Puericultura.docx

Dreptul familiei Dezbateri ⁞ Cărţi ⁞ Profesionişti

Citiri: 9.393 1 comentariu |

Alienarea parentală din perspectivă profesională proprie 08.03.2016 | Diana-Iulia OLAC, Tudor BECHEANU LinkedInFacebookWhatsAppFacebook Messenger

1. Preliminar: Incepem prin a spune ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la alienarea parentala, nici in mediul juridic si nici in mediul psihologic. Exista lucrari de specialitate, studii, argumente si puncte de vedere in orice directie: de la contestarea recunoasterii existentei alienarii parentale ca si problema de sine-statatoare si pana la acceptarea faptului ca alienarea parentala exista si este cel putin la fel de severa ca si violenta fizica din punct de vedere al efectelor fata de copii. Cert este ca folosirea denumirii de “alienare parentala” alaturi de termenul “sindrom” este incorecta, pentru ca ar implica o legitimitate medicala pe care fenomenul pur si simplu nu o are. Parintele alienarii parentale, Richard Gardner, a constatat existenta alienarii parentale strict pe baza observatiilor realizate pe proprii sai pacienti, dar nu a oferit niciodata vreo alta dovada empirica pentru

existenta acesteia. Mai mult, nu exista niciun studiu care sa sustina existenta unui sindrom, sens in care alienarea parentala – ca si problema de sine-statatoare – nu este recunoscuta de nicio organizatie majora de profil din tara de provenienta, SUA. In baza experientei practice, putem spune ca exista mute situatii in care dinamica relatiei dintre parinti si minori respecta un anumit model. Acest model este similar, dar in niciun caz identic, cu ceea ce este cunoscut drept “alienare parentala” sau “sindromul alienarii parentale”, iar prin acest articol vom incerca sa teoretizam pe scurt acest model, aceasta dinamica a relatiei dintre parinti si copii intrun context judiciar. Facem si precizarea faptului ca toate cele pe care urmeaza a fi descrise au primit in literatura de specialitate psiologica o denumire specifica (spre exemplu, “parentalizare”- pentru procesul de implicare a copilului in problemele de cuplu ale parintilor), dar vom omite aceste denumiri pentru a ne concentra pe aspectele pur practice ale problemei. Nu in ultimul rand, mentionam ca intr-un articol separat vom discuta despre raspandirea alienarii parentale in Romania, despre eforturile institutionale de combatere a acestui fenomen, precum si despre posibilele solutii practice de combatere a alienarii parentale in cazuri concrete. * 2. Caracteristici: Despre alienare parentala sau despre asa-numitul “sindrom” al alienarii parentale nu se poate discuta, in principiu, decat intr-o situatie de conflict judiciar intre parinti, cu referire la relatiile dintre acestia si copiii lor minori. Alienarea parentala are o istorie relativ

recenta, fiind pentru prima data observata si detaliata in literatura de specialitate psihologica in anii 1970 si 1980. De atunci si pana in prezent, alienarea parentala a devenit din ce in ce mai proeminenta in spatiul public si in salile de judecata, in principal prin eforturile ONG-urilor care promoveaza egalitatea intre parinti si drepturile tatilor, dar si din ce in ce mai controversata. Ipoteza standard este urmatoarea: unul dintre parinti, de regula cu suport din partea unor terte persoane, genereaza o situatie in care copilul ajunge sa aiba, in mod artificial, o relatie mai mult sau mai putin disfunctionala cu celalalt parinte; in principiu, se considera ca alienarea parentala este completa atunci cand copilul insusi ajunge sa refuze contactul cu celalalt parinte. De aici rezulta cateva caracteristici esentiale ale alienarii parentale: – Parintele alienator actioneaza in mod intentionat pentru generarea unei relatii disfunctionale a copilului cu celalalt parinte; Asadar, intentia trebuie sa fie considerata fundamentala atunci cand se vorbeste despre alienare parentala. Realitatea faptica a tuturor relatiilor dintre parinti si copii este ca intotdeauna parintii isi vor manipula copiii, intr-o forma sau alta. Intregul proces de crestere si educare al unui copil presupune manipularea acestuia si, de foarte multe ori, inclusiv intr-o relatie parentala perfect functionala, unul dintre parinti il va manipula pe copil impotriva dorintelor celuilalt parinte. Cu alte cuvinte, ceea ce difera, in mod fundamental, intre o situatie uzuala legata de cresterea unui copil si o situatie de alienare parentala este intentia: in primul caz, intentia este educarea

copilului conform convingerilor proprii ale parintelui; in al doilea caz, intentia este indepartarea celuilalt parinte. O ipoteza speciala, des intalnita in practica noastra, este ceea ce noi numim “alienarea prin omisiune”, iar cel mai simplu mod pentru a explica la ce ne referim este oferirea unui exemplu: Cel mai adesea, momentul in care ne dam seama ca suntem in prezenta unui caz de alienare parentala este acela al audierii minorilor – ca procedura judiciara in caz de litigiu, folosita drept mijloc probator. Instanta de judecata se va confrunta cu urmatoarea situatie: copilul declara foarte convingator ca nu doreste prezenta celuilalt parinte in viata sa, desi in cadrul cercetarii judecatoresti nu apar probe, lucrari care sa ateste o oarecare “vina” a parintelui astfel alienat, care sa fi putut realmente sa determine reactia copilului. Foarte rar, dar, din fericire, totusi existent, instanta, ulterior unei asemenea audieri, il intreaba pe parintele presupus alienator (de regula, cel rezident) ce a intreprins el personal in legatura cu acest fenomen, daca il tolereaza sau, dimpotriva, daca il ingrijoreaza si pe el in mod genuin ceea ce se intampla in relatia copilului cu celalalt parinte. De regula, acest parinte se complace cu ideea, ii convine, o tolereaza si, cel mult la nivel declarativ, se arata oarecum ingrijorat; in realitate, se bucura de rezultatul produs intr-un mod egoist si il foloseste in scopuri mici. Intr-o astfel de situatie, suntem in prezenta unui rezultat de alienare parentala, care chiar daca nu este urmarit si produs direct de catre parintele alienator, este acceptat prin simpla pasivitate.

– Parintele alienat nu trebuie sa fie responsabil de disfuntionalitatea relatiei sale cu copilul, chestiune care exclude situatiile de abuz, violenta de orice fel sau abandon; Situatiile de abuz si violenta de orice fel sunt de la sine intelese. In mod paradoxal, insa, astfel de imprejurari reprezinta cel mai mare obstacol practic in identificarea corecta a unei situatii de alienare parentala. Un parinte abuziv fata de celalalt parinte sau fata se copil va ajunge sa aiba o relatie disfunctionala cu copilul, de regula, in mod automat. Copilul va observa de la sine trauma celuilalt parinte si/sau va fi el insusi, in mod direct, traumatizat. Asadar, efectul alienarii se produce, dar cauza rezida in comportamentul unui parinte abuziv, nu in comportamentul celuilalt parinte. Intr-o astfel de situatie, pe care o intalnim deseori in practica, parintele abuziv va nega ca a fost abuziv si il va acuza pe celalalt parinte de defaimarea sa in fata copilului, de “spalarea creierului” copilului, de proferarea de acuzatii denigratoare si nefondate. La prima vedere, toate acestea ar parea sa indice exact o situatie de alienare parentala. Ca atare, procedand in acest mod, parintele abuziv se pozitioneaza in mod mincinos ca fiind victima comportamentului celuilalt parinte.