Rascruce De Iubiri - Continua Re

Capitolul 8 Impresii Pare dificil sa gasesti pe cineva caruia sa ii pese intr-adevar de tine, care sa zambeasca la vederea ta, sau sa isi sacrifice timpul pentru tine atunci cand ai nevoie de consolare. Si acelei persoane careia ii pasa cu adevarat de tine, iti va sta alaturi chiar si atunci cand ii explici ca vrei sa fii singur. Poate comportamentul meu era de vina, poate imi speriam prietenii prin depresia mea atat de brusca, cert este ca atunci cand am avut nevoie de o companie, nu am avut-o. Ma refer la lunile in care Edward plecase, lunile in care nu imi petreceam timpul cu Jacob, lunile in care eu ramasesem intr-o stare deplorabila. Mi-a luat foarte mult timp sa constientizez ca daca ei nu mi se alaturau din proprie vointa, atunci trebuia eu sa intru din nou in lume, sa ma regasesc, sa imi creez un nou scop in viata, chiar daca stiam ca acel scop nou nu va fi niciodata la fel cu cel pe care m-am bazat pentru o eternitate. Acum ma aflu intr-o situatie diferita, pentru ca o companie este langa mine, fara sa am nevoie de vreo consolare. Nu poti sa plangi pentru ca tu ai facut greseala cu buna stiinta, mai degraba plangi pentru ca nu stii daca a fost o greseala sau doar un pas nou, un pas bun. De cand am ajuns in Seattle, starea mea s-a blocat pe doua idei: prima, daca voi trece facultatea, iar a doua, daca Nicko imi va putea ierta vreodata greselile. In felul acesta, starea mea era destul de deplorabila atunci cand eram singura, simtindu-ma in regula doar atunci cand Nicko era prin preajma. Ceea ce se intampla doar cateva ore pe zi, avand in vedere noua si prima lui slujba. Este una din acele seri pe care le-as evita cu orice pret. Serile in care eram singura, in care ploua si in care aveam de facut zeci de studii. Biroul la care stateam era langa geam, avand o vedere incredibila asupra dealului din spatele firmei de incaltaminte. Imi imaginam mereu apusul, care din pacate, era mereu ascuns de nori greoi, care parca coborau din ce in ce mai aproape de mine, simtandu-ma intr-o cusca, la fel ca la sosirea mea in Forks. Incepusem eseul acum doua ore, iar ceasul tocmai arata ora unu noaptea. Nu vreau sa dorm, rapaitul ploii imi impunge

gandurile si asa enervante, dar oboseala isi spune cuvantul. Cu un suspin usor, am acoperit hartiile si mapele cu alte mape si hartii, si m-am intins pe pat, strangandu-mi mainile la piept. Imediat, visul a inceput, si desi nu imi amintesc ceva clar, trezirea mea a fost supusa de frustrarea visului.

Capitolul 9 Discurs Facultatea mea necesita zece minute de mers cu camioneta. Nu era departe de unde stateam insa era destul de aglomerat. Mult mai putin aglomerat decat Phoenix dar totusi mai populat fata de Forks. Colegii mei erau destul de simpatici, dar fetele toate erau niste blonde lipsite de tact, care se radeau pe seama unui baiat, David. Era inalt, avea un par superb si parea foarte pasnic. Cel mai bun la IT dintre noi toti, si parea o fire plina de pasiune pentru literatura, dar nu isi punea niciodata mintea cu colegele mele care il antipatizau doar la suprafata, pentru perfectia lui in cunostintele din orice domeniu. De fapt, sunt destul de sigura ca daca intr-o zi el le-ar acorda vreo atentie, s-ar topi toate. Dimineata, obisnuiam sa ma ridic din pat lenesa, sa ii dau un sarut lui Nicko in timp ce el dormea profund, si sa ma pregatesc incet pentru o noua zi de cursuri. Nu imi placea sa lipsesc, dar nu imi placea nici sa il las pe Nicko singur. Totusi, trebuia sa fiu responsabila si sa ma tin de ceea ce am inceput. Am terminat micul meu dejun format din biscuiti si suc de portocale, mi-am luat haina pe mine si am inchis usa stangaci, aruncand o ultima privire spre fata linistita a lui Nicko. Ma intreb ce viseaza de are zambetul acela mic pe fata. Zgomotul camionetei mele ma calma si nu ma impiedica in repetarea mea a operei pe care trebuia sa o studiem. Aveam un fel de minte supraincalzita, eram atenta la toti copiii care traversau alergand prin fata camionetei, repetam actiunea din capitolul 13 si ma mai intepau si alte ganduri. In parcarea

facultatii erau masini de diverse marimi si sume de bani. In prima zi cand am venit mi-am lipit ochii de un porsche negru si am inceput sa injur in minte proprietarul pentru ca nu si-a putut alege alta masina. Ca si cum era de vina pentru viata mea deviata de pe drumul obisnuit. Eram putin stresata, eu eram prima care trebuia sa prezinte in fata tuturor un roman, si as fi mers cu cartea in mana pana la clasa daca nu eram sigura ca m-as fi impiedicat de orice. Clasa in care faceam engleza era alba peste tot. Peretii, mesele, dulapurile… M-am indreptat spre cel mai apropiat loc liber, care era destul de in spate, un loc ascuns de un monitor. Deabia cand m-am asezat am realizat ca stateam langa David. Am incercat sa nu ma uit la el ca la un exponat, ci sa ma concentrez pe ceea ce aveam sa spun peste cinci minute in fata a 30 de persoane. Nu i-am adresat niciun cuvant, iar cand am ajuns in fata ma ajutat faptul ca nu il vedeam din cauza monitorului. Poate ca se ascundea intentionat, dar nu parea genul careia sa-i pese daca il vede cineva sau nu. Discursul meu despre Louis Blomfield a durat 15 minute, timp in care nu am tacut mai mult de trei secunde. Desi autorul nu imi placea in mod deosebit, era o lectura obligatorie, deci era obligatoriu si sa inventezi cat de mult ti-a placut. Daca reusesti sa dai impresia ca ai fost impresionata de lectura obligatorie, o sa pari serioasa si pusa pe treaba. Oricum, in majoritatea timpului am povestit actiunea, ca sa nu fiu nevoita sa inventez lucruri neadevarate, cum ar fi ca am citit romanul cu o atentie desavarsita. Defapt, l-am citit intr-o singura noapte, cand Nicko era la servici, si tot ma plimbam din dormitor in bucatarie, pentru a ma asigura ca nu oxidez pranzul pentru ziua urmatoare. Cand doamna Hensom mi-a spus ca pot sa ma intorc la loc, m-am sitmit usurata ca ma intorceam in spatele clasei, dar apoi mi-am amintit ca acolo ma astepta inca o ora langa David. - Un discurs destul de dragut. M-am intors incet spre David, ca sa ma asigur daca chiar a fost el cel care mi-a vorbit. - Sunt David. Si mi-a intins mana. I-am strans-o usor si am raspuns.

- Bella. Ma bucur ca ti-a placut. Un raspuns destul de patetic dar nu imi venea nimic altceva in minte pe care puteam sa il spun. - Mi-ai recomanda romanul asta ? - Probabil. Daca as sti ca citesti. - Daca tu imi vei spune sa o fac, as fi bucuros sa incerc. L-am privit putin nedumerita cum zambea usor, dupa care am observat ca scria un document lung la calculator. Odata ce a observat ca priveam spre monitor, a inchis documentul dupa care s-a intors din nou spre mine. - Te pricepi la informatica ? - Ma pricep doar cu strictul necesar. - Pacat. Aveam nevoie de un sfat la scripting web… Am chicotit iar el a zambit inchizand calculatorul. De treaba David asta. - Stii ceva despre armonia tastelor? - Poftim? - Armonia tastelor. Povestea asezarii tastelor. - Aaa… cred ca am mai auzit despre asta. Si-a lasat capul pe spate si a inceput sa rada fara zgomot. - La urmatoarea ora am sa ti-o povestesc. In clipa cand a spus asta, doamna Hensom a inceput o descriere deprimanta despre o opera antica. Peste cateva zeci de minute, ora se terminase. M-am ridicat ingandurata asteptand ca David sa mai spuna ceva. - La revedere Bella. A zambit in felul lui specific apoi a tras o ultima privire spre calculatorul la care statuse. Apoi l-am privit iesind din clasa si mi-am dat seama ca statusem nemiscata cu cartile in mana, in timp ce toti plecasera. Am dat usor din cap si mi-am dorit brusc sa aud povestea armoniei tastelor. Ce baiat ciudat. Capitolul 10 Armonia tastelor -Alo? - Bella? - Hei tata, ce mai faci?

Ce bine sa ii aud din nou vocea! - Bells, nu prea ai mai dat semne de viata! - Au trecut doar 10 zile… Oricum, sunt destul de ocupata cu facultatea. Ai reusit sa te privezi de o intoxicatie alimentara? - Ti-am mai spus ca am rezistat 16 ani singur. Dar spune-mi, ti-ai facut prieteni noi? Te descurci? Totul e in regula? Ai bani? - Da, tata, sunt bine. Seattle seamana cu Forks. La clima cel putin. - Nu stiu daca sa ma bucur ca aud asta din partea ta… O Bells, mi-e dor de tine! - Si mie tata. Dar daca totul merge bine sambata asta o sa trec prin Forks. - Oo… asta e sansa mea sa pregatesc masa. - Da, cu niste pesti. Era atat de bine sa rad din nou cu Charlie! - Ei Bells, tocmai a venit Billy. Cu Jacob. - Oh… ce mai face batranul Jacob? - De ce nu il intrebi chiar tu? M-am strambat putin cand am auzit asta, Jacob nu va fi prea incantat sa poarte o discutie cu mine din apartamentul in care locuiam cu Nicko. El stia toata povestea. Dupa 20 de secunde de liniste, Charlie revenise. - Jacob e putin ocupat acum, dar il vei suna tu imediat ce vei avea ocazia. - Desigur. - Mai vorbim Bells, ai grija de tine. - Si tu, tata. Dupa ce am auzit sunetul apelului incheiat, am aruncat telefonul in pat si am oftat. Lumea din Forks parea doar un vis indepartat. Parca viata mea de acolo fusese acum 100 de ani. Dupa doar cateva zile in Seattle, mi se facuse dor de vechii prieteni, de tata, de scartaitul specific al podelei din bucataria lui Charlie… Si totusi, toate acestea aduceau aminte de un trecut pe care, pentru binele meu, trebuia sa mi-l scot din minte. Pentru ca, cu fiecare clipa in care ma gandeam la trecut, mi se facea si mai dor de Edward. Iar asta insemna doar durere in van.

Era dupamiaza, Nicko mersese la magazinul din spate ca sa cumpere niste mancare. Joi dupamiaza, afara turna cu galeata, perdelele de la geamuri erau trase, nu-mi placea sa vad cum ploua. Cand am auzit soneria aproape ca am fugit la usa. In prag statea Nicko, cu acelasi par castaniu ravasit si carliontat la varfuri, cu aceeasi privire blanda si intensa in ochi, cu acelasi zambet dulce. Simteam din nou electricitatea. - Am cumparat sampanie. M-am uitat brusc spre mainile lui. Intr-adevar, tinea in mana o sticla fumurie cu un capac de pluta. - Cu ce ocazie? - Cu ocazia noii locuinte si a clipelor petrecute alaturi de tine. L-am luat de mana si am mers spre sufragerie, calcand cu grija pe podeaua lucioasa, pana cand am ajuns cu picioarele pe covorul pufos. M-as asezat turceste, iar el a turnat in pahare sampanie spumoasa. Se asezase in fata mea, si am ciocnit paharele. Am gustat parfumul sampaniei si am baut cateva pahare, suficient cat sa ma faca sa ma simt putin obosita si distrata. Nicko era putin distrat de fata mea pierduta in deliciul sampaniei, iar cand am inceput sa sughit usor, s-a tavalit pe jos, la propriu, de ras. - Bella, daca te mai las sa bei inca o picatura o sa trebuiasca sa merg la farmacie dupa ceva remedii naturale contra mahmurelii. Mi-a luat paharul din fata si a pornit muzica. De atunci, nu imi mai amintesc decat ca am adormit in bratele lui, dupa mult timp ce ploaia se oprise. Nu stiu daca linistea era din cauza ploii care chiar se oprise, din cauza betiei mele sau era doar senzatia de pace si calm pe care mi-o inspira Nicko de cate ori aveam nevoie. Dimineata urmatoare, m-am trezit cu o usoara durere de cap. Am gemut usor pentru ca eram sigura ca asa se va intampla. M-am uitat spre partea de pat in care ar fi tebuit sa fie Nicko, dar,

evident, era plecat deja la servici. Erau putine zile in care ne mai intalneam dimineata… Asta ma facuse sa imi intorc privirea repede spre ceas. Eram in intarziere cu o jumatate de ora. Nu sunt genul de persoana care intarzie prea des, asa ca am pornit cu toata viteza de care eram capabila, fara sa imi rup gatul, spre baie. M-am intors in dormitor de cel putin zece ori ca sa imi caut aceeasi bluza. Am sarit peste micul dejun si am iesit din casa fara umbrela, bombanind prin ploaie si cautandu-mi cheile de la camioneta in buzunarul paltonului. Evident – nu erau acolo, ceea ce insemna inca un drum facut degeaba. Intr-un final, cand m-am vazut in camioneta, am pornit incalzirea si muzica si mi-am relaxat picioarele cateva secunde, inainte sa pornesc la drum. Aceea a fost prima data cand mi-am dorit sa am o masina mai rapida. Ziua aceea la facultate fusese un dezastru, ma impiedicasem toata ziua pe toate holurile si am suspinat la fiecare final de ora. Acum m-am indreptat nesigura spre cantina. Eram concentrata intr-un fel sa nu ma impiedic, si in altf fel ma gandeam daca il voi vedea pe David pe undeva pe-acolo. Nu apucasem sa imi fac prieteni, in majoritatea timpului stateam singura sau mai eram inclusa in discutii aiurea, dar oamenii se plictiseau usor de mine. David era singurul cu care avusesem o conversatie prietenoasa. Ajunsa in cantina, m-am uitat aiurea prin jur, cautand un baiat cu parul brunet, inalt. Nimic nu mi-a atras atentia, asa ca am pornit oftand sa imi iau ceva de mancare. Insa, cand mam intors, l-am vazut. Statea la o masa cu inca cativa colegi de-ai lui, fara a vorbi insa cu ei, si mi-a facut semn sa merg acolo. Am zambit si am mers spre el, asezandu-ma in singurul loc liber ramas, cel din fata lui. Am salutat lumea de la masa dupa care mam uitat zmabind spre el. Mi-a raspuns la zambet. - Cum te simti azi, Bella? - Destul de bine. Tu?

-

Speram sa te vad pe aici. Unde altundeva pot sa fiu? Poate fugi in lume cu iubitul, fara sa iti anunti prietenii Haha. Mi-a placut ca s-a gandit la noi ca prieteni. Apoi am mancat in liniste, din cand in cand ascultand glumele celorlalti de la masa. Nu ne prea bagau in seama, asa ca am realizat ca el statea acolo doar ca sa nu para un ciudat stand singur. Dar nu ar fi parut ciudat. Ar fi parut ca el e mai dragut decat ceilalti. Ora pranzului se terminase, asa ca m-am ridicat dezamagita cu gandul aiurea. - Stii ce ora urmeaza? - Asta incercam sa imi amintesc. L-am privit cum rade si imi ia geanta de pe umar. - Bella, Bella. Avem engleza. - Asta suna bine. E placut sa mergi la ora cu David alaturi. E o companie care te calmeaza si iti aduce zambetul pe buze. Am intrat in clasa si am mers dupa el sa vad unde vom sta. Se asezase in spatele aceluias monitor ca data trecuta. Imi inapoiase geanta asa ca mi-am scos eseul care trebuia sa il pregatim pentru azi. M-am uitat in fata lui dar el nu avea nicio foaie, pix, sau ceva de genul. - Ai uitat de eseu? - Totul este aici… batand monitorul calculatorului. Am ridicat o spranceana zambind si urmarindu-l cum trage la imprimanta eseul lui, care nu avea mai putin de 20.000 de cuvinte, dupa cum arata micutul program cu care il deschisese. Doamna Hensom ne-a cerut eseurile la inceputul orei dupa care a inceput sa noteze neglijent ceva la table, fara a se obosi sa se mai intoarca inspre noi. David a profitat de asta. - Deci, vrei sa auzi povestea Armoniei Tastelor? - Ai reusit sa o inventezi? - O stiu de cand eram mic. - Ma gandesc ce carte.

- Bella, am compus-o singur. Iar se radea de mine. Sa aud. Am pus jos pixul, mi-am impreunat mainile si m-am uitat in ochii lui, asteptand sa inceapa povestea lui copilaroasa, pe care, asteptasem sa o aud de prima data cand am auzit de ea. Ping si cu Pong, vorbeau intr-un sezlong. Ping era mai tafnos, Pong era mai veselos, se tot deranjau, mai ales cand mancau. Se jucau atat de mult, ca degete si-au rupt, iar acum ramase, doar Ing si Ong., bune de ping-pong. Desi se certau tot timpul, au ramas prieteni mereu, totusi cand au murit, cineva ia gasit, si i-a pus impreuna, pentru o vesnicie cat o tablie. Asa au ajuns I si O pe tastatura, mereu impreuna, mereu prieteni, mereu de statura. -

Nu mai auzisem niciodata ceva atat de ciudat, si m-am abtinut sa nu rad in asa fel incat sa ma auda doamna Hensom. - Cand ai compus asa ceva? - Cand eram mic. Eram fascinat de tastatura. - Daa… dar ce inseamna “prieteni de statura”? - Probabil ma gandeam ca I e slab si O e mai plinut. - A deci nu ai transformat deloc povestioara de-a lungul timpului. - Nu,nu, cum sa fac asta? - Presupun ca nu e gata aici, nu? - Am cate o povestioara la fiecare litera din alfabet. - Am timp. Am spus zambind vesela. - Care din ele vrei sa o auzi? - Ce zici de… nu stiu, care era misterul tau cel mai greu de descrifrat legat de literele de pe tastatura? - Mereu m-am intrebat de ce A nu e langa B. - Oo… sa aud. - Stai sa imi amintesc. - Sa stii ca am destul timp. - Anabella si Bella mergeau sub o umbrella. - Heii… asta ai inventat-o acum. Am ras. - Nu conteaza. Nu mai tin minte povestea veche. - Si umbrella se rupea… - Da siigur…

- Nu ma mai intrerupe. Radeam ca doi neciopliti in spatele clasei, uitand ca eram, totusi, la ora de engleza. - Deci, umbrela se rupea, Bella se enerva, si Anabella o tragea, de-o ureche sa nu cada, sa o vada lumea-n treaga… Mai aveam putin si picam de pe scaun. Nu am realizat complet ceea ce faceam. - Si cum umbrela se rupea mereu, s-au despartit cu greu, totusi dupa ce-au plecat, lumea nu le-a mai uitat. Vecinul nu uitase ca ele erau certate, si le-a despartit din carte. - Parca era o tastatura. - Cum zici tu. Radeam cu pofta si am inceput manadoi sa ne sacaim ca numele erau putin cam neoriginale, si probabil am fi continuat asa toata ora, daca doamna Hensom nu ar fi ridicat putin tonul atunci cand a inceput sa ne explice un fragment de opera. La sfarsitul orei, m-am ridicat du David, amandoi cu un zambet pe fata. - Hei, Bella, ai planuri pentru maine? - Nu chiar. - Daca vrei, putem iesi. Sora mea, Allane, vrea sa iasa la marginea unei paduri de ceva timp, si imi tot aminteste ca i-am promis ca vom merge. - Pot aduce un prieten? - Desgiur. - Sti… e prietenul meu, Nicko. Ne-am cunoscut cu putin timp in urma. - Super. Sora-mea e prietenoasa. - Maine dimineata deci? - Dupa ce te trezesti si esti gata, sa ma suni. In timp ce spunea asta imi nota cu pixul pe mana numarul lui. - O sa iti spun atunci unde trebuie sa mergi exact. - OK. A plecat facandu-mi cu mana. Am ramas acolo, ca si data trecuta, urmarindu-l cum merge, si dorindu-mi ca timpul sa treaca

cat mai repede si sa o cunosc pe sora lui. Ceva imi spunea ca era foarte draguta. Mai aveam doar o ora inclusa in program, asa ca peste 60 de minute m-am gasit in camioneta mea, mergand vesela spre strada Jupsiut, gandindu-ma ca nu am mai iesit undeva de mult timp si ignorand faptul ca aveam de petrecut o lunga dupamiaza singura, studiind, pentru a avea week-end-ul lipsit de obligatii.

Capitolul 11 Povesti in tacere Cand m-am trezit dimineata am aruncat repede o privire spre geam. Iar cand am vazut o lumina puternica galbena, un zambet larg m-i sa intins cu putere pe fata. - Trezeste-te somnorosu-le! Nicko dormea inca, iar cam mi-am trecut degetele prin parul lui moale si incalcit si-a deschis ochii incet. A zambit usor si m-a privit intens. - De cate ori ma trezesc si te vad langa mine m-i se pare ca inca visez. L-am luat de mana calda si i-am sarutato cu blandete. - Un vis frumos. A oftat el. - Vino. Am planuri pentru ziua de azi. - Da? - Iesim in patru. - Care patru? - Noi si David cu sora lui. - Aaa… David… - Coleg de facultate. - Oh. Pana sa se ridice el din pat eu eram imbracata. Imi luasem niste blugi, o bluza subtire de un verde pal, si o esarfa. Apoi am zburat spre bucatarie unde am deschis o cutie de cereale si am aruncat lapte in farfurii, scotand aiurea doua linguri. Nicko a aparut in pragul bucatariei cu o fata obosita. Cel putin se imbracase deja.

- Vino raza de soare. Avem planuri. - Mmm… Am mancat cat de repede am putut, inecandu-ma cand am incercat sa inghit mai mult decat suporta gatul meu. Nicko si-a ridicat o spranceana. - Cu energia asta, ar trebui sa iesim mai des. Apoi a chicotit. Mh. - Daca nu vrei sa intarziem ai face bine sa te grabesti. Peste zece minute eram gata amandoi. In timp ce Nicko imi intindea paltonul maro, a avut timp de cateva clipe o expresie nesigura pe fata. - Dar unde mergem? - Ai sa vezi. Am zambit strengareste, bucuroasa ca pot sa ii fac o surpriza. Odata ce am invartit cheia in usa de la apartament, am zbughito pe scari, in jos, fluturand cheile de la camioneta. Nicko ma privea cumva amuzat dar tinand pasul cu mine. Am invartit cu forta cheia, iar motorul camionetei a prins viata. Grabita, am scos telefonul din buznarul drept si am format repede numarul. - Noi am pornit. Aveam un zambet foarte tamp pe fata, Nicko a inceput sa rada, si in acelsi timp am scapat telefonul din mana. Dupa ce l-am recuperat, am ascultat cu atentie indicatiile lui David. Drumul nu a durat mai mult de 15 minute, si odata ce am iesit din oras, drumul a fost plin de gropi. Putin mai tarziu drumul nu mai era nici macar asfaltat, ingreunand mersul camionetei si facandu-ma sa virez aiurea. Intre timp Nicko pornise un post de radio cu muzica din anii 80 si a inceput sa cante versuri aiurea dand din cap agitat. Am ras de entuziasmul lui, dar cand mi-am amintit ca si eu eram la fel de incatata, am dat din cap dezaprobator. Imi era dor sa ma simt atat de bine. Am vazut pajistea inainte sa parchez langa copaci si cu o viteza cam accelerata pentru camioneta, am parcat, am deschis usa cu putere si am luat in graba lucrurile pe care le adusesem. Nici nu am apucat sa ma intorc ca cineva m-a prins de mana. - Ai intarziat.

- Daca nu vei incerca sa razi mai incet vei goni toate vrabiile. - Haha. David era la fel de zambaret si misterios in acelasi timp. Si el avea pe fata o expresie incantata. Nicko a dat mana cu el iar eu in sfarsit am cunoscuto pe Allane. Era exact cum mi-o imaginasem: micuta, saritoare, si foarte zambareata. Intr-un fel mi-a adus aminte de Alice, iar zambetul mi sa largit si mai tare, dar mintea fortandu-se sa nu realizeze ca imi imaginam gresit. Ea nu era Alice, si nici nu… - Bella, ce zici daca am face o mica plimbare? - …S-Sigur. Mi-am lasat paltonul in camioneta si mi-am strans parul la spate. Am privit spre cararuia slab batatorita dintre copaci si nici macar nu mai eram speriata ca o sa cad in cap si o sa imi rup picioarele sau ceva. Parca totul era un vis. Nicko mi-a zambit radiant si m-a luat de mana, din cand in cand ridicandu-ma peste radacinile iesite afara si peste muschii alunecosi. Probabil era una déjà vu, probabil visam, tot ce stiu e ca singurul lucru care m-a tinut treaza in timpul acelei plimbari au fost acele privri pe furis spre chipul lui Nicko, si rasul puternic a lui David. Daca nu erau aceste lucruri probabil as fi facut o cadere de tensiune. Semana prea mult. Inapoi in poenita, ne-am tranit toti patru pe jos, in soare. Era o zi foarte calduroasa, parca ireala. Nu mai avusesem parte de o asemenea zi de foarte mult timp. Dupa ce am stat un timp indelungat lungiti la soare si spunand glume idioate, baietii au plecat in padure sa caute nu stiu ce copaci buni pentru facut sageti – la fel ca la gradinita – asa ca eu ramasesem singura cu Allane. Intial doream sa stau cu ochii inchisi si sa ascult doar ciripitul pasarilor, cand m-am decis ca ar fi fost putin cam nepolticos sa stam in tacere la prima noastra intalnire. - David mi-a spus multe despre tine. - Hm? Ce anume mai exact? Am chicotit imaginandu-mi de cate ori i-a povestit de cazaturile mele prostesti sau de discursurile mele banale de la facultate. - Mi-a spus ca vede in ochii tai o gandire plina de regrete.

Am inghitit in sec si am incercat sa imi alung indoielile. Am ras fortat si am fluturat din mana in sensul “da de unde”… - Da de unde! David observa mai multe decat crede. Ce vrea mai exact. Ea nu a ras. A ramas impietrita, asa ca m-am ridicat pe coate si am urmarit privirea ei. Se uita exact la cicatricea de pe incheietura mainii mele, cicatricea pe care James mi-o lasase cu ceva timp in urma. Am zambit si mi-am tras maneca peste incheietura, radicand usor din umeri. - Cred ca ai aflat si ca sunt foarte impiedicata. Allane ramasese in continuare nemiscata, cu ochii deschisi brutal. Devenise un fel de scena apocaliptica, in care parul iti este flutrat in vant iar tu ai ramas fara suflare. - Ce s-a intamplat? - Cicatricea… a soptit. Am asteptat sa continue, gandindu-ma ca daca stie ceva despre asta am dat-o in bara rau de tot. - Am… am mai vazut. Am… Se ineca. A clipit incet si a tras aer in piept cu putere. Cand … cand s-a intamplat? Realizasem ca stie de unde am cicatricea iar acum stateam si ma gandeam cat de mult ar trbeui sa afle. Si mintea mea refuza sa ii dea un raspuns ei, mintea mea cauta raspunsurile mele, pe care doream sa le aflu cu cea mai mare ardoare. Cat de mult stia? Oare avusese si ea legatura cu… vampirii? Brusc mi-am amintit fragmente din discutiile cu Carlisle, iar vocea lui imi vibra in toate cotloanele mintii, ca un bas ce tot ricosa in toate partile posibile, ca si cum stia ca cu fiecare bataie ma impungea si imi tirmitea un tremur. Mi-am stapanit lacrimile si m-am indreptat de spate. - Stii ceva despre asta? Am spus intr-un ton destul de slab. - Depinde cat de mult stii despre asta… dar din moment ce ai asa ceva pe mana ta, ma gandesc ca stii destul de multe. - A fost demult. - Si.. si cum ai supravietuit? - Am avut niste prieteni… destul de… niste prieteni buni. Am zambit amar.

Odata ce am spus asta si-a deschis ochii spre mine si arata de parca cineva tocmai ii daduse o lovitura fatala direct in cap. Ametitoare. - A trecut. Dar sper ca David nu va auzi vreun cuvant din povestea asta. - Nu. - Totusi, cat de multe stie si el despre… ei? - Nu stie. A ras de mine cand… Isi privea cu atentie incheieturile si incepuse sa fie foarte agitate. - Eram mica… ma plimbam destul de mult timp singura pe aleile intunecoase… odata am ramas blocata intr-o fundatura, imi scapsem pe jos cartea care o tineam si m-am aplecat sa o ridic. Insa inainte sa apuc sa o ating, m-am trezit in fata cu… nu pot sa descriu infatisarea sau vocea, stiu doar ca parea a fi un inger… sau un demon. Mi-a zambit iar eu am ramas hipnotizata complet. Cand din padure s-a auzit brusc un hohot de ras, sa oprit brusc. S-a asigurat ca nu venea nimeni si apoi a continuat. - M-a mangaiat pe fata si mi-a spus sa nu ma speriu… Apoi a… Incercam cu greu sa nu ii urlu sa continue mai repede, sa aflu cum arata acel inger, sa aflu mai multe. Incercam sa imi contorlez bataile inimii care erau mai grele decat pasii ce se auzeau din departare, incercam sa imi controlez respiratia care refuza sa descurga intr-un mod normal. - Stii, l-am mai vazut de cateva ori. Dar niciodata nu mi-a mai spus ceva. Dar… Mereu apucam sa ii vad o cicatrice adanca pe mana… Si seaman perfect cu a ta. Mi-am intors privirea spre urma de pe incheietura mea si am oftat adnac. Nu a fost el. El nu are nicio cicatrice pe niciuna din maini. Insa oricine ar fi fost, era un vampir care se putea controla. Si desi imi era inxplicabil faptul ca s-a aratat fara vreun motiv Allanei, mi-am indreptat atentia spre convesatia noastra. - Si ce te face sa … Ceva nu era in regula cu povestea ei. Un necunoscut cu care te intalnesti in copilarie nu iti ramane intiparit in minte atat de mult timp, si nici nu ramai socat cand vezi o cicatrice asemanatoare cu a lui pe mana. Era ceva ce a omis in mica ei

povestire. Ceea ce am aflat eu, era doar o parte in poveste. Pentru ca stia de unde aveam cicatricea, asta era sigur. Intalnirile ei scurte cu cel despre care a vorbit, nu ii puteau garanta natura lui. - As vrea sa aflu toata povestea. M-a privit neincrezatoare dupa care mi-a zambit usor. - Asa cum spui si tu, a fost demult. As vrea sa trecem peste asta. - Cum poti sa treci peste asta. Exista o mana de oameni, daca nu si mai putini care stiu despre asta. Cum poti sa sari peste asa ceva? - Pari cam agitata. Sunt curioasa care a fost implicatia ta in toata povestea. - Asta nu depinde de tine. - Nu, dar eu am aflat totul facand cercetari. Eram mica, credeam in toate povestile. Nu spunea adevarul, sa crezi in niste povesti nu era de ajuns ca sa crezi despre cineva ca era un… sau ca… - Unele povesti mi le-a spus chiar el. Am inghitit in sec si mi-am indreptat privirea spre chipul ei care era din nou nemiscat. - Erai un copil. - Pe asta se baza. Asa ceva nu se intampla niciodata fara ca ceilalti sa nu afle. Stiam la ce ma refer. - Folosea nume false. Dupa cateva zile nu l-am mai vazut niciodata. - Si cum poti fi sigura ca eu stiu despre ce vorbesti tu? - Te-ai dat singura de gol cand m-ai intrebat alarmata despre toata povestea. Nu poti sa intrebi pe cineva despre ceva inainte sa te prinzi despre ce e vorba. - M-am inselat. - Nu stii sa minti. Esti usor de citit. Oare aveam un cosmar sau de ce aveam discutia asta tocmai acum, in ziua in carew trebuia sa fiu vesela si triumfatoare ca am trecut peste multe intamplari? Am privito in ochi speriata, cu puslul accelerat si sperand ca se va sfarsi spunandu-mi ca totula fost o gluma.

Dar nu am apucat sa intreb daca facea glume pe seama mea sau daca inventa totul dublat in anticipatie. Baietii s-au intors, iar la gasirea noastra au inceput sa ne arate ciupercile gaurite pe care le gasisera sip e care ei pretindeau ca le puteau manca la cina. Am mai ramas cateva ore, dar nu am mai vorbit cu Allane. Incercam sa ignor toate lucrurile auzite, banuite, pana la urma, Nicko avea dreptate: nu mai era problema mea. Trebuia sa uit despre asta si sa imi vad de viata ignorand lucrurile referitoare la acest lucru. Iar el nu imi spunea asta din rautate. Mi-o spunea fiindca stia ca orice intoarcere in tercut imi strica mersul aleator al gandurilor, si ma facea sa simt durerea din nou. Spre seara, am adunat lucrurile. Nicko parea cumva trist ca plecam, iar David nu inceta sa imi pormita ca la urmatoarea ora de engleza imi va continua povestirile lui. Nu stiam daca glumeste sau daca chiar va inventa povesti doar pentru a ma amuza, cert era ca odata ce m-am vazut deschizand usa camionetei m-am simtit usurata. - Sa stii ca vreau sa aud totul despre asta. M-am intors spre Nicko. Isi sprijinea capul in maini. - Sa auzi totul despre ce? - Bella, esti naiva daca crezi ca nu am observat schimbarea ta de temeperament odata ce m-am intors cu David din padure. - Nu s-a intamplat nimic. Si-a intors usor capul spre mine si mi-a zambit stramb. - Dupa cum spuneai tu, asta nu ma mai priveste. Si nu te priveste nici pe tine. A ramas nemiscat dar nu a realizat despre ce vorbeam, asa ca am pornit incet spre casa. Oricum va afla curand. Suflete pereche nu isi pot asunder nimic unul fata de celalalt. Dar pana sa intru inapoi in apartament, m-am convins ca nu mai era deloc treaba mea, si ca puteam sa intretin prietenia cu Allane fara sa mai vorbim despre asta. Parea suficient de constineta ca ma deranja subiectul asta. Eram convinsa ca voi da totul uitarii si ca nu voi mai vorbi despre indoilile intamplaril Allanei, ca nu voi mai cauta niciun indiciu sau urma a Vampirilor. Nu mai imi era teama sa le pronunt

numele. Era un pas pentru demnitate sa sar peste gaurile dureroase din trecut. Si asta probabil ca era un act de onoare fata de constiinta mea. Asta daca nu gaseam biletul Allanei din buznarul paltonului mei, in care ma ruga sa ne intalnim maine seara in cafeneaua de la coltul strazii Mcglur.