterior va lua numele de al III Sinod Ecumenic. Conciliul și-a deschis lucrările în Catedrala Maicii Domnului din Efes, la 22 iunie 431, sub prezidarea sf. Chiril, cu participarea a 198 episcopi, dar fără Nestorie și partizanii lui. Aici sinodalii semnează orosul (hotărîrea dogmatică a sinodului) și o trimit Împăratului. Cinci zile mai tîrziu, la Efes vine Nestorie cu ai săi, ținînd un sinod, trimițînd și el un oros împăratului. La cele doua sinoade, cele două tabere s-au excomunicat reciproc, dar la începutul lunii iulie, odată cu sosirea delegației teologice de la Roma, se reunește încă odată sinodul prezidat de Chiril la care definitiv se hotărăște soarta nereușită a ereziei, și la poruncă împăratului, Nestorie e trimis în exil, iar erezia declarată în afara legii.

3.2.

Monofizismul

Monofizismul, lexem derivat din greaca monos fizis (adică o singură fire), sau eutihianismul, dupa numele arhimandritului constantinopolitan Eutihie, exponent al Școlii Alexandrine, este replica celor care au făcut exces de zel în lupta contra nestorienior, și în rezultat – o noua erezie. Acest curent scindator al Bisericii se sprijinea pe ideea că în Persoana lui Hristos este o singură fire, cea divină, care a absorbit-o complet pe cea umană, ceea ce vine în contrast cu dogma creștină care spune că Hristos are doua firi, și doua voințe, respectiv. Aceasta erezie se apropia grav de dochetism, care susține că corpul lui Iisus a fost doar aparent. Autoritățile bisericești (papa Romei, Leon cel Mare, patriarhul Constantinopolului, Flavian) au fost informate imediat, și inițiatorul noii teorii a fost chemat să dea explicații și a fost impus să cedeze. Aici eresiarhul procedează diplomatic și prin patriarhul Alexandriei, Dioscur, îl convinge pe împăratul Teodosie II să convoace un sinod la Efes. Acesta se va desfășura în aceeași catedrală ca și al III Conciliu Ecumenic, doar că acum sub teroarea gărzii imperiale, punîndu-se piedici celor care nu împărtășeau erezia, să vină la sinod. Actul de oficializare a monofizismului a fost semnat cu forța și promulgat ca lege de către împărat, care nu avea suficiente cunoștințe în domeniu, doar din dorința de a încheia cît mai repede neînțelegerile. Ca rezultat al atmosferei de desfășurare a sinodului, și al hotărîrii luate de frica soldaților puși la dispoziția monofiziților și a călugărilor parabolani, care stateau înarmați sub ferestrele catedralei în timpul lucrărilor 12

Ibidem, pag. 130

sinodale, papa Leon cel Mare a declarat acest conciliu sinodul tîlhăresc, cum a și rămas în istorie. După moartea lui Teodosie II, urcînd pe tron Marcian și Pulcheria, au reconvocat capii bisericilor creștine pentru a clarifica definitiv situația spirituală în imperiu. Astfel, între 8 și 25 octombrie, anul 451, la Calcedon, în catedrala sf. Eufimia, are loc cel de-al IV Conciliu Ecumenic, care a întrunit 520 episcopi, care a condamnat erezia monofizită și a oferit cale liberă creștinismului apostolic, neschimbat și natural. Aceast sinod însă a avut ghinionul de a lăsa cele mai grave urmări, adică nu a fost capabil să nimiciască erezia, deoarece aceasta avea prea mulți susținători, iar anatemizarea acestora nu mai însemna anihilarea lor, ci ruperea unor importante, întregi comunități creștine de la unitatea Bisericii Primare. Astfel că, au rămas pînă astăzi viabile Biserici monofizite, cu organizare administrativă, eclesială și spirituală temeinică, cum sunt Biserica Coptă a Egiptului, Biserica Siro-Iacobită și Biserica Armeană Gregoriană, cunoscute și sub numele demonstrativ de Biserici necalcedoniene.

3.3.

Monotelismul

Monozismul poate fi catalogat cel mai răsunator curent eretic din perioada sinodală a Bisericii Creștine, iar urmările lui au fost pe cît de diverse pe atît de răspîndite și viabile. Una din ele este monotelismul, sau monoenergismul, care, de fapt, este o formă pasivă sau insipidă a ereziei lui Eutihie, avînd în vedere un spațiu de mijloc între creștinii autentici și monofiziți, afirmînd că Iisus are două firi, dar o singură voință sau energie, divino-umană. Imediat ce au fost sesizați, papa Honoriu I al Romei și patriarhul Sofronie al Constantinopolului au respins conceptul teologic eronat, iar la 7 noiembrie 680, împăratul Constantin IV Pogonatul convoacă cel de-al VI Sinod Ecumenic, unde după 18 ședințe, la 16 semptembrie 681, cei 174 episcopi semnează anatemizarea ereziei monoteliste și a susținătorilor ei.13

13

Ibidem, pag. 150

4. Disputa origenistă. „Cele trei capitole” Origen (185-254), erudit teolog, filosof, sitetizator al dotrinei creștine a primelor veacuri și strălucit orator alexandrin, a devenit în cele din urmă victima unor interpretări neclare ale scrierilor sale, ale unor erori de copiere a acestora, mai curînd. Astfel că, au fost extrase 6 idei cuprinse în istoricile 9 propoziții origeniste, care ar fi stipulat: subordinaționismul trinitar, preexistența sufletelor, preexistența sufletului uman în ființa lui Hristos, apocatastaza (restabilirea finală a tuturor, inclusiv a demonilor; mîntuirea generală), concepția despre însuflețirea astrelor și interpretarea, cu precădere alegorică, a Bibliei, în baza cărora, un sinod local de la Constantinopol, în frunte cu împăratul Justinian (527-565) și papa Virgiliu (537-555), organizat cu cîteva luni înaintea celui de-al V-lea Sinod Ecumenic, îi declara aceste scrieri eretice, iar pe el, cu 3 secole dupa moartea sa, îl condamnă ca eretic, și „părinte la monofizismului”. În această atmosferă a lucrurilor, admiratorii monofiziților, printre care și împărăteasa, nemulțumiți de anatematizarea lui Origen, au obținut de la Justinian un edict de condamnare, în 544, a trei scrieri cunoscute sub numele de „cele trei capitole”, adică persoana și opera lui Teodor de Mopsuestia, unele scrieri ale lui Teodoret al Cirului și Scrisoarea episcopului Ibas de Edessa, toate îndreptate împotriva sf. Chiril al Alexandriei, și respectiv, antimonofizite. Sub presiunile lui Justinian, și papa la rîndul său îi urmează fapta, însă acest fapt a stîrnit mari proteste în teritoriul oriental al imperiului, ca replică a cărora, Justinian trimite un al doilea Edict, prin care repetă aceeași condamnare. De data asta a protestat însuși papa, și epiritele s-au aprins puternic în lumea creștină, deoarece sf. Chiril era considerat pilon al dreptei credințe pentru implicarea lui fructuoasă în sinodul contra nestorienilor. Toate aceste împrejurări au condus la necesitatea organizării unui nou conciliu general în imperiu, care a și luat ființă la 5 mai 553, în imensa catedrală sf. Sofia din Constantinopol, cu participarea a 165 episcopi, sub prezidarea patriarhului ecumenic Eutihie (552-556), care a devenit mai tîrziu, al V-lea Sinod Ecumenic. Aici papa Virgiliu trimite o delegație care să declare scrierile controversate ca a fi adevărate, însă în situația în care lucrările sinodului au mers pe făgaș invers și acestea au rămas a fi considerate eretice, papa a fost nevoit sa se conformeze hotărîrilor intregii Biserici, și la 2 iunie, 553, se pune punct tuturor problemelor hristologice care au perturbat liniștea creștinismului în primele 6 secole ale existenței lui, coalizîndu-se stabil o doctrina clară și temeinică care presupune baza Bisericii Creștine pînă în prezent.14

John Meyendorff, Teologia bizantină, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, pag. 51. 14

Concluzii Ereziile antitrinitare și hristologice au perturbat integritatea și ecumenicitatea15 Bisericii Creștine încă din faza ei primordială, evoluînd de la ereziile perioadei presinodale pînă la neoprotestanții de azi. Punctul de pornire al acestora stă în lipsa de comunicare între centrele religioase autocefale16 și în intenția de a explica în mod rațional dogmele creștine, dar nu în ultimul rînd și în interesul de manifestare pe scară universală a unor teologi al căror punct de referință este obținerea popularității și influienței la nivel administrativ în Biserică. Arianismul, macedonianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, și disputa hristologică au generat organizarea, sub egida imperială, a primelor 6 Concilii Ecumenice, pe lîngă mai multe sinoade locale ale anumitor jurisdicții creștine ale Imperiului Roman, desfășurate pentru întărirea securității politice a statului, deoarece, în unele cazuri, cum ar fi cel al monofizismului, adepții curentelor scindatoare erau în mare parte apartenenți preponderent ai unui singur popor neroman, care sub pretextul religios, puneau în pericol stabilitatea lor politică în cadrul statului. Este demn de menționat faptul că conciliile convocate pe marginea problemelor ereticilor puneau în discuție și alte probleme, de ordin intern deja, stringente la acel timp, de determinare a poziției unei sau altei jurisdicții eclesiale în topul celor mai influiente din imperiu, sau enunțarea canoanelor, a hotărîrilor de nivel etic și normativ în cadrul Bisericii. Ecoul unora din ereziile condamnate încă cu un mileniu jumătate în urmă are răsunet și pînă azi păstrîndu-se în catehismul17 bisericilor necalcedoniene și nestoriene orientale, sau dezvoltate în protestantism (luteranism), și neoprotestantism (Martorii lui Iehova).

15

Universalitatea Independente 17 Învățătura de credință 16

Bibliografie: 1.

Prot. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, pag. 133-194.

2. Pr. Eugen Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, București, Editura „Historica”, 2001, pag. 113-262. 3. John Meyendorff, Teologia bizantină, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, pag. 46-59. 4. Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, pag. 10-12.